A înflorit liliacul, Rodica Ojog-Braşoveanu

...........................................................................
                                      2-6

                    Conu Grigore ar fi vrut să-i trimită pe amândoi în Anglia, "spre o educaţiune temeinică şi bărbătească, fără cocoloşeli în danteluri, romanţuri, papistăşeală şi alte mofturi", dar Ionică, pe cât de gingaş şi supus la ce nu-i păsa, pe atât de îndărătnic se dovedise în a-şi împlini poftele. Iar dumnealui poftea la Paris şi nu la înceţoşata Londră. "Sena, moş Grigore, nu Tamisa..."

    "Poci, nu-i aşa", desluşea boier Grigore, "să-i poruncesc lui fecioru-meu cu vorbă bună ori din harapnic. Dar nu pot năpăstui prunc orfan, nici măcar cu nuieluşă de salcă... Silit mă aflu a-i face toate celea pe voie..."

    Flăcăii se despărţiseră la Paris, unde Todiriţă făcu popas de câteva zile, înainte de a-şi urma drumul. Plângeau amândoi de le săltau cămeşile în spinare şi tot amândoi aveau să-şi spună azi, la treizeci şi cinci de ani, că acelea fuseseră cele mai amarnice clipe din viaţa lor.

    Încă de pe băncile pensionatului ţesuseră nădejdi şi visaseră la toate plăcerile Parisului din care tânjeau să se înfrupte. Preumblări pe marile bulevarde şi în Bois de Boulogne, aveau să guste absynthul la el acasă, în şarmantele boate din Montmartre, ori liqueruri fine pe terasele cafenelelor devizajând demoazelele; vor cunoaşte amorul midinetelor, dar şi emoţiunile scrisorelelor petit bleu, îndreptate în mare taină de dame nobile, cu stemă la trăsură şi dedesubturi, şi soţi cu pălării anume croite, unde încap mai multe rânduri de coarne. Vor merge pretutindeni: în Hale, la Pied de cochon - poate le-o fi dor de bucatele ignatului - la Moulin Rouge ori la Tour l'Argent, sau la balurile din Saint Germain...

    Cunoşteau pe dinafară harta Oraşului Lumină şi a desfătărilor sale şi, doar închipuindu-le, se simţeau cuprinşi de ameţeală şi cu răsuflările tăiate.
    Despărţirea prietenilor fusese sfâşietoare. "Tristeţea gigantă! Cele mai amărăluţe clipe hărăzite omului într-o viaţă", suspina Todiriţă amintirii.
    "Cele mai amărăluţe clipe!", râdea mai târziu Alecsandri... "Ferice de voi, fârtaţilor, şi rugaţi cerul ca acestea să fi vârfuit desaga de dureri sorocită vouă, după cum ne e sorocită traistă de necazuri fiecăruia, iar mai cuprinzătoare de atât să nu se întâmple..."
    La treizeci şi cinci de ani ai săi, Miclescu avea boi de băieţandru mai răsărit.
    Scundac, subţirel, vioi, cu chip de drăcuşor bălai, era unul dintre cei mai eleganţi berbanţi din Bucureşti, dulcele împărat al multor inimi. Răpunea mai cu seamă, şi de la prima vedere, codanele crude, cu pletele de curând ridicate în creştetul capului, ori muierile coapte, Junone şoldane cu inimi paseri neliniştite, gâfâind sub povara simţirii şi a sautoir-elor grele de diamanticale.
    "Aista-i Miclescu", cleveteau amicii. "De la zarzării lui cireşar sare la pergamuta din suspinul brumărelului, iar cine sare din par în par, lesne-i nimereşte unul în şezut."
    Ionică râdea mânzeşte - "ce ştiţi voi, netoţilor" - şi îşi vedea de ale dumnealui.
    Deşi de aceeaşi vârstă, pe Todiriţă îl ţinea ca pe un frate mai mic şi tot asemenea îi purta de grijă.
    Îl veseleau aerele de senior english - Esq. - şi mai ales strădaniile lui Todiriţă care opintea pe drum întortocheat în negura trecutului spre a găsi izvoarele Zăvoienilor. Pehlivani, artişti în ştiinţa Heraldicii, mulgându-l de bune parale, îi dibuiseră rădăcini în neamul prea nobil al Zavoizilor, feţe crăieşti ale vechiului Bizanţ, neamuri la rându-le, ce-i drept mai de mâna stângă, cu însăşi Maria de Mangop a lui Ştefan cel Mare. Ameţit de fumuri, Todiriţă trudea acum la întocmirea unei steme - stema Zăvoienilor - pe potriva prea făţoasei obârşii. Biblioteca era plină de alcătuiri heraldice care de care mai năstruşnice: pe câmpuri emailate, îndeobşte sângerii, verzi ca otrava ori albastru-cardinal, mişunau lebede, capete de balauri, centauri sau alte lighioane mitologice, poame, ghinde, roze, suliţe...
    Conu Vasile Alecsandri constatase râzând cu poftă:
    - Iacă-l pe amicul Todiriţă ameţit de fumurile grandorii sau pălit de "snobism", cum ar spune his friends din Englitera. Snob, desluşi, cuvânt ce încă n-a ajuns în Principate, dar carele înseamnă sticleţi cu coroană în tărtăcuţă.
    Ionică Miclescu îi luase apărarea:
    - Nu, mon cher, Todiriţă nu-i snob, ci doar prunc nevinovat. Se amuză cu floroane comptale sau ducale precum copiii cu flintele şi caii de lemn.
    Discursurile patriotice erau altă mare slăbiciune a Zăvoianului, după care urmau reformele de pe moşiile dumnealui. Acestea aveau drept scopus dezvoltarea unei agriculturi moderne, "săltarea plugarului la un ideal de civilizaţiune. Trebuie să ne mândrim cu peizanul român, după cum celelalte naţiuni se mândresc cu peizanii lor. Căci: «Viitor de aur ţara noastră are / Şi prevăz prin secoli a ei înălţare...»"
    După obicei, Conu Vasile îşi dezmierdă mustaţa şi-i răspunse tot în stihuri:
    - Şi Bolintineanul iarăşi este mare / Şi ca totdeauna el dreptate are!
    Cea dintâi victimă a lui Todiriţă fu Pavel arnăutul, straşnicul paznic al Mărginenilor. Acestuia îi smulse cialma de pe cap, îl sili să-şi lapede fustanela, poturile şi iataganul de la brâu, după care îi reteză pletele, îl înveşmântă în strai nemţesc şi îl înzestră cu două pistoale cu cremene. Bietul Pavel ajunsese de mirul satului, iar Florica a morarului nu mai ieşea seara la portiţă, când îi auzea fluieratul.
    "Socoteam să întocmesc bordei cu un creştin cumsecade, dar aista nu-i Pavăl al meu, îi altul..."
    Conu Todiriţă, muiat de lăcrămile slujitorului, cercase a o îndupleca:
    "Cum altul, fată hăi? Uite-i nasul, iacă-i mâna însemnată de lup, cercetează-i măsăluţele... Aceeaşi Mariţă, doar cu altă scufiţă..."
    "O fi cum zici matale, conaşule", se îndărătnici Florica, "dar nu-i tot acela!... Şi întreg satul grăieşte într-acelaşi fel, ba şi părintele Neculai zice că s-a dat cu catolnicii, fie la ei acolo, în nelegiuirea lor, şi ducă-se pe pustii..."
    Oamenii mai uitară de Pavel, când începură a sosi din ţara nemţească "drăcăriile", niscai dihănii cu colţi de fier... Maşini! Acestea aveau să opintească la câmp în locul plugarului.
    "Adică eu pufăi din lulea la umbră de nuc", se hlizea moş Gheorghe ori badea Marin, "iar nemţăşugul asudă: ară, sapă, pliveşte, seceră la poruncă. Ehei, dragilor, ştiu că am apucat vremile cele de aur, când ninge cu cârnaţi, iar plopul rodeşte îmbelşugat cele poame dulci, de la cel Rusalim..."
    Mai aduse conu Todiriţă meşteri venetici, spre a da pildă şi învăţătură oamenilor despre mânuirea maşinăriilor, dar alde Fritz ori Hermann aveau grai hurducat, lătrau dracii în gâtiţa lor şi poate Ducă-se pe pustii să-i priceapă!
    Vârf însă puse la toate - râsul satului se auzea până la Ieşi - făptura şi slujba lui Ludovic Ress, "doftor în chirurgie şi mamoş". Rosturile acestuia în Mărgineni aduceau dovadă până şi cugetelor celor mai blajine, necârtitoare şi netăgadnice, despre scrânteala boierului. "Adicătelea să plăteşti simbrie ortomană neamţului, pentru slujbuliţă săvârşită între două căscături de orice moşneagă din sat şi pe care o mulţămeşti cu o găină ori o basma de ouă..."
    Pe toate însă Miclescu, chiar dacă făcea haz, le privea cu îngăduinţă.
    "La o urmă, toate inovaţiunile au fost întâmpinate cu batjocură şi împotrivire. Şi iarăşi îi bine ca omul să aibă ideal şi preocupări înălţătoare. Ce pofteai să facă, mon cher? Să trăiască în trândăvie, măcinându-şi avutul la cărţi?"
    În ochii conului Vasile sticleau licurici veseli:
    - Tu ce ideal ai, Ionică? Ce înălţătoare preocupări?
    Miclescu, pe care-l îngrozea orice efort, orice presupunea sârg şi travaliu, ridică palmele parcă apărându-se:
    - Iertăciune, mon vieux. Cu mine se schimbă situaţiunea. Idealul meu este frumosul, artele. Orice dregătorie m-ar împiedica, ar pune o prelişti aspiraţiilor mele! Nu! Nu mă văd deloc amploiat...
    Se aflau în biblioteca Mărginenilor. Conu Todiriţă făcu din ochi înconjurul încăperii, simţindu-se peste măsură de mulţămit. Atmosfera english era desăvârşită: în cămin focul ardea molcom, flacăra împrăştiind luciri de răşină, aromea a piele şi tabac fin, dincolo de ferestre hălăduia viscol îndrăcit ca în lande, iar câinii - York şi Cyril, pentru slugi Iorgu şi Chirilă - picoteau la ciubotele stăpânului. Pe mescioara cu intarsuri din lemn de tec, dintre foteluri, se aflau o cutie cu havane şi două cupe: grogul Zăvoianului şi coniacul Napoleon al mai gingaşului Miclescu.
    - Oricât ai cârti, tu, Johnny, în Mărgineni am izbutit cea mai distinsă casă din Moldova. Cată oleacă împrejur: te poţi închipui oriunde în Devon, Sussex, Devonshire, Kensington ori Weast-End, iar eu gândesc că asta înseamnă ceva. Nu crezi?
    Miclescu se strâmbă şi cioculeţul bălai se abătu spre umăr:
    - Nu cred defel. Dacă poftesc un Paris, mă îndrept într-acolo şi mi se pare netot din cale-afară să car Parisul în Fălciu. Fiece meleag îşi are veşmântul, destinele şi deprinderile sale! Pune-i cloţei coadă de păun, păunului urechi de măgar, porcului coroană, căprioarei cocoaşă de cămilă şi frumuşică babilonie vei izbândi!
    Zăvoianu se holbă:
    - Ce cocoaşă? Ce măgar?! Ai bolunzit?
    - Cest toi qui demenages!
    Conu Todiriţă îşi cercetări inelul cu stemă de pe degetul mic:
    - Dacă nu te-aş şti de mititel, aş zice că eşti pizmaş...
    - Dar aşa? îl asmuţi Miclescu.
    - Aşa, gândesc că te pui de-a curmezişul progresului şi civilizaţiunii, că nu auzi clopotele vremilor noi. La vremi noi, oameni noi.
    Miclescu râse:
    - Tu eşti nou? Bată-te mântuirea să te bată...
    - Da! mugi Zăvoianu. Sunt nou, o simţesc în toate mădularele mele, iar cugeterea tot nouă mi-e... Unde caţi? Coniacul îi pe consolă. Te-ai îmbătat, mon petit.
    Miclescu îşi turnă în pahar râzând mereu:
    - Bine, sunt beat... Da' ce-i facem cu urgia de-afară? Dacă se înverşunează, aici rămânem îngropaţi, până la ghiocei...
    Era om de oraş şi pe la moşiile dumnealui nu călca decât o dată în an; năimise în slujba de intendent un văr mai depărtat, ififliu, "dar onest şi priceput".
    "Nu-mi pace a la campagne, mon cher... nu se află comodităţi... Natura? Ce-i aia natură? Muşte, bălegar, hăis-cea! O las poeţilor carele le stihuesc despre lună văduvă... Prefer natura de la Hugues, Capşa, Fieschi."
    Abatere de la gusturile dumnealui făcea, din când în când, doar de dragul Zăvoianului, pe care-l însoţea la Mărgineni; două, mult trei zile. Acum se aflau aici, pentru pricină însemnată de moşie.
    Conu Todiriţă dădu peste cap băutura fierbinte:
    - "Crivăţ, crivăcior / De va fi să mor, / Pe-acest colţişor, / Să aduni cu drag / Sub un verde fag/ A mele osişoare!..."
    - Taci, bre! Aud larmă în ogradă... Mi se pare că ne pică oaspeţi...
    Ciuliră amândoi urechile: hămăitul câinilor şi glasurile slugilor îmbinau hărmălaie din care nu se desluşea nimic.
    Trei bubuituri zdrucinară uşa bibliotecii şi Stan, feciorul, înţepeni în prag. Era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu nas lătăreţ, înfipt într-un chip rotund ca un harbuz. Privirea sanchie căuta mereu spre îmbucătura sprâncenelor, de parcă sărmanul ar fi cercat mereu să-şi amintească de ceva. Conul Todiriţă găsea însă că privirea crucişă - beteşug pentru care nu-ţi ies fetele la portiţă în întâmpinare - îi dădea distincţie şi de-aceea îl unsese valet. Stan purta straiul de zi obişnuită: livrea cafenie cu fireturi de argint, nădragi scurţi, colţuni până la genunchi şi încălţări cu cătărămi, care-i asupreau amarnic picioarele.
    - Milărd, izbucni glasul de cimpoi al feciorului, lumânarea sa, boier Grigore, părintele domniei tale, tăt milord, numa' ce-a poposit în ograda noastră. Adăugă: îi degerat ţurloi şi de clănţăneală i s-au dezghiocat măsăluţele...
    O mână puternică îl smulse din prag:
    - Lipseşte de-aici, netotule!
    Conu Grigore, om ca la şaizeci de ani, cu un cap mai scurt decât fecioru-său, dar tot voinic şi cu trup bine legat, îşi lepădă şuba îmblănită şi cuşma de miel în braţele lui Stan, zvârlind priviri înflăcărate. Aşa era căutătura dumnealui, de tăciune şi parcă mereu arzândă. De sub mustaţa pleoştită, gura botoasă se iţea îndărătnică, creţuri adânci îi însemnau obrazul.
    - Ce păsărească bălmăjeşte ista, bre?
    Într-aceeaşi clipă se răsuci spre Miclescu, ieşit în întâmpinare, şi-l îmbrăţişă bătându-l pe spinare. Zâmbet blând îi îndulci privirea vreme de o clipă.
    - Ce faci, Ionică? Sănătos? Voinic?
    - Cu voia domniei tale, amândouă.
    - Aşi! Te făleşti. Tot pirpiriu ca un scripcar te afli.
    Se întoarse apoi spre fecioru-său. Zăvoianu cel tânăr îşi ascunse surpriza şi emoţiunea. Se înclină dinaintea boierului:
    - Sir...
    În sinea dumnealui, boier Grigore se simţea mândru de ighemoniconul spilcuit pe care-l deprinsese fecioru-său în Englitera, dar, zicându-şi că şi coarne prea lungi ajung a borti cerul, i le reteza când şi când, osândind scurt:
    - Mofturi!
    Se răsti apoi către slugă, care rămăsese cu veşmintele boierului în braţe şi rânjea tâmp, cu o fericire neînţeleasă pe chip:
    - Tu ce te hlizeşti, Stane, de parc-ar veni Sfinţii Paşti? Ori mi-o fi crescut ceva pe nas?
    - Iertăciune, milărd şi coane Grigore. Aştept poruncă de răpus rebegeala. Şi dacă nu se află poruncă, eu m-oi răsuci în ciubote şi m-oi duce, căci trebuşoara cea multă aşteaptă mâini harnice şi...
    - Ci nu mai tolocăni, moară neferecată! Îmi zdruncini urechile. Te-o înţolit stăpân-tu ca pe-o momiţă de iarmaroc, dar cleveteala în deşert n-a ştiut a ţi-o struni.
    Todiriţă, jignit, vorbi cam pe nas:
    - Oare trebuie să desluşesc domniei tale, Sir, că civilizaţiunea nu-i floare s-o rupi din grădină şi să ţi-o înfigi la butonieră şi dintr-o dată, nu-i aşa, dobândeşti... Ce să mai vorbim... Sunt cestiuni seculare şi chiar milenare, unde pacienta...
    - A se slăbi cu discursurile! Lasă-le pe seama lui musiu Kogălniceanu şi-a lui Panaite Balş.
    Miclescu îl urmărea râzând. Dinţii mărunţi, bine rânduiţi, sticleau alb pe chipul auriu ca mătasea.
    - Chiar nu vrei să te încălzeşti, nene Grigoriţă?
    Bătrânul îl cercetă scurt. În inima sa, Ionică avea dintotdeauna loc statornicit, alăturea de fecioru-său. "E frumuşel, bată-l norocul, ca o damă. Zâmbet parşiv, dulceaţă în căutătură..." Nu-şi desluşi însă gândurile şi rosti morocănos:
    - Ba m-oi încălzi cu o stacană de vin fiert, cu belşug de coriandru, scorţişoară şi chiperi. Cată să nu fie zăhăreală, Stane, şi zoreşte!
    După vreun ceas, privirile cercetau ca după un abur, glasurile se domoliseră.
    Todiriţă îşi zicea că trăieşte unul din ceasurile prea fericite, binecuvântate de Dumnezeu. Toate îl mulţămeau: viscolul, focul harnic din cămin, havana, prezenţa părintelui şi a prietenului, făpturile care-i erau mai dragi pe lume.
    - Nu ne-ai spus încă, tată, cu ce prilej te afli în Moldova. Te ştiam la Bucureşti.
    - Dacă şi mintea ţi-e scurtă precum aducerea aminte, bre Todiriţă, ştiu că ai pus-o de mămăligă. Ai uitat că am avut termen pe 12, la Ieşi, pentru Glodeni?
    - Dinculeştii s-au fost prezentat? întrebă Ionică.
    - Prezentat, bun înţeles. Şi-au pus advocat pe clănţăul cela de Zmeureanu, meşter mare, când îi a găsi spini în mămăligă, dar carte nu prea ştie.
    Todiriţă îşi drese glasul ruşinat:
    - Şi cum a rămas?
    - Ne-o dat alt termen, la 15 al lui april. Lipsă de procedură pe chestiune de citaţiuni. Martorii nu le-au primit la vreme.
    - Machiaverlâcurile Zmeureanului!, tună Todiriţă. La potlogării dintr-acestea ştiu că-l taie capul!
    - Dac-o fi de trebuinţă, ne-o tăia şi pe noi.
    - Într-o ţară unde există civilizaţiune...
    - Lasă civilizaţiunea, i-o tăie bătrânul. Ioan, ascultă, odăile pentru oaspeţi sunt primenite?
    Bărbia şi pieptul lui Todiriţă tresăriră de plăcere:
    - În casa unui om care cunoaşte, nu-i aşa, civilizaţiunea...
    - Parc-ai fi umflat cu chişcă, măi! Ce tot baţi câmpii şi ţarina?
    - ...Căci, nu-i aşa, cunoaştem cu toţii că civilizaţiunea şi curatul...
    - Atunci porunceşte să facă şi focul. Şi să duduie!... Conu Vasile din Mirceşti îi friguros ca o muiere, tot într-o vară ar ţine-o.
    - Alecsandri? se miră Miclescu. Poetul? Vasile?
    - Ba harabagiul!, râse boier Grigore. El, care altul? Să-i dai odaia albastră, a mamă-tii, Todiriţă, e mai ferită.
    Pe Miclescu îl măcina uimirea:
    - Aceasta chiar că e ciudat! Vasile o ia din loc o dată cu cocorii şi caută-i după aceea urma în însorita Italie ori pe Riviera franţeză. Doar pricină însemnată de domnie trebuie că-l sileşte să îndure urgia iernii şi încă să mai şi voiajeze. "Ca m'etonne, vraiment..."
    - Nu te mai etona, fiule... Şi pricina-i, într-adevăr, însemnată.
    - De unde ştiţi, Sir, că ne va onora cu vizita domniei sale?
    - Am călătorit împreună de la Ieşi şi până la Rădenii lui Alecu Bordeianu, unde a hotărât popas de câteva ceasuri. Apoi, a făgăduit, cât de silnică ar fi vremea, că se îndreaptă încoace, unde va înnopta.
    - Alecu Bordeianu..., rosti pe gânduri Miclescu. La Ieşi, ştii cumva, moş Grigore, la cine a tras?
    - La Mitică Florescu, unde a zăbovit trei zile.
    - Aha! făcu plin de tâlc Miclescu.
    Todiriţă se holbă:
    - Adică ce-ai priceput?
    - Gândeşte-te oleacă! Bordeianu, Florescu, neamurile şi prietenii lor... Oamenii cei mai cercaţi şi de confiance ai lui Vodă, din toată Moldova, şi care şi-au dovedit onestitatea şi ataşamentul nu o dată. I-au fost totdeauna alăturea lui Cuza, fără clipă de şovăială. Semn limpede, dară, că domnia se află la ananghie.
    Glasul lui Todiriţă bubui clopot:
    - Ţara e cu Alexandru Ioan Vodă! Ce izbuteşte oare hăitişoară de lupi împotriva pădurii? Iar eu, dacă aş fi în locul prinţului, i-aş descăpăţâna dintâi pe ticăloşii ceia de Panaite Balş şi Şuţzu, aşa cum isprăveau străbunii noştri cu hainii!
    - Şi cum rămâne cu civilizaţiunea? râse Miclescu.
    Câteva clipe descumpănit, Zăvoianu cel tânăr rămase cu gura şi ochii căscaţi. Fruntea, sprâncenele i-erau înnodate de încordare. Dintr-o dată săltă un deget, vrând parcă să bortească tavanul:
    - Civilizaţiunea e pentru oameni civilizați! Dixi!

