A înflorit liliacul, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                               1-6

                                 CAPITOLUL UNU
                                                1.

                       Caleașca opri în coasta caselor lui Vasile Papa, lăsând să coboare două femei înveşmântate în straie neguroase.

    Arnăutul aflat peste drum, păzind zidurile lui Petrovici-Armis, bogătaş vestit dincolo de hotarul Principatelor, le cercetă cu luare-aminte. Conacul lui Armis era ultimul din Bucureşti cu "fustanelă, fes şi pistoale" în poartă. Juneţea capitalei, zăluzi ca Dorel Sturdza, Manolache Ghica ori Ioniţă Duca, se întrebau - de obicei după a treia sticlă de Chateau Lafitte retour des Indes - dacă ghiujul de Petrovici a înfipt un caraghios cu catrinţă în uliţă pentru a-i păzi comorile ori nevasta. 

    Didina Petrovici lipsea de la sindrofii şi reprezentaţiunile Teatrului Mare, nu-şi plimba toaletele de la Worth în echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia de o zăreai, trandafir roşu, proaspăt ca dimineaţa, printr-o despicătură cât clipa a perdelelor...

    Arnăutul încercă să desluşească chipul femeilor la lumina felinarului cu petrol.

    Se afla câte unul la şapte case, mândria bucureştenilor, căci le îngăduia să salte oleacă nasul peste nemţi şi franţuzi care le mai orbecăiau pe străzi în lucoarea săracă a opaiţelor şi lumânărilor.

    Nu citi mare lucru, cele două femei având văluri groase pe chip, atâta doar că se aflau cucoane de felul lor. Mantii bogate peste rochii cheltuielnice - clopote răsturnate - broboade scumpe.

    Cea mai mărunţică întoarse capul spre vizitiu:

    - Ne aştepţi aici, Antoane.

    - Săru' mâna, cucoană, am priceput.

    "Şi glasul şi porunca, tot a obraz înălţat aduc", îşi zise arnăutul...

    Femeile se prinseră de braţ şi se îndreptară cu paşi mărunţi şi sprinteni spre Lipscănie. Arnăutul lui Armis le urmări cu gândul până pieiră după prăvălia lui Klenk, neamţul care tăia ca nimeni altul ţvechere şi pantaloni neglije pentru frumoşii târgului.

    Nu era întâmplare de toată ziua că două cucoane, feţe luminate, să străbată la ceas de noapte, pe vreme vrăjmaşă de gerar, cu ploaie subţire, trecută prin sită, uliţele desfundate ale Bucureştilor, neînsoţite de pereche de berneveci - c-o fi boier ori slujitor. Stăpânirea "pavase sistematic", cu piatră cioplită adusă de la Vălenii de Munte şi Comarnic, doar strada Franceză şi strada Germană.

    Arnăutul îşi scutură fesul ud şi le ură de bine.

    "C-o fi taină de inimă ori altă daravelă, Domnul cu ele! În Lipscănie şi pe Covaci, ipistaţii stau ciotcă..."

    - Cred că am coborât prea degrabă, Zoică... Îmi simt botinele pline de apă.

    - Nu, Elenă. Ferim doi vrăjmaşi. Poliţia lui Beldiman, mai teribil decât însuşi Javert al domnului Hugo, şi spionii lui Librecht. Buciumul abia aşteaptă pricină de cleveteală, iar Le National îşi pescuieşte picante Azi strada Smârdan riile în orice apă, cât de tulbure ar fi. Am ajuns!

    În capul uliţei Covaci, azi strada Smârdan, a treia curte, o lumină gălbuie stăruia dinapoia perdelelor lucrate în igliţă. Casa era de zid - din ce în ce mai multe în oraş luând locul celor de lemn şi pământ -, dovedind dare de mână. Tupilată între copaci bătrâni, o ghiceai, din april şi până târziu, în brumărel, năpădită de flori şi verdeaţă. Grădina, deşi trenţuită acum în suspinul toamnei, rămânea frumoasă - "frumoasă ca o văduvă", îi trecu prin minte Zoei Manta - poteca cu prundiş se afla îngrijită. Într-un şopron se zăreau o căruţă şi o sanie fără coş, cu tălpile în sus.

    Doar urcară trei treptişoare şi, înainte de a se fi vestit, uşa cu geamlâc, perdeluită, se deschise. O codană de vreo paisprezece ani, desculţă şi cu o maramă albastră legată la ceafă, le pofti mut înăuntru. Le îndrumă paşii printr-o săliţă întunecată aromind a pere şi gutui, deschise o uşă vopsită în verde-prăzuliu şi rosti scurt:

    - Au venit.

    O voce dogită, de muiere care-şi hrăneşte nările cu tutun şi nici clondirul nu-l duce la cercei, porunci la fel de scurt:

    - Să poftească.

    Odaia era scundacă, prea încălzită, năbuşită de scorţuri şi perne de cit tivit. O candelă de sticlă albastră însufleţea patru icoane împărăteşti în colţul de răsărit, iar un opaiţ mare, de porţelan cu oglindă şlefuită, drămuia lumină, cât să nu-ţi vâri degetele în ochi.

    În lungul pereţilor vegheau, parcă pregătite pentru taifas de cucoane, şase scaune de lemn, prost îmbrăcate, cu muşama verde. În blidar licăreau tingiri şi tigăi, linguri de aramă, o piuă de cafea din cireş cu pisălog, tăviţe, clondire, două sfeşnice de tumbac.

    Pe un mindir învelit în pânză de Braşov umplută cu păr de bou, se afla gazda; o namilă doar osânză şi coţi mulţi de ţesătură. Avea un chip alb ca laptele, ochi a căror privire n-o puteai zări - două aţe retezând obrazul gras, buze supte, înghiţite de gingii ştirbe.

    Zoe Manta îşi ridică voalul şi trase adânc aer în piept. "Samănă cu un Buda fără dinţi. Iar mirosul e asomant..."

    - Cer iertare cinstitelor cucoane că nu le pot întâmpina după cum se cuvine, rosti Goliatul în halat turcesc, cu părul strâns într-un tulpan de muselină, numai că dropica, osândă a lui Dumnezeu, mă ţintuieşte între perini.

    Cele două femei avură acelaşi gest care reteza scuzele, pricina fiind fără însemnătate.

    Pe masa rotundă, stâlpită pe un picior, se aflau scule cărturăreşti: un ghioc, cărţi de joc cu poze înfricoşătoare - Satana, un creştin mistuit de focul Gheenei, un gâde şalvaragiu cu iataganul scos - o carte cât o evanghelie cu semne cereşti, nedesluşite, un castronaş de argint cu bobi. Alte două scaune, îmbrăcate în muşama neagră, se aflau de cealaltă parte a mesei.

    Cărturăreasa îşi aţinti privirea asupra însoţitoarei Zoei Manta. Era înaltă, mlădie, cu boiul cam ţeapăn. Umerii, deşi ascunşi de mantia de catifea, se desluşeau căzuţi, parcă lunecând de la rădăcina grumajilor în curbă dulce, spre coate.

    Bătrâna rosti, parcă spălându-şi vorbele:

    - Mă înşel oare prepuind că domnia ta e cea carele pofteşte să-şi citească sorţii?

    Zoe Manta avu o tresărire.

    "Elle est extraordinaire!" Nu degeaba vorbea un Bucureşti întreg despre darul de divinaţie al coanei Simina din mahalaua Covaci. Elisa Lahovary o asigurase de altfel cu risipă de exclamaţii: "Este absolut epatantă... Are o clarviziune, o adresă, care, spui drept, te înfricoşează. Mi-a prezis de frate-meu, Iorgu, că o să zacă de vătămătură. «Cineva de sânge», zice, «neam bun, dar nu ţi-e prunc. Zdruncinătură vrăjmaşă îl pune la pământ, însă ţărână nu muşcă.» Asta era luna cealaltă, aşa că şi uitasem. Sâmbătă acum, dă buzna pe poartă Anica, o ştii, servitoarea cumnată-mii, toată un bocet: «O picat... ista, conaşu Iorgu, la promenadă... De pe Voinic, ista calu... Îl grijeşte ista... doftoru, conu Carolică Davila.» Ştii că moldoveanca-i cam toantă... Asta am poftit să-ţi spui, ma chere... Ţiganca-i năzdrăvană peste poate!..."

    Femeia înaltă şi subţire înclină capul.

    - Rog pe domnia ta să-şi ridice vălul, urmă Simina ascunzându-şi mulţumirea. Nu încerc să-ţi despoi taina, dar sorţii omului, până la cercetare mai mărunţită, se citeşte în căutătură.

    Zoe Manta îşi privi prietena care părea foarte tulburată.

    - Desluşeşte-i sorţii în alte semne.

    - Voia domniilor voastre.

    Întinse o mână grasă. Ghiulurile care-i sugrumau două dintre degete erau frumoase şi de preţ. Despre unul dintre ele, un rubin fălos cu ploiţă de diamante, Zoe îşi aminti că-l văzuse la Boitiţi, giuvaiergiul de pe Pod.

    - Dă-mi palma ta cea scrisă, porunci coana Simina.

    Zoe Manta, simţind nedumerirea, explică:

    - Adică stânga.

    Mâna fină, aristocratică, se întinse cu teamă peste masă. Simina o simţea tremurândă, speriată ca o vrabie picată în laţ.

    - De felul domniei tale, îţi porţi inima în palmă, cinstită cocoană. Ai fire simţitoare, gingaşă, prea lesne de vătămat. De acum, să cercăm a descâlci şi urmele condeiului.

    Împrăştie mărunţişurile de pe masă, găsi lupa ceasornicească, cu mâner de ebonită, şi se aplecă atât de tare peste mâna femeii, încât aceasta îi simţi răsuflarea în palmă.

    Dintr-o dată, Simina înţepeni. Pe chipul gras se citea nemărginită uimire şi o tulburare nedesluşită, ca o spaimă. Încercă să se ridice, dar picioarele asuprite de dropică n-o ajutară.

    - Iertăciune, mărită Doamnă, că nu te-am întâmpinat cum se cuvine şi îngăduie să-ţi sărut dreapta pentru cinstea ce mi-ai făcut mie, nevrednicei...

    Cealaltă râse încurcată:

    - Lasă... Nu! Cred că te înşeli...

    Simina clătină hotărâtă din cap:

    - Palma nu minte, iar baba ştie să citească. Măria Ta poartă cunună...

    Zoe Manta simţi că îi bate inima de emoţie. "De necrezut! N-avea cine să i-o divulge... Aranjamentul era făcut prin Raluca Manu, discreţiunea personificată..."

    - Vorbeşte, suflă Doamna... Ce vezi?

    Cărturăreasa păru să şovăie, şi Zoe îi dădu ghes:

    - Mărturiseşte adevărul lacrimă şi nu ne menaja... Vreau să spui, să nu ne cruţi. De aceea suntem aici...

    - Voia domniilor voastre, iar eu sub poruncă mă aflu... Soarta ţi-e înălţată, mărită Doamnă, dar nu dulce, cununa-i cu nestemate, însă domnia ta o simţi ţăpuşe. Dumnezeu ţi-a hărăzit fală lumească, dar în inimă, nesecată lacrimă. Sterp ţi-e pântecul şi nu ţi-i scris să-ţi înmulţeşti neamul... Inima ţi-e înrobită în veci rigăi de roşu, iar acesta şi-a lepădat-o, tot pe veci, muierii de pică... Ani mulţi ţi-s hărăziţi în singurătate lungă şi cernită. Te vei înstrăina o vreme, apoi te vei întoarce pe cele poteci ale tinereţii călătorite. Bătrâneţea îţi va fi bogată în fapte de milostenie, dar avuţia nu-ţi va fi pe potrivă. Eşti şubredă, floricică în bătaia vântului, dar, după cum domnia ta ştie, vijelia răpune stejarii, firul de iarbă îşi pleacă doar fruntea, apoi iar se îndreaptă. Tare în vârtute va trebui să te dovedeşti pentru a îndura cele ce ţi-s sortite. Vor fi multe şi drum anevoios te aşteaptă până la odihna cea veşnică. Dumnezeu şi Maica Precista să te binecuvânteze.

                                                            2.

                                  Pătrunseră în Palatul Domnesc printr-o portiţă dosnică a aripei dindărăt, ale cărei fereşti băteau în bulevardul Academiei. Acesta fusese tăiat doar cu câţiva ani în urmă, la porunca lui Vodă, între uliţa Colţei şi Podul Mogoşoaiei. În răstimp se iviseră, ciuperci după ploaie, case de zid făţoase, înconjurate de grădini splendide, strunite de foarfece meştere, ca de pildă a lui jupân Pohr, pogorât din Braşov. Acesta îşi deschise florărie cu dever pe Pod, în noul Han Filipescu. 

    La negustorul neamţ se găseau cele mai frumoase camelii, hortensii şi garoafe. Dar cap de opera lui Pohr, spuneau bucureştenii, era grădina din strada Vămii a caselor Znagoveanu. Boierii cei tineri, mai călătoriţi, o asemănau cu celebrele grădini Tivoli de lângă Roma, un piccolo Tivoli, bineînţeles, dar aranjamentele florale terasate, belşugul de plante ornamentale, fântânile arteziene şi mulţimea de putti bucălaţi fuseseră fără îndoială inspirate de grădinile paradisiace ale fostului Tibur.

    Ajunsă în iatac, Elena Doamna îşi ridică vălul şi se prăbuşi în fotoliul de lângă soba vieneză. Focul duduia, o lampă de porţelan împrăştia lumină albăstruie, la fereştile perdeluite cu brocart se tânguia ploaia zbuciumată de vânt.

    - Urăsc vreme ca aceasta! Mi-e frig, Zoe. În oase şi în suflet. Am uneori impresia că, de când am părăsit Soleştiul, copilă, tot frig mi-a fost.

    Zoe Manta se apropie şi, cu gesturi gingaşe, îi scoase toca de catifea şi vălul.

    - Să nu te prindă junghiul, Elenă. O chem pe Clemansa să te tragă. O cărămidă fierbinte, un ceai, un praf de-al lui Drasch şi alungăm primejdia.

    O cercetă îngrijorată. Sub pleoapele viorii, privirea albastră a Zoei, odinioară scăpărătoare, acum abia pâlpâia, spălată de lacrimi multe şi privelişti necăjite.

    "Biata Zoe!" oftă Elena Doamna. "Iată încă o făptură de la care Dumnezeu şi-a întors privirea."

    O avea în minte aşa cum se înfăţişa cu douăzeci şi mai bine de ani în urmă, alergând cu plasa de prins fluturi, ea însăşi fluture de aur jucăuş, toată o lumină şi căutătură înstelată; zburda cu graţii de libelulă în lunca Soleştiului. Pantalonaşii cu dantele se iţeau de sub poalele rochiţei de muselină, în zulufi bălani, maica îi împletise albăstriţe. Un bulgăraş de zăpadă rostogolindu-se sub un soare blând...

    "Ştii, Elenuţă... Am hotărât să fiu fericită. Că am să fiu fericită toată viaţa!"

    Aveau doisprezece ani... Vară... Ziua era toată o petrecere - scrânciob şi pescuit, şi scaldă, şi prânzuri pe iarbă din coşuleţe de răchită... Toamna avea degete murdare de cerneală. Răsuna conacul unchiului Constantin Sturdza din Scheea de vorbe franţuzeşti şi substantive nemţeşti de un stânjen. Cât de departe rămăseseră toate! Tot atât de departe ca meleagurile îngheţate cu urşi de zăpadă ori cele tulburătoare ale cangurilor şi fluturilor albaştri... "Am să fiu fericită... toată viaţa!"

    Fusese fericită, pe deplin fericită, trei ani de zile. Apoi Manta, bărbat chipeş, aprig, neaşteptat, vijelios ca şi bunică-său, postelnicul Dimitrie, pierise fără urmă. Lepădase avuţie, nevastă, rosturi şi slujba de prefect al Botoşanilor, lăsând pe măsuţa Zoei răvaş scurt, care avea să fie răsucit şi forfecat în fel şi chip, în toate saloanele Principatelor:

    "Plec mânat de aprig dor, mă cheamă depărtările, oceanul, zări neştiute. Simţ cu toată făptura că viaţa-mi aici se năruie fără ţel! Ardoarea necunoscutului îmi toarnă jăratic în vine. Iartă-mă şi nu mă aştepta..."

