14-20
Se repede așadar, în mijlocul vâltorii, trecând printre mașina-cu-carne numită Ford Explorer și vehiculul extraterestru; se îndreaptă apoi spre ușa din spate a clădirii și încearcă clanța, cu prundență, fără zgomot.
E încuiat.
Curtis „atacă” ușa, voința contra materiei, la o scară redusă unde voința ar trebui să învingă - așa cum a învins în fața ușii de la ferma Hammond, așa cum a învins portiera autovehicului din Utah, așa cum a învins și în alte părți.
Nu are niciun al șaselea simț, nu e înzestrat cu supraputeri demne de un erou de benzi desenate. Principalul lui atu îl reprezintă capacitatea de a înțelege mecanica cuantică, nu numai pe jumătate, cum este înțeleasă în această lume, ci mai complex, cum este înțeleasă în alte galaxii.
Totuși nu-și poate reprima spaima.
Frica reprezintă un element inevitabil al condiției de muritor.
Ușa din spate a magazinului de la intersecție este încuiată.
Pe urmă, nu mai e.
Dincolo, se află o mică magazie, descoperită privirii nu grație becului chior care atârnă de o sârmă din mijlocul tavanului, ci de lumina care se strecoară aici dintr-o altă încăpere, prin ușa dintre ele lăsată deschisă.
Curtis pășește înăuntru. Binișor, închide ușa exterioară, ca nu cumva să se trântească, din cauza curentului.
Uneori, liniștea e binefăcătoare, dar nu și acum, când creează o stare de încordare. Este o liniște rece și tăioasă, ca lama ghilotinei pregătită să lovească în gâtul imobilizat dedesubt.
Păstrându-și speranța, în ciuda fricii, Curtis se îndreaptă spre ușa întredeschisă.
În dormitorul din rulotă, Polly înșfacă pușca atârnată în dulap, în spatele hainelor.
Cățeaua continua să o privească.
Polly deschide un sertar, din care scoase o cutie cu cartușe: cu unul încărcă arma, iar pe celelalte trei, neavând buzunare la pantaloni, și le vârî între sâni.
Ieșind din dormitor, Old Yeller trecu prin baie și se opri în bucătărie unde adulmecă un miros apetisant în dreptul ușilor de la bufet.
Când intră în salonaș, Polly se holbă în jos la laptop-ul de pe podea. Venind încoace, din dormitor, începuse să creadă că povestea de adineauri, cu cățeaua și computerul, fusese doar rodul imaginației ei, dar acum avea dovada concretă a faptului că totul se petrecuse aievea.
Laptop-ul era așezat pe un raft, sub televizor. După schema că cărțile de joc, cățeaua se ridicase pe picioarele din spate, lovind cu labele din față în raft, până ce Polly luase computerul de acolo, îl pusese pe jos, îl deschisese și îl pornise.
Uluită, dar deloc descumpănită, poate și datorită anilor petrecuți în lumea excentrică a industriei filmului, Polly văzu cum cățeaua țâșnește spre baie, întorcându-se de-acolo cu periuda de dinți a lui Cass. Folosind periuța ca pe un toc, Old Yeller scrise un mesaj, apăsând pe clapele tastaturii.
Rum, rom, dactilografiase cățeaua, la care Polly își spusese că, în fond, orice animal din rasa canină capabil să deosebească între ele cărțile de joc și să facă șiruri numerice progresive are dreptul să mai bea și câte o tărie, din când în când.
Neavând în casă niciun strop de rom, ci doar bere și vin, Polly se văzu nevoită să se scuze pentru faptul că nu putea fi o gazdă bună.
Rum se dovedi a fi o greșeală de dactilografiere, scuzabilă de altminteri, având în vedere situația: o cățea ținând între dinți o periuță de dinți, pe care încerca s-o folosească pe post de condei!
Cu un scâncet de frustrare, dar cu o perseverență demnă de admirat, Old Yeller încercă din nou: Run! Fugi!
Iar acum, după un minut de la această întâmplare, Polly se holba în jos la ecranul laptop-ului, pe care continua să fie afișat cu litere de foc, parcă, întregul mesaj pe șase rânduri, de adineauri, care o determinase, de fapt, să se repeadă în dormitor și să încarce pușca:
RUM
RUN!
MAN EVIL (om rău)
ALIEN
EVIL ALIEN
RUM!
În aparență, mesajul era absurd, iar dacă înșiruirea aceea de cuvinte ar fi apărut pe ecran așa, din senin, ori chiar dacă ar fi fost scrise acolo de un copil precoce, Polly tot n-ar fi reacționat atât de prompt și nu s-ar fi dus imediat să pună mâna pe pușcă. Dar cum să nu intre la idei, când mesajul fusese dactilografiat de o cățea care ținea o periuță de dinți în bot?!
În afară de asta, ținând seama de ciudățeniile lui, părea mult mai plauzibil ca Earl Bockman să fie un extraterestru, și nu un prăvăliaș excentric din pustietățile Nevadei. Oricât de imposibil ar fi părut, informația aceasta făcea parte din categoria lucrurilor despre care intuiția îți spune, de la bun început, că sunt adevărate.
N-avea de gând să dea buzna afară și să-i zboate creierii lui Earl, fie numai și fiindcă, în ciuda fricii și a agitației interioare, știa cât de greu i-ar fi să-și justifice gestul în fața unei instanțe.
În realitate, habar n-avea ce va face acum, când pusese mâna pe pușcă, dar știa cu certitudine că se simțea mult mai în siguranță așa, înarmată.
Un fel de fâșâit-pârâit puternic o făcu să se răsucească pe călcâie, cu pușca pregătită să tragă. Oh, nu fusese nimic! Doar Old Yeller care își băgase capul cu totul în punga cu floricele, pe care Curtis o lăsase pe jos, lângă scaunul din dreapta volanului.
Brusc, Polly întrebă:
- Dar unde e Curtis?
Cățeaua ciuli urechile și scheună ușor.
Cu pușca în mâini, Polly se duse la ușă, trase adânc aer în piept, cum făcuse de fiecare dată la spectacolul din Las Vegas, înainte de a coborî goală din farfuria zburătoare, pe niște trepte de neon, după care păși în întunericul straniu al nopții din prerie.
Încercând să adopte un stil comando, Curtis Hammond își dă seama că el e mai degrabă poet decât războinic, dar se concentrează să nu facă niciun zgomot când deschide încet ușa de la magazie, se concentrează să pășească tiptil când intră în partea de prăvălie propriu-zisă, când înaintează ghemuit pe vine pe primul culoar, în căutarea falsei mame din tandemul mama-și-tata.
După toate aparențele, lumea din prerie nu se sinchișește de regulile unei alimentații raționale, din moment ce nu există expuse la vânzare fructe sau legume proaspete, ci doar produse congelate.
La capătul primului culoar, Curtis șovăie, încercând să sesizeze vreun zgomot care i-ar indica prezența prin apropiere a „mamei” asasine. Nimic. Liniște totală.
Aplecându-se un pic în față și privind dincolo de niște baterii și brichete, Curtis zărește partea din față a magazinului și o porțiune dintr-o vitrină acoperită cu un strat de praf gros. Ca să-și dea seama însă dacă Polly și Cass s-au suit amândouă în Fleetwood, ar trebui să se ridice în picioare. Șirurile de rafturi sunt mai înalte decât el, ceea ce înseamnă că dacă mama rea ar fi cumva în partea din față a prăvăliei, n-ar putea să-l vadă; totuși rămâne ghemuit pe vine.
Curând, își va anunța prezența, pentru a distrage atenția celor doi hăitași, dându-le șansa, astfel, celor două gemene de a putea fugi de-acolo. Reușita acestei acțiuni depinde totuși de alegerea corectă a momentului când să se ridice în picioare și să se arate la față.
Dintr-o dată, simte un suflu rece pe ceafă. Privind în spate, unde se și aștepta să vadă figura sinistră a unui asasin, era cât pe-aci să țipe de ușurare, când constată că nu e nimeni acolo. Și totuși...
Se apleacă dincolo de pungile cu lame de ras, și privește spre culoarul aflat cel mai aproape de fațada prăvăliei, unde o zărește pe mama rea. Femeia e postată în pragul ușii deschise, de unde privește fix la pompele de afară.
Din câte își poate da seama el, tipa seamănă leit cu moarta aruncată împreună cu bărbatu-său în vehiculul utilitar.