                                                                 2.

                                  Conu Vasile din Mircești sosi abia către miezul nopţii, când cei doi Zăvoieni, dimpreună cu Miclescu, puneau rămăşag că, ţintuit de vremea amarnică şi gazde plăcute, poetul avea să rămâie peste noapte la Rădeni.
    - Sunt îngheţat bocnă, fură cele dintâi cuvinte ale oaspetelui. Pot a vă spune, dragii mei, că prefer mille fois focul Gheenei decât viforniţa meleagului.
    Miclescu zâmbi:
    - În consecinţă, coane Vasile, grijeşte să grămădeşti păcate destule, pentru a-ţi asigura rezidenţă caldă dincolo.
    - Dragul meu, de mititel numai grija asta o am.
    Îşi freca lângă foc mâinile cu degete lungi şi puternice; mustaţa vârtoasă, încă udă, strălucea, dar în obrajii vineţi de frig începuse a i se întoarce culoarea.
    Boier Grigore râse încetişor. Încercă să-l iscodească, luându-l pe departe:
    - Mă întreb, fiule, au ce pricini prea însemnate te-au înghiontit la drum năprasnic? De inimă să fie? Atunci, de bună seamă, jupâniţa-i neasemuită.
    - Chiar! sări Miclescu. Te ştiam la Londra, în misiune. Doar nu a la recherche du soleil înfrunţi nămeţii Moldovei.
    - Soarele! oftă Alecsandri. Să-l simţi întins într-un chaise-longue pe covertă, cercetând întinsa albăstrime a Mediteranei... Nu cunosc mai deplină încântare...
    Bătrânul Zăvoianu dădu din cap:
    - Te-ai izbit mumă-tii, biata cucoana Elencu. Şi pe-aceea n-o ştiu decât oftând după soare. Chiar şi pe vipie, parcă tot frig simţea în spinare. Eh... Dumnezeu s-o ierte!
    O umbră trecu peste ochii păcurii ai poetului.
    - Sângele insular, coane Grigore...
    "Ba oftica", gândi bătrânul Zăvoianu. Ghiunghiul o răpusese la abia patruzeci de ani şi-acelaşi beteşug le seceraseră şi pe fetele ei, surorile poetului, Prohira, Smaranda şi Theodosăe...
    Miclescu îi întinse o cupă de coniac:
    - Zăboveşti mult în ţară?
    Alecsandri clătină din cap:
    - O săptămână, poate două.
    - Şi ţi-ai găsit vreme şi pentru Zăvoieni? Todiriţă, iacă omagiu nepreţuit adus nobilului tău home.
    Zăvoianu cel tânăr îşi drese glasul:
    - Castle, vrei să spui, Johnny.
    Alecsandri râse:
    - Bravo vouă! Vă invidiez, dragilor, că duceţi vieţişoară dulce, neasuprită de griji ori necazuri. Veselia vă e stea călăuzitoare, desfătarea preocupaţiune principală.
    - Acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin! Şi tot asemenea domniei tale, Vasilică.
    Poetul zâmbi subţire. Spre deosebire de zăluzii aceştia, Todiriţă cam nătâng, dar inimă îmbelşugată ca o pâine moldovenească, Ionică iutac la minte, dar trândav şi încet ca melcul, el intrase în slujbă domnească încă de la optsprezece ani. Abia întors de la Paris, prea înălţatul domn Sturdza, socotind că se va fi "adăpat cu învăţătura cuvenită spre a fi de folos patriei", îl unsese pe Vasile, feciorul vornicului Alecsandri, în slujba de şef "al mesei despăgubirii scutelnicilor şi al pensiei răsplătitoare la visterie". Iar de-atunci, în peste douăzeci de ani, împlinise dregătorii însemnate, ce-i aduseseră preţuirea întru sârg şi pricepere a lui Sturdza şi, mai cu seamă, a lui Vodă Alexandru Ioan I.
    Pentru că toate, însă, le împlinea cu dibăcie, voie bună, graţie şi eleganţă, în straie albe ori naramzii şi panamale cu gardini largi, răsucind nelipsitul bastonaş cu măciulie de aur şi stihuri prea inspirate, pizmaşii, ori nărozii, ori cei cu căutătura uşuratică îl socoteau dregător de operă bufă, patrician al plăcerilor rafinate, prinţ al albastrei Mediterane.
    - Fie aşa precum spuneţi voi, dragii mei amici. Umblă o vorbă în Moldova noastră că cioara croncăne, corbul bombăne, cucuvaia cobeşte, ciocârlia cântă... Dar se cheamă că toate ciugulesc văzduhul...
    Todiriţă dădu din cap pătruns:
    - E adânc... Vezi, Johnny, ce-ţi vorbeam mai adineauri... Poporul nostru îi doldora de înţelepciune. Civilizaţiunea! Aceasta-i lipseşte.
    Boier Grigore cercetă răsucind carafa goală:
    - Vorbiţi fără spor, ca moşnegele când curăţă mazăre în poală la portiţă. Ascultă, Vasilică, ai ceva însemnat a ne spune ori ba! Şi-atunci m-oi trage în iatac. De dodii şi pozne poeticeşti avem vreme şi mâine.
    - Ai dreptate, boier Grigore. N-am făcut popas fără pricină la Mărginenii domniilor voastre. Şi voi spune-o în cuvinte puţine. Vodă Cuza e în mare primejdie. Nu doar domnia, scaunul, ci şi viaţa lui.
    Miclescu îi privi pe ceilalţi cu mulţumirea omului care a prevăzut cu dreptate:
    - Ce vă spuneam eu? La Ieşi - Mitiţă Florescu, aici - Bordeienii. Tot vizite cu tâlc...
    Alecsandri surâse:
    - Ştiam că nu eşti nătărău, Ionică. Bibeştii şi Ştirbeii, aud mai nou şi de Şuţzu, dimpreună cu camarila, pun la cale asasinarea lui Vodă.
    Boier Grigore încruntă sprâncenele:
    - Dacă ştiţi mâna ucigaşă, n-o puteţi opri? Greu să afli din ce parte se va slobozi flinta, dar dacă o cunoşti...
    - Raţiuni însemnate, pe care eu le ignor şi presupun că n-aş avea dezlegare să le dezvălui, îl silesc pe Vodă să procedeze cu mult tact diplomaticesc. Aceasta este dorinţa şi porunca lui. Iar tu, Ionică, chemat eşti să ne ajuţi.
    Miclescu roşi de surpriză, dar şi de plăcere:
    - Eu?!
    Todiriţă, înfierbântat de grog şi elan patriotic, urlă:
    - Prietinul meu va şti să-şi facă datoria! E un Miclescu şi, mai presus de tot, român. Căci "Românul încă ştie a se bate / Şi urăşte viaţa fără libertate". Şi iarăşi, cum zice poetul: "Unde este timpul cel de bărbăţie / Când murea românul pentr-o datorie?" Ţi-o spun eu, Bolintinene! E aici. Acum!
    Se holbă spre ceilalţi, încredinţat de efectul vorbelor sale.
    Alecsandri râdea cu poftă:
    - Uşurel, Todiriţă. Trag nădejde că, până la prohod, mai avem oleacă.
    De pe săliţă, dincolo de uşa închisă, se auzi zgomot cumplit de talgere şi trâmbiţă.
    - Ce-i? se sperie boier Grigore. Ce s-a întâmplat? Ce fu asta?
    Miclescu se prăpădea de râs:
    - Glasul patriotic al lui Stan, feciorul. Când Todiriţă ţine discurs, cela, de după uşă, îi însoţeşte cuvintele cu zăngănit de blide eroic.
    Zăvoianu cel tânăr răcni:
    - "Trâmbiţa răsună sus pe coasta Verde; / Armia lui Ţepeş printre brazi se perde!"
    - Ba ţi-ai pierdut tu minţile, măi băiete, spuse boier Grigore. Şi ţi-ai smintit şi slugile.
    - Aşa şi aşa, făcu neatent Todiriţă.
    Alecsandri îşi şterse lacrimile:
    - Să lăsăm şaga, că timpul ne e drămuit. Ionică, găteşte-te de drum. Mâine dimineaţă luăm în piept drumul Bucureştilor.
    Todiriţă dădu din cap:
    - Da, da, negreşit! Poruncesc de sanie la cel dintâi ceas.
    - Hm! rosti sceptic boier Grigore. Îi porunci tu, fiule, lui Stan, de sanie, da' cum să porunceşti cerului de vreme priincioasă? Nu ieşim bine din sat şi rămânem împotmoliţi. Mai chibzuieşte, coane Vasile...
    - Nu ne e îngăduită nicio clipă de zăbavă! Apăsă: Mie şi lui Ionică.
    - Aha, pricepu Zăvoianu.
    - Aşi! Nu-ţi lepezi prietenii la primejdie, nu pricepu Todiriţă. Plecăm împreună.
    Alecsandri ridică din umeri. Miclescu nu-l slăbea din priviri:
    - Încă nu mi-ai explicat de ce aveţi nevoie de mine la Bucureşti. Mă simt onorat, desigur, dar, franchement, nu văd cum v-aş putea fi de folos. Sunt un simplu consumator de viaţă, fără aspiraţiuni politice...
    - Când pădurea a pornit rezbel împotriva lupului, presupuse boier Grigore, a opintit şi iepuraşul.
    - Ar fi o explicaţie, râse Alecsandri, cu unele corijări. Pădure se află, lup există, de iepuraş nu ne pasă, căci alta ne lipseşte.
    - Ce anume?
    Un zâmbet fugar despică obrajii oacheşi ai poetului:
    - O privighetoare, să zicem... O privighetoare în strai mândru de păun. Şi pentru că amicului Todiriţă îi plac improvizaţiile...
    Începu să fredoneze o bine cunoscută şansonetă cântată de Mamzel Pompon la Moulin Rouge:
    - Păunaş graţios, june şi frumos / De demoazele visat / De dame adorat /La Capşa 'mpărat/ V-o zic, e dracu' gol / Miclescu... rossignol!
    - Bravo!, mugi Todiriţă, beat mort. Cu asemeni poeţi... civilizaţiunea... Desigur... Va să zică... Ce să mai discutăm? Trăiască!
    De pe săliţă, răspunseră talgerele lui Stan.