    Clemansa, o poloneză de vreo şaizeci de ani, aciuată de tânără în Moldova, începu s-o dezbrace pe Doamnă cu mişcări precise şi îndemânatice. Îi descopcie botinele de glanţ cu andreaua, apoi bumbii rochiei de catifea şoricie, din care ieşeau aburi. Vorbea rar şi puţin, dar, vorba Elenei Cuza, "pe Clemansa e de-ajuns s-o priveşti, ca să-ţi ştie răbojul greşalelor". Avea un chip neînsemnat, uscăţiv, nasul croit parcă într-o nehotărâre. Buzele, pungite acum, şi pufnitul continuu pe nări îi trădau nemulţumirea.

    După ce înveli umerii Doamnei într-un şal veneţian şi-i împinse jilţul mai aproape de sobă, turnă ceaiul.

    - Nu uita leacul lui Drasch, spuse Zoe Manta.

    Bătrâna bombăni:

    - Da... Da... Praf de la pungaş ala, otrava la el să fie...

    Cu excepţia medicilor şcoliţi, mulţi cu diplome simandicoase de la Paris şi Berlin, Clemansa era una din puţinele persoane din Bucureşti care nu-i acordau încredere veneticului, pripăşit din te miri ce zări şi aciuat la Otelul Avram de sub Dealul Mitropoliei. Şoacăţul, ori ce-o fi fost, tămăduia toate bolile, dar în primul rând sminteala. Leacurile, să le numeri pe degete - soburul, oxidul de fier, oxidul de zinc şi altele câteva - nu dădeau greş. Când necazul îndurat de bietul creştin se arăta îndărătnic, Drasch îi venea de hac cu pumni zdraveni, răcnete şi scaldă în butoaie cu apă îngheţată. Şi dacă nici astfel nu-l dovedea, rămânea panglica cea a toate tămăduitoare.

    Doctorul Charcot, vestitul medic parizian de boli nervoase, ar fi încercat uimire nemărginită asistând la şedinţele de tratament ale lui Drasch. Cu o sculă anume ticluită, şarlatanul găurea pielea de pe ceafa zăludului, prin care trecea apoi repede şi cu brutalitate o bucată de panglică. Nefericitul se domolea ca prin farmec, iar cei din jur aveau apoi ce zvoni în lume. Şi apoi, cum să-l bănuieşti de pehlivănie pe unul care ia doar doi lei de vizită - cât o ciorbă şi o tuslama cu ocaua de vin "La idee", crâşma lui Iordache de pe Covaci - iar pe săraci îi cruţa de orice para?

    Doctorul Marcovici, diplomat la Paris şi cu faimă europeană, îl întrebase cândva cum de cutează să practice o profesiune pentru care nu are nici o pregătire. Drasch, înalt, slab, cu chip de satană, rânjise: "Eu, colega, recomand totdeauna inversul a ceea ce recomanzi domnia ta şi sunt sigur că o nemeresc..."

    Clemansa aduse totuşi leacul într-o linguriţă de argint pe care Elena Doamna se grăbi să-l înghită, stăpânindu-şi anevoie senzaţia de silă. Praful acesta scotea necazul din trup. Se vedea după scaunul negru. "Negreala aceea", constatau bucuroşi bolnavii, "îi numai şi taman boala cea rea..."

    - Mulţumesc, Clemansă, nu mai am nevoie de dumneata, poţi să te duci la culcare.

    - Da' Măria Ta nu cinează?

    - Deocamdată, nu. De-oi pofti un ceai mai încolo, mi-l serveşte Florentina.

    Bătrâna îşi plecă ochii, tăinuindu-şi nemulţumirea. N-o ţinea lângă inimă pe franţusca fandosită, "guvernanta", cum i se zicea la Palat, un soi de slugă mai subţire, care îi ţinea de urât Doamnei, citindu-i stihuri din cărţulii legate în marochin roşu, când pigulea la gherghef. Aceasta, bun înţeles, după ce-i culca pe Alexandru şi Dimitrie, pruncii nu se ştie cui - dar Bucureştii ştiau - adoptaţi de soţii Cuza.

    - Tu, Zoe, nu eşti ostenită?

    Amândouă priviră în aceeaşi clipă spre micul orologiu. Pe perete, un gobelin vechi înfăţişa o privelişte de campestru regal, aşa cum îl închipuiau şi îndrăgeau oamenii celuilalt veac, încântând şi ochiul de mai târziu. ...Maria Antoaneta, nefericita regină, într-o toaletă printanieră, cu panouri, aşezată pe iarbă între damele ei de onoare, vaporoase ca nişte nimfe, în poziţiuni dintre cele mai graţioase. Într-un colţ, Madame Vigee-Lebrun, pictoriţa palatului şi, mai cu seamă, a jucăuşei Toinette, în faţa şevaletului, părea să mânuiască penelul cu mişcări înaripate...

    Întrebarea era de prisos. Abia trecuse de ceasurile zece, iar ele sfătuiau de obicei până spre miezul nopţii, când ipistaţii de la "Roşu" începeau al doilea rond. Zoe Manta era cea mai credincioasă prietenă a Doamnei, şi apoi locuia la Palat, în aceeaşi aripă dinspre Biserica Kreţulescu. După fuga lui Manta, nu-şi mai suferise conacul de pe uliţa Ulierului, în şoldul căreia Librecht, ploşniţa aceea ticăloasă, îşi înălţase în ultimii ani cel mai făţos palat din Bucureşti. Zoe Manta demenajase cu tot calabalâcul la Stupeni, moşia părintească din ţinutul Vasluiului, iar casele le închinase. Hotărâse că viaţa îi va merge alăturea cu a Doamnei şi, de sorţii vor hotărî într-altfel, despărţindu-le, avea să se retragă în liniştea şi răcoarea Stupenilor.

    - Să-ţi citesc, Elenă?

    Arătă spre birouaşul Boulle dintre cele două ferestre. Un vraf de cărţi cu cotoare aurii strălucea azuriu în lumina lămpii.

    - Hachette ne-a trimis azi ultimele novele pariziene, La physiologie du mariage de Balzac şi vodevilurile lui Paul de Kock, "un petit livre de Biata cumătră licieux, je vous assure", am apucat s-o frunzăresc... A! râse, luând un volum de pe birou. Am uitat surpriza nebunului cela de Ioanid, librarul din Pasajul Român, Misterele ţintirimului Per-Lasez, tradusă de o oarecare doamnă din Galaţi, Smaranda Atanasiu. Nu-ţi trebuie multă fantezie pentru a ghici cum a maltratat la pauvre commere - o resimţesc şi straşnică gospodină - textul franţuzesc.

    Elena Cuza oftă din adâncul inimii:

    - Nu de novele îmi arde, Zoe. Îmi simt inima boţ de durere şi jăratic. Şi încerc aşa o spaimă, de parcă necaz aprig stă să pogoare în toată clipa asupra palatului acestuia...

    Zoe Manta îi strecură privire îndurerată. Spaime din senin şi în tot ceasul o urgisiseră pe Elena de când, la cincisprezece ani, îşi săltase cozile pe cap, şi maică-sa, apriga Catinca Rosetti, o scosese în lume.

    Cumplită muiere cucoana Catinca, aspră şi nepricepută în creşterea pruncilor! O stăpânise pe Elena din bici şi pinteni, când copila era supusă şi blândă ca o porumbiţă, doar lapte şi miere în privire şi cuget, dornică de înţelegere şi iubire. Rosetteasca nu pricepea însă asemenea mofturi, vorba obişnuită era mugetul de taur, ochii scânteiau totdeauna mânioşi. Când îi auzea glasul, Elena tresărea cu junghi dureros în inimă.

    Taică-său, conu Iordache Rosetti, îi lăsase daravelile moşiei şi ale casei în poală şi folosea orice prilej spre a pune poşte multe între el şi nevastă. 

    Crescută în umbra apăsătoare a mamei, Elena, din fire sfioasă şi slabă de înger, când se măritase era o fată stângace, prea puţin graţioasă, cu grumaz supus, de o modestie exagerată, care-i răpea orice încredere în propria-i făptură. Soarele, balurile, societatea o înspăimântau, socotindu-se prea neînsemnată, prea puţin strălucitoare faţă de frumuseţile Iaşului şi ale Bucureştilor.

    Însoţire mai puţin potrivită decât cea a Elenei cu Alecu Cuza, vorbeau saloanele, bidiviu năvalnic, lumeţ, sclipitor în conversaţie, îndrăgit de toată boierimea, mai rar se întâmplase în familiile din protipendada Moldovei. Iar dragostea fierbinte a Elenei, nedomolită de ani, gata de orice jertfă şi umilinţă şi nu o dată pusă la încercare de Vodă, înzecea povara.

    Doamna se săltă într-un cot şi luă ceaşca de ceai de pe gheridon.

    - Să-ţi torn puţin lapte?

    - Nu, Zoe... Îmi face silă.

    Flacăra sfeşnicului de pe cămin îi scoase chipul din umbră. Era prelung, cearcăne adânci, ca la bolnavii de inimă, îi săpau două buzunări negre sub ochii stinşi. Nu fusese o cadră nici în tinereţile dumneaei. Sprâncene haiduceşti, nasul cam lung, gura dintotdeauna tristă. Dar avea o talie elegantă, cum spun francezii, era distinsă, iar pe obraz stăruia acea lumină, izvorâtă din alese şi nobile însuşiri sufleteşti, despre care moraliştii şi popii susţin că înfrumuseţează şi cele mai vitregite chipuri; frumuseţe pe dinaintea căreia, din păcate, mustăţile bătăioase şi fracurile a opt galbeni de la Chic de Paris treceau cu ochii legaţi, iar bietele zâne n-aveau de ales între multe drumuri: ori mânăstire, ori împletitul cosiţei albe între neamuri, mătuşa fată bătrână pusă în capul mesei, cu gândul la testamentul acesteia.

    Elena Cuza sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi luă oglinda înrămată în fildeş, aflată mereu la îndemână. Îşi scoase spelcile privindu-se îndelung. Părul bogat, vârstat cu argint, se rostogoli pe pernă.

    - Doamne, că slută m-am făcut. Acum observ dintâia oară că am început să semăn cu mama...

    Zoe Manta se aşeză la picioarele patului şi începu să-i dezmierde mâna. Încercă să râdă:

    - Ce idee! Eşti neîntrecută, Elencule, când îţi inventezi cu dinadinsul necazuri.

    "Elencule", ca pe vremea Soleştilor, când îşi smulgeau una alteia păpuşile franţuzeşti cu capete de ceară. Elencu rămăsese şi azi, dar numai când se aflau singure. 

    Doamna îşi îndreptă privirea spre icoanele îmbrăcate în aur. Veşmântul plouat cu nestemate al sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii dumneaei, fusese comandat la Viena, cap de operă de giuvaiergerie:

    - Doamne, oare la ce năpaste m-ai mai osândit? Ce mi-e hărăzit să mai îndur?

    Glasul, a cărui dulceaţă era sporită de farmecul graiului moldovenesc, era de o tristeţe sfâşietoare.

    - De ce le mânjeşti pe toate cu dohot, Elencule? Mai este şi soare în lumea asta, nu doar întunericime.

    Elena Cuza îşi răsuci privirea de căprioară rănită:

    - N-ai auzit ce a spus femeia ceea? Atâta adresă m-a înfiorat.

    - Elencule, vino-ţi în fire... Uneori ai aerul că judeci ca un copil. Nu mă aşteptam să te laşi impresionată de fanteziile acestei tireuse de cartes de mahala. Dacă ştiam cât eşti de sperioasă, nu te conduceam acolo pentru nimic în lume.

    - Ar fi fost mai bine să nu mă duci, suspină Doamna. Tu încerci acum să-mi dai curaj, îţi mulţumesc, Zoe, dar ştiu că, în sinea ta, crezi ca şi mine în fiece cuvânt pe care l-a spus vrăjitoarea.

    Zoe Manta se prefăcu supărată:

    - Decidemment, cu tine n-o scoate omul la capăt. Vorba coanei Catinca, dacă intri la vreo idee, nu ţi-o scoate nimeni din minte, nici dacă ar opinti cu patru boi.

    - Zoe, zâmbi Doamna, ce sens are să ne sfădim? Până mai astă-seară o ridicai în slăvi pe Simina, cea mai straşnică diseuse de bonne aventure din toată ţara. Nu mi-ai istorisit chiar tu de Elisa Lahovary şi frate-său, Iorgu?

    - Oh! o întrerupse Zoe. Am exagerat probabil amândouă, aşa cum se întâmplă când e vorba despre ceva puţin comun.

    - Atunci, continuă să zâmbească blând Doamna, la ce ne-am mai dus?

    - Ca să te mai amuzi puţin, Elencule. Să mai vezi şi altceva decât aste ziduri. Şi, dacă chibzuieşti bine, gogoriţa ţi-a înşirat cuvinte de taifet, care s-ar potrivi aproape oricărei boieroaice mai răsărite.

    Elena Cuza îi îndreptă privirile neliniştite, în care scăpăra un licăr de nădejde. Dorea din suflet să i se poată răsuci gândurile spre zare mai puţin neguroasă.

    - Mi-a zis că port cunună, şopti. De unde a ştiut ea asta?

    Zoe o înfruntă cu curaj:

    - Vezi cât eşti de copil? Putea să vorbească de cunună şi Saftei Brâncoveanu, şi Casandrei Cantacuzino, şi Anei Racoviţă, şi Sturzoaiei, şi Sultanei Ghica, şi, şi... Atâtea persoane ai căror părinţi, bunici, în fine, quelque ancetre, au ţinut scaunul Moldovei ori al Munteniei cândva. Toutes, des princesses...

    Elena Cuza rămase gânditoare:

    - Da... E ceva în ce spui... Apoi, din nou speriată: Şi riga de roşu... Dama de pică?

    - Oh, la, la! râse Zoe Manta, ca într-un arpegiu, precum mademoi M-am săturat (l. fr.). selle Marigny de la Comedia Franceză. Acestea chiar că le poţi înşira oricui pe tipsie. Va exista totdeauna o damă de pică sau de ghindă şi, dacă nu există, o găsim noi, gata să-ţi spargă casa. Ştii, eu una, j'en ai assez de dame fatale, aşternut la drum de seară, voiajuri peste mări şi ţări, ori avuţii de nabab, picate din cer, pe hornul casei.

    Doamna oftă şi îşi simţi trupul mai puţin chircit în aşternut.

    - De, Zoe, ştiu şi eu... Să dea Dumnezeu să fie cum spui tu... Să se aleagă binele. Şi să se facă lumină în mintea şi cugetul lui Vodă. Tot mă gândesc, Zoiţă, cu ce l-o fi fărmăcat muierea ceea? Alecu, bine ştii, îi bărbat schimbător ca vremea, răbduriu şi statornic doar în trebile ţării, dar nu şi în dragoste. Cu ce ştiinţă diavolească l-o fi înlănţuit?

    Zoe se prefăcu nepăsătoare:

    - Ştiinţă de şantan! Las-o păcatelor pe Obrenovicioaie. I-o trece şi lui Vodă într-o zi, ca orice boală.

    "Necazu-i că nu-i trece", îşi păstră Zoe gândul pentru ea. 

    Din cleveteli aflase şi, bun înţeles, n-avea s-o îndurereze pe Doamnă istorisindu-i cele oblicite, că Maria Obrenovici, făptura născocită de Satana, îşi cumpărase cai, două sute de galbeni! Iar alţi şapte sute avea de gând să cheltuiască la Ems, unde mergea în fiece an să-şi facă băile.

    Zoe Manta îşi înăbuşi suspinul. "La o urmă", gândi, "nici Cuza nu-i prea vinovat.