Între Curtis și ușa din față, pe tejgheaua de lângă casa de marcaj, se află un pistol, expus la vedere. S-ar putea ca mama sau tatăl care zac acum morți să fi avut timp să scoată revolverul de sub tejghea, fără să mai apuce însă să îl și folosească. Iar tatăl rău l-o fi uitat acolo, când ieșise să întâmpine furgoneta-rulotă.
Nu înseamnă însă că pericolul care le amenință pe gemene e cumva mai mic, doar fiindcă vânătorul le-a ieșit în întâmpinare neînarmat. Este vorba despre niște asasini necruțători. Specimenele de acest fel preferă să ucidă cu mâinile goale, iar toate minunatele calități ale gemenelor nu îi pot nicidecum îndupleca pe asasini, dacă au decis să le omoare.
Cu ochii la arma de pe tejghea, până la care să tot fie vreo doisprezece metri, Curtis se gândește să profite de ocazie. Nici nu mai e nevoie măcar să-și amintească de povețele mamei sale, ca să știe că acum e momentul să acționeze.
Dar dacă s-a lăsat ademenit într-o cursă? își spune băiatul.
Mama rea ar putea foarte bine să se repeadă la el, de-acolo, din pragul magazinului, și să-l radă de pe fața pământului, înainte ca el să se dumirească pe ce lume se află.
Deși vitrina din dreptul tejghelei e acoperită cu un strat gros de praf, Curtis distinge afară mașina; Cass e rezemată de partea laterală a furgonetei, cu fața la tatăl rău, ceea ce înseamnă că nu a fost încă avertizată de pericolul care le pândește.
Au trecut două minute de când Polly a primit mesajul prin intermediul cățelei și fără îndoială că va acționa curând. Pentru Curtis, a venit momentul de a crea diversiunea necesară.
Când ia pistolul de pe tejghea, observă lângă el o carte scrisă de romanciera preferată a lui Gabby, Nora Roberts.
Mda, s-ar zice că toată lumea citește romanele ei, deși e de presupus că exemplarul acesta a aparținut unuia dintre cei doi morți, și nu asasinilor, ceea ce ar fi însemnat că faima doamnei Roberts se extinsese și pe alte planete!
Apucând revolverul cu mâna dreaptă, pe care și-o susține cu stânga, fiindcă altminteri îi tremură prea tare, Curtis se încumetă să pornească spre ușă.
Ucigașa habar n-are de prezența lui.
Încă un pic până la ușă.
Se oprește. Unghiul de tragere e ideal.
Stând cu picioarele depărtate, ca să își păstreze mai bine echilibrul, înclinat din talie ca să primească mai bine șocul reculului armei, Curtis ezită, deoarece ținta din pragul ușii seamănă prea mult cu o femeie obișnuită și pare nespus de vulnerabilă.
Deși e convins, în proporție de nouăzeci și nouă la sută, că are în fața ochilor un fel de tanc blindat cu chip de femeie, tot nu se încumetă să apese pe trăgaci.
Îl inhibă acel unu la sută de îndoială. Curtis se gândește la Cass și Polly și, pierdut în vasta pustietate a unei îndoieli de unu la sută, se întreabă dacă moarta din Ford nu are cumva vreo soră geamănă, care se află acum poate în fața lui.
Neliniștea asta e totuși ridicolă, având în vedere atât mijlocul de transport din alte lumi, deghizat în Corvette, cât și victimele cu gâtul rupt.
Și totuși el șovăie, în primul rând, fiindcă, în ciuda celor auzite și văzute, el n-a omorât pe nimeni în viața lui și constată acum că, spre deosebire de aceea ce arată în filme, a ucide, fie și pentru scopuri eroice, este ceva extrem de dificil.
Alertată de miros sau de intuiție, femeia se întoarce brusc și îl recunoaște imediat pe Curtis. Cască ochii mari de tot, ca orice femeie uimită de ceea ce vede, și ridică mâna, ca și cum ar fi vrut să se ferească de gloante, dar în aceeași clipă o trădează zâmbetul, care este complet deplasat în situația de față - un zâmbet feroce de șarpe veninos care se repede să înghită prada.
Curtis apasă pe trăgaci o dată, de două ori și, fără să se clatine din cauza reculului împușcăturilor, pășește înainte; un glonț, încă unul și încă unul.
Orice suspiciune că femeia aceasta ar putea fi sora geamănă a moartei din mașină este spulberată definitiv, în momentul în care o împușcă prima oară în piept - mama rea începe să se metamorfozeze într-o chestie pe care Curtis ar fi preferat să n-o vadă, mai ales, după ce a mâncat toată punga de floricele și a băut atâta suc de portocale.
Inițial, ucigașa se repede la el, numai că e e muritoare, nu supranaturală, așa că prin viclenie ajunge să își domine furia. Exact în momentul în care țâșnea spre el, creatura se lovește de marginea tejghelei și se lansează pe o nouă traiectorie, spre rafturile înalte cu mărfuri ambalate.
Dintre cele patru gloanțe suplimentare trase de Curtis, trei își ating ținta, ciuruind-o pe asasina care urlă și se cațără acum în sus pe rafturi, ca o acrobată la circ. Blocată de o cascadă de conserve, sticle și cutii, ucigașa răzbește totuși și ajunge în vârf, exact când al patrulea glonț o nimerește, iar al cincilea își ratează ținta.
În timpul acestei ascensiuni fulgerătoare, ucigașa se metamorfozează în nenumărate lighioane de pradă, pline de gheare și ciocuri, cu coarne și țepi, într-un autentic haos biologic.
Deși muritoare, asasina n-o va sfârși prea repede. Spiritul oricărui rău e rezistent, iar, în cazul de față, rezistentă este și carcasa ei. Rănile nu se vor vindeca miraculos, dar nici n-o vor răpune definitiv.
Lui Curtis nu-i prea place ideea de a lăsa acolo acest aversar rănit, dar totuși periculos; însă Cass și Polly sunt singure afară, or, având încă cinci gloanțe în pistol, Curtis e decis să le ajute să scape de-acolo.
Așa că, poticnindu-se în maldărul de mărfuri prăbușite pe jos, se îndreaptă spre ușă, rugându-se ca bunătatea celor două Cenușărese, care îl luaseră cu ele, să nu fie răsplătită printr-o moarte sângeroasă.
În timp ce motorina hrănea pântecele hămesite ale furgonetei, Earl Bockman turuia de zor despre diferitele varietăți de mâncăruri semipreparate pe bază de macaroane, pe care el și Maureen le comercializau în magazin.
Neavând porniri criminale, Cass privea calmă învolburarea combustibilului prin pompa veche și mulțumea lui Dumnezeu că se deprinsese încă din copilărie și adolescență să reziste la tot ce putea fi mai plicticos.
Împușcăturile din magazin înviorară imediat noaptea, în special, prin efectul avut asupra lui Earl.
Pe Cass nu o surprinse starea lui de alertă, dar o ului pur și simplu schimbarea care se produse pe chipul lui.
Dacă Earl nu era cumva vreun vârcolac nesincronizat cu fazele lunii, atunci în mod cert nu putea fi nicidecum omul pasionat de macaroane, cum încerca să pară adineauri, ci ceva ce Cass poate nici n-ar fi reușit să recunoască, dacă în ultimii opt ani nu ar fi pasionat-o așa de mult tot ceea ce ținea de ufologie.
Stătea rezemată de furgonetă, cu mâna stângă în poșteta mare atârnată pe umăr; când auzi prima împușcătură, își îndreptă brusc spatele. La al cincilea glonț, când începu să se descătușeze animalul din Earl, Cass știu ce avea de făcut. Și acționă.
Când scoase mâna stângă din geantă, ținea strâns între degete un pistol de 9 mm, pe care, cu multă dexteritate, îl mută rapid în mâna dreaptă.
În timp ce deschise focul asupra lui Earl Bockman, care se făcea din ce în ce mai urât, Cass mai scoase din geantă un pistol identic cu primul, și trase și cu el, în timp ce se ruga să nu nimerească din greșeală vreuna dintre pompele de alimentare sau vreun furtun plin de combustibil și să se transforme toată într-o torță umană vie.
Ieșind din Fleetwood cu pușca în mână, Polly auzi rafala de împușcături și își dădu seama imediat că bubuiturile nu veneau din cealaltă parte a rulotei, ci de undeva mai departe, poate din magazin.
Datorită pasiunii de-o viață pentru armele de foc și datorită unei pasiuni mai recente pentru artele marțiale și tehnici de autoapărare, inspirată de societatea în care trăiseră trei ani la Hollywood, Polly și Cass cutreierau pustietățile Americii convinse că puteau face față oricărei primejdii ieșite în cale.