                                                        CAPITOLUL IV
                                                                   1.

                                       Întrevederile de ordin privat - Alexandru Vodă înţelegea prin aceasta întâlnirile cu miniştrii săi ori alţi dregători, menite să rămână secrete, discuţii al căror conţinut mai cu seamă trebuia ocrotit de indiscreţiile gazetelor - aveau loc în salonul cu peisaje al palatului domnesc. Aici, între tapiserii scumpe, privelişti de vânătoare, bucolice, ori de interior fastuos, Cuza, deşi fire deschisă, neînclinată spre bănuieli tenebroase ori inexistente machiavelisme vizându-i persoana, se simţea în largul său, cu desăvârşire liniştit, departe de orice - plăcut ori dezagreabil - care prin neaşteptatul imediat i-ar fi putut abate gândul de la preocupări şi mai imediate.
    Şi, tot ca de obicei, în asemenea situaţii, Alexandru Vodă nu arbora ţinuta oficială a principelui, ci vestimentaţia "bonjuristului cu stare": redingotă strânsă pe talie, pantaloni întinşi cu elastic petrecut pe sub talpa ghetelor, jiletcă viu colorată, la gât legătură bogată de atlas. În acelaşi fel de straie, uneori ponosite, străbătea străzile Bucureştilor într-un incognito pe care căuta neîncetat să-l desăvârşească.
    Asemenea altor crai, precum Henric al IV-lea, Ludovic al Xl-lea ori Frederic I Barbarosa - pentru a-i pomeni pe cei mai cunoscuţi  nu se mulţumea cu rapoartele iscoadelor şi ale dregătorilor linguşitori, ci dorea să se încredinţeze de visu de adevărul acestora, să "simtă pulsul populaţiunii", să cunoască, păşind în colbul uliţei şi nu călare, înveşmântat în brocart de aur, aspiraţiile oamenilor, nemulţumirile lor.
    În dimineaţa aceea de decembrie a 20-a zi, mărturisea calendarul franţez al librăriei Hachette, de pe biroul Boulle - "Iacă! Se scurge şi Ningău!" - Vodă Alexandru Ioan se simţea melancolic - j'ai le cafand - şi nemulţumit. Nemulţumit de el însuşi.
    În ciuda vremii haine, Elena Doamna se urnise încă din zori spre Castelul de la Ruginoasa. Era însoţită, bineînţeles, de nelipsita Zoe Manta şi de o mică suită. Cuza se împotrivise zadarnic acestei călătorii. Elena era tot zăcaşă de la o vreme, se împuţinase la trup, iar cearcănele, pacostea ochilor negri încă din tinereţe, opinteau acum a-i devora întreg obrazul. Doftorul curţii, Marcovici, vorbea despre slăbiciune generală, împuţinarea forţei de fiinţare, maladie a nervilor mai scurţi pe partea dreaptă. Îi recomandase fier, masaje speciale, băi la Baden şi, desigur, multă linişte şi odihnă.
    Cu o săptămână în urmă hotărâseră dimpreună ca, imediat ce timpul se va îndrepta, Elena să plece la tratament. Se răzgândise pe neaşteptate, ceea ce nu-i stătea în fire (ba, dimpotrivă, din deciziunile ei n-o urnea nici Dumnezeu Tatăl), şi - iarăşi împotriva felului său obişnuit de a fi, blândă şi obedientă - de astă dată, mereu cu blândeţe şi glas supus, se încăpăţânase să întreprindă acest voiaj pe care Cuza îl socotea sinucigaş, iar pe ea, Doamna, lipsită de cumpăt şi orice logică...
    Cuvinte grele pe care le regreta amarnic. În ciuda căsătoriei lor, silnice şi săracă în bucurii, ei doi se respectaseră totdeauna, relaţiunile rămânând elegante, de o mare etichetă, prea strictă chiar între doi soţi. "Etichetă de salon şi nu de alcov..."
    Privind din spatele draperiilor grele urgia de-afară - până şi birjele păreau să se clatine sub răsuflarea sălbatică a viscolului - Cuza Vodă căuta să ghicească care anume din faptele sale, culpe ar fi trebuit să spună, şi erau multe, destule, pricinuise amărăciunea Doamnei. Căci evadările Elenei la Ruginoasa, ori Soleşti, sau depărtatul Paris, constituiau reacţia şi modul ei de a se revolta vizavi de abaterile, de greşelile Măriei Sale, ca soţ.
    Şi oare fusese vina lui că n-o iubise, n-o putuse niciodată iubi cu adevărat pe distinsa, delicata, devotata Elena? Dragoste aprigă, furtunoasă, prilej de lacrămi şi amarnice suferinţe, dar şi de bucurie sălbatică, încleştată când, pentru a smulge orologiului un ceas, un singur ceas de fericire, orice jertfă pare măruntă şi neînsemnată?...
    Horloge, dieu sinistre, effrayant, impossible/ Doncle doigt nous menace et nous dit: Souviens - toi! Căsătoria - se petrecuseră de-atunci aproape douăzeci de ani - o doriseră părintele său, polcovnicul Ioan Cuza, şi aspra Catinca Rosetti, mama Elenei. Alexandru Ioan - pentru familie şi prieteni Alecu - îşi cunoscuse viitoarea soţie cu prilejul unei soarele la Ieşi. Îl impresionase gingăşia acestei fete înalte, cu chip prelung şi privire gravă, floare cu talie fragilă, căutând mai mult umbra cotloanelor şi apropierea zidurilor. Prinsă în lumina candelabrelor, în mijloc de salon, simţind zeci de priviri de cele mai multe ori doar închipuit aţintite asupră-i, Elena se fâstâcea, devenea stângace, cu gura pecetluită. Unii o socoteau netoată, alţii fudulă, dar, de toute facon, searbădă.
    Pricină, una din ele, pentru care petrecerile, marile baluri şi soarele o înfricoşau şi le ocolea atât şi chiar peste cât îngăduia eticheta. Bineînţeles, aceasta era firea Doamnei, dar multă vină se cuvine şi mamă-sii, coana Catinca. De copilă, Rosettoaia o strunise cu asprime, îndrumând-o spre rugăciune, piguleală la gherghef, viaţă schimnică între zidurile conacului. Afurisea zaiafeturile, nu îngăduise risipa, straiele Elenei, lipsite de podoabe "uşuratice" - panglici, noduri, volanuri, flori - păreau monahiceşti, iar ghiloseala... Sfântă Fecioară! Un praf de pudră ori oleacă de roşu pe pomeţii măslinii erau socotite drept nelegiuiri fără seamăn, dobândite de-a dreptul din desaga de fărădelegi a Necuratului. Tot de-acolo purcedeau şi romanţurile, zimbrele, căutătura galeşă, îndreptată din spatele evantaiului, mlădierile sataniceşti pe aripi de valţ, stihurile de dragoste aşternute în albumul cu scorţuri de catifea - într-un cuvânt, tot ceea ce franţezii numesc a flirta.
    Fireşte dar să nu se întâmple nepotriveală mai dureroasă ca cea dintre Elena şi Alecu Cuza. Viitorul Domn, bărbat potrivit de stat, sprinten, chipeş - păr bogat, castană coaptă, căutătură albastră de o strălucire metalică şi un zâmbet plin de ispite - "Feri-mi, Doamne, muierea, ori fiica, ori pe soru-mea!" - lumeţ şi plin de vioiciune, strălucea în societate ca un far, era întâmpinat pretutindeni cu dragoste şi bucurie. Iar Alecu iubea oamenii, toate împrejurările unde putea să se desfăşoare ca om de mare farmec, conversaţia lui era scânteietoare, vorba ascuţită şi plină de duh; dansator desăvârşit şi neobosit, ştia - mare har! - să vorbească oricui pe limba sa, dar mai cu seamă să spună ceea ce boieroaica moşneagă, fără dinţi, ori demoazela cu obraji rozalbi, ori târgovăţul, ori opinca, ori bărbierul talian care-i grijea favoriţii şi barbişonul doreau, le făcea plăcere să audă.
    Şi astfel, încă din zorii căsătoriei, Alecu începuse a cutreiera singur saloanele Ieşului. Încurajată de mamă-sa - "demonul rău al căsniciei mele", zicea Cuza - Elena trăia mai mult la Soleşti, păzind zidurile conacului, în deplină singurătate; "reculegere" se chema în glosarul cucoanei Catinca, iar ginere-său se întreba şi răsîntreba: "Reculegere după cine? După ce?"
    "Mon vieux", îi spunea adesea Alecsandri, prietenul de-o viaţă, "faci parte din rândul celor care nu trebuie să se însoare niciodată. Îţi lipsesc talentul şi vocaţia pentru această instituţiune, aşa cum alţii n-au har pentru poezie, pictură sau cifrărie. Pune-mă pe mine în capul unei negustorii mănoase, ori administrator de moşie - falimentul e asigurat..."
    "Socoţi dară că am dat faliment?"
    ”De tine îmi pasă mai puţin, căci ai rezerve inepuizabile... Marea falimentară e Doamna ta."
    "Ea nu se consideră tot astfel..."
    "Aşa-ţi place ţie să crezi..."
    În sinea lui, însă, Domnul îmbrăţişa acelaşi crez. Pe o altă femeie - bineînţeles, Elena era desăvârşită, cantitate şi icoană de însuşiri, chiar prea icoană, doar că pe ei doi Ziditorul nu-i blagoslovise Adam şi Eva - el, Alexandru Ioan, ar fi făcut-o fericită.
    "N-am cerut extraordinarul! Oleacă de veselie, de îngăduinţă faţă de oameni şi păcatele lor, un cuget mai încrezător în viaţă şi frumuseţile ei, o filosofie mai... mireană despre dragoste..."
    În locul acestora, priviri cernite, suspine şi osânda aprigă a slăbiciunilor semenilor! Nu soare şi muzici vesele, ci mereu ceaţă şi prohod, însoţirea trupească - ruşine îndurată întru înmulţire...
    Imaginea Mariei îl însenină oleacă. Alexandru Ioan era prea lucid pentru a nu şti că ibovnica domnească nu avea însuşirile mari, unic şi arareori înmănuncheate într-aceeaşi făptură ca Elena. Pe Maria nu te puteai bizui - o gândea şi astăzi, după ce zămisliseră împreună doi prunci - dar Cuza, fără a zăbovi îndelung asupra gândului vrăjmaş, nu o dată încercase să-şi închipuie care ar fi Maria lui, cât ar rămâne din ea în clipe de restrişte, clipe cheie, clipe de cruce: detronare, exil, boală, trai mediocru în pribegie. Şi iarăşi dar! Nătâng acela de se rătăceşte în închipuiri nenorocoase! Dacă o ţii aşa, nu mai faci focul în sobă, de teamă să nu ţi se aprindă casa. Zilele petrecute cu Maria erau vesel danţ de fluturi albi în livadă de meri înfloriţi. Se mâniau repede amândoi, furtuna se dezlănţuia cu sălbăticie, dar cât de amarnic de dulce urma împăcarea, cu câtă sporită, orbitoare strălucire se înălţa din nou soarele.
    Domnul întoarse brusc spatele ferestrei şi, retezând odaia cu pas hotărât, deschise uşa salonului:
    - Pofteşte, domnule Cantuniari.

                                                                      2.