    Tot omul are slăbiciunile lui, şi Dumnezeu, ştiut este, nu dă cu amândouă mâinile. L-a iscat un bun domnitor, cu toate însuşirile bărbatului de stat de elită, iubind ţara şi norodul mai presus de orice, onest şi lipsit de corupţiune." Acestea i le recunoşteau, măcinându-şi barba între dinţi, până şi vrăjmaşii săi cei mai neînduplecaţi, precum Gheorghe Bibescu, fostul domnitor, fraţii Goleşti, Mitică Ştirbey, Iancu Ghica, şi răboju-i departe de a seca... Iar peste aceştia se mai aflau, şi nu mai puţin primejdioşi, opozanţii trăitori la Paris, care unelteau fără să ostenească la curtea lui Napoleon al III-lea. Membri ai fostelor familii domnitoare Bibescu şi Ştirbey, la care se adăugau mari proprietari - Brăiloiu, Sutzu, Lenş, Grădişteanu. Subvenţionau reacţiunea din ţară, pentru a organiza mişcări de agitaţie împotriva lui Cuza şi a administraţiei sale, în vreme ce la Paris plăteau jurnale ca Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord spre a publica articole ce-i defăimau pe domn şi pe miniştrii săi.

    De parcă i-ar fi citit gândurile, Elena Cuza şopti într-un târziu:

    - Prea mulţi vrăjmaşi la un singur om. Cât ai fi de viteaz şi ocrotit de noroc, tot te răpun. E grija şi teama mea de fiece clipă. De femeia blăstămată s-o descotorosi ori ba, numai viaţa să i-o cruţe Dumnezeu. Barem durerea aceasta să mă ocolească...

    - Vodă nu-i singur, spuse Zoe Manta. O ţară întreagă îi stă alăturea.

    Doamna clătină tristă capul:

    - Aceasta într-o înfruntare făţişă. De-o parte norodul cel mult, de cealaltă pumnul de boieri. Dar războirea nu se face pe câmp deschis şi la lumina zilei. Răii uneltesc pe întunecime, plătesc braţ şi jungher ticălos.

    - Vodă-i înconjurat de oameni cu credinţă.

    - Ei, Zoe, cu galbeni buni şi mulţi, îţi cumpără şi umbra. Aici mi-e grija cea mare! De trădarea prietinilor, căci de aceasta n-ai cum să te fereşti.

    - Gândeşti că l-ar putea vinde madame Obrenovici?

    - A, nu... Aceea unelteşte să ajungă cea dintâi doamnă a ţării, în locul meu. Alt dor şi scopus nu cunoaşte, aşa că viaţa lui Cuza îi e scumpă, măsurată în galbeni şi fală. Mi-e teamă de cel care-l dezmiardă în faţă, iar în spate ţine pregătită flinta. Palatul e plin de iscoade.

    - Năluciri de-ale tale, Elencule. Şeful gărzii, colonelul Haralambie, intră în foc pentru Domn, iar toţi oştenii din pază sunt oameni devotaţi, încercaţi nu o dată. Ei se socot, după cum îi dezmiardă însuşi Măria Sa, "copiii lui Alexandru Ioan Vodă".

    Elena Cuza zâmbi cu amărăciune. Deschise Biblia legată în marochin roşu şi scoase o scrisoare.

    - Am primit-o azi-dimineaţă... E de la Iancu Alecsandri. Îmi dă de ştire că alde Bibeştii şi ceilalţi ticăloşi din coterie au îndreptat cincizeci de mii de galbeni la Bucureşti, spre a pune la cale răsturnarea lui Cuza. La atâta bănet, nu se vor da în lături să facă şi moarte de om...

    Un vaiet de pasăre străpunse ferestrele şi persienele grele de catifea. Doamna sări speriată.

    - Cucuveaua! Ai auzit, Zoe?

    Zoe Manta încercă să-şi ascundă neliniştea:

    - Nu era cucuvea. Sunt guguştiucii. Ţipătul li se cam aseamănă, nu ştii?

    Vuietul se auzi încă o dată. Un tânguit urât, de pasăre neagră... Pasăre de ţintirim.

                                                  CAPITOLUL II

                                                           1.

                          Barbu Cantuniari, unul din cei cinci prefecţi ai Bucureştiului, şi anume la Roşu, împlinise treizeci de ani, era oacheş şi mărunt precum străbunii săi din Neapole, avea ochi negri, înstelaţi, neastâmpăr de libelulă şi doruri de condottiere.

    Cel mai vechi Cantuniari căruia i se putea da de urmă poposise în Valahia cam pe la 1700, pe vremea lui Vodă Brâncoveanu. Signor Bernard fusese silit să părăsească Neapolele şi, deşi avea să îndrăgească meleagul nou şi oamenii de la Porţile Orientului, inima îi lăcrămase înfiorată de dor după "cel mai frumos oraş din lume", până în ultima clipă a vieţii sale. Nu-l revăzuse niciodată, căci domnia sutanelor negre încinse cu frânghii albe, care-l alungaseră în cele patru zări, rămânea mereu atotputernică. Se strecurase cu noroc printre ghearele călăilor doar cu o legăturică în care izbutise să adune câteva sute de livre, un ceasornic şi miniatura mamă-sii, Signora Rosina. Şi acelaşi noroc, cum se întâmplă poate o dată la zece vieţi, îl salvase de rugul inchiziţiei.

    Murise la nouăzeci de ani, azvârlit de un cal zălud, dar până la ultimul suspin istorisea cu neistovită uimire că urmaşii acelui Ignatio de Loyola îl osândiseră la frigare, atunci, şi acolo, la Neapole, iar peste Styx, la focul Gheenei, din pricina a patru cuvinte.

    Se afla la cârciuma "Piccolo topolino", din port, împreună cu câţiva prieteni marinari. Mâncau canelone şi jambom cu cantalup, şi secau una după alta clondirele cu vin nou, de Sardinia.

    Mario, băut bine, închinase paharul, cântând cam pe nas: "Şi deoarece am fost mântuiţi prin Isus Cristos..." Signor Bernardo adăugase pe acelaşi ton: "Şi prin El însuşi."

    Urechea iscoadelor iezuite, mereu trează, auzise mai mult decât trebuia pentru pedepsirea ticălosului. Procesul avu loc fără zăbavă, iar Signor Bernardo fu osândit la veşnică afurisenie şi ardere pe rug, căci acel "şi prin El însuşi" îi putea face pe credincioşi să-şi închipuie că mântuirea ar fi fost cu putinţă fără mijlocirea unui preot hirotonit. Cumplită erezie şi carele poruncea pedepsirea spre neuitată pildă a anticristului.

    Prietinii valahi cărora Talianu - aşa avea să-l poreclească mahalaua, Cantuniari părându-i-se împleticeală spre nebuneala limbii, cuvânt ţăndărit, ce mai! - le istorisea pătărania, ori de câte ori mâna îi ostenea ducând cupa la gură, nu pricepeau mare lucru; doar atâta că lumea-i lungă şi lată, iar secetă de smintiţi, după cum se pare, nu se află niciunde. Cât despre Signor Bernardo, plângea il nero destino al republicilor italiene, căci zicea domnia sa: "acolo unde pentru patru parole te aruncă în foc, ce ţi-ar face pentru cinci? Acesta este sfârşitul nostru! O mână de ploşniţe negre devorează urmaşii mândrei Rome..."

    Talianu - aşa avea să rămână numele neamului până la depărtat-strănepotul Barbu care se întoarse la Cantuniari - se pripăşise la Râmnicu Vâlcea, unde deschise giuvaiergerie. Valahii având mai mulţi cocoşi decât ceasornice, sigur că Bernardo începu de la o vreme să uite meşteşugul ornicelor, dar prăvălia avea dever, boieroaicele vâlcene fiind mari iubitoare de podoabe. Pe la 1720, Signor Bernardo se însură cu o copilă de negustor, Anastasia, care-i zămisli nouă prunci. Cupeţul, deşi cuprins şi cu teamă de venetici, ca tot omul cumsecade, i-o încredinţase după oarecare codeală, căci "la o urmă, tot creştin se cheamă că e şi, când cântă, poţi să-mi faci încredinţare, jupân Arghire, sau Manole, sau Silvestre, zici că plâng îngerii! Nu-mi mai lunecă pelinaşul, fără viersul păcătosului..."

    Odraslele Talianului şi ale Nastasiei se împrăştiară prin ţară. A fost un neam binecuvântat de Dumnezeu; fiecare dintre ei, ori încotro s-a îndreptat, a întocmit gospodărie cuprinsă şi s-a procopsit. Urmaşii de azi ai lui Signor Bernardo erau ofiţeri în oastea lui Cuza, advocaţi, un doftor şcolit la Paris, văr cu Barbu, un profesor de matematici la Universitatea din Bucureşti, moşieri. Meşteşugul lui Signor Bernardo însă fusese cu desăvârşire dat uitării. Tot asemenea, Neapolele cel de altădată, Vezuviul şi răsăriturile lui de soare din tinereţile străbunului. Amintire gingaşă ar mai fi rămas o miniatură, pictură pe email, cu chenar de briliante. O signoră bălană, îmbrobodită în dantelă de Veneţia, căuta nepăsătoare din alte zări. Rătăcită în sipeţelul cu giuvaieruri al mamei lui Barbu, nimeni nu mai ştia al cui a fost, al cui era chipul.

    Nefiind socotită podoabă prea arătoasă, Rosina nu văzuse lumina soarelui de peste un veac...

    Tatăl lui Barbu, Iordache Talianu, ocupase numeroase dregătorii: căminar, spătar, apoi ispravnic de Brăila, iar în ultimii ani de viaţă, director al Ministerului de Interne. O moarte zornică îl răpuse la nici cincizeci de ani. Mama lui Barbu, Vasilena Pală, singurul prunc al unei familii de boieraşi, era o făptură subţire, liniştită, strecurându-se prin viaţă cu paşi neauziţi. Părea că singura dorinţă a acestei femei, frumoasă ca ziua, era să treacă nebăgată în seamă. Orfană de copilă, fusese crescută de o mătuşă, sora cea mai mică a maică-sii.

    Tante Georgette, ea însăşi foarte tânără la vremea când preluase tutela, văduvă la douăzeci şi cinci de ani, strălucitoare şi curtată, o încredinţase domnişoarei Morand.

    Era o elveţiancă blajină ca o ursoaică bătrână, cu conci căţărat în vârful capului şi, în urechi, cercei de cristal negru. Visul ei era să economisească treizeci de mii de franci care i-ar fi îngăduit să se întoarcă lângă sora ei, în cantonul Nidwald. O, da, viaţa ar avea atunci cu adevărat farmec. Dimineţile petrecute în piaţa orăşelului, după mici târguieli - un coşuleţ cu marţipane, două jurubiţe de mătase vişinie, o bucată de panglică pentru a însufleţi pălăria de pai şi a o face să pară mai nouă şi, bineînţeles, pâinişoarele cu stafide de la Doamna Stadhl - cumpărături pline de farmec. Surprize care făceau din fiecare zi o mică sărbătoare.

    Apoi, voluptuoasele seri de iarnă când nămeţii astupau ferestrele şi uneori trecea câte o săptămână până să zăreşti nasul unui vecin. Dar te simţeai bine şi în siguranţă. Focul duduia harnic, flăcările dădeau luciri de jăratic vaselor de aramă din blidar. Jamboane mari atârnau în cămară, borcanele cu gemuri de coacăze şi căpşuni aşteptau în cămară, în cuptor pâinea se cocea împrăştiind o aromă de linişte, de belşug, de... acasă. Şi-apoi duminicile... Oh, dumi nicile erau cu adevărat cele mai frumoase! Întâi slujba atât de impresionantă în capela de la capătul oraşului, apoi predica totdeauna simplă, bine simţită, a pastorului Konig...

    După-amiază, sora ei, domnişoara Susanne Morand, oferea prietenelor, câteva doamne foarte respectabile, un ceai cu biscuiţi calzi, torturi cu unt şi o prăjitură straşnică de casă, cu fructe. Spre seară, apărea şi pastorul Konig.

    Deşi nu era tocmai potrivit să te aşezi la masa de joc în ziua Domnului, totuşi Loto sau Domino nu sunt cu adevărat jocuri de noroc...

    Toate acestea i le povestea mademoiselle Morand fetiţei, cu nesecat apetit şi cu suflet sfâşiat de nostalgie. Istorisea de fiece dată folosind aceleaşi cuvinte şi pe acelaşi ton lipsit de semne de exclamaţie, încât visul madmoazelei începuse să-i răsune în urechi Vasilenei ca o rugăciune.

    (Peste ani, Vasilena, devenită de mult cucoana Talianului, avea să primească veşti de la bătrâna elveţiancă. Fu unul din puţinele momente când avu prilejul să constate că uneori visele se împlinesc. Mademoiselle Morand trăia fericită în mijlocul unei privelişti de poveşti cu Moş Crăciun, schimba panglici la pălării vechi şi juca Loto în toate duminicile. Din nefericire, pastorul Konig, chemat de Dumnezeu, le părăsise.

    Era de neînlocuit, fireşte, dar şi tânărul pastor Muller era o persoană destul de bine...)