Ocolind furgoneta prin față, Polly auzi o rafală de împușcături care, spre deosebire de prima, se declanșase aici, aproape. Recunoscu imediat sunetul tipic al celor două revolvere identice ale lui Cass, pe care le știa perfect de la nenumăratele ședințe de antrenament la tir.
Când ajunse la locul faptei, cu pușca pregătită să tragă, descoperi că sora ei se afla într-o primejdie cu care nu crezuseră că se vor confrunta vreodată, pe șoselele americane.
Extraterestul rău, din mesajul succint lăsat de Old Yeller pe computer, țâșnise afară din hainele sfâșiate și ciuruite ale lui Earl Bockman, iar acum se retrăgea smucit în spate, printre două pompe de alimentare, contorsionându-se, schimonosindu-se și urlând de durere și furie.
- L-am terminat și pe ăsta, zise Cass, deși era lividă la față. Curtis o fi înăuntru, mai adăugă ea, înainte de a porni printre pompe după imprevizibilul domn Bockman.
Temându-se pentru soarta lui Curtis, Polly se repezi spre magazin, dar apucă să arunce o privire spre individul aparent muribund: incontestabil, îl prefera pe Earl dinainte, înalt, chel și plicticos cum fusese.
Zvârcolindu-se, răsucindu-se, șuierând, lătrând și țipând fioros, mai ales, acum, când Cass deschisese din nou focul asupra lui, semăna cu o chestie ce necesiata exterminare imediată, cu condiția să ai echipamentul necesar - arme semiautomate și aruncătoare de flăcări.
Clar, cățeaua intuise exact ce avea să se petreacă.
Pășind peste covorul de conserve, de parcă ar fi purtat patine cu rotile, Curtis ajunge la ușă, exact la timp pentru a-l vedea pe al doilea ucigaș pășind de-a-ndărătelea printre pompe, sub o rafală de gloanțe.
Cass - identificată după geanta mare atârnată de umăr - se ține după individ, cu două pistoale în mâini.
Uite-o și pe Polly cu o pușcă. Când îl vede pe Curtis îl strigă pe nume, răsuflând parcă ușurată.
Ba nu, mai degrabă e furioasă și țipă la el, din moment ce ațintește țeava armei spre capul lui.
Pe urmă își dă seama că Polly strigă:
- Jos, jos, jos!
Băiatul se trântește pe jos, lipit de pământ, iar ea trage spre magazin, până când mama rea, rănită de el inițial, încetează complet să mai țipte.
Ridicându-se în picioare, Curtis se uită fascinat la Polly, care, ca o scamatoare versată, scoate cartușe dintre sâni.
Ceva ce va pune la grea încercare nervii polițiștilor zace la intrarea în prăvălie, printre mărfuri alimentare de tot felul.
- Mai sunt multe afurisenii din astea? întreabă Polly, gâfâind, în timp ce încarcă la loc pușca.
- Da, o sumedenie, dar nu aici, nu acum - nu încă, îi răspunde Curtis.
Cass l-a lichidat, în fine, pe al doilea asasin și vine spre ei.
- Cred că rezervorul e aproape plin, zice Cass, uitându-se ciudat la Curtis.
- Așa s-ar părea, confirmă el.
- Mda, probabil că ar trebui să plecăm repede de-aici, zice Polly.
- Probabil, recunoaște Curtis, care, deși n-ar vrea să le pună iarăși în pericol, nici nu are chef să plece de unul singur mai departe, pe jos. Da, repede, adică foarte repede.
- După ce plecăm de aici, spune Cass, ne datorezi niște explicații, Curtis Hammond.
Sperând să nu pară prea impertinent, Curtis zice:
- Și voi mie.
48.
Se consideră că, în cantități mari și consumate în același timp, cofeina și zahărul distrug sănătatea și strică somnul, însă Coca-Cola și dulciurile îi ridicau moralul lui Micky și o țineau cu ochii deschiși.
Ședea la masa din bucătărie și făcea pasiențe, în așteptarea lui Leilani. Rămânea, în continuare, cu convingerea că fetița va găsi o modalitate de a veni la ea, în noaptea asta, chiar dacă tatăl ei vitreg intrase la bănuieli în privința relației dintre ele.
Micky era decisă ca imediat ce Leilani își făcea apariția, s-o ducă direct la Clarissa, în Hemet, fără să mai țină seama de papagali sau de riscuri. Nu mai era timp de strategii. Trebuia acționat.
Când, în cele din urmă, constată că nici măcar îngrijorarea, furia, cofeina și zahărul nu mai reușeau s-o țină trează, iar ceafa o durea, fiincă stătuse prea mult cu capul pe masă, Micky luă niște perne de pe canapeaua din salonaș și le puse pe jos, în bucătărie. În felul acesta, putea fi foarte aproape de ușă, ca să audă când venea Leilani.
La 2:30 noaptea, Micky se lungi pe perne, cu capul spre ușă, intenționând să rămână trează. Adormi însă pe loc.
Când se trezi din somn, se făcuse dimineață și era cald. După intensitatea luminii de la fereastră, dar și după cadranul ceasului, reieșea că trecuseră vreo treizeci de minute de la revărsatul zorilor.
Leilani nu venise să bată la ușă.
Micky se ridică de pe pernele de la canapea, le puse una peste alta și le împinse deoparte.
Odată cu răsăritul de soare, îi revenise și curajul de a descuia ușa. Păăși afară.
În vecini domnea liniștea. Nu valsa nicio nebună în curtea din spate; nu se ivise nicio navă spațială, ca în viziunile lui Maddoc.
Printre ghimpii și tufele uscate, îngrijte zadarnic de Geneva, trei trandafiri albi enormi, cu o tentă de roz pal la marginea petalelor, întâmpinau ziua unduindu-se ușor.
Micky coborî treptele și traversă curtea. Era uluită.
De ani de zile, tufa aceea de trandafiri se tot încăpățâna să nu înflorească. Ieri după-amiaza nu avea niciun bobocel, darămite trei!
Uitându-se mai bine, Micky constată că trandafirii fuseseră rupți din altă grădină; cu o fundă verde, fiecare floare fusese legată de această plantă din „Florăria groazei”.
Leilani.
Fetița reușise totuși să se strecoare afară din cas, dar nu venise să bată la ușă, ceea ce însemna că renunțase la orice speranță de a mai fi ajutată și că nu voia, totodată, să canalizeze și mai mult furia lui Maddoc împotriva lui Micky și a Genevei.
Cei trei trandafiri, exemplare perfecte și alese cu grijă, nu erau numai un dar, ci mai ales un mesaj. În splendoarea lor albă sub sărutarea soarelui, florile acestea spuneau ADIO.
Având senzația stranie că se înțepase parcă în toți ghimpii tufei, Micky întoarse spatele mesajului simbolic pe care, sufletește, era incapabilă să-l accepte, și privi lung spre casa-rulotă de alături, care părea pustie.
Abia când trecu prin gardul rupt și pătrunse în curtea vecină, își dădu seama că începuse să se miște, că deja alerga.
Cu impetuozitate, fără să mai încerce să născocească un pretext pentru această vizită intempestivă, în cazul în care Maddoc sau Sinsemilla ar fi apărut în prag, Micky bătea la ușă.
Bătu din nou la ușă și, văzând că efortul ei se dovedea zadarnic, Micky apăsă pe clanță. Ușa nu era încuiată. Intră.
În bucătăria lui Maddoc, niște perdele groase împiedicau lumina zilei să pătrundă înăuntru. Chiar și acum, cu ușa larg deschisă, umbrele persistau.
- Hei, e cineva acasă? Hai?! E cineva aici? strigă Micky.
Neprimind niciun răspuns, păși peste prag.
Se gândi că, poate, i se întindea o cursă. Nu-și imagina neapărat că Maddoc ar plănui să o atragă și mai mult în interior, ca să-i dea cu ceva în cap, dar știa că nu era exclus ca diabolicul doctor să încerce să îi însceneze un flagrant delict, pretinzând că Micky intrase acolo ca să fure. Or, cu cazierul ei, stratagema avea rezultatul scontat.
Începu să o strige pe Leilani pe nume, avansând treptat în casa îngustă. Parcă pășea printr-o capelă mortuară.