                                       Cuza își aprinse țigareta lungă,  cu vârf aurit, şi stinse chibritul cu gestul larg, care îi era caracteristic, fără să sufle în el.
    Stăteau comod, în jilţurile delicate cu picioare firave aurite, ca într-un salon. Şi, ţinând tot de făptura lui Cuza, de îndemânarea şi firescul cu care ştia să-şi apropie oamenii, Barbu se simţi imediat la îndemână. Deşi bunăvoinţa lui naturală, tonul prietenos înlăturau bariere şi rezerve, Cuza îşi păstra statura princiară. Nici cel mai cutezător ori lipsit de creştere personagiu nu-şi îngăduia a cădea în familiarism.
    Barbu ridică ochii. Întâmpinând privirea zâmbitoare a Domnului, îşi îngădui şi el surâs sfios. Era cea dintâi oară când se afla singur cu Vodă, el îndeobşte - de trei ori patru cu totul - însoţindu-l ca subaltern, umbră neînsemnată, pe prefectul Alexandru Beldiman.
    - Ce mai face cucoana Vasilena? Desigur, mereu mândria Bucureştilor noştri. Transmite-i, te rog, omagiile şi sărutările noastre de mâini.
    Cantuniari se săltă uşor în jilţ, de parcă ar fi dat să se ridice spre respectuoase mulţumiri, pe care le bălmăji în barbă.
    - Ne-ar plăcea, urmă Cuza, s-o vedem mai ades la Curte, căci ne lipseşte şi Doamnei, şi mie. Părintele dumitale, conu Iordache Talianu, nu ne ocolea cu atâta cerbicie.
    În ochii lui Vodă se aprinse lumina aducerilor aminte duioase:
    - Eram prieteni buni şi, nu o dată, am petrecut dimpreună cu dumnealui şi alţi tovarăşi la Pralea... Ce vremuri şi acelea!
    Despre acele vremuri cunoştea şi Barbu din povestirile tătâne-său.
    Ospitalitatea stăpânilor moşiei Pralea - Răducanu Rosetti şi Maria, domniţă Ghyka - era vestită, atrăgând toată floarea aristocraţiei moldovene. Cine nu se întâmpla acolo? Şugubăţul Zizin Cantacuzino, cneazul Alexandru din acelaşi neam, plăcut şi plin de politeţuri, Manolache Iepureanul, vioi şi citit ca o bibliotecă grecească, bunul Mitiţă Şuţu, Alecu Aslan, mare vânător, Alecsandri, Costache Negri, Cuza... Iar cucoanele, chipeşe şi de seminţie aleasă, se înşirau colan de nestemate: Smărăndiţa Jora, Eufrosina Bogdan, Zulnia Sturdza, Smărăndiţa Catargiu cu fiică-sa, prea frumoasa Maria, despărţită încă de atunci de Obrenovici, şi poate chiar de atunci ibovnică neştiută a colonelului Cuza...
    Despre o întâmplare petrecută într-aceea vreme, cam vreo zece ani înainte de Unire, îi plăcea cu osebire lui Iordache Talianu să povestească. Cuza, straşnic ţintaş, avea obiceiul să-şi "facă mâna" în fiece dimineaţă, trăgând cu pistolul în cortelul verde, sub care picotea, ferit de soare, cumnatul lui, Lambrino. Într-o dimineaţă, unul dintre gloanţe, trecând prin cortel, ricoşase pesemne într-o piatră, iar de-aici, prin ferestrele deschise ale conacului, în sofragerie, unde boier Răducanu, cu gura plină de mouillettes, scotocea cu linguriţa în cocotieră. Fulgerat, dusese mâna la fruntea dintr-o dată plină de sânge.
    Panică mare, spaimă, zarvă! Din fericire, glonţul - Flaubert - vătămase doar pielea capului sub păr, dar, multă vreme, umblase zvonul în meleag că, de fapt, la mijloc nu era vreo poznă de a lui Cuza, ci un atentat al Unioniştilor împotriva lui Rosetti Răducanu, cunoscut separatist...
    - Da, făcu Domnul, întorcându-se din gânduri, s-au călătorit şi acelea, aşa cum se călătoresc toate în lumea aceasta... Domnule Cantuniari, te-am chemat într-o chestiune absolut confidenţială. Nimeni, absolut nimeni nu trebuie să cunoască cele ce vom discuta între aceste ziduri.
    Cantuniari îl cercetă iute. Cuza îi ghici întrebarea şi zâmbi:
    - Chiar aşa. Nici măcar Beldiman, şeful dumitale. Şi răspund şi celei de-a doua întrebări, pe care n-o rosteşti. Am toată încrederea în destoinicia şi discreţiunea lui Beldiman, dar nu şi în abilitatea lui. Urmează, fireşte, al treilea prilej de mare nedumerire, care cercetează după desluşire. Nu-l destitui, pentru că îi onest, fără viţii păgubitoare slujbei şi mi-e cu mare credinţă. Sunt, domnule Cantuniari, în dregătoria pe care o deţine, însuşiri mai importante decât iscusinţa şi viclenia. Ca principe, îmi doresc în primul rând o poliţie pe care să mă pot bizui. Prefer deci un slujbaş cinstit, chiar dacă mai puţin înzestrat, unui urzitor dibaci, dar corupt şi ticălos.
    Barbu cuteză, profitând de întrerupere:
    - Măria Ta, n-ai prefera un slujbaş care să le îmbine pe amândouă? Şi cinstea, şi abilitatea?
    Cuza surâse cu amărăciune:
    - Cunoşti un asemenea personagiu în istorie? Unul singur? Până şi cel dintâi Napoleon, una dintre puţinele căpetenii ale omenirii care s-a bucurat de sufragiul aproape unanim al poporului său, a fost trădat. Nu mai e cazul să vorbim de canalismul lui Talleyrand. Marea artă, şi puţini se află în posesiunea ei, este să te foloseşti de îndemânarea acestor vulpi, dar să rămâi toujours en garde, să ştii să-i alungi la vreme.
    Strivi ţigareta în scrumelniţa masivă de argint şi îşi dezmierdă cu un oftat bărbuţa mătăsoasă.
    - Te urmăresc de mult, domnule Cantuniari. Cu mult înainte de a-ţi fi dovedit iscusinţa şi tactul cu adevărat diplomaticesc în răzmeriţa de la Craiova. Se afirmă despre mine că ştiu să-mi aleg oamenii. Că aceasta ar fi însuşirea mea cea mai de seamă. Râse: nu-i prea măgulitor pentru un principe...
    Vodă râdea sincer. Îi erau străine orgoliul, deşarta vanitate, credinţa atât de primejdioasă, fatală noroadelor lor, ale celor mai mulţi deţinători de putere absolută (împăraţi, regi, conducători de republici), că ar fi unşii lui Dumnezeu! Ales între aleşi, făptură neasemuită, de neînlocuit, aflat cu capete multe peste contemporanii săi.
    Modest şi cu un nedezminţit simţ al proporţiilor, Alexandru Ioan I ştia prea bine că izbânda sa din ianuarie 1859 nu se datora unor calităţi ţinând de extraordinar.
    Bunînţeles, nimeni nu-i tăgăduia cinstea, credinţa sinceră în ideile liberale ale veacului său, firea dezinteresată, fără umbră de venalitate, fierbintea sa dragoste pentru tot ce-i românesc. Dar - şi la gândul acesta Vodă zâmbea de fiece dată cu înţelepciune - fiinţa, personalitatea sa nu stârneau pizmă. Nu se înălţa într-atât peste semenii săi, însuşirile sale nu erau într-atât de strălucitoare, încât cei din jur să se simtă striviţi.
    Admiraţiunea fără măsură, scandalul pozitiv pe care-l provoacă un om este cel dintâi şi mai primejdios inamic al său. Cuza nu era un Demostene ca Mihalache Kogălniceanu, nu se bucura de faima şi onorurile acordate lui Negri, n-avea condeiul, celebritatea şi prieteniile alese cu numele mari ale Europei ca Alecsandri, dar nici vrăjmaşii lor. De aceea, la 5 ianuarie, la Ieşi, şi după trei săptămâni la Bucureşti, sceptrul îi fusese înmânat într-un singur glas.
    - ...îmi pun deci toată încrederea în dumneata, domnule Cantuniari. Bănui că împlineşti toate condiţiile necesare unei misiuni delicate.
    - Prea onorat, Alteţă, roşi Barbu.
    Cuza dădu din mână de parcă ar fi alungat fumul lăsat de o lulea.
    - După cum ştii, opoziţia - numele le cunoşti - pune la cale un complot care are drept ţel asasinarea mea. Într-un plebiscit nu au încredere, căci simt că ţara îmi stă alăturea. Moartea, cât de odioasă şi condamnată ar fi după aceea, semnează mai sigur decât mine şi mai definitiv actul abdicării.
    Cantuniari îşi încleştă mâinile pe braţele jilţului.
    - Nu le-o vom îngădui, Măria Ta.
    - Domnule Cantuniari, surâse Vodă, nu sunt un blazat, la joie de vivre nu m-a părăsit, dar doresc să ştii că nu te-am chemat aici de teamă. Zilele noastre sunt hotărâte de Altcineva, iar cât priveşte tronul, domnia, am afirmat-o nu o dată că "am primit-o ca pe un depozit sacru", şi gata sunt să-l predau oricând celui ce va fi socotit cârmuitor mai vrednic. Înainte însă de a părăsi scena, cum ar zice poetul nostru Alecsandri, mare iubitor de teatru, mai am a împlini unele obligaţiuni faţă de români, pe care le consider sfinte. Iar pentru aceasta îmi trebuie un răgaz...
    Obrajii lui Barbu ardeau, ochii cercetau strălucitori chipul Domnului.
    - Vi le veţi împlini, Alteţă. Acum şi multă vreme de aci înainte.
    Cuza râse cu blândeţe. Îl veselea şi impresiona în acelaşi timp înflăcărarea tânărului.
    - Eşti optimist, mon cher! Îţi mulţumesc de bune gânduri. Ajută-mă pentru cele imediate, cât despre viitor, ne-om îngriji la vremea cuvenită. Mărturisesc că am în oroare vorbele mari, găunoase, patrioţii de cafenea. S-au fost recitat de prea multe ori, şi cel mai adesea de către farisei. Ele nu conving, aşa cum n-a convins, stârnind râsul, acel pauvre individu care şi-a început discursul cu "Bonjour, popor!..."
    - Mitiţă Dumitraşcu, feciorul cel mic al vornicului, îşi aminti râzând Barbu.
    - Acela, pesemne... Ocolind deci frazele umflate, îţi voi spune doar că succesul misiunii ce ţi-o încredinţez - dedesubturile politice le vei înţelege mai târziu - va însemna împlinirea vrednică a datoriei dumitale de cetăţean.
    - Poruncă!
    - Doresc ca pregătirile atentatului să ajungă în fază cât mai avansată, iar complotiştii să nu fie stingheriţi şi, fireşte, nici daţi în vileag, până în clipa pe care o voi socoti potrivită.
    - Atrag atenţiunea Măriei Tale că riscul e mult prea mare.
    - Pe măsura ţelului.
    Barbu îşi smuci capul cu o mişcare de cal nărăvaş:
    - Alteţă, oricâtă diligenţă am depune, oricât de iscusiţi ar fi oamenii mei, totuşi nu putem prevedea clipa în care mâna ticăloasă apasă pe trăgaci.
    - Dragă Cantuniari, rosti Vodă pe un ton prietenos, mă bizui pe instinctul şi promptitudinea dumitale. Vei şti să acţionezi oportun, sunt convins.
    Îi surâse cu toată faţa. Un surâs luminos, plin de seducţiune, bine cunoscutul surâs al lui Cuza, căruia nu-i rezista nimeni.
    Cantuniari îngână fâstâcit:
    - Încrederea Măriei Tale mă onorează. Eu... mă simt...
    Vodă continua să zâmbească. Era una din tacticile sale obişnuite, politică fără greş, cu ajutorul căreia îşi câştigase mulţi partizani zeloşi, fideli până la ultimul suspin.
    Lui Kogălniceanu, mai prudent, mai calculat şi, îndeobşte, mai sceptic în privinţa naturii umane şi care-l acuza de nesocotinţă, îi desluşise în mai multe rânduri, dar tot zadarnic:
    "Acordă-i unui om încredere totală, desăvârşită, şi vei obţine de la el mai mult chiar decât poate să dea. Încrederea îl obligă, îl măguleşte şi fii sigur că va depune toată râvna pentru a nu dezamăgi. Pe tine, dar şi pe el. Bineînţeles, când nu ai de-a face cu un ticălos."
    Kogălniceanu întrebase tăios:
    "Şi când eşti sigur că nu ai de-a face cu un ticălos?"
    "Atunci când ai de-a face cu un individ onest", zâmbise Cuza.
    "Poate că Măria Ta are bunătatea să-mi explice cum operează asemenea distincţii? Nimeni nu-şi introduce ticăloşia în cartea de vizită."
    "O! Mon cher! De acelea eu mă folosesc doar când vreau să-mi depun omagiile unei dame şic, şi n-am găsit-o acasă..."
    Vodă glumea, fireşte. Ca mulţi principi, se încredea în instinctul său, în cunoaşterea sa de oameni. Şi, bineînţeles, nu se azvârlea în baltă legat la ochi şi fără a fi cercetat înainte cu băţul, că-i adâncă ori ba. Pe Barbu, de pildă, îl supusese fără ştiinţa acestuia la mai multe probe, verificându-i cinstea și devotamentul faţă de Domnie. Iar bunăstarea lui Barbu, lipsa de griji financiare - era moştenitorul unic al unor părinţi bogaţi, chibzuiţi şi cu mână norocoasă întru sporire - constituia pentru Cuza încă un titlu de garanţie.
    Din principiu, Vodă prefera, în slujbele pe care le socotea vulnerabile corupţiunii, dregători avuţi, căci "bine ştiut este că ursul sătul nu umblă la miere; şi cât de găman ar fi, tot nu se lăcomeşte la fiece fărâmă de fagure..."
    - În consecinţă, domnule Cantuniari, vei urmări în continuare diferitele faze ale complotului, iar raport despre acestea îmi vei da doar mie. La o singură taină, de-ajuns, şi uneori prea mult, două părechi de urechi. Faites attention! Nimic pripelnic, niciun act necugetat, nicio arestuire. Vrăjmaşul să nu-şi simtă urma adulmecată. Eşti îndeajuns de inteligent pentru a nu-ţi desconsidera adversarul, mai cu seamă căpetenia, pe Şuţzu, care ce să-ţi spun... Este cel mai fanatic dintre toţi...
    Cantuniari îşi înclină capul:
    - Vă mulţumesc, Alteţă, că mi-aţi atras atenţiunea. Tocmai mă gândeam să propun expulzarea baroanei de Gunsbourg.
    - O! respinse Cuza. Ce greşeală! Impardonabilă! I-ar fi pus în gardă pe haini şi mi-ar fi răsturnat întreg edificiul strategic. Apreciez însă sinceritatea dumitale. Un altul şi-ar fi ascuns intenţiunile. Încă o dovadă că nu m-am înşelat socotindu-te un slujbaş de mare probitate, de nădejde depozitar al nădejdilor mele. Zâmbi jocului de cuvinte... Apropo de baroană... Generalul continuă s-o viziteze?
    - Au fost împreună toată noaptea.
    - Pauvre Grănişteanu...
    - Sunt îngrijorat, Alteţă...
    Cuza îl întrerupse:
    - Vom lua măsuri ca generalul să nu mai aibă acces la documentele noastre cele mai importante. Desigur, fără a băga de seamă. Dar, spune-mi, dragul meu, îi poţi reproşa ceva concret?
    Barbu surâse încruntat:
    - Mi se pare destul că e... hm, da... intimul baroanei... ă... ă... ă... favoritul.
    Vodă izbucni în râs:
    - Ha! Ha! Ha! Asta-i splendid spus! Intim! Favorit! Nu-ţi lipsesc eufemismele... Deci, ibovnicul baroanei.
    - ...despre care, urmă Barbu roşu făclie, presupunem că-i spioana Engliterei, trimisă la Bucureşti spre a rezema opoziţia.
    Cuza scoase batista şi îşi tamponă uşor obrajii. Ca mai toate persoanele cu ochi albaştri, lăcrima când râdea cu poftă.
    - Lăsaţi-o să-i rezeme, dragul meu, dar cu aceeaşi condiţie. Să nu vă scape din atenţiune. Un om prevenit este pe jumătate salvat.
    - Îngăduiţi-mi, Alteţă, a vă informa că locuinţa ei îi supravegheată zi şi noapte.
    - Mi-a vorbit Beldiman. Şi?
    - A fost vizitată de agentul lui Ali Paşa...
    - Constandakis! dădu din mâini Vodă. Acela a ajuns un fel de mâţă cu clopoţei. Mi-e că la mijloc îi o altă manevră, menită să îndrepte şoarecii spre altă capcană. Nu-i primejdios! Altceva!
    - Domnul general Grănişteanu a rămas peste noapte la baroană. Eu însumi am vegheat până la ceasurile şapte ale dimineţii, când a părăsit casele doamnei de Gunsbourg. După câteva minute, a ieşit valetul baroanei şi s-a îndreptat cu zor mare spre conacul Şuţzu, unde a depus un mesagiu.
    - Prietenul Şuţzu... Fireşte, surâse Vodă. Era de aşteptat... În sfârşit, dragă Cantuniari, ştii ce ai de făcut. Ca deviză: zel, ochi şi urechi în toate cotloanele conjuraţiei şi, în primul rând, discreţie.
    - Îngăduiţi-mi, Alteţă, să vă atrag atenţia că serenissima dumneavoastră persoană se află în permanentă primejdie. Unele măsuri de precauţiune se impun.
    - Da, da, da! făcu Vodă ridicându-se. Mi-a cântat aria aceasta şi Beldiman. Şi, tot ca şi lui Beldiman, îţi răspund că "Românul nu e asasin".
    - Măria Ta să nu-l uite pe Barbu Catargiu.
    Cuza râse:
    - V-aţi vorbit? Mi-a servit aceeaşi pildă. Nu, domnule căpitan, exemplul nu-i concludent. Românul care l-a ucis pe Catargiu nu era un asasin, ci un fanatic. Fanatici sunt la toate popoarele.
    - Asasin ori fanatic - glonţul vatămă la fel. Şi dacă - iertare, Măria Ta - nu vă gândiţi la viaţă, gândiţi-vă la o ţară întreagă, carele şi-a legat toate nădejdile, credinţa şi speranţa într-un viitor ferice, de persoana Înălţimii Voastre.
    - La ţară mă gândesc, căpitane. Şi chibzuiesc că o pot face mai vrednic şi cu folos, simţindu-mă şi umblând slobod, decât pândind lângă sobă vijelia de afară.
    Îi veniră în minte cuvintele lui Kogălniceanu. Glasul puternic, de orator încercat, căpătase ca de obicei rezonanţe profetice:
    "Nu greşelile te vor răsturna, Doamne, ci cutezanţa şi faptele mari ale Măriei Tale!"
    Cu o mişcare uşoară a mâinii risipi vorbele, alungă gândul.