    Vasilena nu învăţase multe de la mademoiselle Morand. La cincisprezece ani, vorbea nemţeşte şi franţuzeşte, cânta la pian cu aplicaţie, scoţând limba din cauza străduinţei, valsuri de Strauss şi Clopotele din Corneville, desena stângaci şi broda neîndemânatic. Din când în când, tanti Georgette sosea într-o volbură de dantele, cascade de râs şi sărutări, însoţită de o societate numeroasă. Iernile şi le petrecea în străinătate, vara pe la diverse moşii. Era neobosită, sufletul sindrofiilor şi hotărâtă să nu se recăsătorească.
    Cu prilejul unui zaiafet la Periş, Talianu, pe atunci ispravnic de Brăila, becher cam la treizeci şi cinci de ani, părând mai tânăr din pricina boiului sprinten şi a mişcărilor iutace, o văzuse pe Vasilena. Abia domnişorită, în conduraşi de atlas cu călcâie înalte, cu trupul lujer să-l frângi între degete, spre care întinzi fără voie braţul să îl reazemi, să-l ocroteşti, să-l strângi lângă piept.
    Talianu o strânse la piept şi nu-i mai dădu drumul niciodată. Vreme de cincisprezece ani, o iubi atât cât poate iubi un bărbat şi se simţi fericit. Fireşte, şi Barbu, singurul copil, îi era drag, dar băiatul simţi din cea mai fragedă pruncie că marea dragoste a tătâne-său, icoana şi norocul casei, era măicuţa.
    Când Iordache Talianu îşi dădea sufletul, răpus de o aprindere la plămâni, ultimul gând fu pentru Vasilena. I-o încredinţă feciorului care abia împlinise paisprezece ani, şi Barbu n-avea să-i uite niciodată fierbinţeala privirii şi a mâinii încleştate, din acele clipe.
    "Să ai grijă de mamă-ta, până la ultima suflare. Să-i fii reazăm la bătrâneţe, ocrotitor în toată viaţa şi nădejde împlinită..."
    Vasilena avea treizeci de ani la vremea aceea, iar frumuseţea ei, abia acum pe deplin înflorită, răsărea ca o minune dintre vălurile cernite. Privindu-i zulufii de aur - aurul nins al lunii argintuite de ger - care cădeau mătăsoşi pe taftelele sau catifelurile negre, vorniceasa Catinca Racoviceanu, pizmaşă, râsese ştirb: "Au bine-ţi mai pică doliul Talianului, draga mea. Eu una, să fiu ca tine, nu l-aş mai lepăda..."
    Un Bucureşti întreg zvonea despre frumuseţea de cadră a madamei Talianu, peţitorii zdruncinau porţile casei din Strada Nouă mai abitir şi mai numeroşi decât furnizorii, iar Barbu, elev la Liceul Sfântu Sava, se simţea mândru ca un păun când o însoţea pe mamă-sa, în echipagiul lor, la preumblările de la Şosea.
    De multe ori Barbu se întreba la ce s-o fi gândind Vasilena în toată ziua. Vorbea puţin, în şoaptă, şi părea că tot timpul pluteşte pe aripă de basm şi vis. Încă oleacă şi-ai fi zis că-i lunatică.
    Barbu socotea că-şi făurise o lume a ei, cu păsări de aur, castele de cleştar, arome de rai şi viers de arhangheli, unde nu lăsa pe nimeni să pătrundă.
    Vremea i se petrecea cu nimicuri fermecătoare şi nu se plictisea niciodată. Picta evantaie de mătase, citea cu glas tare din Marceline Des bordes - Valmore şi Lamartine, cânta la pian, copia note muzicale de care n-avea nevoie, îşi clătea mereu degetele străvezii în apă de roze, se privea în oglindă, transcria sau născocea panseuri, le aşternea în albume elegante de piele, pe care se lăfăiau, gravate, buchete de flori, heruvimi, coşuleţe graţioase din care scoteau capul pisicuţe şi căţeluşi, "să-ţi vină să-i mănânci". Înaintea plecării la Paris, unde, împreună cu alţi tovarăşi de vârsta lui - avea şaisprezece ani - urma să-şi continue studiile, Barbu se simţise neliniştit.
    - Parcă nu-mi vine să pornesc la drum. O să-ţi fie urât, măicuţă.
    Vasilena surâse. De fapt, surâdea tot timpul, dar zâmbetul îşi schimba culorile, după cum însemna una ori alta.
    - Mie nu mi-e urât niciodată, puiule. Du-te fără grijă şi... amuză-te bine... On est une seule fois jeune.
    Barbu îi prinse mâinile. Chiar de atunci o simţea ca pe copila lui.
    - Tu vorbeşti, măicuţă... Tu, care eşti atât de tânără... Auzi... Ştii...
    - Ce e, mon petit? Ce te apasă?
    Barbu îşi luă inima în dinţi. Spuse repede, ca să nu se răzgândească:
    - Ştii, maman... Dacă te-ai mărita, eu n-aş fi supărat... Deloc... M-aş bucura. Eu înţeleg...
    - Destul de ciudat la vârsta ta...
    - Zău, maman, cred că nici papa n-ar fi contrariat.
    - Voyons! Ne dis pas de betises.
    - De ce? Uite, generalul Roşianu, de pildă, mi se pare foarte potrivit.
    - Dumnezeule, şopti ca pentru ea Vasilena. Acela, cel mai puţin dintre toţi...
    - De ce? Te adoră, maman, îţi jur. Săptămâna trecută m-a întâlnit pe Pod şi m-a poftit la Hugues, la o îngheţată. "Tinere", îmi zice, "amorul ardent ce-mi pârjoleşte întreaga fiinţă mă ucide!! Te-ai încontra dacă aş cere mâna mamei dumitale?"
    Astăzi, Vasilena împlinise patruzeci şi cinci de ani. Nu se recăsătorise ("Simţuri adormite? Temperament fără vivacitate? Să-l fi iubit chiar atât de mult pe tata?", se întreba Barbu) şi rămăsese domoală, visătoare şi, mai ales, frumoasă. Pretendenţii nu-i lipseau nici acum şi, de câte ori intra în apartamentul maică-sii, Barbu se amuza numărând buchetele şi coşurile simandicoase de flori primite în ziua aceea. Şi nu se putea împiedica să nu cugete la atâtea odăi bogate ori calice unde o singură floricică, lăsată anume pe pervazul ferestrei, ar fi aprins făclie de fericire inimi singure, sortite să privească mereu, cu ochi pustii, din spatele perdelelor, poarta ogrăzii pe care nu intra nimeni, iar dincolo de ea, în uliţă, la bucuria altora.
    La douăzeci şi doi de ani, Barbu se întorsese în ţară. Îşi isprăvise studiile juridice, era membru al Societăţii Economiştilor din Paris, se împlinise oleacă la trup, rămânând însă tot iutac, sprinten şi cu o nelinişte de mânz, care-i împrumutau un farmec anume.
    "Simt mereu că-mi alunecă printre degete", spunea adesea Juliette D'Aumont, o contesă micuţă, cât s-o ascunzi într-un medalion şi să fereci capacul, liaison dangereuse, cum o socoteau colegii români, căci dura de aproape un an, iar Talianu nu se dovedise niciodată atât de constant în amor.
    "Da, mon ami, eşti ca vântul, ca apa, niciodată prezent, deşi lângă mine, iar gândurile - oh, mon Dieu! - poate doar ciocârlia în zbor avântat să ţi le poată urmări. De altfel, cred că de aceea te iubesc."
    Barbu îi sărutase galant mâna:
    "Nu mă interesează nimic altceva!"
    "Şi totuşi vei pleca..."
    "A pleca nu înseamnă totdeauna a... părăsi. Vreau să spun, nu înseamnă neapărat despărţire."
    "Ba da! Presimt că aşa va fi. Tant mieux! Ne-am amuzat bine împreună şi, după cum ştii, nimic din ce-i bun nu durează..."
    Nu o văzuse pe maică-sa de şase ani. Vasilena, dând dovadă de o înţelegere şi abnegaţiune puţin comune (dar nu era oare vorba de o cutremurătoare indiferenţă?), îl sfătuise să-şi petreacă verile în străinătate.
    "Eşti mai câştigat", îi scria, "făcându-ţi vacanţele în oraşele interesante ale Europei - de ce nu te-ai duce, par exemple, la Florenţa, Veneţia, Roma, ca să nu mai spun că ai ce vedea şi în Prusia - decât să risipeşti un timp preţios la moşie, alături de o măicuţă bătrână? Ţii minte cât de mult dorea tatăl tău să călătoreşti! Voiajurile îţi deschid orizontul şi ochii, îţi desăvârşesc instrucţiunea. Profită, mon ami, satisfacţia pe care ţi-o dă dorinţa împlinită la timp este de neegalat. Despre mine, să nu-ţi faci griji. Eu mă simt bine."
    "Chiar prea bine", gândise Barbu oleacă nemulţumit.
    Îşi închipuia că pe maică-sa n-avea s-o înţeleagă niciodată pe de-a întregul şi se întreba dacă oare însuşi Iordache Talianu, soţul ei legiuit, citise ceva dincolo de chipul madonei-păpuşă. Cutreierase Europa, văzuse, observase şi învăţase atât cât poate observa şi învăţa un adolescent.
    Îndrăgise priveliştile şi curăţenia din cantoanele helvetice (ce deosebire de murdăria Parisului; era bine ştiut că Franţa fabrica cele mai fine soponuri, dar le foloseau... streinii), admirase frumuseţea italiencelor şi încercase puternice impresiuni dinaintea vechilor palate, monumente şi chiar ruini, căci acolo, în încă fărâmiţata cizmă italică, orice piatră se numea istorie; vizitase extaziat Spania, Spania cu cel mai albastru cer văzut vreodată, cel madrilen; gustase cu plăcere cârnaţii cu muştar şi politeţea fără cusur a vienezilor, străbătuse Anglia trăitoare a uneia dintre cele mai prospere epoci aleei, dar aceasta avea să se afle mai târziu, căci între istoria ştiută şi cea adevărată se ridică şiruri de morminte şi, aşa este dat de la Dumnezeu, ca veacul în care a trăit, dar pe care nu l-a priceput bunicul, să fie descâlcit de nepoţi. Da, feciorii Albionului, gentlemenii cu joben, redingotă şi accent Oxford ori târgoveţii modeşti, în haine de lucru, vlăstarele Cockneyului, copiii care goneau cercul pe pajiştile verzi ale Hyde-Park-ului, habar n-aveau că trăiesc ceea ce avea să devină în istorie vestita epocă victoriană. Bucălaia regină Victoria I guverna cu înţelepciune, mâinile grăsulii ţineau cu autoritate cârma ţării. Ce-l fermecaseră în chip deosebit pe Barbu fuseseră însă oamenii, siguranţa cu care păşeau, trăiau clipa de faţă şi viitorul.
    "Nu zău", scria Barbu unui prieten, "îţi dau impresiunea că nu le e teamă de moarte, de piruetele destinului; au o linişte sufletească de parcă s-ar şti veciniei, iar frumoasa lor bunăstare se va eterniza, într-un cuvânt, amice, nu cunosc ce se cheamă teama, frica de neprevăzut, acest microb teribil care ne macină existenţele..."
    Când se întoarse în ţară, Barbu se simţea plin de vigoare şi entuziasm.
    "Mă simt ca un cazan care dă în undă şi nu ştiu către ce să mă îndrept."
    Vasilena zâmbise nehotărâtă. Atâta energie clocotitoare o speria. Se simţea de parcă în odaie ar fi pătruns furtuna, iar braţe vijelioase aveau s-o smulgă ca pe o pană din jilţ, zvârlind-o de bagdadie şi păreţi.
    "Tu trebuie să ştii mai bine ce ai de făcut. Şi mai zic că nu e zor. Ai vreme să chibzuieşti şi să alegi. La o urmă, taică-tău s-a îngrijit bine de noi şi tu nu trăieşti atârnat de o simbrie..."
    "N-am răbdare, maman... Am stat destul departe de marile lucrări ale vremii, simt că trebuie să făptuiesc şi eu ceva. Mi-ar plăcea să fie măreţ, prea merituos, ştiu că nu toţi suntem hărăziţi izbutirilor neasemuite, dar măcar să fiu de folos semenilor, asta e cu putinţă."
    "Bun înţeles, mon petit", glăsuise moale Vasilena, care nu prea pricepea ce se petrece în mintea feciorului şi mai ales cui i se izbise fire atât de furtunatică.
    Chiar când nu se înfierbânta, căutătura îi ardea flacără, să aprinzi opaiţul de la ea. Iordache fusese mai domol, cumpănit, şi nu căuta a prinde ciocârlia în zbor peste pădure de plopi.
    "Mai voiam să-ţi spun ceva, măicuţă..."
    Barbu părea încurcat, şi Vasilena se speriase. Se simţea destul de ostenită de câte aflase până acum. Encore des idees!...
    "Trag nădejdea", urmase Barbu, "că n-ai să te superi. Am de gând să îndrept petiţiune la cancelaria domnească spre a ne redobândi numele... Pe noi Cantuniari ne cheamă... Talianu a fost porecla aceluia dintre străbunici carele, pribeag, s-a statornicit în Ţara Românească."
    "Dragul meu, nu ştiu ce să spun... La aşa ceva eu nu m-am gândit niciodată şi cred că nici tatăl tău."
    "Socoţi că el s-ar fi împotrivit intenţiunii mele? De fapt, ne întoarcem la numele nostru legitim, în locul cognomenului de venetic..."
    "Vei face cum crezi de cuviinţă... Acum... Mă simt cam ostenită... Ne găsim la dineu... Dacă nu cumva ai de gând să cinezi în târg, cu prietenii. Ştii, nu vreau deloc să-ţi fiu povară sau piedică, nu trebuie niciodată să-mi ţii companie, dacă ai altceva mai bun de făcut. La Hugues se mănâncă foarte bine. Une cuisine exquise."
    Barbu o privise cu admiraţie sinceră. După şase ani de separaţie, îl primise cu un entuziasm pastelat, de parcă s-ar fi despărţit săptămâna trecută, şi nu i se părea neconvenabil ca în prima seară să tragă un banchet cu prietinii, în loc să povestească amândoi la gura sobei.
    "Maman, je vous tire ma reverence."
    La o săptămână, Barbu intra în magistratură, judecător la Craiova. La început, slujba îi plăcuse, dar după un an, doi începu să-l prididească plictisul.
    I se părea că pierde vremea înnămolit într-o muncă monotonă, pe care ar fi putut s-o îndeplinească orice grefier mai dezgheţat, cu oleacă de praxis, iar Barbu se simţea dinamic şi plin de idei.
    Răzmeriţa de la Craiova din toamna anului 1860 îi dădu prilejul să pătrundă în atenţia guvernului Ţării Româneşti.
    Nemulţumiţi de legea patentelor ce instituia obligaţiuni sporite pentru meseriaşi şi negustori, târgoveţii ieşiseră în stradă şi, după cum telegrafia la Bucureşti prefectul Grigore Marghiloman, "poporul au spart prăvălii şi case particulare luând arme cu care trag din când în când în localul prefecturii..."
    Intervenţia armatei când răsculaţii atacaseră arestul prefecturii, schimbul de focuri, scosese în stradă toată populaţia Craiovei.
    Cu un tact desăvârşit, "adevărat cap diplomaticesc", cum avea să aprecieze Kogălniceanu, judele Barbu Cantuniari izbuti să liniştească spiritele, să stingă vâlvătaia, reducând la maximum pagubele şi numărul victimelor.
    Crăciunul anului 1860 aduse lui Barbu gradul de căpitan, dregătoria de prefect al uneia din cele cinci circumscripţii ale Capitalei şi încă una, doar de câţiva iniţiaţi cunoscută, de ofiţer în poliţia secretă a Domnului.
    La zece ceasuri, Barbu Cantuniari azvârli cartea pe birouaşul Louis XV şi îşi netezi barba retezată scurt, până la mărul lui Adam, după cum se purta şi Vodă.
    Spre deosebire de cele mai multe case pricopsite din Bucureşti, cămările lui Barbu - locuia în aripa stângă a conacului, cea dreaptă fiind domeniul Vasilenei - păreau pustii, căci, abătându-se de la gustul Bucureştilor celei vremi, nu-i plăcea să simtă năbuşeala lemnăriei şi a bulendrelor. Obiectele erau puţine, chibzuit alese şi mai mult rânduite pe lângă pereţi, lăsând mijlocul gol, ceea ce stârnea multă mirare chiar maică-sii; nimeni nu pomenise încă o odaie, chiar iatac, fără masă bogat înhorbotată, hotărâtă la mijloc.