Aspectul deprimant al acestei cocioabe și dezinteresul față de confortul soției, căreia i-ar fi putut oferi condiții regești, pledau în favoarea ideii că Preston Maddoc se însurase din motive care nu aveau nimic de-a face cu iubirea și afecțiunea, nici cu dorința de a-și întemeia o familie. Îl mâna, de fapt, o nevoie misterioasă, or, nici măcar observațiile pitorești ale lui Leilani și toate speculațiile ei bizare nu aveau cum să arunce o lumină asupra motivelor lui scarboase.
Îi trebui mult curaj ca să se încumete să se aventureze în dormitoare și în baie. În baie, niciun indiciu al prezenței vreunor chiriași - nu existau periuțe de dinți, trusă de bărbierit, flacoane cu medicamente....
În dormitorul mai mic, dulapul era deschis, la fel ca și noptiera și comoda. Așternutul rămăsese răvășit pe pat. Și în celălalt dormitor mai mare, dulapul era deschis și gol.
Pe podea, vizibilă din pragul ușii, se afla o sticlă de vodcă. Plină. Cu dopul nesigilat.
Văzând băutura, Micky începu să tremure necontrolabil, dar nu fiindcă ar fi avut poftă să bea.
Când văzuse trandafirii oferiți de Leilani, Maddoc înțelesese cumva că, descoperindu-i, Micky va veni imediat aici. Așa că lăsase ușa deschisă intenționat. Tipul se dusese, probabil, la un magazin nonstop, ca să cumpere sticla de băutură. După nici cinci minute de conversație, plus scotocitul prin camera ei, ticălosul naibii ajunsese să o cunoască surprinzător de bine!
Tremuratul care o curpinse văzând sticla se agravă, când și-o închipui pe Leilani cu acest bărbat, gonind mai repede decât putea să se miște justiția, spre un mormânt neștiut în care trupul ei plăpând va putrezi curând, chiar dacă spiritul ei se va ridica la stele.
Micky ieși din casă, fără se să fi atins de vodcă.
Ceea ce nu învățase în douăzeci și opt de ani de suferință, aflase acum, în nici trei zile, de la o fetiță infirmă, care nu știa să „predea” decât două lecții: imensa ei bucurie adusă de Creație, inepuizabila ei bucurie, și credința de nezdruncinat că mica ei viață multîncercată, avea totuși un sens și un scop important în infinita urzeală a lucrurilor.
Tanti Gen, în pijama și papuci, ieșise în curte. Descoperise și ea trandafirii de adio.
Micky alergă spre ea.
Încercând să desfacă funda verde înnodată, ca să ia una dintre flori, Geneva se înțepase în nenumărații ghimpi ai tufei și avea mâinile pline de sânge. N-o interesa însă decât mesajul de rămas-bun, întruchipat de cei trei trandafiri.
- Cum se numea orașul ăla? întrebă Micky, mirându-se că mai era în stare să vorbească.
- Care oraș? zise tanti Gen.
- Orașul din Idaho, unde zicea tipul că a fost vindecat de extratereștri.
- Nun s Lake, replică tanti Gen, fără nicio ezitare. Așa a zis Leilani - Nun s Lake, în Idaho.
49.
Rotindu-și șoldurile, legănându-și fustele croite din iarbă de poliester, micuțele balerine dansau hula-hoop.
Mica masă din bucătărie, la care Leilani ședea și citea un roman fantastic, reprezenta și ringul de dans a trei figurine mici din plastic - balerine hula-hoop, astfel construite și asamblate încât simpla vibrație a motorului în funcțiune era suficientă pentru a le face să se învârtească neîntrerupt.
Se obișnuise așa de mult cu păpușile, încât nici nu le mai băga în seamă. Nu același lucru se putea spune despre prezența celor două personaje așezate pe scaunele din față - doctorul Doom și biata Sinemilla.
Simțea că puneau ceva la cale. Desigur, a pune la cale era un lucru firesc pentru cei doi, așa cum albinele fac miere.
În mod conspirativ, vorbeau în șoaptă, ceea ce o făcea pe Leilani să creadă că, de fapt, se coalizau împotriva ei.
Din când în când, Sinsemilla trăgea cu ochiul peste umăr la Leilani sau se apleca pe lângă spătar, ca să se uite la ea.
Leilani se prefăcea că nu observă aceste manevre.
Cel mai mult o enervau însă râsetele lor. Sinsemilla chicotea și se hilizea tot timpul, ceea ce nu însemna neapărat că era o fire veselă, din moment ce râsul acesta răutăcios funcționa mai degrabă pe post de avertisment, ca sâsâitul la șerpii cu clopoței.
Mergeau spre est, pe Interstate 15, apropiindu-se de granița Nevadei, când Sinsemilla se ridică și veni lângă Leilani, la masa din bucătărie.
- Ce citești, scumpete?
- O chestie fantastică, răspunse ea, fără să ridice ochii din carte.
- Cu ce?
- Cu niște porcari răi.
- Purcelușii nu sunt răi, o corectă Sinsemilla. Purcelușii sunt niște creaturi drăgălașe, nostime.
- Mda, ăștia nu sunt porci din ăia, cum știm noi. Sunt din altă dimensiune.
- Oamenii sunt răi, nu purcelușii.
- Nu toți oamenii sunt răi, o contrazise Leilani, apărându-și specia și ridicând, în fine, ochii de pe pagină. Maica Teresa nu era rea.
- Răi, insistă Sinsemilla.
- Haley Joel Osment nu e rău. E drăguț.
- Cine, puștiul ăla actor? E rău. Toți suntem răi, fetițo. Suntem un cancer pe pământ, spuse Sinsemilla, cu un zâmbet ciudat.
- Oricum, ăștia sunt porcari, nu porci.
- Lani, scumpo, ascultă-mă ce-ți spun. Dacă ai combina un purceluș cu un om, bunătatea naturală a purcelușului ai învinge răul din om. Porcarii n-ar mai fi răi. Ar fi buni.
- Ei bine, porcii ăștia sunt niște ticăloși, zise Leilani, întrebându-se dacă se mai întâmplase vreodată ca undeva, cineva, în intoria omenirii, să fi filosofat pe asemenea teme, cum făcea maică-sa acum. Porcii ăștia, continuă ea, lovind cu degetul în carte, ar fi în stare să te sfâșie cu colții.
- Colți? Dar ce, sunt porci mistreți?
- Sunt porni, o asigură Leilani.
- În fine, ești suficient de deșteaptă ca să poți citi ceva mai instructiv decât cărți cu porci, spuse Sinsemilla. Ce-ar fi să citești ceva de Brautigan?
- L-am citit deja.
Sinsemilla se arătă mirată.
- Zău? Când?
- Înainte de naștere. Și pe-atunci îl citeai tot timpul, așa că l-am absorbit prin placentă, de la tine.
Sinsemilla luă în serios această declarație, care o încânta nespus.
- Extraordinar. Minunat.
După care, o expresie de viclenie i se citi brusc pe față.
- Vrei să-ți spun un secret? șopti ea, aplecându-se peste masă.
Întrebarea o alertă pe Leilani. Taina pe care voia să i-o împărtășească avea legătură desigur, cu toate șușotelile și hilizelile lor de până acum. Ceea ce avea darul de a-i entuziasma pe ei nu putea fi decât de rău augur pentru Leilani.
- Fac un porcușor chiar acum, șopti Sinsemilla.
La un anumit nivel, poate că Leilani pricepu imediat la ce se referea maică-sa, numai că refuza pur și simplu să conceapă așa ceva.
Văzând chipul inexpresiv al fiicei sale, Sinsemilla renunță să mai vorbească în șoaptă și rosti rar, clar și apăsat, ca și cum Leilani ar fi fost grea de cap.
- O să fac.... un porcușor... acum.
Leilani exclamă scârbită:
- Oh, Dumnezeule!
- Da, de data asta o să-l fac cum trebuie, o asigură Sinsemilla.
- Ești însărcinată.
- Mi-am făcut testul de sarcină acum două zile. De-aia mi-am cumpărat și șerpișorul, ca să-mi ofer un cadou, fiindcă am rămas însărcinată.
Leilani știa că era deja moartă, deși mai respira, dar tot moartă se chema că era. Nu mai trebuia să aștepte ziua ei, în februarie. Nu-și dădea seama de ce avea senzația aceasta, de ce sarcina mamei sale îi precipita sfârșitul, dar instinctul nu o înșela niciodată.
- Când ai fost rea cu șerpișorul, spuse Sinsemilla, am crezut că o să-mi porți ghinion, dar nu, ieri mi-am mai făcut o dată testul și, da, da, porcușorul e la locul lui, pe țeavă.