                                                             3.

                                   Abajurul de mătase azvârlea o umbrelă de lumină asupra mâinilor fine, osoase, ale lui Constantin Şuţzu. Era o lampă frumoasă - un Atlas de argint masiv, un trup încordat susţinând greutatea ciupercii de mătase - în stilul întregului cabinet. Pe inelarul drept al prinţului, inelul cu stemă sclipea verde-otravă.
    Un bărbat gras, cu o mustaţă castanie, uşor înspicată, streşinind gura pofticioasă, umedă, de bon viveur, prăvălit pe o canapeluţă graţioasă, îşi freca mâinile cu satisfacţie.
    - Straşnic, frate Costache! Bine adus din condei!
    Şuţzu zâmbi discret, ascunzându-şi mulţumirea.
    - O zecondă şi am isprăvit.
    Cele mai multe "s"-uri le pronunţa zed. Era una din particularităţile sale, imitate şi de amici, şi de vrăjmaşi. Îşi potrivi pince-nez-ul şi reluă lectura. Din când în când, muia condeiul în călimară, îndreptând câte o slovă:
    "...Pentru aceea dară... dacă preaputernicul împărat are încă milă de aceste provincii şi nu voieşte a le trăda în mâinile a nişte tâlhari de drumul mare, care au drept plan şi bază ruinarea societăţii şi răpirea marei şi micii averi a tuturor claselor, precum vor face cu moşiile mânăstireşti, să se milostivească..."
    O criză de tuse astmatică. Burduhănosul se făcuse vânăt şi se îneca vizibil. Nu era cea dintâia oară, şi Şuţzu nu se sperie. Turnă un pahar cu apă dintr-o carafă de cristal şi i-l întinse.
    - Te-ai îngrăşat din cale-afară, Panaite. De fiecare dată, Drash îţi prohodeşte la fel: Mai lasă claponii şi plăcintele cele multe şi ţine-o pe buruieni...
    - Un mincinos şi acela!, abia suflă Panait Balş. Vorba vătafului meu: Să zici ca popa, dar şi să faci ca el... Nu-mi purta de grijă. Nu mă răpune ea, urâta, înainte de a îndrepta pe cea cale a izbăvirii astă ţărişoară.
    Şuţzu începu să râdă:
    - De izbăvire tocmai spuneam şi eu în memoriu.
    - Citeşte mai departe.
    - Îi încheierea şi o ştiu pe de-a rostul: ...deci "să ne izbăvească prea înălţatul împărat de biciu, prin biruitoarele sale oştiri, şi să scape provinciile de lepra sansculoţilor, a cărora şef este prinţul şi adjutantul său, primul ministru, visul dracului!..."
    - Brava, Costache! Aista-i ca cel mai grozav pamflet... Dacă nu erai mare căftănit, îţi câştigai bună jimblă ca gazetar.
    Buzele subţiri ale lui Şuţzu se făcură aţă: "Mare căftănit! Os de domn, gogomanule!"
    - Când te gândeşti, rosti dezmierdându-şi cioculeţul ascuţit, ascuţit precum întreaga-i făptură, unii ne socot trădători de naţie, în alt gând decât al aspiraţiunilor sale.
    Panait Balş păru că se înăbuşă iară:
    - Ai bolunzit, Şuţzule? Ce aspiraţiuni? Şi cine-s aceia?
    - Mulţi... Şi răul cel mare este că perzoane din neam aristocrat socot că dreptatea e de partea mişeilor... De-o pildă, principesa Ghyka trâmbiţează de la Paris blestem cumplit. Apucă o gazetă de pe birou şi citi un paragraf însemnat cu roşu. Iacă ce declară în Le Constitutionnel: "blestem pe marii boieri pentru opoziţia lor sistematică; pun piedici Principelui, în loc să-l înconjoare şi să-l zecondeze în eforturile sale..."
    Panait Balş pufni cu dispreţ:
    - O prins cloşca gust de politichie, în loc de a-şi vedea de ouat! Încaltea de-ar fi muierea mea, aş şti s-o domol să-şi vadă de gospodărie şi de prunci! Trădători!
    - Şi fanarioţi, completă Constantin Şuţzu, ridicând inelarul cu stemă.
    - Baliverne de gazetăraşi! Proprietatea stă la temelia oricărei societăţi civilizate. Într-aceasta izbesc dumnealor, urmărind să răpună protipendul. Visează pesemne la o naţie de plebei. Şi atunci, te întreb eu pe dumneata, cine-i trădător? Cel care trudeşte întru săltarea ţării, pentru a dobândi loc de cinste alăturea celorlalte ţări ale Europei, ori cel ce luptă a o scoborâ?
    - Ţara, în opinia dumnealor, sunt cei mulţi, nu noi, "fanarioţii".
    Panait Balş păru să se sufoce. Ochii cătau a-i sări din găvane, gâfâia ca un mistreţ hăituit. Se ridică în picioare, spre a-şi uşura răsuflarea.
    - Imbecilii! Nătângi şi smintiţi! Ţara sunt cei aleşi, nu opincarii şi uvrierii. Să-mi dea pildă dumnealor că în Franţa, Englitera, Switzera ori în nemţime se petrece într-altfel! Au Windsorii, Bourbonii, prinţii de Saxa-Cobourg, Romanovii, au, zic, urme de mămăligă între dinţi? I-or fătat Frusina ori Gherghina în grajd, sub oghial de bălegar?
    - Ei, surâse subţire prinţul, nici Bonaparţii nu-s chiar de cea mai aleasă spiţă.
    Panait Balş dădu din umeri:
    - Bastarzii aventurierului cela corsican! Istoria încă nu şi-a spus ultimul cuvânt, fătul meu! Cât despre fanarioţi... Musiu Kogălniceanu, carele, nu-i aşa, se pretinde a fi cel mai de seamă cărturar al vremii, nu cunoaşte nici măcar înţelesul cuvântului. Adicătelea, noi, boierii veliţi şi prea veliţi ai Moldovei şi Vlăhiei, boierii Muşatinilor şi ai Basarabilor, suntem urmaşii tejghetarilor din Fanar? Grecotei, trăsnind a oloi, halva şi scorţişoară, îs dumnealor! Cine cuteză a vorbi? Cuza? Scripcarul cela de Alecsandri? Mumă-sa, ofticoasa, o fost Cozoni, psihi-mu! Cât despre tartorul cel mare , Kogălniceanu!...
    Şuţzu ridică o sprânceană şi râse. Îl ungeau la inimă izbucnirile cu risipă de dohot ale ieşeanului, cel mai înverşunat separatist şi anticuzist al Moldovei, dar totodată îi plăcea să păstreze rezerva gentilomului ce ştie a lupta cu eleganţă, obiecţiune, fără defăimări lipsite de temeiu.
    - Ei, despre Kogălniceanu ce mai ai a spune?
    Lui Balş i se bulbucară iar ochii:
    - Ăista-i neam de şatrari! Din Căldărari se iscară dumnealor Cogălnicenii, o ştie o Moldovă!
    Şuţzu se desprinse de birou şi se rezemă de sobă. Acum, ieşit din umbră, i se desluşea adevărata făptură: răsărit, uscăţiv, cu toate trăsăturile repezite spre bărbie, cu căutătură aspră, aţintită, şi râs sărac, înghesuit între colţurile gurii.
    - Domol, Balş, domol! Există uric din vremea lui Despot Vodă precum că acesta dăruieşte diacului de vistierie Vasile Cogălniceanul moşia Râpile. Aceasta, cam cu trei sute de ani în urmă.
    - L-a văzut domnia ta? L-a dovedit? Aşa şi eu, frate Costache, îţi isc mâne hrisov despre străbunii mei faraoni! Împunse aerul râzând: Se împlinesc amu', de Rusalii, taman cinci mii de ani.
    - Bine, bine, m-ai convins! Dar până a li se descâlci obârşia, se află în fruntea ţării.
    - Pentru puţină vreme, fii încredinţat. Iar nătângul, dacă nu-şi vâră singur jăratic în izmene, nu-i nătâng destul. Şi-a rostuit vrăjmaşi de soi în propria-i ceată!
    Şuţzu îl cercetă curios. Ieşeanul, brutal, grosier, lipsit de subtilitate, în ciuda boieriei lui vechi - un neam de al său, Alecu Balş, ţinea în căsătorie pe Elencu, prinţesă Sturdza - dovedea uneori clarviziune şi tact politicesc.
    - Într-acolo mă gândeam să opintim şi noi. Fiara are două capete. Într-aceeaşi clipă cu Principele trebuie răpus şi valetul său.
    - Valet! Zi-i vătaf! Şi dacă lui Cuza i-om smulge noi potcoavele, de slugă s-or îngriji chiar partizanii unionişti, tăţi feţe prealuminate.
    Începu să enumere cu mulţămire grasă, săltând câte un deget:
    - Dintâi Kretzulescu, pe care l-a uns din cal măgar. Mai deunăzi prim-ministru, azi silit e a roade osciorul de la Justiţie, la porunca lui Cuza şi a Kogălniceanului. Cum să nu-i fie pizmaş?
    - Nici Steege nu-l ţine lângă inimă, rosti pe gânduri Şuţzu. Aud din sursă preciză că, nemulţumit de toanele premierului, îl roagă ipocrit pe Cuza a numi pe altcineva în locul său la Florenţa: "un telegar mai iute", vezi Doamne!
    - Mai socoteşte-l şi pe franţuz! Aista, ţâfnos de parcă s-ar trage din Capeţeni, nu îndură ifosele şi autoritatea brutală ale lui Kogălniceanu.
    - A! Baligot de Beyen!
    - Secretarul domnesc, cine altul? Sforar, corupt şi cutră fără samăn. Aista s-a grăbit - ai zice că pe noi ne slujeşte, şi nu pe Vodă - a-i istorisi lui Iancu Alecsandri aprecierile lui Kogălniceanu. "Cine? Alecsandri? Pe cât îi poetul de ager, pe atât îi de nătâng frate-său, Iancu. Un imbecil şcolit, vrednic a şansoneta midinetelor Parisului, dar nu a reprezenta Principatele la curtea lui Napoleon al III-lea!" Aşa că, frate Costache, poţi a-l socoti şi pe acesta câştigat în tabăra noastră... Şi, că veni vorba de trimişi, Callimachi, de la Belgrad, nu-i mai e prietin.
    - Da, da... ştiu, făcu Sutzu. Îl învinuieşte pe Kogălniceanu de dominaţie absolutistă care ţinteşte a se substitui tuturora.
    Panait Balş îşi turnă un pahar zdravăn de Cointreau. Chipul, întreaga făptură râdeau de bucurie:
    - Izbânda cea mai de soi îi însă pizma pe care i-a fost trezit-o lui Negri, pe chestiunea secularizării.
    - Gălăgia asta a ajuns un scandal public. O ruşine! Mă surprinde însă Kogălniceanu, care nu-i cu totul nătâng! Te cerţi cu un Negri pentru a-ţi asigura paternitatea necontestată a unei viitoare legi ticăloase! Şarpele invidiei îi cu adevărat viclean, oştean vrednic al lui Belzebut.
    - Chiar aşa! exultă Balş. Marele nostru om de stat a intrat în gura cumetrelor. Dar, vezi dumneata, frate Şuţzule, că Dumnezeu atoateveghetor nu dă cu măciuca, ci păleşte când şi unde anume trebuie. Sataniceasca legiuire ce o plănuiesc - doar Necuratul te poate îndemna la jefuirea mânăstirilor, a sfintei biserici! - a sămănat discordie între partizanii cei mai devotaţi ai lui Vodă. Îşi frecă mâinile: Pieirea-i aproape, ţine minte vorba mea!
    - Da... făcu Constantin Şuţzu, ducându-şi arătătorul în colţul gurii. Trebuie compromis prin toate mijloacele, iar duşmanii lui personali rezemaţi şi încurajaţi. Toate, evident, cu discreţiunea necesară şi acţionând en gentilhomme!
    - Ba, să-mi fie cu iertare, nu voi acţiona boiereşte când am de-a face cu un brigand trădător de ţară şi neam. Oi fi şi mai ticălos, şi mai vulpe, căci relele le-a prăsit Dumnezeu pentru răi. I-am copt una de m-o pomeni până la judecata din veac!
    Pântecele îl săltă de râs, făcând lanţul de aur cu brelocuri să zăngăne.
    - De quoi s'agit-il? întrebă circumspect Şuţzu. Bagă de seamă, Balş! Vrem să-l zdrobim, nu să ne compromitem pe noi.
    - Ba îl compromitem pe vătaf! Ideea e straşnică şi mi-a suflat-o Gogeanul, prezidentul de la Casaţie. Am fost comandat în mare taină la o tiparniţă din Viena portreturile lui Kogălniceanu - o sută de bucăţi în cap.
    - Şi?!
    - În preajma Crăciunului, le împrăştii în Moldova şi Valahia, prin târguri şi comune, cu ordin ca din partea Kogălniceanului, chipurile, să fie aninate în toate instituţiunile: şcoli, prefecturi, primării.
    Şuţzu rămase câteva clipe nedumerit, apoi izbucni:
    - A! Am înţeles! Remarcabilă idee! Pas mal du tout! Cuza se va mânia, socotind că premierul său intenţionează să-l întreacă în popularitate şi... Da... da... da... Ţinând seama de firea Kogălniceanului, va fi convins că urmăreşte uzurparea autorităţii domneşti... Văd... Acum văd...
    - Şi de aici, urmă Balş, până la a conchide că vătaful ţinteşte mai sus, adică la tron, îi drum lesnicios, alee presărată cu roze. Câteva aluziuni fine, câteva scrisorele, spaimă semănată în inima Obrenovicioaei... De una fii încredinţat! Ştiu că le-a prii amândurora caltaboşii şi jumările Ignatului.
    Constantin Şuţzu îl asculta cu o singură ureche, dând distrat din cap a desăvârşită încuviinţare.
    Şi el, Şuţzu, urmărea acelaşi ţel: domnia. Taina o ţinea bine cetluită în adâncul inimii, n-o cunoşteau decât miniştrii Porţii, Ali Paşa, Haggi bey şi Safvet. Aproape patru ceasuri se întreţinuse cu ei, în august ce trecuse, la ambasada otomană din Paris.
    Actul încheiat - talisman preţios, purtând peceţile celor trei - prevedea ca răsplată pentru răsturnarea lui Cuza numirea sa, a lui Şuţzu, în calitate de caimacam, urmând apoi înălţarea ca domn. Fireşte, făcând jocul turcilor, Principatele vor redeveni ceea ce fuseseră înainte de Unire, adică două ţărişoare separate.
    "Dar", chibzuia Şuţzu, scrutând viitoria, "nu-i totu' să vină vremea, ci să sune şi ceasul." Clipa aceasta o va pândi el, pentru a înfăptui a doua Unire: va fi Unirea cea adevărată, desăvârşită de el, Constantin Şuţzu, os de domn, cu drepturi de sânge şi glie; lui şi feciorilor săi li se cuvin coroana şi sceptrul Principatelor! Ridicole pretenţiile la tronul daco-romanilor ale unui boiernaş de mâna a doua, ca Alexandru Cuza, ori ale cine ştie cărui prinţişor din obscură ţărişoară nemţească sau republică taliană.
    Dar toate acestea avea să le trâmbiţeze la vremea cuvenită. Acum...
    - Frate Costache, zâmbi Panait Balş, bag de samă că nu mă asculţi nici măcar cu urechea cea surdă.
    - Ba da, ba da... Chibzuiam chiar că afacerea trebuieşte zorită. Să nu apuce domnii Cuza şi Kogălniceanu a-şi înfăptui ceea ce numesc dumnealor reformele! Reforme! Cele mai fărădelegi legi, cele mai potrivnice şi primejdioase legiuiri din istoria ţărilor noastre.
    - Secularizarea, censul şi reforma agrară! Nu-ţi fie teamă...
    - Ba mi-e teamă, îl întrerupse Şuţzu, pentru că dând drept de vot calicilor şi pământ ţăranilor neştiutori - tradiţiile, şi datinile, şi firea, întreaga noastră evoluţiune sunt altele decât ale Europei - smintiţii ne dau brânci în prăpastie. Iar din prăpastie anevoie mai afli cale de întoarcere. Sămânţa răzmeriţei o dată semănată, scânteia răscoalei va cuprinde întreg meleagul.
    - Fleacuri, Costache, dar desigur nu vom ajunge până acolo.
    - Nu-s fleacuri! Greu mai smulgi fagurele de miere din mâna calicului, când a apucat să se înfrupte. Plebea nu vede mai departe decât îndestularea pântecelui. Caută a-i desluşi neajunsurile unor legi liberale într-o ţară nu îndeajuns de pregătită pentru a primi şi aplica ideaţiunile noui, şi vezi ce-or pricepe.
    - Iacă, de acestea să mă ţină pe mine şalele că moş Tăbârţă din Coceni, ori badea Simion din Viforniţa n-or pricepe cestiunea marilor ideaţiuni!
    - Ba să te ţină, Panaite, că-s mulţi!
    - Bine, râse Balş, m-or ţine. Cuza nu apucă Anul Nou!
    Şuţzu îşi ciupi nervos barbişonul:
    - De ce atâta zăbavă?
    Panait Balş îi îndreptă zâmbet subţire:
    - Suntem creştini, frate Costache! Nu se cade a face moarte de om în sfintele zile ale Naşterii Mântuitorului... Au gândeşti altfel?...
    Şuţzu îşi îndreptă superstiţios ochii spre icoană:
    - Nu! Exclus! Nu de Crăciun.