    Un gobelin vechi înfăţişând o vânătoare a regelui Ludovic al XV-lea în pădurea de la Compiegne (îl cumpărase la Paris, la o licitaţie publică) spânzura pe peretele dinspre miazănoapte. Pe el agăţau o şişanea antică şi o sabie turcească cu lamă de Damasc. Pe zidul dimpotrivă se aflau o carabină Le faucheux, o sabie de pedestraşi cu lamă Solingen, două revolvere şi două pistoale. Un cazier de stejar vechi ascundea documentele lui Barbu şi ale lui conu Iordache şi, legate în panglică liliachie, scrisorelele micii contese Juliette D'Aumont, scrise pe hârtie de aceeaşi culoare și parfumate cu esenţă de Armenia.
    Un divan îmbrăcat în brocart auriu, asemenea draperiilor, completa interiorul.
    Slugile Talienilor - căci tot Talieni rămăseseră pentru mahala - se bucurau de primenit lesnicios, dar în cuhnii, ascunzându-şi chicotitul în palmă, îşi râdeau de boier zălud, trăind între boscârţe de anahoret.
    Barbu strecură privirea prin ferestrele perdeluite. Ploaia vrăjmaşă nu contenise, iar din faţă, la sala Momolo, adăstau butcile şi caretele boierilor veniţi în petrecere. Îşi aminti că cetise înştiinţarea în gazetele Românul şi Cantorul de Avise şi Comerţ:
    "Duminică, în 30 noiembrie, va fi club maske la D. Momolo, în casele domnului Slătineanu, pe Podul Mogoşoaiei. Domnii Eronim Momolo şi Vorelli au întocmit şi orchestră prea bună şi prea frumoasă compusă din domnul Wiest compozitor şi dirijor şi douăzeci şi patru de bărbaţi vrednici din miliţia naţională..."
    Barbu Cantuniari lăsă persienele să cadă. Se rezemă de birouaş, şi călimara de argint dimpreună cu tocul de fildeş zăngăniră.
    "Trebuie să cumpăr peniţe... La Hachette sunt cele mai bune..." Gândul lepădă sculele de scris, se răsuci singur spre femeia care devenise o obsesiune, o umbră de care nu te poţi descotorosi, preocuparea de fiece clipă.
    "Nici dac-aş fi înamorat", râse Barbu, "nu mi-ar ocupa cu atâta înverşunare mintea şi timpul. Şi ciudat lucru că azi nu e la balul maske al lui Momolo. Rezervaţiunile s-au făcut de o lună, iar ea, cea mai zvonită damă din Bucureşti, se lipseşte de o petrecere mult aşteptată de tot protipendul. Până mai aseară au sosit trusăuri cu toalete de la Paris... Madame Legrand din Rue de la Paix, Mademoiselle Finesse, Worth ştiu că au câştigat oleacă de parale..."
    Barbu îşi îmbrăcă macferlanul, îşi puse o pălărie florentină din blană de biber, cu gardini largi, căci începuse a fulgui, şi, suflând în lampă, se închină de Doamne ajută.
    Trecu prin săliţa rece pe păreţii căreia atârnau gravuri ecvestre. În geamlâcurile albastre, roşii şi verzi ale marchizei, un pui de viscol începuse a depune zăpadă.
    Uliţa îl întâmpină vrăjmaşă. Vântul se îndârjea asupra târgului, îi înţepa obrajii cu ace de foc, opintea asupra copacilor care înălţau spre bolta prăbuşită braţe desperate.
    "Jupân Barbu, frumoasă nopticică te aşteaptă!" Aruncă o privire spre cămările mamă-sii. În odaia de culcare stăruia ca totdeauna, şi avea să stăruie până spre ziuă, lumină albăstruie. Vasilena citea, visa, suferea dimpreună cu Heloise şi Abelard, amanţi nefericiţi, în leat 1118. Cartea, "Lettres d'amour", sosise de-acum o săptămână - scrisori de amor celebre - iar Vasilena, când o vizitase de dimineaţă, plângea soarta nefericită a celor doi îndrăgostiţi.
    "Mama", gândi Barbu urcând Podul Mogoşoaiei, "e ciudată făptură. Suspină pentru toţi amanţii din alt veac, citeşte doar noveluri şi poesii de amor, dar dânsa fuge din calea lui."
    Îi veni să râdă. Chiar de dimineaţă sosise din partea unui adorator, care deocamdată se ţinea în umbră, un crâng de camelii însoţit de un răvăşel legat cu şnur auriu:
    "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască / Ce-i mai preţios din cereasca Lui slăvire / Spre a ţi le da voios. / Însă Dumnezeu zâmbindu-mi / Mi-a răspuns la fine / Că nimic nu are în ceruri / mai frumos ca tine... Werther."
    "Ce zălud! Noroc însă tot are. Pistoletele tatei le am în păstrare eu..."
    Trecu pe lângă Otelul Hugues, de unde răzbătea zvon de muzici. Fanarele, gemene cu cele de peste drum, care ţineau stânga şi dreapta Teatrului Mare, luminau uliţa ca ziua, făceau să scânteieze literele de aur ale firmei şi decoraţiunile din bronz de pe uşile grele de stejar.
    De bună seamă, înăuntru chelnerii forfoteau în jurul mesei din fundul locantei, ocrotite de plante exotice. Acolo, ca într-o cămară osebită, chefuia în fiecare noapte Alexandru Beldiman, prefectul poliţiei domneşti, dimpreună cu scutierii dumnealui: Iorgu Şuţu, Manolache Costea, Anton Dudescu, Simion Băicoianu. Şi avea o hachiţă conu Beldiman: din clipa când se aşeza la masa dumnealui, să nu prindă a număra până la trei, şi cupele să fie pline, un deget până la buză. Până a număra la zece, bucătarul să-i înfăţişeze tipsiile cu stridii de Ostende şi icrele negre proaspete. De fiecare dată - bucuria ochiului! - boabele de caviar, mari cât mazărea, i se păreau diamante negre culcate pe pat de gheaţă.
    În casele de-alături, giuvaiergiul Resch trăsese obloanele grele, păzindu-şi comorile. Vienezul poposise doar de câţiva ani în Bucureşti, dar izbutise dever care îngălbenea de invidie bijutierii armeni şi nemţi din Lipscănie şi pasajul Vilacrosse.
    Barbu Cantuniari ridică ochii spre primul cat, unde locuia franţuzul Ulysse de Marsillac. Nu era bucureştean să nu-l cunoască şi să nu zâmbească pomenindu-i numele. Ţăcălia roşcată, redingota pe talie, jiletcile colorate şi bastonaşul cu măciulie de aur i le ştiau şi copiii. Pe domnul de Marsillac îl adusese în ţară Iancu Slătineanu, perceptor la odraslele dumnealui, iar mai apoi fusese numit profesor de limba franceză la Sfântu Sava. Era un omuleţ cumsecade, politicos precum străbunii dumnealui marchizi din al XVIII-lea veac, mereu zâmbitor şi cu teşchereaua plină de complimenturi galante. Toate saloanele îi erau larg deschise, fiind pretutindeni întâmpinat cu bucurie.
    Franţuzul, la rându-i, dovedea dragoste fără seamăn pentru tot ce-i românesc; iubea Bucureştiul, oamenii, de la târgovăţul de rând până la obraze luminate, se afla prietin cu neguţătorii cuprinşi, dar şi cu cupeţii neprocopsiţi, ştia pe nume surugiii şi ţigăncile florărese. Lui Vodă Cuza şi Doamnei sale Marsillac le ridicase în inimă altar cu candele ce nu osteneau niciodată.
    Barbu trecu de Palatul Domnesc, coborî pe Ştirbey Vodă apoi, cotind scurt, intră în uliţa Fântâna Roşie.
    O dovedea plăcuţa de la răspântie, albă, smălţuită cu chenar roşu. Ca şi celelalte din Bucureşti, fusese înlocuită de curând, la porunca lui Vodă, căci pe tăbliţele vechi, dăinuind încă din vremea căimăcăniei lui Alexandru Ghica, slovele nu se mai desluşeau, iar Bucureştii, pentru streinii de mahala, deveniseră păienjeniş şi babilonie, unde descurcă-se cine poate!
    Barbu Cantuniari zări, rezemând trunchiul unui stejar vârtos, o mogâldeaţă în palton scurt până la genunchi şi râse încetişor. Piticul, căci era oleacă mai răsărit decât un băieţandru de doisprezece-treisprezece ani, bătea din ciubote şi sufla fără spor în degetele îngheţate.
    - Ai degerat, Dumitrescule?
    Omuleţul se învârti ca un titirez, holbând ochii rotunzi, cu căutătură de prunc.
    Era unul din ipistaţii de la Roşu, pe care Barbu îl preţuia cu osebire. Isteţ, iute, cu mai multe perechi de ochi, bun de gură şi râzăreţ, Dumitrescu nu cunoştea ce-i aceea uşă trântită în nas de slujnică ţâfnoasă şi ciufută. Ştia să iscodească, fără ca toanta ori nătântocul să bage de seamă, ba netoţii îl socoteau pe dânsul cam slab de minte; "cumsecade, însă comic, mai ceva decât pehlivanii din iarmarocuri ori artiştii de la balurile «O, du lieber Augustin» ale lui Vilcek".
    După pricină, Dumitrescu se ivea în ogrăzile oamenilor când cu hram de bogasier, ori telal, apar, coşar sau vântură lume după puf şi pene de gâscă, de "păpădie ori scaieţi", râdeau târgoveţele. Ce-l nedumerea pe ipistat era aceea că nu se afla muiere să nu-l iscodească dacă are nevastă şi prunci. Se minunau straşnic şi râdeau cu tâlc, ţinând palma peste gura ştirbă ori plină de mărgăritare când aflau că da, creştinul avea şi el gospodărie bine întocmită, casă de piatră, că ţine femeie cu cununie şi un cârd de plozi îi mişună în bătătură.
    "Descheie-te la nădragi", îl sfătuise nevastă-sa, o şoldană cât un garderob de zestre, "şi o să le treacă pofta de hlizeală."
    - Să trăiţi, don' căpitane! Cam friguleţ!
    Barbu Cantuniari arătă cu bărbia spre casele de peste drum. Era un conac ridicat după gustul francez, cu două caturi, ferestre largi, înguste şi zorzonate. Scara străjuită de dulăi de piatră deschidea evantai pe aleea prunduită, iar fanarele înfipte în zid, orfevrărie meşteşugită la Braşov, clipeau gălbui în spatele sticlelor din cristal bizotat.
    Curtea se afla împrejmuită de gard înalt din suliţi de fier forjat. La una dintre ferestrele de la primul cat se strecura prin perdele o aţă de lumină.
    Ipistatul înţelese întrebarea şi râse sărac, cât îi îngăduiau buzele crăpate de ger.
    - Persoana e prezinte, ca în fiştece seară de la ceasurile opt. Au zăbovit în salon preţ de un faivocloc, după carele s-au retras în iatac.
    Barbu râse.
    Dumitrescu, fecior de măcelar cuprins din mahalaua Scaune, avea cinci clasuri, se socotea om cu instrucţiune şi se mândrea cu o vorbire aleasă. În mintea lui, faivocloc însemna taifet de două ceasuri cu sclifoseli şi reveranţuri în jurul unui ceainic de porţelan şi al unui blid cu cofeturi, mofturi de la Capşa ori Fialkovsky.
    - Bine, Dumitrescule. Poţi să pleci acasă. Zoreşte, căci coana Lisaveta e femeie aprigă, şi făcăleţul îl găseşte şi pe întuneric, fără a orbecăi.
    Ipistatul îşi pocni călcâiele ciubotelor.
    - Mă esprim cu pardon, don' căpitane! Madama mea e cocoană mare, deprinsă cu slugi. Făcăleţul i-l aduc eu, ba îmi scot şi bulendrele pentru a nu osteni dumneaei din cale-afară.
    - A! Aşa da... Fireşte...
    - Să-mi fie cu iertare, don' căpitane! Chibzuiţi să faceţi strajă până mâine dimineaţă?
    Cantuniari îşi înălţă privirea spre geana de lumină:
    - Da... Cred că da. Afacerea mă preocupă. Nu-mi place dama... Nu-mi place deloc. E ceva necurat la mijloc.
    La Crăciun, se împlinea un an de când se aciuase în Bucureşti. Sosise din lumea largă, cumpărase una din cele mai arătoase case din Bucureşti, după palatul lui Librecht de pe uliţa Ulierului, avea patru echipagii strălucitoare, care luau ochii bucureştenilor, şi oaste de slugi. Când se preumbla la Şosea, orbea lumea de atâta strălucire. Strălucea totul: lacul caretei a la Daumont, ceaprazăria vizitiului înfiretat, straiele puiului de harap care străjuia, în picioare, spatele trăsurii. Negrişorul avea şase ani, hăinuţă de catifea cireşie şi chipiu cu pompon din pene de struţ, după care oftau toţi micii Gavroche ai Bucureştilor. Când vremea o îngăduia - zile blajine de primăvară ori început de toamnă, căci vara casele din Fântâna Roşie îşi închideau porţile - o însoţea în preumblările dumneaei o momiţă, Kio, înveşmântată în straie aidoma cu ale harăpaşului, priponită cu un lănţugel de argint. De cum se iviseră în Bucureşti, doamna şi maimuţa stârniseră vâlvă, iar zvonurile cele mai năstruşnice începură a forfeca târgul. Şmecherul de Capşa, negustor priceput, mereu cu ochiul treaz şi urechile la pândă, cu ideaţiune şi fantezie bogate, scosese peste noapte cofeturile de şocolată Molles şi Bombons Kio.
    Productele făcuseră succes boeuf şi "la mysterieuse", cum îi spuneau junii Bucureştilor, oprise trăsura într-o zi dinaintea cofetăriei. Vasile Capşa se năpusti la treptele caleştii, gata să vină în brânci de atâtea temeneli.
    - Monsieur Capşa, zâmbise dama, dezmierdând maimuţa cu degetele fine înmănuşate în piele de Suedia. Aud că mica mea Kio îţi poartă noroc. Cu gatourile Kio ai dat o lovitură năprasnică concurenţei, nimeni nu-ţi mai poate ţine piept... Ţi-am adus-o să-i mulţumeşti.
    Bătrânul Capşa o privi o clipă lung, apoi, cupeţ priceput, îşi aplecase pletele albe şi sărutase lăbuţa maimuţei în văzul străzii pline de gură-cască.
    - Omagiile mele doamnei baroane, mulţămirile mele madmoazelei Kio, căreia casa Capşa îi va îndrepta în fiece zi coşuleţ cu acadele şi cofeturi după poftă.
    - Oh, c'est charmant...
    Capşa se ţinuse de cuvânt. În fiecare dimineaţă, unul dintre ucenicii lui depunea la casele baroanei un coşuleţ împodobit cu panglici şi flori, cu toate sortimentele de dulciuri ale zilei.
    Baroană! Cel puţin aşa pretindeau cărţile de vizită şi aluziile strecurate cu natural plin de şiretenie prin saloane. Înnădindu-i spusele, azi - aici una, mâine - alta dincolo, istoria baroanei se înfăţişa romanţioasă, exotică, fluviu de sânge albastru, pe care pluteau coroane dintre cele mai făloase. Baroana Elena de Gunsbourg - pretindea dumneaei - era fiica unei Mavrocordate, Safta, căreia cu adevărat i se pierduse urma acum vreo patruzeci de ani, în vremea zaverei lui Tudor.
    Împotrivindu-se unei căsătorii silnice, hotărâtă de tătâne-său, Safta, strănepoată de domn, scăpătase în lume. Călcase porunca părintească, ascultând-o pe cea a inimii. "Să înserezi cu cine ţi-e drag", fusese crezul Saftei Mavrocordat, până la cel din urmă suspin. Iar drag, tot până la cea clipă, îi fusese ducele Marie-Jean-Louis-Rodrigo de Alba, amestecătură de seminţii, paladin al vremii sale, polcovnic în oştirea lui Alexandru I al Rusiei, apoi vântură-lume cu slujbe tainice pe la curţile Europei de mijloc.
    Boierii vârstnici îşi aminteau de scandalul stârnit în epocă de fuga Saftei. De ruşine şi amărăciune, tată-său, Anton Mavrocordat, os de domn moldovean, necutezând a-şi mai arăta chipul pe uliţele Bucureştilor, se retrăsese la o moşie din Oltenia, unde, de altfel, după puţină vreme închisese ochii, pălit de dambla.
    Rodul acestei dragoste nelegiuite era Elena.
    Faimoasa George Sand tocmai publicase novelul Lelia, atât de cutezător şi de plin de necuviinţă, încât nu lipsea din nici o bibliotecă, fiind citit în taină până şi de copiliţele prizoniere în mânăstirile de călugăriţe; aici, ţinute departe de tentaţiile şi deşărtăciunile lumeşti, de orice le-ar fi putut întina sufletele nevinovate, deprindeau dragostea pentru Cristos - multe îi ajungeau mirese - broderia, desenul, oleacă de muzică şi de învăţătură, cât să ciripească despre vreme, păsărele, lună de aur şi să sloboadă prin saloane panseuri triste despre viaţă, moarte, iubire credincioasă.
    Cunoşteau totul despre scopusul şi sfinţenia căsătoriei, dar nimic despre tainele ei.