Lui Leilani îi venea să vomite.
- Tăticul tău, Preston, își dorește mult asta, dar până acum n-am fost eu pregătită.
Leilani privi în față, spre Preston Maddoc.
- Vezi tu, fetițo, am avut nevoie de timp ca să-mi dau seama de ce tu și Luki n-ați manifestat niciodată aptitudini paranormale, deși eu vi le-am transmis, ohoho, din plin. Dar, pe urmă, m-am dumirit: trebuie să mă rezum la chestii naturale! Fără LSD și alte mizerii sintetice, făcute de mâna omului. Aptitudinile paranormale vin de la Geea, înțelegi tu, adică de la Pământ. Zeița Geea e vie și, dacă ești în stare să intri în armonie cu ea, îți oferă un dar.
Fără să-și fi dat seama de gestul său, Leilani rupsese cotorul cărții, mototolise copertele și făcuse ghemotoc câteva pagini. Puse, apoi, cartea deoparte și se prinse cu mâna dreaptă de cealaltă, care era schilodită, iar acum o durea rău.
- Da, scumpete, cum să pot eu intra în armonie, dacă folosesc ba halucinogene naturale, ba mizerii de droguri artificiale preparate în laborator? Ei bine, uite, aici am greșit eu.
Maddoc voia un copil cu Sinsemilla, știind că pe timpul sarcinii aceasta va continua să se drogheze, ceea ce presupunea că era foarte probabil să aducă pe lume tot un prunc handicapat din naștere.
- Da, am greșit profund folosind porcării din acelea sintetice. Dar acum m-am lămurit. O să mă droghez doar cu marijuana, hașiș, peyotl - în fine, numai chestii naturale, sănătoase. Iar, de data asta, o să fac o mândrețe de copil-minune.
Sinsemilla trase spre ea cartea deteriorată pe care Leilani o lăsase pe masă și începu să netezească paginile mototolite.
- Așa că, dacă Geea ne zâmbește și e bună cu noi, poate că o să fac mai mulți copii-minune. Ha-ha, parcă mă și văd cuibărită pe o pătură, în colțul camerei, ca o cățea care tocmai a fătat, cu o droaie de prunci în jur luându-se la întrecere care să ajungă primul la una dintre cele două țâțe.
Pentru a doua oară, numai, în atâția ani de zile, dar pentru prima dată de când Preston îl dusese pe Lukipela, cu mașina, în pustietățile munților din Montana, Leilani se simți cuprinsă de o frică de care nu putea să se scuture, nu o teroare pasageră ca aceea provocată de șarpe, ci o spaimă persistentă care își întindea tentaculele spre gâtul, inima și stomacul ei.
Această nouă ciudățenie, acest plan irațional, conceput de o minte bolnavă, de a aduse pe lume copii cu abilități paranormale, o făcu să creadă că nu se va putea înțelege niciodată cu mama ei și că, în continuare, va trebui să se confrunte cu nebunia teribilă a Sinsemillei.
- Ca o cățea care a fătat? repetă Leilani. Cum poți să vorbești așa?!
Continuând să netezească paginile cărții și privindu-și mâinile, Sinsemilla zise:
- Am luat medicamente ca să rămân însărcinată, spuse ea, zâmbind. Sigur, n-aveam nevoie de așa ceva ca să fac doar un singur purceluș mare și dolofan. Nu, din moment ce sunt bună de prăsilă, ca iepuroaicele. Dar, uneori, când iei doctorii din astea, se prin mai multe ouă în coșuleț, și poți să faci gemeni, tripleți și chiar mai mulți copii deodată.
Detestând tremurul din voce, care trăda slăbiciune care pusese stăpânire pe ființa ei, Leilani întrebă:
- Dar de ce? De ce să mai faci copii? Doar fiindcă vrea el?
Ridicând privirea și împingând cartea pe masă, spre Leilani, maică-sa repetă vechea „formulă magică” la care recurgea în momentele în care era bine dispusă:
- Sunt o pisică vicleană. Sunt o adiere de vară. Sunt o pasăre în zbor. Sunt soarele, sunt marea, sunt eu!
- Și ce înseamnă chestia asta? întrebă Leilani.
- Cine alta decât mama ta poate avea tăria de a aduce pe lume o nouă rasă umană, o omenire paranormală legată de Gheea? Eu sunt mama viitorului, Lani, noua Eva.
Fața Sinsemillei radia de fericire, ochii îi scăpărau de încântare. Sinsemilla credea în această absurditate.
Desigur, Maddoc nu dădea doi bani pe prostiile astea, fiindcă nu era imbecil. Rău, da, indubitabil, și egoist, de asemenea. Dar prost, nu. Nu credea că niște feți hrăniți într-o baie de halucinogene puteau deveni antemergătorii supraumani ai unei noi omeniri. El voia să aibă copii din alte motive, pentru niște scopuri enigmatice, care nu aveau nimic de-a face cu visul de a deveni tată și dorința de a fi un nou Adam.
- Niște bebeluși fermecați pe la sfârșitul lui aprilie, începutul lui mai, zise Sinsemilla. Am rămas însărcinată acum o lună. Bebelușii mei fermecați vor schimba lumea. Da, va veni și vremea lor, dar întâi tu ești la rând.
- Eu, de ce?
- Tu, ca să te vindeci, zise Sinsemilla, ridicându-se în picioare. Ca să te faci bine, să fii normală, frumoasă. Păi, de ce crezi tu că, de patru ani, batem noi drumurile prin țară?
- Da, lasă că știu eu! Adică să mă vindec ca Luki, nu?
Sinsemilla nu sesiză sarcasmul din tonul ei. Zâmbea și dădea din cap, ca și cum s-ar fi așteptat ca Luki, perfect sănătos, să le răsară în față la primul popas.
- Tăticul tău zice că asta o să se întâmple curând, fetițo. Are intuiția că poate in Idaho o să ne întâlnim cu niște extratereștri dispuși să te vindece. Așa că, foarte repede, scumpete, o să fii o adevărată prințesă, zise ea, trecând spre partea din față a mașinii și ciufulind-o pe Leilani cu un gest ce se voia afectuos, după ce se oprise la frigider, de unde își luase o bere.
Pe urmă, Sinsemilla se așeză pe scaunul din dreapta șoferului.
Leilani își îndreptă privirea spre oglinda de pe parasolar și îi văzu ochii lui Preston.
În pădurile din Montana, Lukipela o aștepta pe sora lui, în fundul unei gropi. Nu mai era frățiorul ei adorat, ci doar un vierme gras, plecat pe veci, dar nu în stele.
Când ea și Preston vor fi singuri în pădurea deasă, așa cum fusese și Luki singur cu el, când nimeni nu va mai putea să-i vadă, când justiția nu va mai putea să-i atingă, o va ucide oare cu compasiune? Îi va pune cumva pe față o batistă îmbibată cu cloroform, ca să o anestezieze repede, terminând pe urmă treaba cu o injecție letală, ca s-o scutească de frică și groază? Sau, dimpotrivă, în codrii pustii, Preston va deveni mai mult fiară decât om, ucigând din plăcere, și nu din milă, cum susținea el de ochii lumii?!
Leilani citi răspunsul în ochii bestiei de la volan, care o studia permanent prin oglinda de deasupra capului. Fetița știa că dacă vreodată va rămâne singură cu așazisul ei tată, într-un loc pustiu, ca și Lukipela, va avea parte de o moarte dură, brutală și lentă.
50.
În alte părți, e posibil ca visul californian să mai exercite o atracție; aici însă visul acesta luase sfârșit. Casele și vilele, niciodată impozante, dar, oricum, elengante și bine întreținute cândva, necesitau lucrări de renovare și consolidare.
Micky opri mașina și o încuie. În mod normal, nu i-ar fi fost teamă că cineva i-ar putea sparge rabla, dar, judecând după starea și mai jalnică a celoralte mașini de pe stradă, decise că până și vechiul ei Camaro ar putea deveni o tentație, într-un astfel de anturaj.
Aleea îngustă ducea la o ușă albastră, pe care era pictat un ochi mistic, dar se și ramifica spre niște scări exterioare, adăugate, probabil, ulterior casei, pe latura sudică, unde un afiș discret anunța că birourile detectivilor se află la etajul doi.
Micky urcă până la palierul acoperit. Sună la ușă. Fiindcă nu-i deschise nimeni, bătu insistent. După aceea, apăsă iarăși pe sonerie.