                                                             CAPITOLUL V
                                                                       1.

                                   Viscolul care asuprise aprig Bucureştii vreme de două zile se domolise. Acum ningea cu fulgi mari, leneşi, zăbovind îndelung în văzduh, frumoşi ca în jucăriile vieneze care, oleacă zgâlţâite, stârneau ninsoare argintie asupra micilor burguri prizoniere în clopote de cristal.
    Când orologiul - pe melodie jucăuşă de Mozart - vesti ceasurile zece, baroana Lelia de Gunsbourg se lăsă să alunece din crivat pe blana de urs polar, unde trândăvi oleacă, desfătându-şi trupul despuiat pe moliciunile fiarei răpuse.
    Dormea goală pe orice vreme, cu desăvârşire goală şi despletită; muierile, chiar cele tinere şi cochete ţinându-se după moda pariziană, tot purtau asupra nopţii o bucăţică de cămaşă străvezie şi uşoară ca o adiere, câte un inel - măcar alianţa - cerceii de fiece zi - de obicei primii solitari primiţi la paisprezece ani - iar părul şi-l înnodau într-un conci ori coade groase, care să le îngăduie somn tihnit, iar a doua zi "ţesălat" lesnicios.
    Baroana însă nu torcea somn dulce decât cu trup slobod de orice podoabă şi plete asemenea, răzleţite în întreg aşternutul.
    "Mai degrabă", îi desluşea cameristei sale, Rose, o franţuşcă mlădioasă ca trestia, burduf de înţelepciunea dobândită în mizeria Halelor unde se născuse, "mi-atârn un volan, ori un şal, în fine, orice motiv de ţesătură, la o vizită... intimă. O, da! Un peignoir iscusit are mai multă înţelepciune decât o enciclopedie..."
    Când trase draperiile, scoase un strigăt de surpriză. Un val de fericire îi cuprinse întreaga făptură. Fericirea aceea, clipă binecuvântată, fără pricină, unică, pe care o încearcă de obicei doar oamenii foarte tineri; fericiţi - în asemenea clipe - doar pentru simplul fapt că trăiesc iar viaţa... Viaţa e o doamnă generoasă, care le zâmbeşte cu blândeţe întinzându-le braţe de crini, şi margarete, şi măr înflorit.... Livezi de meri înfloriţi...
    - Ce frumos e!
    - Nu-i aşa, madame? zâmbi Rose. Eram sigură că vă veţi bucura.
    - Rose! E minunat! Splendid! Strada parcă dansează... O sărbătoare... Un bal al naturii...
    Ochii îi scânteiau, strălucea toată, o frumuseţe în clipele acelea aproape imposibil de privit, orbitoare.
    - Ce frumoasă e madame! rosti cu admiraţie sinceră camerista.
    Baroana îşi ridică braţele deasupra capului şi bătu din palme ca într-un ceas spaniol:
    - Rose! Repede, toaleta de la Petersburg!
    - Cea cu hermină sau cea cu samur?
    - Hermină, Rose! Vreau să fiu... Albă ca Zăpada!
    - Veţi fi cu mult mai frumoasă.
    Lelia de Gunsbourg îi mângâie bărbia plinuţă:
     - Merci, Rose, tu es vraiment gentile... Porunceşte sania şi, să nu uit, pregăteşte-o şi pe Kio.
    Ochii căprui ai cameristei se rotunjiră a mirare:
    - Kio? Pe timpul acesta? Acasă n-o scoteam nici măcar în aprilie.
    - Parisul e prea umed... N-o să păţească nimic... Ar fi păcat să nu se bucure şi Kio... Pune-i blăniţa şi un şal peste gură... Şi repede, fetiţo, nu mai am răbdare!
    - Et le petit dejeuner de madame?
    - La naiba cu micul dejun, Rose! Nu în fiecare zi ai ocazia să te plimbi într-un Bucureşti imaculat ca o rochie de mireasă... Chiar dacă nu la fel de inocent.

                                                            2.

                                   Întreg Bucureștiul, dar mai ales Șoseaua Kiseleff, răsuna de clinchetul clopoţeilor de argint aninaţi în colane grele de grumajii cailor înhămaţi la sănii birjăreşti ori particulare - acestea luxoase, splendide echipaje pe tălpici - ocrotiţi de valtrapuri din catifea viu colorată. Străbăteau oraşul săgeată, ca fermecaţi, îndestulaţi toţi într-o sâmbătă din ciubărul cu jăratic al telegarilor de poveste.
    Prima ninsoare frumoasă - brumarul şi bună parte din dechemvrie fuseseră glodoşi, cu ploi reci, zloată, lapoviţă şi apoi viscol înfricoşat - smulsese mulţi bucureşteni de la gura sobei. Cucoanele tinere găsiseră prilejul să arboreze mantourile scumpe tăiate la Paris din blănuri de Rusia, fără să se teamă de zăpadă, aprig vrăjmaş al chipurilor sulemenite.
    Dimpotrivă, feţele biciuite de nea în goana săniilor deveneau mai fragede, frigul născocea roze chiar pe obrajii cei mai sălcii, căciuliţele de astrahan, vulpe sau petit-gris, din care scăpa câte un zuluf, şi sclipirea solitarilor le dădea un aer cochet şi poznaş.
    Promenada, în toată splendoarea ei, se desfăşura desigur la Şosea, unde junii, încotoşmăniţi în blănuri grele şi cuşme nu mai înalte de o palmă, cumpărate de la musiu Martin din Pasajul Român, depuneau omagii doamnelor şi demoazelelor fericite să le primească în goana bidiviilor.
    Cei mai comozi, ca de pildă Dodel Văcărescu ori Arthur Macarie, se mulţumeau însă cu priveliştea pe care o oferea Podul Mogoşoaiei. Rezemând balustrada de la Capşa ori Hugues - înlăuntrul locantelor ar fi scăpat spectacolul străzii - consumau vin fiert cu miere şi mirodenii, ceaiuri, nenumărate cornete cu castane coapte, fierbinţi de-ţi ardeau degetele şi la care excentricii însoţeau îngheţată.
    - Nu-l văz pe Floflo, observă Văcărescu, trecând prin sită grupul ce rezema zidul Capşei.
    - A trecut mai adineauri cu sania spre Şosea.
    - E copil! Aici îi defilarea, şi la dus, şi la-ntors, mai abitir decât în tribuna lui Vodă.
    Din pricina înghesuielii, între Hanul Zlătari şi până după Palatul Domnesc, săniile alunecau în pas de melc.
    - Uite-o pe Frumuşica Roşianu!
    O damă blondă, trupeşă, îngropată în vulpi argintii, răspunse cu un zâmbet cochet cuşmelor ridicate.
    - S-a cam trecut...
    - Ce-i pasă? A pus mâna pe Bacalu şi milioanele lui? A pus! I l-a suflat Tarsiencii? I l-a suflat! De-acum, ţin-te whist, maus, chemin de fer pe Coastă, când se afaniseşte şi satură de Valahia, şi juneţe proaspătă, când se ambetează şi pofteşte în aşternut şi altceva decât o vistierie.
    - După fason, s-a şi ambetat. Juneţe este...
    - Nu şi proaspătă, mon'cher! Oricum, depune-ţi cartea de vizită.
    - Măi! Clevetiţi ca cele babe.
    - Nu-ţi place, trage cuşma pe urechi...
    O sanie elegantă, construită ca o trăsură Victoria, se ivi dinspre Sărindari. Pe capră, un arnăut cu fustanelă, cojocel de miel brumăriu şi fes cu ciucure lung, cerca să dobândească drum slobod, înaintea altor echipaje.
    - Cela nu degeră doar cu fes?
    - Aşa pofteşte prinţesa! Ai văzut arnăut cu căciulă?
    - Putea să-şi anine un ciucure şi pricepeai.
    Din fundul saniei, principesa Sultana Duca, o cucoană vârstnică, voinică şi bătută parcă în nestemate ca o icoană veche, le azvârli o privire îngheţată, care opintea să treacă de nasul trufaş, vulturesc, săltat cu aroganţă. Abia răspunse la salutul străzii, dar păru să privească ceva mai îngăduitor, cu părere de zâmbet, spre un bătrânel mărunt şi extrem de elegant, pierdut cu totul într-o blană de vidră.
    - Pesemne, comentă unul dintre tinerii berbanţi, după ce sania principesei trecu, eu n-am fantezie, dar uite, pe-asta nu mi-o închipui decât cu măsăluţele în batistă. O vezi zburdând jună şi ferice pe un tăpşan de margarete cu o plasă de prins fluturi?
    - Şi încă cum, tinere! Şi încă cum!
    Se răsuciră râzând spre bătrânelul elegant. Purta sub braţ o căţeluşă galbenă, iar în mâna dreaptă un buchet mare de violete de Parma.
    - Omagiile noastre, coane Saşa!
    Bătrânelul era Alexandru Belu, una dintre cele mai cunoscute figuri ale Bucureştilor. Feciorul repauzatului Barbu Belu, boier cu avuţie mare, cârcotaş şi picat în damblaua proceselor, Alexandru Belu, conu Saşa pentru cunoscuţi, îşi avea la rându-i ciudăţeniile dumnealui. De pildă, promenada din fiece dimineaţă pe Pod, dimpreună cu căţeluşa. De câte ori întâlnea une belle dame, bătrânul se înclina adânc şi oferea drept omagiu un bucheţel de flori. Cum dame chipeşe se aflau puzderie pe Podul Mogoşoaiei, iar conu Saşa, agreat în tot târgul, nu putea fi refuzat, stocul se epuiza repede. Atunci da năvală la prima florărie ori iama în coşurile ţigăncilor din Piaţa Teatrului.
    - Ei, dragii mei, s-o fi văzut pe principesă la cincisprezece ani... Elle etait belle comme le jour... Poţi înţelege comparaţia abia când ajungi la anii mei şi nu ai multe dinainte...
    - Pst! Uitaţi-o pe baroană!
    Parcă amuţiseră toţi, iar bătrânul Belu rămase cu vorba retezată. Şi toţi avură pentru câteva clipe acelaşi sentiment: o zână, zâna pe care şi-o închipuiseră în copilărie, pogorâse în mijlocul Bucureştiului. În sanie de aur, învăluită toată în hermină, îşi lăsase gluga pe ceafă, iar buclele risipite pe blana albă aprindeau flăcări în care fulgii de nea scânteiau licurici şi diamante. Lângă manşonul baroanei, Kio, înfofolită tot în blană albă, rostogolea priviri neliniştite.
    - Îi cel mai frumos tablou pe care l-am văzut vreodată, şopti cineva... Niciodată nu va mai fi la fel de frumoasă. Sunt clipe de magnificienţă care nu se repetă.
    Nelămurit, dar trăind din plin triumful clipei, Lelia de Gunsbourg simţise acelaşi lucru. Era deprinsă cu aplauzele străzii, cu omagiul mut sau manifest al mulţimii, totdeauna întorsese mare de capete, şi aceasta, pretutindeni. Azi însă trăia impresia absolutului. De când ieşise în uliţă, stârnise o admiraţie neobişnuită, vecină cu extazul.
    Prunci, cerşetori, târgoveţi, o cercetau cu gura căscată, două ţigănci scuipaseră peste umăr, alungând deochiul.
    Primi cu graţie violetele bătrânului Belu care, repezindu-se spre sanie, fu cât pe ce să nimerească sub copitele bidiviilor. Mereu zâmbitoare, miere şi ambrozie, îşi lăsă mâna sărutată, mirosi buchetul cu nări dilatate, apoi, în entuziasmul celor gură-cască de pe marginea trotuarului, îl apropie şi de nasul suflecat al maimuţei...
    Atunci se produse vălmăşeala, dar cum şi ce fel se întâmplase, nimeni din cei de faţă nu putu da rost, căci fiecare văzuse şi simţise într-altfel.
    Parcă vorbite, două sănii cu câte patru telegari gonind din direcţiuni opuse izbiră tampon echipagiile aflate între Rech şi Capşa. Larmă, spaimă mare, ţipete, nechezat cumplit, bidivii săltaţi în două picioare, cercând să scape din hamuri, câteva sănii răsturnate, volbură de jupoane, danteluri şi botine căutând reazim în văzduh, hămăit de câini - celor de pe Pod li se alăturară frăţânii din uliţele megieşe - înjurături de mamă, dar şi de cele bisericeşti, căci la suduit surugiii nu se scumpesc, zarvă şi halima de ducă-se pe pustii.
    Oamenii ieşiseră cu spaimă mare la balcoane - foc!, turcii? - neguţătorii totdeauna cercaţi la clipe de învălmăşeală, căci unde zarva e mare, paguba e cu dobândă, traseră de îndată obloanele grele. Astfel giuvaiergiul Rech, Szaicovici, patronul băcăniei Au Gourmand, bătrânul Capşa, luând pildă de la vecin, cofetarul Reigler... Singurul care privea ca la panoramă în pragul prăvăliei, cu mâinile încrucişate la piept, se afla neamţul Feder, căci cât ar fi babilonia de cumplită, iar tâlharul de iscusit şi cu mână dibace, tot nu poate şterpeli la iuţeală ditamai Bechsteinul ori un Bosendorfer...
    - Grosse frica, spaimă mare, comentă când spiritele se mai liniştiră, cu vânzătorul său, un tânăr deşirat, cu figură de poet şi aer melancolic, dar gut este când alle isprăveşti bine... Dar cine fost magarii care făcut zdruncinătur? Beţiv la ei şi nebuneală. Nebuneala de la tzuica... Prea mult tzuica în Bucureşti, asta!
    Atins în negustorie, Stăncioiu, la care puteai cumpăra duzina de sticle de Bordeaux cu 24 de sfanţi şi şampania Sillery mousseux superieur cu 31 de piaştri şi 20 de firfirici - preţuri de concurenţă - îi azvârli oţărât:
    - Ba să-mi fie cu iertare, jupâne, că nebuneala de la ţambalele dumitale se trage! De atâta zdranga-zdranga li s-a hurducat bieţilor creştini mintea...
    Neamţul îşi săltă capul semeţ:
    - Dumnefostră nu pricep arta! Tzuica şi sarmaluţ la voi important.
    - Aşa o fi, neică, da' ştiu că din târla mea nu pleacă slugile la ţintirim! Mai bine cată de gălbejitul ăla al dumitale, că de-atâta artă, i-a scofâlcit oftica pieptul. Dă... Aşa o fi la catolnici...
    Un strigăt se înălţă peste larma Podului şi o clipă glasurile amuţiră. Toate chipurile se îndreptară spre sania baroanei. I-o ridicaseră admiratorii din nămeţii rigolei, unde se răsturnase, iar bătrânul Belu, agitat, dând poveţe şi încurcând lumea, se agăţa de fiecare braţ slobod:
    - Chemaţi-l pe Drasch... O damă fină a fost accidentată...
    Lelia de Gunsbourg râdea nervos:
    - Dar n-am păţit nimic... Je vous assure... Vă rămân infinit obligată, domnilor... Acum, cred că aş prefera să mă întorc acasă... Nu suport emoţiunile mari şi... - încercă să glumească - nici micuţa mea Kio nu le suportă mai bine.
    Atunci băgară de seamă că maimuţa dispăruse.