    După un an, mult doi, domnii şi stăpânii lor mişunau prin culisele Operei şi ale Comediei Franceze, se ruinau în alcovurile marilor curtezane.
    George Sand, cu romanul ei scandalos, înnobilase numele Lelia, înzestrându-l cu şicul pe care-l capătă, de obicei, orice fenomen de ultimă modă. Astfel, Elena devenise Lelia pentru cei apropiaţi. Se căsătorise la şaisprezece ani cu baronul Paul de Gunsbourg, un Ariel palid, curtenitor, de o politeţe exquise.
    Slab de plămâni, murise într-un sanatoriu din Davos, lăsând-o pe soţie văduvă înainte de a împlini douăzeci de ani.
    După aceea, despre tânăra baroană se ştiau puţine lucruri. Dădea de înţeles, pe departe, că trudită de mare durere şi spre... nu, nu uitare, căci un mare amor nu se uită niciodată, dar spre a-şi răsuci gândurile felurind priveliştile şi oamenii, cutreierase Europa, zăbovise mai cu seamă în Italia, fusese şi în Roma. Pentru câtă vreme? În ce an? Când murise Gunsbourg? - acestea nu se cunoşteau.
    "Are un talent extraordinar cette femme", spunea Vasilena, care o întâlnea la diferite soarele, "să ocolească orice amănunt care să-ţi permită să stabileşti un calendar. Nu scapă nicio dată, e imposibil să faci vreo legătură..."
    Barbu, căreia baroana îi aţâţase interesul ca ofiţer al Siguranţei, dar şi ca bărbat, o iscodise cu de-amănuntul:
    "Ce impresiune ţi-a făcut, în general?"
    Vasilena trăia desigur printre nori, legănându-se în scrânciob de flori aninat între Ursa Mare şi cea Mică, dar, când catadicsea a coborî printre bucureşteni, avea ochiul neaşteptat de ager şi treaz.
    "Mon petit, eu aş socoti-o une femme dangereuse... Are toate însuşirile pentru această profesiune."
    "Adică?... Spune-mi tot ce ştii!"
    Vasilena îşi încruntase fruntea netedă, dar, în aceeaşi clipă, îşi netezi creţurile cu degetele fine. De la o vreme, băgase de seamă Barbu cu înţelegere duioasă, mamă-sa îşi supraveghea mişcările obrazului, iar noaptea dormea cu aşternut de fleică de vacă pe faţă.
    "O femeie fără vârstă... Desigur, tânără, dar nu atât de tânără cât vrea să se creadă. După părerea mea, elle approche la trentaine... Cu orice prilej, face aluziuni la mamă-sa, Safta Mavrocordat, lăsând să se înţeleagă că îi seamănă: la fel de năprasnică în amor şi la fel de fidelă. Asta stârneşte straşnic bărbaţii. Care nu-şi visează o iubită înfocată? Mai ales bieţii noştri români obişnuiţi cu soaţe ruşinoase. Dragoste cu scufiţă şi în cămaşă de noapte, tu comprends?..."
    Barbu râse cu poftă:
    "Habar n-am avut, maman, că te gândeşti la asemenea chestiuni, că te preocupă..."
    "Mă preocupă! Quelle betise, dar sunt lucruri pe care nu le discuţi cu un copil. Acum însă eşti destul de mare ca să poţi pricepe câte ceva. Despre baroană, am să-ţi mai spun că poate e o mincinoasă, şi toate istoriile despre obârşia ei simple invenţiuni. Încredinţată sunt însă că s-a bucurat de o educaţiune îngrijită şi că nu-i o burgheză. E instruită, vorbeşte «pariziana» şi nu franţuzeasca noastră balcanică. Sau am urmărit-o aseară la soareaua Marioarei Ferekide într-o conversaţiune animată cu contele Giani, consulul Italiei, care o mânca din ochi: «Aş fi jurat că sunteţi născută la Firenze...» Ştie ruseşte şi nici în nemţime nu se pierde..."
    Privirea lui Barbu nu părăsea chipul Vasilenei.
    "Chiar aşa?! E cu totul extraordinar."
    "Sunt de aceeaşi părere. Are o cantitate de calităţi, şi un perfect l'usage du monde. Este ceea ce tatăl tău ar fi numit o aventurieră. De toute facon, are aerul şi tot ce trebuie pentru aşa ceva."
    Vasilena îşi îngădui să râdă.
    "Spune-mi, maman, o găseşti frumoasă?"
    "Asta tu trebuie s-o ştii mai bine decât mine. Bărbaţii văd altfel. Vă uitaţi altfel şi vedeţi altceva. Când eram copilă, aveam o prietenă, Despinuţa Nicoleanu. Plângeam toate de mila ei, într-atât era de urâţică. Ochi holbaţi, prăzulii, noi îi ziceam Broscuţa, toată pielea plouată cu pistrui. Maică-sa, biata coana Agripina, suspina în pumni, gândind că n-o s-o mărite niciodată..."
    Barbu o întrerupse nerăbdător:
    "Ştiu, maman, şi, la primul vostru bal, ea a avut cele mai multe dansuri angajate, carnetul ei era plin ochi..."
    "Şi aşa a fost până s-a măritat cu prinţul Gorceakov. Ba şi azi, îmi spunea un rus la Paris, a rămas regina Petersburgului... N-am întâlnit în viaţa mea o femeie cu mai mulţi adoratori. Baroana ta are acelaşi «je ne sais quoi...» "
    "Eu o găsesc frumoasă..."
    "Nu, mon ami", rostise hotărâtă Vasilena. "Ocale de charme, graţie fără seamăn, pieliţa obrazului magnifică, dar e departe de a fi o cadră. Într-un cuvânt, une beaute du diable, soiul de femeie cel mai primejdios."
    În privire i se aprinse o scânteie de veselie:
    "Te interesează mult baroneasa?"
    "Da... Dar nu aşa cum îţi închipui tu..."
    Vasilena râsese:
    "Există lucruri în viaţă care nu pot fi închipuite şi gândite decât într-un singur fel... Vrei s-o chemi pe Florica? Aş pofti un şerbet de trandafiri."
    Toate acestea se petrecuseră în primăvara trecută. În mai puţin de o lună, Lelia de Gunsbourg cucerise Bucureştii, avea salonul cel mai căutat din întreaga protipendadă, iar în casele ei întâlneai oamenii cei mai interesanţi ai vremii: Cantacuzini, Brâncoveni, Şuţeşti şi Ghiculeşti, poeţii mult îndrăgiţi Alecsandri şi Bolintineanu, Docan, vărul lui Vodă, precum şi Librecht, omul de încredere al ibovnicei princiare, Maria Obrenovici, Baligot de Beyne, şeful de cabinet al lui Cuza, trimişii statelor europene în Principatele unite.
    Barbu Cantuniari urmărea de departe uşurinţa şi abilitatea baroanei care căţăra treptele cele mai înalte ale societăţii bucureştene cu dibăcie de maimuţă. Se mulţumea s-o admire de la distanţă, ca pe o făptură deosebită, aşa cum îţi stârnesc interesul fiarele necunoscute dintr-o menajerie, dar nu încercă să-i pătrundă în anturagiu.
    Abia spre sfârşitul verii, baroana Lelia de Gunsbourg atrase atenţia poliţiei secrete domneşti. Dintâi, fusese luată urma unui anume Constandakis, negustor grec, de fapt cunoscut ca agent primejdios al ministrului de Interne turc Ali Paşa. Grecul, vegheat îndeaproape de cum intra în ţară, vizitase în două rânduri Biserica Sfântul Ştefan, deschisă în toată ziua, după dorinţa ctitorilor săi, banul Ilarion Rucăreanu şi soaţa lui, Ruxandra. Vizite ciudate, noptatice şi tainice. Şi, de fiece dată, arăta raportul iscoadei domneşti, Constandakis încercase să scape de o posibilă urmărire, schimbând brusc direcţiunea ori ameţind drumul cu nenumărate ocolişuri.
    Poate simplă potrivire, dar în acelaşi lăcaş se închina şi baroana Lelia care, nu se ştie din ce pricini, ţinea de biserica ortodoxă a mamă-sii.
    Supravegherea bisericii nu dăduse rezultate, iar Constandakis dispăruse din ţară.
    În schimb, de două luni de zile, baroana de Gunsbourg îşi luase de ibovnic pe Iorgu Grănişteanu, director general la Externe, mâna dreaptă a lui Rosetti-Bălănescu.
    Cei doi îndrăgostiţi se vedeau în mare taină, iar întâlnirile amoroase se petreceau în casele baronesei.
    Această stranie înclinaţie a Leliei de Gunsbourg încreţise a mirare frunţile de la poliţia secretă. Baroana, muiere aflată în crucea tinereţii, falnică, făţoasă, avută, cu oştire de adoratori la condurii cu călcâiaşe înalte, putea să-şi aducă în alcov chipuri şi nume strălucitoare, precum beizadea Grigore Sturdza, ori Ioniţă Boşianu de i se mai zicea şi Apollo, ori Emanuel Lecca, ori, ori... Iar Grănişteanu era sărit din cincizeci de ani, frumos nu, cu nevastă - cucoana Anastasia - ciufută şi atât de pizmaşă şi prepuielnică, încât nu se sfia a-l ocărî despre necredinţă chiar şi dinaintea lui Vodă.
    Cam la acestea gândea Barbu Cantuniari, veghind în noaptea viscolită zidurile baroanei.
    "Toţi inamicii înverşunaţi ai lui Vodă de aici", scria Vasile Alecsandri, în misiune la Paris, "coalizează dimpreună cu Turcia şi nemţii spre a-l smulge din scaun. Folosesc toate abjecţiunile: de la ridicolul suprem cu care cearcă să-l investească în jurnale, până la conspiraţiuni criminale..."
    Barbu îşi cercetă ornicul vienez. Trecuse de miezul nopţii...
    Bucureştii dormeau şi doar în câteva conace mai stăruiau lumina veselă, muzicile şi danţul; ca totdeauna la Oţeteleşanca, cea mai primitoare damă din oraş, la Voichiţa Stirbey, care opintea să i-o ia înainte, la alde Nicoleni...
    Desigur, lumină a cărei taină nu străbătea dincolo de persienele pluşate se afla în casele prinţului Sutzu şi ale lui Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor, unde partizanii Beizadelei, "grigorienii", căutând reazem în politica rusească, sfătuiau şi complotau în fiecare noapte împotriva lui Cuza.
    La palatul Şuţzu erau ticluite articolele defăimătoare care apăreau în Românul.
    Articole infame scrise în colaborare, întrecere cu premii pentru cei care găseau cuvintele cele mai otrăvite, săgeţile cele mai perfide, insinuaţiunile cele mai veninoase la adresa lui Vodă. Sihleanu, aşezat dinaintea biroului Henry IV, ţinea condeiul. Ceilalţi - beizadea Grigore, Mitică Ştirbey, Goleştii, Iancu Ghica - cu lulelele într-o mână şi cupele cu Cognac des Ducs în cealaltă dictau, se corijau, se completau, se aplaudau.
    Când textul era socotit briliant, feciorul aducea din pivniţă şi destupa în mijlocul entuziasmului delirant o sticlă de Chateau Lafitte retour des Indes 1848.
    Toate acestea erau bine cunoscute de Barbu, valetul prinţului, Jacques, adus de acesta de la Paris, fiind în serviciul poliţiei.
    De furcă îi dădeau însă pamfletele injurioase scrise în versuri şi care apăreau cam de două-trei ori pe lună. Vodă era îndeobşte mânios de apariţia "acestor publicaţiuni cuprinzând îndemnuri la anarhie care tulbură ordinea publică". Îi ceruse imperios prim-ministrului să ia măsuri, iar pe Beldiman, prefectul poliţiei, îl ameninţase cu destituirea, dacă în timp de o săptămână nu izbuteşte să descopere tipografia clandestină care scotea cette sorte de fécales...
    Beldiman, boier cu incuri şi ifose, se simţise grav ofensat, dar mai întâi de toate îl amuţise uluiala neaşteptatului. Faţă de blândeţea obişnuită a Domnului - "persoană îngăduitoare şi plină de spirit, toujours a une politesse charmante - brutalitatea conduitei şi a langajului, mon cher, m-a lăsat bouche bee, înţelegi, nu-i aşa, rămâi fără resurse..."
    Acum, iscoadele forfecau Bucureştii, şi Barbu socoti că în clipa aceea - ceasurile unu - se aflau pe puţin optsprezece agenţi care vegheau din cotloane îngheţate ziduri mute ori scotoceau uliţele măturate de viscol, trudind să surprindă mişcare, zgomot ori te miri ce mărunţiş doveditor în pivniţele mahalalelor.
    Beldiman îi depusese afacerea în braţe, "vezi cum o scoţi la un liman, Taliene", şi chefuia în fiecare noapte la Hugues.
    Barbu îşi instruise ipistaţii, împărţind între ei uliţele Bucureştilor. Trecuseră de-atunci trei zile. Şi tot de trei zile el se întorcea în fiecare noapte în uliţa Fântâna Roşie. Bineînţeles că nu în conacul baroanei se tipăreau pamfletele anticuziste, dar aici urma să se petreacă un fapt deosebit.
    "Simţirea nu mă înşeală. Se va întâmpla ori voi afla ceva însemnat."
    Făcu câţiva paşi în jurul stejarului, încercând să se dezmorţească. Bucureştii dormeau somn greu, torcând vise la fuiorul viscolului. Mai aveau să treacă destule ceasuri până când în iatacele târgoveţilor - scufiţe, plăpumi groase, cărămizi fierbinţi la picioare - aveau să intre slujnicele, spre a deşerta la privată vasele de noapte ale stăpânilor şi a stârni tăciunii din sobe, ocrotiţi sub spuză.
    Barbu îşi ridică privirea spre iatacul baroanei, unde lumina încă nu ostenise.
    În budoarul Leliei de Gunsbourg aromea a ambră, hârtie de Armenia care fumega în pahare de argint, a opium, un parfum iute şi ameţitor, şi trandafiri; cincisprezece trandafiri albi, catifelii, nefiresc de frumoşi - atenţia generalului Grănişteanu - împărăţeau într-o glastră Lalique, cu o insolentă magnificienţă, încăperea de o eleganţă fastuoasă.
    Baroana îşi mobilase casa după gustul vremii, adăugând însă risipă de nabab, ce-i îngăduia a-şi mulţumi toate poftele poruncite de fantasie şi un gust ales, şlefuit şi rafinat de-a lungul peregrinărilor în marile burguri ale Europei. Brocarturile, damascurile, caşmirurile şi tapiseriile în petit point - gobelins-uri şi bauvais-uri - şalurile indiene azvârlite cu graţioasă cutezanţă pe sofale, foteluri, causeuse, clavir - dar unde nu dădeai de ele - dovedeau frânturi din harta voiajurilor dumneaei.
    "...Damascul acela de pe otomană l-am cumpărat la Cairo. Ne îndreptam spre Luxor, când l-am zărit în dugheana unui armean. Apoi am urcat pe cămile. Pot zice că şalul a văzut deşertul... Pe cămila mea o chema Aişe... am avut un mal de mer oribil... Dar aceasta-i altă istorie...
    ...Gobelin-ul! De care vorbeşti? A, cel de lângă cabinetul Empire? Înfăţişează une fete champetre a bietei Toinette la Trianon. L-am cumpărat la licitaţia nefericitei Marion Voisin... Am luat şi bahut-ul de lângă consolă...
    ...Serviciul de ceai? E un Brown-G.
    ...Anticarul nu m-a lăsat să plec din prăvălie. M-a minţit că regina Victoria are unul la fel pentru intimi... Bravo lui!"
    Dintru început, lumea o asculta cu oarecare îndoială, mai cu seamă cuconetul pizmaş. Barem boieroaicele cele colilii, nu prea călătorite - ia, vara la moşie ori la băi, în ungurime! - cleveteau în saloanele dumnealor într-acelaşi fel:
    "Ştiu că o taie capul la minciuni. Trage chiroane de doi stânjeni... Mavrocordaţii au fost cam toţi aşa, de felul lor. Le umflau..."
    Junii voiajaţi însă, cu poşte multe în cuferele lor şi multe perechi de încălţări cheltuite pe cele drumuri, precum Ion Ghica, Brătienii, frumosul Costache Negri, dar mai ales poetul Vasile Alecsandri, ascultând-o ori punând întrebări cu şiretlic, se încredinţau că baroana nu băsneşte. Iar pe vorbele lui Alecsandri puteai pune temei, căci pe acesta aşa-l iscase mamă-sa, coana Elena: cu jar în ciubote şi traista tot gata de ducă. De nu i-ai fi cunoscut neamul, ai fi zis că-i fecior de factor poştal.
    Baroana sări uşoară din aşternutul spumă de dantelă Valenciennes şi panglici liliachii.
    - Drag mi-ar fi, cheri, să rămâi toată noaptea, dar mi-e că o stârneşti pe madame Grănişteanu.