Bărbatul care își făcu apariția, în cele din urmă, era voinic, chipeș, cu trăsături cumva aspre, dar cu niște ochi melancolici. Purta bermude și o cămașă înflorată. Renunțase la bărbieritul de dimineață.
- Dumneata ai necazuri, spuse el, fără niciun preambul, numai că eu nu mai lucrez în domeniul acesta.
- De unde știi că nu sunt de la deratizare și că n-am venit să discutăm despre puzderia de șobolani care mișună pe-aici?
- Ar fi mare păcat să-ți irosești în felul acesta calitățile.
Așteptându-se la o răutate, în stilul celor spuse de F. Bronson, Micky se zbârli toată:
- Da?! I-auzi, și ce vrea să însemne asta, mă rog?
- N-a fost o insultă, dacă așa ți s-a părut cumva.
- Nu?! Cică e păcat „să-mi irosesc calitățile”, așa ziceai?
- Da, am vrut să spun că ai aptitudini pentru lucruri mult mai interesante decât deratizarea.
- Bun, dumneata ești detectivul particular?
- Am fost cândva. Cum îți ziceam la început. Acum, m-am lăsat de meseria asta.
Micky preferase să nu telefoneze în prealabil, de teamă ca tipul să nu ceară vreun raport financiar în privința ei și să intre la bănuieli. Acum, văzând unde avea biroul, își dădu seama că majoritatea clienților lui nu făceau parte, probabil, din înalta societate americană.
- Mă numesc Micky Bellsong. Nu sunt de la deratizare, dar să știi că șobolanii mișună într-adevăr pe-aici.
- Știm toți cum e cu șobolanii, zise el, vrând să închidă ușa și sugerând cumva că nu se referea neapărat la rozătoare.
Micky blocă ușa cu piciorul:
- Nu plec de-aici până ce nu mă asculți până la capăt - sau îmi rupi gâtul își îmi faci brânci pe scări.
Tipul părea să reflecteze la a doua variantă, în timp ce studia gâtul interlocutoarei sale.
- Mai bine te-ai duce să vinzi Biblii din ușă în ușă. Până marți, toată omenirea ar fi deja convertită.
.........................................................................
Nu are niciun al șaselea simț, nu e înzestrat cu supraputeri demne de un erou de benzi desenate. Principalul lui atu îl reprezintă capacitatea de a înțelege mecanica cuantică, nu numai pe jumătate, cum este înțeleasă în această lume, ci mai complex, cum este înțeleasă în alte galaxii.
Totuși nu-și poate reprima spaima.
Frica reprezintă un element inevitabil al condiției de muritor.
Ușa din spate a magazinului de la intersecție este încuiată.
Pe urmă, nu mai e.
Dincolo, se află o mică magazie, descoperită privirii nu grație becului chior care atârnă de o sârmă din mijlocul tavanului, ci de lumina care se strecoară aici dintr-o altă încăpere, prin ușa dintre ele lăsată deschisă.
Curtis pășește înăuntru. Binișor, închide ușa exterioară, ca nu cumva să se trântească, din cauza curentului.
Uneori, liniștea e binefăcătoare, dar nu și acum, când creează o stare de încordare. Este o liniște rece și tăioasă, ca lama ghilotinei pregătită să lovească în gâtul imobilizat dedesubt.
Păstrându-și speranța, în ciuda fricii, Curtis se îndreaptă spre ușa întredeschisă.
În dormitorul din rulotă, Polly înșfacă pușca atârnată în dulap, în spatele hainelor.
Cățeaua continua să o privească.
Polly deschide un sertar, din care scoase o cutie cu cartușe: cu unul încărcă arma, iar pe celelalte trei, neavând buzunare la pantaloni, și le vârî între sâni.
Ieșind din dormitor, Old Yeller trecu prin baie și se opri în bucătărie unde adulmecă un miros apetisant în dreptul ușilor de la bufet.
Când intră în salonaș, Polly se holbă în jos la laptop-ul de pe podea. Venind încoace, din dormitor, începuse să creadă că povestea de adineauri, cu cățeaua și computerul, fusese doar rodul imaginației ei, dar acum avea dovada concretă a faptului că totul se petrecuse aievea.
Laptop-ul era așezat pe un raft, sub televizor. După schema că cărțile de joc, cățeaua se ridicase pe picioarele din spate, lovind cu labele din față în raft, până ce Polly luase computerul de acolo, îl pusese pe jos, îl deschisese și îl pornise.
Uluită, dar deloc descumpănită, poate și datorită anilor petrecuți în lumea excentrică a industriei filmului, Polly văzu cum cățeaua țâșnește spre baie, întorcându-se de-acolo cu periuda de dinți a lui Cass. Folosind periuța ca pe un toc, Old Yeller scrise un mesaj, apăsând pe clapele tastaturii.
Rum, rom, dactilografiase cățeaua, la care Polly își spusese că, în fond, orice animal din rasa canină capabil să deosebească între ele cărțile de joc și să facă șiruri numerice progresive are dreptul să mai bea și câte o tărie, din când în când.
Neavând în casă niciun strop de rom, ci doar bere și vin, Polly se văzu nevoită să se scuze pentru faptul că nu putea fi o gazdă bună.
Rum se dovedi a fi o greșeală de dactilografiere, scuzabilă de altminteri, având în vedere situația: o cățea ținând între dinți o periuță de dinți, pe care încerca s-o folosească pe post de condei!
Cu un scâncet de frustrare, dar cu o perseverență demnă de admirat, Old Yeller încercă din nou: Run! Fugi!
Iar acum, după un minut de la această întâmplare, Polly se holba în jos la ecranul laptop-ului, pe care continua să fie afișat cu litere de foc, parcă, întregul mesaj pe șase rânduri, de adineauri, care o determinase, de fapt, să se repeadă în dormitor și să încarce pușca:
RUM
RUN!
MAN EVIL (om rău)
ALIEN
EVIL ALIEN
RUM!
În aparență, mesajul era absurd, iar dacă înșiruirea aceea de cuvinte ar fi apărut pe ecran așa, din senin, ori chiar dacă ar fi fost scrise acolo de un copil precoce, Polly tot n-ar fi reacționat atât de prompt și nu s-ar fi dus imediat să pună mâna pe pușcă. Dar cum să nu intre la idei, când mesajul fusese dactilografiat de o cățea care ținea o periuță de dinți în bot?!
În afară de asta, ținând seama de ciudățeniile lui, părea mult mai plauzibil ca Earl Bockman să fie un extraterestru, și nu un prăvăliaș excentric din pustietățile Nevadei. Oricât de imposibil ar fi părut, informația aceasta făcea parte din categoria lucrurilor despre care intuiția îți spune, de la bun început, că sunt adevărate.
N-avea de gând să dea buzna afară și să-i zboate creierii lui Earl, fie numai și fiindcă, în ciuda fricii și a agitației interioare, știa cât de greu i-ar fi să-și justifice gestul în fața unei instanțe.
În realitate, habar n-avea ce va face acum, când pusese mâna pe pușcă, dar știa cu certitudine că se simțea mult mai în siguranță așa, înarmată.
Un fel de fâșâit-pârâit puternic o făcu să se răsucească pe călcâie, cu pușca pregătită să tragă. Oh, nu fusese nimic! Doar Old Yeller care își băgase capul cu totul în punga cu floricele, pe care Curtis o lăsase pe jos, lângă scaunul din dreapta volanului.
Brusc, Polly întrebă:
- Dar unde e Curtis?
Cățeaua ciuli urechile și scheună ușor.
Cu pușca în mâini, Polly se duse la ușă, trase adânc aer în piept, cum făcuse de fiecare dată la spectacolul din Las Vegas, înainte de a coborî goală din farfuria zburătoare, pe niște trepte de neon, după care păși în întunericul straniu al nopții din prerie.
Încercând să adopte un stil comando, Curtis Hammond își dă seama că el e mai degrabă poet decât războinic, dar se concentrează să nu facă niciun zgomot când deschide încet ușa de la magazie, se concentrează să pășească tiptil când intră în partea de prăvălie propriu-zisă, când înaintează ghemuit pe vine pe primul culoar, în căutarea falsei mame din tandemul mama-și-tata.
După toate aparențele, lumea din prerie nu se sinchișește de regulile unei alimentații raționale, din moment ce nu există expuse la vânzare fructe sau legume proaspete, ci doar produse congelate.
La capătul primului culoar, Curtis șovăie, încercând să sesizeze vreun zgomot care i-ar indica prezența prin apropiere a „mamei” asasine. Nimic. Liniște totală.