                                                                    3.

                                  Anunțul apăru, a doua zi, n gazetele cele mai însemnate ale Bucureştilor: Românul, Buciumul şi Nichipercea:
    "Pierdut ieri, în ambuscada ce s-a întâmplat pe Podul Mogoşoaiei spre ceasurile douăsprezece antemeridian, chiar în faţa stabilimentului domnului Vasile Capşa, momiţă roşcată în jacheţică de blană albă, cu zgărdiţă şi lănţujel de argint. Găsitorului 100 (una sută) galbeni recompensă. La doamna baroană de Gunsbourg, strada Fântâna Roşie, numero 14..."
    Foile erau risipite prin tot iatacul baroanei, casa întreagă valvârtej. Slugile primiseră poruncă să stea treze şi cu urechea la pândă în tot ceasul, să deschiză şi să înfăţişeze stăpânei pe oricine, boier sau golan, în stare să ofere informaţiune cât de vagă în legătură cu soarta maimuţei.
    Ceasurile se târau anevoie, şi baroana numărase peste douăzeci de când Kio dispăruse.
    Zăcea pe o canapeluţă Recamier, doborâtă de grijă şi cumplită durere de cap.
    Nu-i veniseră de hac nici feliile de cartofi, nici compresele şi frecţiunile cu oţet. Înhalaţiile cu eter o mai uşurau, zvârlind-o într-o stare de leşuială, uitare chinuită între vis şi coşmar. Camerista însă ocolea eterul pe cât îi sta în putinţă; amorţeala era însoţită de cumplite tremurături, ochi daţi peste cap, clănţăneală de măsele şi buze înspumate, ca la zăcaşii de ducă-se pe pustii! Odaia mirosea mai abitir ca o spiţerie, şi Rose întredeschise fereastra.
    - Parcă am avut un presentiment când am rugat-o pe doamna baroană s-o lase pe Kio acasă...
    Lelia de Gunsbourg bătu cu palma în plapuma de atlas:
    - Mi-ai repetat-o de cel puţin douăzeci de ori... Ţi-era teamă că nu cumva să răcească, nu că o să se piardă... Nu-mi pot explica cum s-a fost smuls din lănţug...
    - Să sperăm, spuse Rose primenindu-i compresa, că a fost găsită de o persoană fină. Într-un bordei, sărmana, nu rezistă nicio zi.
    - O, te rog isprăveşte!, ţipă baroana. Nu cobi! Îmi fac destule idei singură, nu am nevoie şi de ale tale! Biata fetiţă! Mă cutremur la gândul că degeră într-o odaie fără foc, lângă un pumn de mămăligă rece... Ştii, Rose... Încep să cred tot mai mult că pe Kio mi-au furat-o... Ea nu putea să rupă singură lănţişorul, oricât ar fi fost de slăbit.
    - Furat?! O umbră de îndoială trecu peste chipul inteligent al franţuzoaicei. Aceasta ar fi ipoteza cea mai fericită, căci, dacă hoţul a urmărit o recompensă, înseamnă că şi-a atins scopul... Şi atunci... de ce nu se prezintă?
    - Nu ştiu! Nu ştiu şi nu înţeleg nimic! Trec atâţia flaşnetari pe uliţă cu maimuţe şi papagali căţăraţi pe minavet şi nu li se întâmplă nici un necaz... De ce tocmai Kio trebuie să pătimească?
    Lacrimi mari începură din nou să-i alunece în lungul ochilor codaţi, udându-i tâmplele.
    - Vă rog, stăpâniţi-vă! Migrena va începe din nou.
    - Ce-mi pasă? Mi-e mai greu dacă nu plâng.
    Rose îi îndreptă o privire curioasă. Ce stranie era femeia aceasta! Se afla în slujba baroanei de cinci ani şi îşi închipuia că o cunoaşte bine. Câştigase deplina încredere a Leliei, care cu timpul o introdusese în toate tainele ei. Lelia era o fiinţă puternică, de o cutezanţă drăcească, vicleană, ageră, rea sau bună şi generoasă, după cum i-o dictau interesele, blândă ori violentă, dar totdeauna perfect lucidă şi absolut stăpână pe pornirile ei.
    Şi acum, îşi pierdea capul pentru un mic animal când... Bineînţeles, aceea fusese o poveste urâtă, care indignase un întreg Paris... Dar realitatea este că nefericitul, le pauvre comte Ricardo, înghiţise cupa cu otravă chiar în faţa baroanei, care nici măcar nu clipise. Rose îndrăznise: "Nici n-aţi încercat să-l opriţi." Lelia o privise rece: "Să-l opresc? Quelle idee! Dacă el a socotit că nu merită să trăiască, înseamnă că nu merita. S-ar fi sinucis data viitoare. Peste o oră sau peste un an..."
    "Poate că de Kio o leagă o superstiţie", conchise camerista. "Toate persoanele care ies din comun, mai ales aventurierii, au talismanelor lor..."
    Cineva bătu delicat în uşă cu vârful unghiilor.
     - Dejunul, probabil...
     Baroana izbucni:
    - Să n-aud de masă!
    - Cred că o ceaşcă de bulion slab şi o aripă de pui...
    - Nimic, nu auzi? Vă pun tăvile în cap.
    - Prea bine, doamnă.
    Deschise uşa. Valetul, un polonez în livrea vişinie, cu brandenburguri argintii, zâmbea cu gura până la urechi. Rose îl măsură rece: "Uite şi la ăsta ce fericit e! S-a îmbătat..." Îl repezi cu glas ascuţit:
    - E aniversarea dumitale?
    Valetul dădu din cap:
    - O veste bună pentru doamna baroană. Micuţa noastră Kio se află în salonul turcesc împreună cu un domn care roagă să fie primit...
    Rose smulse cartea de vizită de pe tavă şi citi cu glas tare numele imprimat:
    "Ion Miclescu - proprietar.”

                                                                  4.

                                      Ideea fusese a lui Cantuniari, piesa o născocise dumnealui, boierul din Mirceşti, pozna o puseseră la cale dimpreună în salonul doamnei Vasilena, care mereu visătoare, parcă absentă şi ca din distracţie corija câte un amănunt, îl înlocuia cu un altul, dădea sugestii, ţinând seama de firea muierească şi, în primul rând, de cea a baroanei.
    De la o vreme, Miclescu, de atâta dăscăleală, îşi ieşise din ţâţâni:
    - Dacă sunteţi aşa de deştepţi, de ce nu săvârşiţi voi trebuşoara aceasta? Juni sunteţi, chipeşi aşijderea, mintea vă dă în undă de înţelepciune! La ce mai aveţi nevoie de un nătâng ca mine?
    Coana Vasilena, atentă la tactică, apăsase în mai multe rânduri:
    - Ionică, să nu baţi cale străbătută de toţi ceilalţi. Baroana are habitudinea complimenturilor, îi deprinsă cu ele ca ciocârlia cu văzduhul, toţi berbanţii care-i dau târcoale îi servesc ocale de gentileţuri. Intrig-o prin original, biciuieşte-i vanitatea, dar ia seama cum mânuieşti gârbaciul.
    - Aferim, coană Vasilenă, râsese Alecsandri, halal să-ţi fie! Tot aşa l-ai şcolit şi pe Barbu?
    - Trag nădejde pentru fecioru-meu să nu trăiască niciodată primejdia unei asemenea aventuri. Ionică, Lelia de Gunsbourg îi vicleană şi iute ca şarpele, dar ca orice făptură omenească are şi un ce vulnerabil: orgoliul nemăsurat. Prezintă-i omagii de gentilom, dar în picioare, obraz de la obraz şi nu într-un genunche, cu privirea în pântecele ei. Prima invitaţie ce-ţi va îndrepta s-o refuzi. Refuz elegant. Pentru a doua, om mai sfătui împreună.

                                                                  5.

                                        Baroana năvăli în salon ca o furtună. Își încropise un conci prins în două-trei spelci, dar câteva bucle scăpau graţios la ceafă şi pe lângă urechi. Rochia de casă din catifea verde, neîncheiată la toţi bumbii, lăsa să se întrevadă gleznele fine şi, în mişcare, picioarele până spre genunchi.
    Se repezi la Kio, zgribulită în hăinuţa de blană, un boţ de hermină cu botişor umed, şi o strânse în braţe, năbuşind-o în dezmierdări şi vorbe nedesluşite.
    - Rose, ai grijă de păpuşica noastră...
    Se răsuci apoi spre Miclescu, întinzând braţele cu palmele deschise în sus, într-o mişcare de graţioasă şi irezistibilă spontaneitate:
    - O, cher monsieur! Comment pourrais-je vous exprimer toute ma reconnaissance?
    Ionică Miclescu se înclină:
    - Recunoscător sunt eu Providenţei că mi-a iscat prilej să vă sărut mâna... Cu îngăduinţa domniei voastre...
    Lelia de Gunsbourg îşi lăsă capul pe un umăr, strecurându-i un zâmbet seducător:
    - Iar eu sunt de două ori fericită, scumpe domn. Că mi-aţi întors-o pe Kio şi că am ocazia să cunosc unul dintre cei mai gentili bărbaţi ai Bucureştilor... Oare unde v-aţi ascuns până acuma?
    - Nu m-am ascuns... Sunt însă prea neînsemnat pentru ca doamna baroană să mă fi băgat în seamă.
    Lelia îi strecură o privire iute, subţire:
    "Ce pui de lele îmi eşti tu, fiule!... Dar ai şarm şi asta iartă multe..."
    - Ne alintăm, domnule Miclescu? Pofteşti complimente?... Dar mai întâi aşează-te şi istoriseşte-mi totul, aşa cum s-a întâmplat. Unde ai găsit-o pe Kio?
    Ionică se înclină din nou:
    - Stimată doamnă baroană, aş fi dorit ca meritul să-mi fie mai mare, dar trebuie să recunosc că doar întâmplarea fericită mi-a stat la îndemână. Azi-dimineaţă am trecut prin Piaţa Sfântul Gheorghe. Mi-a atras atenţiunea hărmălaia şi lumetul grămădit în jurul unui cupeţ. Împins de curiozitate, m-am apropiat. "Ce se întâmplă, oameni buni?" "Ia, boierule, ce să fie, un şatrar are de vânzare o maimuţă. O maimuţă cu nazuri, în caţaveică de cocoană..."
    - Teribil! făcu baroana... Ca într-o nuvelă de Eugen Sue... Biata Kio! Şi mai departe?
    Miclescu surâse gândului nerostit. În învălmăşeala pusă la cale de Cantuniari pe Pod, Dumitrescu, ipistatul pitic de la Roşu, se strecurase şopârlă printre sănii şi o smulsese pe Kio, prinsă cu lănţug de manşonul baroanei. O vârâse în sânul şubei şi dăduse buzna după colţ, la Cantuniari. În salon, aşteptau "căuzaşii", în fum de lulele şi abur de vin fiert.
    "Ce-ai izbutit, flăcăule?"
    Maimuţa i se zbătea sub piepţii dulamei, încerca să-l muşte, zgâria, coada i se zvârcolea ca un bici. Gheara ascuţită lăsase o dâră de sânge pe obrazul ipistatului.
    "Îi rea şi nevricoasă, don' căpitane, ca o muiere fără bărbat, să mă ierte coniţa, acilea de faţă... Că bine se esprimă poporul, la văduvă şi cal alb să nu te introduci slugă. Istericoasă, ce mai!"
    Vasilena surâsese ca un înger:
    "Mai ştii şi alte pilde, domnule Dumitrescu?"
    Luase o bombonieră cu fructe glasate şi o vârâse sub nasul lui Kio. Maimuţa privise în jur neliniştită, apoi îşi înfipsese ghearele în chisea cu o mişcare iute, hoţească.
    Începu să înfulece, ca nemâncată de trei zile, azvârlind în jur priviri furişe, neliniştite.
    Barbu se ridicase:
    "Ai făcut treabă bună, Dumitrescule. Mulţumesc şi ai grijă să nu răsufle nimic..."
    Omuleţul rămăsese neclintit în mijlocul salonului şi ceilalţi îl priviseră nedumeriţi.
    "Mai ai să-mi spui ceva?"
    Dumitrescu părea încurcat:
    "Nu vă supăraţi, don' căpitane... Aştept adeverire de confirmare!"
    "Ce adeverire, creştine?"
    Ipistatul arătă spre obrazul zgâriat:
    "Precum că am fost vătămat în ezerciţiul funţiunii... Pentru Lisaveta... E şi ea damă... mă înţelegeţi... E lesnicioasă la idei... Ce mai! Onorabilă, cocoană, dar în capul ei... Mă esprim cu pardon, Patagonia!..."
     Miclescu ridică din umeri:
    - Asta-i totul... Cetisem de dimineaţă anunciul dumneavoastră din Românul şi am făcut de îndată corelaţiunea.
    Baroana îşi muşcă degetul trandafiriu:
    - Deci Rose a avut dreptate... Au furat-o... Oh! Ces bohemiens! Cine ştie unde au ţinut-o azi-noapte... Precis au umplut-o de purici... Ce oroare!...
    - Să sperăm că lucrurile nu stau chiar atât de rău, zâmbi Ionică... Stimată doamnă, îmi permiteţi să mă retrag...
    Lelia de Gunsbourg ţâşni în picioare:
    - Atât de repede?
    - Emoţiunile prin care aţi trecut poruncesc cruţare...
    - O, da, aveţi dreptate... Cât de rari sunt bărbaţii care înţeleg sensibilităţile unei femei! Îi întinse din nou amândouă mâinile: Vă mulţumesc mult, domnule Miclescu, şi m-aţi îndatora peste măsură dacă de azi înainte îmi veţi onora salonul. Vreau să vă socotiţi oaspete dorit al casei mele.
    - Prea onorat, doamnă baroană...
    - Presupun că mergi vineri s-o vezi pe Albina di Rhona. Este cu totul extraordinară... Am văzut-o anul trecut la Londra, la St. James. O să fie tout Bucarest, deşi marile reprezentaţiuni le rezervă pentru Crăciun.
    - Probabil, făcu vag Miclescu.
    - Vino să mă vezi în lojă. După aceea mergem să supăm. O conving şi pe Albina... C'est promis, da?
    Miclescu se înclină cu părere de rău:
    - Regret că nu pot răspunde graţioasei dumneavoastră invitaţiuni, dar vineri lipsesc din Bucureşti. Mâine plec la moşie, unde mă reclamă unele urgenţe.
     Fruntea baroanei se încreţi a mirare:
    - Nu sunt obişnuită cu refuzurile, domnule Miclescu. Oare afacerile dumneavoastră nu pot aştepta? Deloc? Deloc? Nici chiar de dragul meu?
    Ionică îşi muşcă buzele: "Grozavă afacere! Mă aşteaptă Todiriţă să ne ţucsuim împreună...!" Coana Vasilena îl povăţuise însă astfel şi se părea că ştie ce vorbeşte...
    Oftă dureros:
    - Mi-e peste putinţă, doamnă baroană... Oricând, altcândva, umilul dumneavoastră serv...
    Lelia de Gunsbourg îl privi lung:
    - Ciudat, domnule Miclescu, foarte ciudat... Mă pui pe gânduri... Din două una: Ori eşti un jucător iscusit sau... pur şi simplu, un bărbat îndrăgostit... În sfârşit, dommage... Păcat!
    - Nici una, nici alta, spuse Miclescu, vă asigur.
    Şi era sincer.