    Generalul, toropit de căldură şi arome, legănat de dulce oboseală, îi îndreptă privire drăgăstoasă.
    - Nastasia s-a repezit la Găieşti, că-i soru-sa bolnavă. După viscolul care s-a pornit, s-au stricat cu siguranţă drumurile. Bănuiesc că rămâne peste noapte...
    Urmă în gând: "De-ar rămâne pe vecie! Aş da bucuros parale pe dric cu şase cai şi patru popi să-i slujească, iar la patruzeci de zile aş întinde ospăţ împărătesc..."
    Parcă ghicindu-i gândurile, Lelia îi zâmbi galeş din oglindă. Îşi potrivea peignoir-ul, cu străvezimi de apă, care-i stârneau mai aţâţător ispitele trupului. Şi se gândea bietul Grănişteanu la cămeşoaiele de borangic gros ale Nastasiei - "aşa am apucat la biata mama, îs ţesute în casă de o măicuţă de la Schitul Vechi, meşteră mare" - închise la gât şi lungi până în vârful papucilor. Când luai în braţe mormanul de ţesătură trebuia să dibui oleacă... Şi ca să nu fie în pagubă, pe degetele de la picioare îi ieşiseră oasele, două nuci mascate, care opinteau să străpungă toate botinele. Încolo, frumoasă coz! Mustaţă şi barbă de şcolar seminarist, pe care şi le pârlea cu lumânarea, trup vârtos cât o moară sistematică şi o bubuiala de glas că, doar visându-l, Iorgu Grănişteanu sărea din aşternut ca la mare primejdie: "Foc!" ori "Au dat turcii!"
    Lelia începu să răsfire rozele, mirosindu-le cu nesaţ. Cinci galbeni îl ţinuseră pe general, în Zlătari, la Pohr - florarul. Dar neamţul cheltuia şi el, marfa îi venea în răcliţe vătuite, tocmai de la Constantinopol, şi nu se aflau multe cucoane să se fălească în Bucureşti vijelios cu buchete de roze.
    Lelia îşi prinse în plete un trandafir cu o spelcă de aur.
    - Flora!, scânci generalul beat de admiraţie. Zeiţa florilor şi a primăverii. Lelia-Flora.
    Asta nu i-o puteau lua nici duşmancele! Baroana avea o coamă neasemuită, care se revărsa în ondulaţiuni sălbatice, înveşmântând-o în mătase de culoarea răşinei până la genunchi. Pletele erau atât de bogate, încât abia două cameriste izbuteau să le spele cum se cuvine, iar o alta, Ninon, primea simbrie doar pentru pieptănatul artistic după ultimele mode din Beaute Francaise.
    Cu drept cuvânt, baroana îşi râdea însă cam prea pe faţă de conciuri, zulufi, şuviţe false, aţâţând şi mai rău cucoanele, unele cu căpăţâni sărace - vorba ceea, le-a ieşit pielea prin păr.
    Ochii baroanei erau albaştri, frumoşi - "dar s-au mai văzut, ce, îs mai prejos ai Roşiancăi ori ai Irinuţei Şuţzu?" - gura cam mare, nasul obrăznicuţ. Pieliţa obrazului însă, umerii, decolteul (nu purta la gât giuvaieruri grele spre a nu-i ascunde din frumuseţe), minunăţie!
    "Nenufari, crini şi catifea!", spuneau junii galanţi, închipuind voluptăţi rare şi opintind la baluri şi soarele să-şi smulgă privirile dintre sânii baroanei.
    - Nu ţi-e teamă că te vor pârî slugile? Doar ştii, toute femme jalouse a ses espions parmi les domestiques... Şi iar ajunge scandalul la Cuza.
    Iorgu Grănişteanu râse:
    - Pe acestea Vodă le pricepe cel mai lesne. Il s'y connat...
    Dinaintea Leliei trecu o clipă chipul Mariei Obrenovici, 'naltă, subţire în boi, graţioasă, afurisit de chipeşă şi se pare nu nătângă. Flutură genele grele, parcă pentru a alunga licărul de pizmă, gândul vechi care o apăsa. Întrebă cu glas leneş:
    - Te-ai bucura, mon cher, dacă madame Grănişteanu nu s-ar mai întoarce nicicum?
    Generalul făcu ochii mari:
    - Să mă lepede Nastasia? Unde mi-s acela să-mi plouă cu noroace?
    Baroana râse:
    - Să te lepede ori să-şi lepede potcoavele... Vorbesc şi eu, aşa, în râs... Par exemple să degere troienită pe undeva, ori să se răstoarne sania... Câte nu se pot întâmpla...
    Chipul generalului se adumbri:
    - Spun drept, Lelia, sunt bun creştin, moartea nu i-o doresc, n-o urez la nimenea. Aş fi dorit să n-o fi cunoscut ori, vis nebun, cuprinsă de stenahorie să ceară despărţenie. Dar aceasta-i iluziune, pot aştepta mult şi bine până or trâmbiţa din argint arhanghelii în ziua cea din urmă. Dar tu... tu mă iubeşti, porumbiţă?
    - Te-ai afla altcum aici? Ai auzit tu în Bucureşti de vreun capriciu amoros de-al meu, sau... n'importe, quelle liaison?
    Grănişteanu îi mulţumi cu căutătură de câine credincios. Rosti, totuşi, pentru ca zâna care se afla dinaintea lui să-l contrazică, să-l încredinţeze de amorul ei, ba să se supere că-l pune la îndoială, iar el să fie silit s-o împace cu îmbrăţişări, lacrimi de fericire şi cuvinte de alint.
    - Nu-s chipeş, Lelia, gros ca un trunchi, bătrân...
    - Bătrân?!
    Părea din cale-afară de mirată. Grănişteanu râse încurcat:
    - Nimeni nu mai e tânăr după cincizeci de ani. La cinquantaine... Vorba lui Ludovic al XlV-lea: "De m-aş putea dispensa de ei, dar fără să mor..."
    Baroana îi zbârli părul cărunt, des şi ţepos, ca de mistreţ, care se pornea de deasupra sprâncenelor:
    - La cinquantaine... Iată ce aş numi eu o superstiţie. Vă sperie cifra! Pe voi cincizeciul, pe noi, femeile, treizeciul. În locul tău, nu m-aş gândi deloc la amănuntul acesta.
    - Amănunt, zâmbi generalul... Drăguţ spus...
    Surâsul îi dezvălui dinţii. Erau încă puternici, dar îngălbeniţi şi, mai ales cei de jos, mâncaţi de vreme. Lelia îl cuprinse într-o privire scurtă.
    Poate, în juneţe, să fi fost arătos. Trăsăturile erau regulate, bărbăteşti, trupul falnic. Nu-l ocoliseră însă mizeriile vârstei. Fire de păr sârmos se iţeau în nări şi găvanele urechilor. Vinişoare albastre şi roşii zugrăveau pe nas harta nenumăratelor chefuri şi a cupelor de vin bun deşertate într-o viaţă, căci generalul avea apetit harnic şi pântece anevoie de îndestulat; de altfel, era burduhănos şi chiar acum, întins pe spate, gândea baroana, le bedon ridica sub plapuma de atlas liliachie movilă, s-o zăreşti pe pământ neted de la o sută de paşi.
    Ficatul oţărât îi stropise mâinile cu pete şofranii - les fleures du tombeau - frânghii varicoase îi trudeau picioarele până dincolo de genunchi. "Ce mai! Plin de vino-ncoa!", încheie în gând Lelia.
    - Nu-i vorba de cuvinte drăguţe... Eşti un bărbat extraordinar şi de-ar fi să mă iau după poftele dumitale...
    Un val de sânge năpădi obrajii generalului, orgoliul dezmierdat îi umflă inima, pieptul, guşa, întreaga făptură sta gata să plesnească. Cu ochi umezi de recunoştinţă, necutezând să vorbească, căci emoţia îl dovedea, Iorgu Grănişteanu îi sărută mâna.
    - De altfel, urmă baroana prefăcându-se a nu-i observa tulburarea, mie nu mi-au plăcut niciodată junii. Nu ştiu să dezmierde o femeie, nu ştiu să fie galanţi, n-au conversaţie... Până la treizeci de ani sunt cu totul nătângi şi abia după aceea încep să înveţe câte ceva.
    Generalul o privi fermecat. Se săltă în capul oaselor şi, rezemat între perini, pipăi pe gheridon după lulea. După ce o dichisi, pufăi mulţumit şi începu a clătina din cap.
    - Ce înţeleaptă eşti mata, porumbiţă! Şi nu voi închina niciodată îndeajuns metanii lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale! De dispreţuit e bărbatul care-şi vorbeşte muierea legiuită. Să-mi fie cu iertare şi nu mă gândi de rău. Faţă de tine, însă, trebuie să-mi deschid inima. E un simţământ căruia nu mă pot împotrivi. Pricepi, ma bien aimee?
    Lelia îi şterse fruntea udă, gândind că n-a întâlnit încă făptură care să asude mai vârtos decât Grănişteanu. Rosti duios, "răpusă de emoţiune", gândi generalul:
    - Te înţeleg, cheri, şi te ascult. Doar că nu vreau să te laşi coprins de amărăciune.
    - Dacă nevastă-mea, Nastasia, mi-ar fi stat alăturea, s-o ştiu reazăm şi nu vrăjmaşă, altcum mi se înfăţişa răbojul. Minte netoată de cloşcă pizmaşă, în loc de a mă înălţa, mi-a dat brânci în troacă.
    - De ce-ai luat-o? întrebă Lelia gândindu-se la altceva.
    Iorgu Grănişteanu oftă cu obidă:
    - Ei, porumbiţă, nu mi-ai cunoscut părintele, postelnicul Vasile. Nimeni nu i se punea de-a curmezişul. Când m-am întors de la Paris, straiul de ginere mă aştepta în iatac, iar fidanţata poruncită, Nastasia, tot asemenea, cu palma întinsă spre a primi briliantul de logodnă.
    - De câţi ani sunteţi căsătoriţi?
    - Iacă, numărăm peste douăzeci şi cinci. Întru început, am încercat apropiere şi înţelegere. Din juneţă, am ţinut dregătorii însemnate: sub Vodă Şuţzu, apoi m-am bucurat de preţuirea Ghiculeştilor, şi chiar Bibescu, autoritar, încăpăţânat şi plin de capriţuri, cum îl ştii, mi-a încredinţat două ispravnicii. Toate aceste slujbe le-am primit ca pe o dulce povară, socotindu-le datorii sfinte, ce nu le puteam ocoli, fiind un onest cetăţean.
    - Înălţătoare gândire, spuse baroana şi, în privirea albastră, generalul citi neţărmurită admiraţie.
    Cu încetul, începu să i se facă milă de el.
    - De câte ori am căutat o povaţă la Nastasia, m-a fost întâmpinat cu ocări ori plictis. Uite, chiar şi acum, ţara, Vodă Alexandru Ioan se află la ananghie, turcii, muscalii, nu mai zic de Viana, pândesc precum hultanii să ne sfâşie.
    Baroana îşi trase peste umerii goi un şal de dantelă.
    - Cuza e un om inteligent, cu siguranţă se va descurca.
    - Trag nădejde. Dintâi, însă, trebuie să se descotorosească de opozanţii din ţară. Cât de curând va dizolva Camera şi o va înlocui cu un Consiliu administrativ. Membrii, bun înţeles, vor fi aleşi de el însuşi. Încă o plăcintă la care nu se aşteaptă alde Şuţzu, Sturdza şi camarilele domniilor lor!
    Privirea baroanei scânteie:
    - Va dizolva Camera? Oare-i cu putinţă?
    - Îi, râse mulţumit, căci va prelua personal comanda armatei. Mână dreaptă îi va fi Florescu, omul lui, pe care-l înaintează: major general. Rosti umflat, ca pe o apoftegmă de dumnealui iscată: Cine are oştirea are puterea.
     - Mai e şi ţara, spuse moale baroana.
    - Ţara-i cu Vodă! Mai cu seamă că-i pregăteşte dar împărătesc ce-i va aduce reazămul întregii naţiuni: micşorează censul, capătă astfel drept de vot mii de târgoveţi şi parte din clasul ţărănesc. Cum şi Senatul tot de Principe va fi numit, se cheamă că Vodă va stăpâni singur la cârma ţării. Toate sunt hotărâte în mare taină, iar Negri...
    - Costache?
    - Dar cine altul? Ministrul nostru la Poartă. I s-a fost trimis alaltăieri un memoriu pe care-l va depune în mâinile lui Ali Paşa, spre a pregăti o atmosferă priincioasă schimbărilor hotărâte de Vodă. Şi încredinţat sunt că Negri va izbuti a răsuci cugetul turcului, a-l face să priceapă că împlinirea expozeurilor din memoriu înseamnă şi asigurarea liniştei în Kara-Iflac, scopusul de moment al Constantinopolelui.
    Lelia culese o acadea dintr-o tipsioară de argint şi o duse la gura lui Grănişteanu.
    - Scumpul meu înţelept! Acestea sunt pentru mine chinezării, muierile nu se au bine cu politica, dar mă străduiesc să înţeleg şi m-aş bucura să-ţi fiu de folos.
    - Dragostea ta, zâmbi gâdilat Grănişteanu, mi-ar fi de ajuns, dar degeaba te micşorezi: spiritul ţi-e pe potriva frumuseţii, adaos de preţ la norocul de-a te fi întâlnit.
    Baroana îi sărută vârful nasului:
    - Vezi de ce te iubesc? Junii domniei tale pe care-i tot pizmuieşti nu sunt în stare să rostească asemenea cuvinte frumoase. Tu eşti idealul unei femei de spirit, căci întruneşti în aceeaşi făptură bărbatul de stat şi gentilomul de salon. Poate doar în Francia să se mai întâmple asemenea îmbinare fericită...
    Umflat, măgulit, generalul - astfel primea toate marile emoţiuni - se făcu lac de sudoare.
    - Că veni vorba de Francia, ne bizuim mult pe bunăvoinţa împăratului, mai cu seamă că are un penchant special pentru Vodă...
    Privirea baroanei deveni gânditoare:
    - Napoleon... Mi-a acordat acum doi ani onoarea unui dans... Era bal la Tuileries... Încearcă în toate celea să-l imiteze pe unchiul său, marele Bonaparte.
    - Şi nu fără succes! E un mare om politic, Francia prosperă pe zi ce trece.
    Lelia de Gunsbourg avea dinainte chipul împăratului: era un om plin de bunăvoiţă, generos, elegant, cu o expresie mereu gânditoare şi un suflet bun, în cea mai creştinească accepţiune a cuvântului. Miniştrii săi, însă, francezii, îl socoteau un visător, cu capul plin de iluziuni fantaste şi prea puţin om de acţiune.
    Răsuflarea puternică a viscolului îi scutură pe amândoi de gânduri.
    - Cumplită vijelie! observă Grănişteanu întinzându-se cu voluptate în aşternut. Parcă urlă lupii aici, sub fereşti... Nu vii, porumbiţă? Atât de rar avem prilejul să înnoptăm împreună...
    Baroana, cu fruntea lipită de sticla rece, privea uliţa amarnic trudită de viscol.
    Zăpada spulberată căţăra în văzduh panglici uriaşe, trupuri de balaur cu zvârcoliri mânioase, giulgiu...
    Giulgiu, se înfioră baroana, simţind rece între umeri. I se păru că desluşeşte, peste drum, un ochi de jăratic. Doar o frântură de clipă.
    "Astea-mi mi lipseau! Halucinaţiunile..."
    Îşi smulse şalul şi, într-o clipă, căprioară sprintenă şi drăgăstoasă, fu în braţele generalului. Când somn adânc vesti că a cuprins făptura groasă a lui Grăniştea nu - gâlceavă de trâmbiţi, tunete, horcăieli şi înecăciune - baroana se strecură uşoară din iatac. În salonul cel mic, aprinse o luminare, se aşeză dinaintea birouaşului Regency şi, alegând între călimări, muie tocul în cerneală verde
    "Il est deux heures et demi. Vous trouverez ce mot à votre réveil comme de coutume. Sunt novele importante copleşitoare, care nu suferă întârziere. Dar mai dintâi şi dintâi, je t'aime, mon bel ange, pour la vie, o dragoste pustiitoare, dar care are un bun: îmi dă puterea să suport caznele pe care ambiţiunea ta mi le impune. Spui că de dragul meu, al fericirii noastre viitoare. Vreau să te cred... Ba nu! Te cred, bonheur et charme de ma vie. G. a înnoptat la mine... Aflu că se pregăteşte o lovitură de stat. Iată detaliile..."
    La trei dimineaţa, nicio lumină nu mai ardea în casele baroanei.
    Barbu Cantuniari scoase ploscuţa cu Absinth - Zâna verde, îi spuneau bucureştenii - şi înghiţi lung de câteva ori. Simţi că se încălzeşte. Şi că nu aşteaptă zadarnic.
    Auzi zăpada îngheţată scârţâind sub pas de ciubotă şi, lipind stejarul, stinse luleaua cu o mână de zăpadă.
    Slavă Domnului, pe viscolul acesta, ogar crăiesc să fii şi nu adulmeci aroma de tutun... Aştepta cu răsuflarea tăiată. Paşii se apropiau. Lipi trunchiul copacului...
    Acum... Câteva clipe până să se dezmeticească, până să desluşească... Şi, dintr-o dată, începu a râde. Era ipistatul de la Verde!