Aplecându-se un pic în față și privind dincolo de niște baterii și brichete, Curtis zărește partea din față a magazinului și o porțiune dintr-o vitrină acoperită cu un strat de praf gros. Ca să-și dea seama însă dacă Polly și Cass s-au suit amândouă în Fleetwood, ar trebui să se ridice în picioare. Șirurile de rafturi sunt mai înalte decât el, ceea ce înseamnă că dacă mama rea ar fi cumva în partea din față a prăvăliei, n-ar putea să-l vadă; totuși rămâne ghemuit pe vine.
Curând, își va anunța prezența, pentru a distrage atenția celor doi hăitași, dându-le șansa, astfel, celor două gemene de a putea fugi de-acolo. Reușita acestei acțiuni depinde totuși de alegerea corectă a momentului când să se ridice în picioare și să se arate la față.
Dintr-o dată, simte un suflu rece pe ceafă. Privind în spate, unde se și aștepta să vadă figura sinistră a unui asasin, era cât pe-aci să țipe de ușurare, când constată că nu e nimeni acolo. Și totuși...
Se apleacă dincolo de pungile cu lame de ras, și privește spre culoarul aflat cel mai aproape de fațada prăvăliei, unde o zărește pe mama rea. Femeia e postată în pragul ușii deschise, de unde privește fix la pompele de afară.
Din câte își poate da seama el, tipa seamănă leit cu moarta aruncată împreună cu bărbatu-său în vehiculul utilitar.
Între Curtis și ușa din față, pe tejgheaua de lângă casa de marcaj, se află un pistol, expus la vedere. S-ar putea ca mama sau tatăl care zac acum morți să fi avut timp să scoată revolverul de sub tejghea, fără să mai apuce însă să îl și folosească. Iar tatăl rău l-o fi uitat acolo, când ieșise să întâmpine furgoneta-rulotă.
Nu înseamnă însă că pericolul care le amenință pe gemene e cumva mai mic, doar fiindcă vânătorul le-a ieșit în întâmpinare neînarmat. Este vorba despre niște asasini necruțători. Specimenele de acest fel preferă să ucidă cu mâinile goale, iar toate minunatele calități ale gemenelor nu îi pot nicidecum îndupleca pe asasini, dacă au decis să le omoare.
Cu ochii la arma de pe tejghea, până la care să tot fie vreo doisprezece metri, Curtis se gândește să profite de ocazie. Nici nu mai e nevoie măcar să-și amintească de povețele mamei sale, ca să știe că acum e momentul să acționeze.
Dar dacă s-a lăsat ademenit într-o cursă? își spune băiatul.
Mama rea ar putea foarte bine să se repeadă la el, de-acolo, din pragul magazinului, și să-l radă de pe fața pământului, înainte ca el să se dumirească pe ce lume se află.
Deși vitrina din dreptul tejghelei e acoperită cu un strat gros de praf, Curtis distinge afară mașina; Cass e rezemată de partea laterală a furgonetei, cu fața la tatăl rău, ceea ce înseamnă că nu a fost încă avertizată de pericolul care le pândește.
Au trecut două minute de când Polly a primit mesajul prin intermediul cățelei și fără îndoială că va acționa curând. Pentru Curtis, a venit momentul de a crea diversiunea necesară.
Când ia pistolul de pe tejghea, observă lângă el o carte scrisă de romanciera preferată a lui Gabby, Nora Roberts.
Mda, s-ar zice că toată lumea citește romanele ei, deși e de presupus că exemplarul acesta a aparținut unuia dintre cei doi morți, și nu asasinilor, ceea ce ar fi însemnat că faima doamnei Roberts se extinsese și pe alte planete!
Apucând revolverul cu mâna dreaptă, pe care și-o susține cu stânga, fiindcă altminteri îi tremură prea tare, Curtis se încumetă să pornească spre ușă.
Ucigașa habar n-are de prezența lui.
Încă un pic până la ușă.
Se oprește. Unghiul de tragere e ideal.
Stând cu picioarele depărtate, ca să își păstreze mai bine echilibrul, înclinat din talie ca să primească mai bine șocul reculului armei, Curtis ezită, deoarece ținta din pragul ușii seamănă prea mult cu o femeie obișnuită și pare nespus de vulnerabilă.
Deși e convins, în proporție de nouăzeci și nouă la sută, că are în fața ochilor un fel de tanc blindat cu chip de femeie, tot nu se încumetă să apese pe trăgaci.
Îl inhibă acel unu la sută de îndoială. Curtis se gândește la Cass și Polly și, pierdut în vasta pustietate a unei îndoieli de unu la sută, se întreabă dacă moarta din Ford nu are cumva vreo soră geamănă, care se află acum poate în fața lui.
Neliniștea asta e totuși ridicolă, având în vedere atât mijlocul de transport din alte lumi, deghizat în Corvette, cât și victimele cu gâtul rupt.
Și totuși el șovăie, în primul rând, fiindcă, în ciuda celor auzite și văzute, el n-a omorât pe nimeni în viața lui și constată acum că, spre deosebire de aceea ce arată în filme, a ucide, fie și pentru scopuri eroice, este ceva extrem de dificil.
Alertată de miros sau de intuiție, femeia se întoarce brusc și îl recunoaște imediat pe Curtis. Cască ochii mari de tot, ca orice femeie uimită de ceea ce vede, și ridică mâna, ca și cum ar fi vrut să se ferească de gloante, dar în aceeași clipă o trădează zâmbetul, care este complet deplasat în situația de față - un zâmbet feroce de șarpe veninos care se repede să înghită prada.
Curtis apasă pe trăgaci o dată, de două ori și, fără să se clatine din cauza reculului împușcăturilor, pășește înainte; un glonț, încă unul și încă unul.
Orice suspiciune că femeia aceasta ar putea fi sora geamănă a moartei din mașină este spulberată definitiv, în momentul în care o împușcă prima oară în piept - mama rea începe să se metamorfozeze într-o chestie pe care Curtis ar fi preferat să n-o vadă, mai ales, după ce a mâncat toată punga de floricele și a băut atâta suc de portocale.
Inițial, ucigașa se repede la el, numai că e e muritoare, nu supranaturală, așa că prin viclenie ajunge să își domine furia. Exact în momentul în care țâșnea spre el, creatura se lovește de marginea tejghelei și se lansează pe o nouă traiectorie, spre rafturile înalte cu mărfuri ambalate.
Dintre cele patru gloanțe suplimentare trase de Curtis, trei își ating ținta, ciuruind-o pe asasina care urlă și se cațără acum în sus pe rafturi, ca o acrobată la circ. Blocată de o cascadă de conserve, sticle și cutii, ucigașa răzbește totuși și ajunge în vârf, exact când al patrulea glonț o nimerește, iar al cincilea își ratează ținta.
În timpul acestei ascensiuni fulgerătoare, ucigașa se metamorfozează în nenumărate lighioane de pradă, pline de gheare și ciocuri, cu coarne și țepi, într-un autentic haos biologic.
Deși muritoare, asasina n-o va sfârși prea repede. Spiritul oricărui rău e rezistent, iar, în cazul de față, rezistentă este și carcasa ei. Rănile nu se vor vindeca miraculos, dar nici n-o vor răpune definitiv.
Lui Curtis nu-i prea place ideea de a lăsa acolo acest aversar rănit, dar totuși periculos; însă Cass și Polly sunt singure afară, or, având încă cinci gloanțe în pistol, Curtis e decis să le ajute să scape de-acolo.
Așa că, poticnindu-se în maldărul de mărfuri prăbușite pe jos, se îndreaptă spre ușă, rugându-se ca bunătatea celor două Cenușărese, care îl luaseră cu ele, să nu fie răsplătită printr-o moarte sângeroasă.
În timp ce motorina hrănea pântecele hămesite ale furgonetei, Earl Bockman turuia de zor despre diferitele varietăți de mâncăruri semipreparate pe bază de macaroane, pe care el și Maureen le comercializau în magazin.
Neavând porniri criminale, Cass privea calmă învolburarea combustibilului prin pompa veche și mulțumea lui Dumnezeu că se deprinsese încă din copilărie și adolescență să reziste la tot ce putea fi mai plicticos.
Împușcăturile din magazin înviorară imediat noaptea, în special, prin efectul avut asupra lui Earl.
Pe Cass nu o surprinse starea lui de alertă, dar o ului pur și simplu schimbarea care se produse pe chipul lui.