                                                              6.

                                       Alexandru Ioan Cuza cumpărase Ruginoasa cu un an în urmă de la moştenitorii fostului domn al Moldovei, Ioniţă Sandu Sturdza.
    Desigur, Domnul îndrăgea meleagul, îi plăcea castelul gotic ridicat în mijlocul unui parc uriaş, pentru amenajarea căruia chemase grădinari de la Viena, dar mai cu seamă chibzuise, instalându-şi reşedinţa de vară în apropierea leşului, să oblojească oleacă orgoliul moldovenilor, rănile pricinuite de "descăunarea" dulcelui târg, de pe malul Bahluiului, din hramul de Capitală în al doilea oraş al Principatelor.
    Renovarea castelului, după gustul lui Vodă şi al Doamnei, încă nu se isprăvise, lucrările fiind împiedicate de o toamnă vrăjmaşă şi de o iarnă timpurie, astfel că doar câteva cămări, şi acelea cu înlesniri încropite, puteau fi locuite. Şi mobila comandată la o mare casă pariziană avea să sosească abia în primăvară. Costase şaizeci de mii de franci, iar piesele în stil gotic şi Renaissance, cu sculptură bogată în stejar şi nuc după cum porunceau canoanele modei, ar fi înnobilat cele mai simandicoase palate ale Franciei.
    Elena Doamna şi prietena domniei sale, Zoe Manta, ajunseră la Ruginoasa pe înserat, după două zile de drum silnic. Avuseseră de înfruntat viscol, nămeţi anevoie de biruit, haite de lupi, toată sălbăticia şi înverşunarea iernilor moldoveneşti, dar, în primul rând, îndărătnicia Doamnei; nu îngăduise decât trei ori patru popasuri, răgaz pentru schimbarea ta câmurilor şi pentru chehaie, să prindă vlagă cu o cupă de rachiu fierbinte, din oala cu capac de pe sobiţa căpitanilor de poşte.
    Zadarnic se rugase Zoe Manta, degerată sub maldărul de blănuri, să tragă, atât cât să se dezmorţească, la unul sau altul din conacele boiereşti aflate în drum, precum Răchiţeni, Scorţeni ori Viforiţa. În negura serii viscolite, luminile de la ferestre clipeau îmbietor, ba chiar şi lătratul zăvozilor îi semăna plin de prietenie, şi Zoe, cu obrajii biciuiţi de ger şi zăpadă, închipuia cadre domestice ispititoare: sobe în care zburdă foc îmbelşugat, un salonaş cald unde bărbaţii jucau whist în jurul mesei pe un picior; cocoana cânta la clavir în rochie de taftă groasă, cu un şal pe umeri, între lumânări aprinse, iar coana mare, bătrână, pigulea în petit point la o faţă de perină. Chiar şi cuhnia şi-o imagina plină de ispite, cu arămărie îmbujorată de flacără neastâmpărată.
    Mirosea a bucate dulci, iar slugile, dezghiocând nuci - ia, acu' e Crăciunul! - stăteau la poveşti...
    - Abia ai fost zăcaşă, Elenuţă, şi nici zdravănă nu te-ai urnit la drum. Eşti firavă şi, dacă te prinde şi un junghi straşnic, te doboară. Uite, vin Cocenii. Smărăndiţa îi totdeauna bucuroasă de oaspeţi...
    Doamna nu se înduplecase. Rostise cu buze strânse, vinete de frig, şi nasul înfundat în pledul din blană de urs:
    - Nu oprim niciunde, Zoe. Nu vreau să dau pricină de cleveteală, nu-mi place să fiu iscodită, detest să fiu compătimită. Când sunt nefericită, îmi ajung lacrămile mele. Atât bun am învăţat: Garder sa dignite, meme dans le malheur.
    - Bine, dar Smărăndiţa ni-i prietenă devotată.
    - Mais bavarde comme une pie. Lasă-mi măcar atâta, Zoe... Dignitatea... Să nu-mi fie ruşine de mine însămi, să nu roşesc dinaintea oamenilor.
    La Ruginoasa le întâmpină o curte troienită, cămări îngheţate şi câteva slugi zăpăcite de spaimă. În capul scării, mama Doamnei, apriga cucoana Catinca.
    Sosise de la Soleşti cu puţine ceasuri înainte şi de-atunci o ţinea într-o poruncă, ocări, trăsnea, osândea.
    Îşi măsură fata cu buzele pungite de nemulţumire - dar fuseseră oare vreodată zâmbet cireaşă şi ispită?! - pufni pe nări la vederea Zoei Manta.
    Nu-i plăcea prietenia fie-sii cu "zăluda ceea", după cum nu îngăduia, din principiu, pe nimeni în preajma Elenei. Pe Zoe, "lepădată de bărbat", o dispreţuia şi osândea, socotind că în orice căsnicie nefericită vina este totdeauna a muierii. Crezul dumneaei era unul singur şi dintr-acesta n-o urnea nimeni: "Bărbatului, din cea dintâi zi, pune-i ham şi cep la parale! Ţine strâns hăţurile, bagă zăbală, biciul şi pintenii la îndemână şi în toată clipa să-ţi fie!"
    La acestea, ginere-său, Alexandru Ioan, râdea către prieteni: "Nu cunosc greşalele lui Dumnezeu, dar de una sunt sigur: pe soacră-mea, cucoana Catinca, în loc de geambaş, a nimerit-o postelniceasă."
    "Ham şi zăbală, năroadelor!" poftorea bătrâna. "Cu zdrăngăneală la clavir şi miorlăit la lună chioară din Lamartine şi alţi ofticoşi, nu ţii o casă şi, mai abitir, un bărbat... Multe nu m-au ascultat şi nu puţine au ajuns a se sătura din colacii din Sâmbăta morţilor... Cătaţi la dumnealui, postelnicul meu... Nu-mi iese din cuvânt, nu mă înfruntă cu o roză...!"
    Adevărat, căci dumnealui, postelnicul Iordache, îşi ducea traiul la Ieşi, iar de-acolo, peste un car de poşte, până la Soleşti, unde stăpânea coana Catinca, lucrul s-ar fi dovedit cam anevoios...
    - Nu mă aşteptam să te găsim la Ruginoasa, mamă...
    - Nici eu să te porneşti bezmetică la drum bezmetic, pe vreme tot asemenea, lăsându-ţi de izbelişte rosturile.
    Obrajii vineţi ai Doamnei Elena păliră:
    - Contenez-vous, maman! Les domestiques...
    - Les domestiques! se strâmbă bătrâna. Că mult pricep slugile!
    În căminul din salonul cel mare focul abia pâlpâia. Zoe Manta se descotorosi de blănuri, tremurând vargă. Elena Doamna rosti în silă:
    - Dacă tot ai venit înaintea noastră, puteai griji să avem căldură.
    - Şi dacă soseaţi poimâini? Cheltuială şi risipă! Iacă învăţătură deprinsă de la procopsitul de ginere-meu!
    Zoe Manta îşi aţintise privirea în parchetul mozaicat. O stânjeneau ieşirile bătrânei, care nu ţinea niciodată seamă de nimeni şi nimic, se fălea în gura mare: "Eu vorbesc verde omului, în faţă şi nu la şezut, când a întors capul, ca alţii!" Slobozea tot ce-i trecea prin minte, că se afla în cel mai simandicos salon ori în sfadă cu slugile de la cuhnii. Şi Zoe nu înceta să se mire cum o femeie grosieră şi brutală ca postelniceasa putuse zămisli făptură delicată, sensibilă, atât de atentă, sclavă a celei mai înalte etichete, ca Elena...
    - Înseamnă că odăile sunt îngheţate, spuse Doamna apropiindu-se de cămin.
    Cucoana Catinca săltă din umeri:
    - Înseamnă!
    Elena Doamna luă clopoţelul de argint de pe consolă şi chemă slujnica. Se ivi o femeie tânără, cu figura zăpăcită. Mâinile umflate, arse de leşie, nu-şi găseau locul.
    - Ilinco, fă sobele în odăile de sus.
    - Dar mai cu socoteală, pufni bătrâna, că nu-i pădurea lui tat-to!
    Zoe Manta îşi netezi, gest inutil, menit să-i ascundă sentimentul de jenă, buclele strivite şi răvăşite sub căciula de lutru. Nu era o fire bătăioasă, nici ea nu ştia a lua viaţa în piept, îşi înfrunta rar şi moale vrăjmaşii, se afla blândă şi supusă, oarecum soră bună cu Elena, totuşi, de fiecare dată, în prezenţa acceselor de autoritate ale Rosetteascăi, simţea cum toată fiinţa i se răzvrăteşte. O revolta conduita bătrânei, dar şi docilitatea imposibilă a Elenei. Elena, Doamna Principatelor, îndura mieluşea blândă, fără să cârtească, grosolănia şi despotismul maică-sii, exact aşa cum îi îndurase acum treizeci de ani, copilă la Soleşti, ocările şi varga.
    "Măcar de-ar iubi-o pe mamă-sa, dar n-o iubeşte. Netoţie? Nu, Elena nu-i slabă de minte. Teamă, asta e! Teama intrată în oase, din fragedă pruncie, teama pe care o insuflă peste tot coana Catinca, oriunde s-ar afla, şi blândeţea excesivă a Elenei; oroarea ei de scandal, de situaţii categorice, de violenţă, de înfruntări brutale. De aceea e neputincioasă şi faţă de Cuza..."
    Dar parcă ea fusese mai dibace cu Manta? Se uita la el ca la un arhanghel, la ce spunea, ca la Vlădica, ba, tută, îi făcea spovadă despre cârtelile, înveninate, ce-i drept, ale părinţilor ei, potrivnici ginerelui din cea dintâi zi.
    "Eram tânără", suspină Zoe. "Tânără şi neghioabă..." Şi, totuşi, ştia, gând mărturisit doar icoanelor, că şi astăzi, după aproape douăzeci şi cinci de ani, de-ar intra pe uşă, l-ar primi cu inimă şi braţe larg deschise şi, de-ajuns o singură vorbă, s-ar lepăda de toate şi totul, fără şovăială, şi l-ar urma la capătul pământului... Dar tot aşa de bine ştia că pe Manta nu-l va mai întâlni niciodată în astă lume. I-o spuneau inima, cugetul, dragostea - mereu trandafir proaspăt - i-o spusese şi Simina, cărturăreasa din Covaci... O văzuse şi în Biblia deschisă cu cheie de argint, ori în farfurii cositorite şi în pahar... La flacără de lumânare, pe masă de lemn încleiat, fără cuie, chema duşii de pe lume. Vrăjitoarea îţi lua mâna şi cădea într-un soi de leşuială. Vorbea ca din mormânt, prin odaie simţeai fâlfâit de văluri nevăzute, pocalul începea să mişte singur, te treceau toate răcorile şi o spaimă de ducă-se pe pustii. Răposaţii - bunica din partea mamă-sii şi o mătuşă, ţaţa Safta, cea mai bogată cucoană din Suceava şi care prin diată îi lăsase ei, Zoei, întreg avutul, dezmoştenindu-şi feciorul - deşi chemaţi la depărtare de zile, fuseseră într-o sâmbătă: "Ciubota lui Anton nu va mai păşi vreodată pe pământul Moldovei. Gândurile pentru Zoe s-au spălat de mult. Îi statornicit peste gârla cea mare, pe meleag cu arşiţă cumplită şi vălmăşag de seminţii; e însoţit cu o muiere de credinţă streină, care i-a zămislit trei prunci... Da... Se lasă bine zărit... Trăieşte în conac singuratic, ridicat între buruieni arse de soare nemilos.... Ţine într-o mână flinta, n-o leapădă deloc, şi în cealaltă, gârbaci cu mâner de argint. În juru-i, tot oameni focoşi, bidivii sălbatici, cirezi mari şi iarăşi flinte, multe flinte..."
    Trezită din leşuială, Simina nu-şi amintise nimic din câte tolocănise. Atâta rostise: "Le faci ori ba încredinţare, voia domniei tale, dar morţii nu mint niciodată."
    Zoe îşi luă manşonul. Se clătina pe picioarele încă îngheţate.
    - Îngăduie, cucoană Catincă, să mă retrag...
    Bătrâna azvârli cu nepăsare lipsită de politeţe, vorba ceea, "bine faci!":
    - Retrage-te!
    - ...şi să vă urez noapte bună.
    - Bună să fie, fata mea!
    Doamna se desprinse de cămin:
    - Urc şi eu, Zoe...
    - Las' că nemereşte şi singură drumul, sări bătrâna.
    - Sunt peste măsură de ostenită, mamă. Avem vreme de povestit şi mâine.
    - Mătăluţă poate, dar nu şi eu. Cum crapă de ziuă, mă pornesc spre Soleşti. Am daraveli însemnate la moşie, că tătâne-tău osteneşte la Ieşi, jucând în cărţi, başca vine jidovul de la Zmeureni cu socotelile. Aşa că om povesti acuma şi fără zăbavă. Du-te, Zoe, că-i fi zdruncinată de drum anevoios, însă vinovată te afli singură, căci nimeni nu ţi-a dat brânci de lângă sobă, la hălăduială prin troieni. Dar vorba ceea, cuşmă am, minte ce-mi mai trebuie?
    Zoe Manta îşi zise că le îndură pe toate de dragul Elenei şi, îndreptându-i o privire lungă, părăsi încăperea fără o vorbă. Rosetteasca pufni:
    - Şi nătânga aceasta îşi închipuieşte că, dacă se uită cruciş, cucoana Catinca vine de-a dura?
    Doamna îşi muşcă buzele:
    - E prietena şi musafira mea, mamă, şi...
    - Şi lepădată de bărbat, i-o curmă bătrâna. Muiere com-pro-mi-să! Pe una asemenea ei eu n-aş primi-o în casă. În câte saloane e admisă? Şi îmi mai vorbeşti mie despre etichetă...

..........................................................................