                                                        CAPITOLUL III

                                                                    1.

                                Când se afuma oleacă,  pe boier Tudor Zăvoianu îl păleau discursurile patriotice. Se rezema ţeapăn pe picioarele răşchirate, îşi dregea glasul şi, cu fruntea repezită zimbru înainte, începea a mugi; de fiecare dată şi într-acelaşi fel:
    - Domnilor! Cetăţeni şi cetăţene! Nobilul ţinut al Fălciului este nobil! Şi se află nobil, pentru că-i binecuvântat de Ziditor. Binecuvântat, căci aici s-a iscat leagănul marilor imperatori români. Siliştenii lui Cantemir, Bărboşii lui Cuza...
    - ...şi Mărginenii lui Zăvoianu, urmau amicii în cor.
    - ...deci!, tuna conu Todiriţă.
    - ...deci Dumnezeu ţine cu Fălciu!
    - ...şi iarăşi!...
    - Dumnezeu ţine cu românii!...
    - Bravo! Ura!, încheia conu Todiriţă, prăbuşindu-se greu în fotelul ingliş.
    Într-adevăr, moşia Zăvoienilor - Mărginenii - se afla la cinci poşte de "baştina" lui Vodă Alexandru Ioan şi, mai căţărând alte câteva, spre miazănoapte, ajungeai la Siliştenii Cantemireştilor, sat procopsit, răzăşesc prin cel de-al XVII-lea veac.
    Statornicită între lunci, moşia Mărgineni se înfăţişa minunată grădină. Arbori feluriţi, plopi argintii, răchite, tufe de rug, arini, rioruşcă mirositoare, pajişti năpădite de gălbenele, sângele voinicului, clopoţei albaştri printre care îşi strecurau bonetele cochete margarete albe şi roşii, zugrăveau peisagiu de neuitat, îmbătau privitorul, chiar pe cel deprins cu meleagul, de arome şi culoare.
    Şi tot adevărat că de peste două sute de ani, Mărginenii rămăseseră în neamul Zăvoianu, "reşedinţa noastră de vară", în graiul pompos al cuconului Todiriţă.
    Avea treizeci şi cinci de ani, era un bărbat înalt şi puternic, fără a fi gras, care-şi supunea în fiecare zi trupul de atlet unor trudnice exerciţii gimnastice. Porecla de Hercule îl încânta nespus şi, într-o vreme, se gândise chiar s-o alăture numelui, pe cărţile de vizită. Îl ţinuse de poale prietenul de o viaţă, Johnny Miclescu:
    - Intri în ridicul, mon cher! Închipuieşte-ţi cartea mea de vizită! Jean Miclesco - Paris, le beau mysterieux, cetăţean şi proprietar.
    Sprâncenele îmbinate, tuciurii, ale lui Zăvoianu se încreţiră:
    - Nu-i acelaşi lucru.
    - De ce? Tot cognomen, sobriquet ori poreclă, cum îţi place!
    - Voi medita, Johnny. Nu sunt absolut sigur că ai dreptate. Eu nu îndeplinesc funcţiuni publice.
    - Slavă Cerului! zâmbi Ion Miclescu.
    Pentru Zăvoianu însă era Johnny. Dintr-un capriţ niciodată pe de-a întregul desluşit al părintelui său, boier Grigore, Todiriţă îşi făcuse învăţătura în Englitera. Despărţit de tovarăşii prunciei, trimişi toţi la Paris ori Berlin, dintru început suferise amarnic, apoi, cu încetul, se deprinsese şi începuse să-i placă.
    Excepţional gimnast, se înălţase repede în ochii colegilor de la Eton, unde faima, adoraţiunea şi popularitatea se dobândeau nu în sălile de clasă, trudind asupra textelor latineşti şi ale grecilor vechi, ci pe terenurile de sport, unde Todiriţă ţinea mereu fruntea: şi la alergări - patru mile prin pădure şi mlaştini, retezând dealuri şi grohotişuri pe vipie şi vijelie - la cricket, la căţărări, la box (pumneală cu mănuşi) şi foot-ball, jocuri de care moldo-vlahii nu auziseră şi nici nu tânjeau să le desluşească rosturile.
    Despre greceşte şi latinească - bune pentru bucheri slăbănogi, voi nici şi trupeşi de rup musca în două - Todiriţă îşi amintea ca de vise depărtate şi nu prea plăcute.
    Simţea aroma de şoarece din clasă, revedea redingota ferfeniţită bătând în verde a profesorului Cartwright, ţeasta chelboasă a directorului Buffles.
    Uneori, azvârlea cugetări latineşti, dintre care una mai cu seamă îi era dragă şi o ţinea bine minte: Inaestimabile bonum est suum fieri. Aceasta îndeobşte când vreunul din tovarăşi, ostenit de numărul cupelor deşertate, punea cep gurii şi pântecului.
    Întors în ţară, începu pe toate proprietăţile Zăvoienilor o campanie straşnică de anglicizare. Drumul era slobod, căci mamă-sa, o Pulcherie gingaşă din gingaşul neam al Bărcăneştilor, se prăpădise de tânără; tătâne-său, babacă, era mai zălud decât feciorul; dintâi că după Unire vânduse casele din Ieşi şi demenajase la Bucureşti - "sunt om de Capitală, nu face de mine province-ul" - iar apoi, trăsnăile lui fecioru-său, pe care le socotea rezultatul învăţăturii "în sânul unei comunităţi aparţinând unei naţiuni eminamente civilizate", îi plăceau.
    "De aceea l-am trimis în Anglia, să-şi dezvolte ideaţiunea. Un popor fără ideaţiune e un popor fără viitor, prezent şi trecut." "Cum, coane Grigore, fără trecut? Ia istoria..."
    "A se slăbi cu istoria. Un trecut fără ideaţiune..."
    La început o luă cu slugile, peste sută la fiece moşie: vehili, grămătici, vătafi, chelari, feciori boiereşti, meşteri fierari, văcari, bouari, argaţi, păzitori de coşare şi hambare, pitari, găinăriţe şi încă! Aceştia trebuiau toţi anglicizaţi... Spre a-i aduce la civilizaţiune... Oamenii cercetară nedumeriţi zdrahonul cât turla bisericii înveşmântat ciudat, în straie nici nemţeşti, nici de alt fel. Nădragii creţi veneau sugrumaţi sub genunche, surtucul din ţesătură aspră, de casă, nu ţinea nici o culoare, ca şi "jambierele", un soi de obiele şerpuite pe pulpa piciorului. În cap, tichioară streşinită de cozoroc scurt şi bumb în creştet ca boscarii.
    Îi mai nedumerea pe bieţii creştini şi vorba conului Todiriţă:
    "Înhamă caii, boy!... Adă luleaua, boy!... Cercetează în beci două butilci de Cotnari din cel îngropat... îngropat, pricepi, boy...?"
    Acuma, cu ocările sluga era deprinsă. Dar de ce, păcatele, boi şi nu bou? Căci se afla singur dinaintea boierului. Ba spre siguranţă, întorcea capul, gândind că o mai fi careva prin preajmă.
    După câteva zile însă oamenii îl citiseră. În ciuda înfăţişării aprige, a glasului bubuitor şi a sprâncenelor haiduceşti, conu Todiriţă se afla milos, de felul lui larg de mână, iertător. Atâta hachiţă avea: să i le faci după poftă şi zornic.
    În mai puţin de un an, nu recunoşteai Mărginenii! Veniseră în pelerinagiu, care curios din fire, care stârnit de alţii, care de pizmă, prilej de cleveteală sau n-am ce face, mai tot protipendul din meleag: Alecsandri, Iorgu Radu, cneazul Alexandru Cantacuzino, Alecu Aslan de la Oneşti, Zulnia Sturdza, Smărăndiţa Catargiu, Zouzou Sturdza şi... şi..., vorba cuconului Vasile de la Mirceşti, "tot almanahul de Gotha" al Moldovei, la ce-i mai înşirui?
    Dintâi se minunau mosafirii de minunăţia grădinii întinse pe hectare, căci ceea ce izbutiseră foarfecii şi fantasia lui Sobeck, jardinierul neamţ, întrecea închipuirile cele mai bogate: iazuri mari şi mai mititele cu ostroave legate prin poduri, mlădioase şi încordate ca spinarea mâţei, o cascadă, pâlcuri de alămâi, portocali şi chitri, crânguri de flori rânduite în anume desene, felurite, mereu altele.
    Din casă pieriseră fără urmă crivaturile îmbelşugate, moldoveneşti, cu macaturi de cit şi perină de părete, scrinurile din lemn de nuc lustruit, dulapurile de mahon cu uşi brodate, măsuţele şi scăunaşele iscate de stoleriul moşiei, covoarele de pe ziduri, scorţurile de pe duşumele. Zăvoianu păstrase doar clavirul mamă-sii, un Pleyel cu coadă, gingaş şi drăgălaş ca o jucărie de porţelan şi, în acelaşi iatac şi spre aceeaşi amintire, icoanele înveşmântate în strai greu de argint.
    Bodroanţele socotite netrebnice fură date de pomană şi, către toamnă, începură a sosi lăzile cu mobilă din străinătate. Avură la ce se holba slugile, ba şi feţe luminate, căci dorul de ducă şi de nou nu bântuie în toate inimile, nu cutreieră toate tărtăcuţele: canapele adânci şi jilţuri de piele, covoare cât uliţa, ţinând o singură culoare, candelabre de cristal, oglinzi cu rame aurite, scaune şi mese poleite, puzderie de porţelanuri Worcerster şi de Delft, alte mescioare ciudate, rezemate de zid şi pe două picioare, cu placă de marmură, tablouri grele, cu rame iar aurite, aur, mult aur, peste tot aur, mai dihai ca la sfânta Mitropolie.
    În odaia de fumat, Alecsandri, sorbind din păhăruţul cu vin West India, zâmbise subţire pe sub mustaţa grea:
    - Ai izbutit lucru neasemuit, Todiriţă.
    - Aşă-i? făcu încântat Zăvoianu. Am depus oleacă de râvnă, dar barem mi s-a fost îndeplinit după poftă.
    Cutia cu muzică aflată pe un pupitru, sub palmieri, începu a cânta Dansul de la Kensington. Poetul depuse paharul şi, tot zâmbind, începu a se juca, după obicei, cu cravaşa cu măciulie de aur de care - moftul dumnealui - nu se despărţea decât la marile soarele.
    - Te poţi crede la Eustace's Club. Lipsesc gentlemenii din City, crăvăţile bufante şi ciorapii vărgaţi. A! Şi ogarii english! Nu fac de manoarul tău, mon cher, ciobăneştii autohtoni din ogradă.
    - Aceia, adicătelea câinii, se hlizi conu Todiriţă, se află pe drum: doi setteri - fireşte că i-am luat păreche - doi scottish terrieri, doi pointeri. Vin însoţiţi de Roger.
    - Cine-i acela?
    Ion Miclescu surâse, dezmierdându-şi ciocul castaniu:
    - Cel dintâi gentleman ce se va aciuia în acest prea onorabil home, valetul lui Todiriţă.
    Guşa Zăvoianului se umflă peste gulerul tare.
    - Domnilor! tună. Trebuie să introducem civilizaţiunea şi la noi. Roger a slujit ducelui de Winston şi, înainte de aceasta, lordului Doubster! A trebuit să-l ispitesc cu multe parale...
    Alecsandri râse:
    - Chibzuieşti a-ţi deprinde slugile cu graiul celui Albion?
    Miclescu îşi umplu cupa. Nu bea niciodată altceva decât şampanie franţeză. A Zăvoianului era, fireşte, Whiteley.
    - Poţi să vezi, urmă Ionică, panaramă când se înfăţişează dimineaţa Stan, feciorul: "Hapăi, să trăiţi milărd, lumânarea voastră", la care Todiriţă se aşează dinaintea mesei aşternute. "How do you do?" Stan pricepe: "Hai de du!" şi întreabă: "Ce să duc?" Prin cuhnii şi curţi slugile îs toţi milărd şi se hiritisesc din zori până în stele răsărite cu "hai de du!"
    - Johnny are dreptate!, dădu din cap Zăvoianu. De aceea ziceam, trebuie să ne civilizăm, trebuşoară anevoioasă, carele pretinde trudă şi sârg, când ai de a face cu o populaţiune de illettres. Şi adicătelea de ce Gaston ori William pot, nu-i aşa, să grăiască franţeză şi englezească, iar lui Stan al meu sau Gheorghe, sau Vasile i-ar fi peste poate? Românul e deştept, domnilor, dar trebuie să se manifesteze. Asta e! Îl ajutăm să se manifesteze. Şi vom putea atunci cânta, cu fruntea sus, după cum cântă amicul Bolintineanu: "...Am făcut în lume / Neamului acesta, cel mai mare nume!"
    Alecsandri urmă, zâmbind diavoleşte:
    - Dup' aceste vorbe / Toader strânge-oştire / Şi-nvingând inculţii, / 'nalţă-o mânăstire...
    Prietin nedespărţit al Zăvoianului se afla Ion Miclescu. Pe cât se înfăţişa de ţanţoşă făptura lui Todiriţă, munte de om, pe atât de pirpiriu, gingaş şi puţintel, să-l vâri într-o tabacheră, era Miclescu. Ionică, Johnny după anglicizarea Zăvoianului, poposise în viaţa părinţilor săi ca o binecuvântare, dar al proniei cereşti, la care nu mai nădăjduia nimeni. Micleştii - Sultana şi Dumitru - erau una din cele mai avute familii din Moldova, vestiţi de chipeşi şi la fel de vestiţi pentru dragostea lor, care nu avea să ostenească până la moarte. Îi fericise cerul cu toate noroacele, în afară de cel al rodirii, de bucuria ce nu lipseşte nici în cel mai calic bordei, în coşmelia ultimului zlătar.
    Cercetase cucoana Sultana doftorii cei mari de la Viena şi Paris, urmase poveţele moşnegelor înghiţind licori ticăloase şi jertfind cloşte negre la despicatul zorilor, iar într-o vară, ascultând de vorbele unui hagiu, bătură drum tocmai la Bethleem.
    Aici, la Grota Laptelui, unde Fecioara Maria, alăptându-l pe Pruncul Isus, prăpădise pe lespezi câteva picături de lapte, fusese ridicată biserică unde veneau să se închine, rugându-se întru zămislire şi pântece roditor, muieri sterpe din întreaga lume creştină. Şi, într-adevăr, Preasfânta se milostivise şi, după cincisprezece ani de la însoţirea părinţilor, Ionică surâse primului său răsărit de soare. Fusese aşteptat ca un pui de crai şi - fantezia lui conu Dumitru - cu un pătucel copiat în argint după cel de aur al Ducelui de Reichstadt, ori al Regelui Romei sau, mai pe înţelesul celor mulţi, al feciorului celui dintâi Napoleon. Despre petrecerile încinse la curţile Micleştilor, la naşterea şi apoi botezul lui Ionică, vorbise o Moldovă, dar bucuria, aşa e dat pe ăst pământ, se măsoară cu pasul de purice, necazurile cu stânjenii şi ocaua. Întorcându-se de la o nuntă, pe vreme de furtună, Micleştii fură răpuşi de fulger, în trăsura care reteza podul Siretului.
    Ionică numai ce împlinise anul; era orfan înainte de a gânguri primele vorbe desluşite, înainte de a agonisi în chichiţa inimii cea mai firească aducere aminte despre părinţii lui. Se afla, după cum spuneau bătrânii, într-aceeaşi vreme, cel mai bogat, dar şi cel mai sărman prunc din toată ţara Moldovei. Tutela fu încredinţată unei mătuşi, sora cea mai mare a tătâne-său, Eufrosina Miclescu - ţaţa Frosa - fată bătrână cu ţâfnuri şi "ideaţiune" bizară, şi prietenului cel mai bun al cuconului Dumitru, Grigore Zăvoianu.
    Aşa se făcuse că Ionică şi Todiriţă - acesta din urmă doar cu câteva luni mai vârstnic - crescură laolaltă. Fuseseră amândoi şcolarii pensionatului Bucholţer de lângă Curtea de Apel, apoi elevii liceului Sfântul Sava. La şaisprezece ani, gărgăunii Zăvoianului cel bătrân îi despărți.

..................................................................