Dacă Earl nu era cumva vreun vârcolac nesincronizat cu fazele lunii, atunci în mod cert nu putea fi nicidecum omul pasionat de macaroane, cum încerca să pară adineauri, ci ceva ce Cass poate nici n-ar fi reușit să recunoască, dacă în ultimii opt ani nu ar fi pasionat-o așa de mult tot ceea ce ținea de ufologie.
Stătea rezemată de furgonetă, cu mâna stângă în poșteta mare atârnată pe umăr; când auzi prima împușcătură, își îndreptă brusc spatele. La al cincilea glonț, când începu să se descătușeze animalul din Earl, Cass știu ce avea de făcut. Și acționă.
Când scoase mâna stângă din geantă, ținea strâns între degete un pistol de 9 mm, pe care, cu multă dexteritate, îl mută rapid în mâna dreaptă.
În timp ce deschise focul asupra lui Earl Bockman, care se făcea din ce în ce mai urât, Cass mai scoase din geantă un pistol identic cu primul, și trase și cu el, în timp ce se ruga să nu nimerească din greșeală vreuna dintre pompele de alimentare sau vreun furtun plin de combustibil și să se transforme toată într-o torță umană vie.
Ieșind din Fleetwood cu pușca în mână, Polly auzi rafala de împușcături și își dădu seama imediat că bubuiturile nu veneau din cealaltă parte a rulotei, ci de undeva mai departe, poate din magazin.
Datorită pasiunii de-o viață pentru armele de foc și datorită unei pasiuni mai recente pentru artele marțiale și tehnici de autoapărare, inspirată de societatea în care trăiseră trei ani la Hollywood, Polly și Cass cutreierau pustietățile Americii convinse că puteau face față oricărei primejdii ieșite în cale.
Ocolind furgoneta prin față, Polly auzi o rafală de împușcături care, spre deosebire de prima, se declanșase aici, aproape. Recunoscu imediat sunetul tipic al celor două revolvere identice ale lui Cass, pe care le știa perfect de la nenumăratele ședințe de antrenament la tir.
Când ajunse la locul faptei, cu pușca pregătită să tragă, descoperi că sora ei se afla într-o primejdie cu care nu crezuseră că se vor confrunta vreodată, pe șoselele americane.
Extraterestul rău, din mesajul succint lăsat de Old Yeller pe computer, țâșnise afară din hainele sfâșiate și ciuruite ale lui Earl Bockman, iar acum se retrăgea smucit în spate, printre două pompe de alimentare, contorsionându-se, schimonosindu-se și urlând de durere și furie.
- L-am terminat și pe ăsta, zise Cass, deși era lividă la față. Curtis o fi înăuntru, mai adăugă ea, înainte de a porni printre pompe după imprevizibilul domn Bockman.
Temându-se pentru soarta lui Curtis, Polly se repezi spre magazin, dar apucă să arunce o privire spre individul aparent muribund: incontestabil, îl prefera pe Earl dinainte, înalt, chel și plicticos cum fusese.
Zvârcolindu-se, răsucindu-se, șuierând, lătrând și țipând fioros, mai ales, acum, când Cass deschisese din nou focul asupra lui, semăna cu o chestie ce necesiata exterminare imediată, cu condiția să ai echipamentul necesar - arme semiautomate și aruncătoare de flăcări.
Clar, cățeaua intuise exact ce avea să se petreacă.
Pășind peste covorul de conserve, de parcă ar fi purtat patine cu rotile, Curtis ajunge la ușă, exact la timp pentru a-l vedea pe al doilea ucigaș pășind de-a-ndărătelea printre pompe, sub o rafală de gloanțe.
Cass - identificată după geanta mare atârnată de umăr - se ține după individ, cu două pistoale în mâini.
Uite-o și pe Polly cu o pușcă. Când îl vede pe Curtis îl strigă pe nume, răsuflând parcă ușurată.
Ba nu, mai degrabă e furioasă și țipă la el, din moment ce ațintește țeava armei spre capul lui.
Pe urmă își dă seama că Polly strigă:
- Jos, jos, jos!
Băiatul se trântește pe jos, lipit de pământ, iar ea trage spre magazin, până când mama rea, rănită de el inițial, încetează complet să mai țipte.
Ridicându-se în picioare, Curtis se uită fascinat la Polly, care, ca o scamatoare versată, scoate cartușe dintre sâni.
Ceva ce va pune la grea încercare nervii polițiștilor zace la intrarea în prăvălie, printre mărfuri alimentare de tot felul.
- Mai sunt multe afurisenii din astea? întreabă Polly, gâfâind, în timp ce încarcă la loc pușca.
- Da, o sumedenie, dar nu aici, nu acum - nu încă, îi răspunde Curtis.
Cass l-a lichidat, în fine, pe al doilea asasin și vine spre ei.
- Cred că rezervorul e aproape plin, zice Cass, uitându-se ciudat la Curtis.
- Așa s-ar părea, confirmă el.
- Mda, probabil că ar trebui să plecăm repede de-aici, zice Polly.
- Probabil, recunoaște Curtis, care, deși n-ar vrea să le pună iarăși în pericol, nici nu are chef să plece de unul singur mai departe, pe jos. Da, repede, adică foarte repede.
- După ce plecăm de aici, spune Cass, ne datorezi niște explicații, Curtis Hammond.
Sperând să nu pară prea impertinent, Curtis zice:
- Și voi mie.
48.
Se consideră că, în cantități mari și consumate în același timp, cofeina și zahărul distrug sănătatea și strică somnul, însă Coca-Cola și dulciurile îi ridicau moralul lui Micky și o țineau cu ochii deschiși.
Ședea la masa din bucătărie și făcea pasiențe, în așteptarea lui Leilani. Rămânea, în continuare, cu convingerea că fetița va găsi o modalitate de a veni la ea, în noaptea asta, chiar dacă tatăl ei vitreg intrase la bănuieli în privința relației dintre ele.
Micky era decisă ca imediat ce Leilani își făcea apariția, s-o ducă direct la Clarissa, în Hemet, fără să mai țină seama de papagali sau de riscuri. Nu mai era timp de strategii. Trebuia acționat.
Când, în cele din urmă, constată că nici măcar îngrijorarea, furia, cofeina și zahărul nu mai reușeau s-o țină trează, iar ceafa o durea, fiincă stătuse prea mult cu capul pe masă, Micky luă niște perne de pe canapeaua din salonaș și le puse pe jos, în bucătărie. În felul acesta, putea fi foarte aproape de ușă, ca să audă când venea Leilani.
La 2:30 noaptea, Micky se lungi pe perne, cu capul spre ușă, intenționând să rămână trează. Adormi însă pe loc.
Când se trezi din somn, se făcuse dimineață și era cald. După intensitatea luminii de la fereastră, dar și după cadranul ceasului, reieșea că trecuseră vreo treizeci de minute de la revărsatul zorilor.
Leilani nu venise să bată la ușă.
Micky se ridică de pe pernele de la canapea, le puse una peste alta și le împinse deoparte.
Odată cu răsăritul de soare, îi revenise și curajul de a descuia ușa. Păăși afară.
În vecini domnea liniștea. Nu valsa nicio nebună în curtea din spate; nu se ivise nicio navă spațială, ca în viziunile lui Maddoc.
Printre ghimpii și tufele uscate, îngrijte zadarnic de Geneva, trei trandafiri albi enormi, cu o tentă de roz pal la marginea petalelor, întâmpinau ziua unduindu-se ușor.
Micky coborî treptele și traversă curtea. Era uluită.
De ani de zile, tufa aceea de trandafiri se tot încăpățâna să nu înflorească. Ieri după-amiaza nu avea niciun bobocel, darămite trei!
Uitându-se mai bine, Micky constată că trandafirii fuseseră rupți din altă grădină; cu o fundă verde, fiecare floare fusese legată de această plantă din „Florăria groazei”.
Leilani.
Fetița reușise totuși să se strecoare afară din cas, dar nu venise să bată la ușă, ceea ce însemna că renunțase la orice speranță de a mai fi ajutată și că nu voia, totodată, să canalizeze și mai mult furia lui Maddoc împotriva lui Micky și a Genevei.
Cei trei trandafiri, exemplare perfecte și alese cu grijă, nu erau numai un dar, ci mai ales un mesaj. În splendoarea lor albă sub sărutarea soarelui, florile acestea spuneau ADIO.
Având senzația stranie că se înțepase parcă în toți ghimpii tufei, Micky întoarse spatele mesajului simbolic pe care, sufletește, era incapabilă să-l accepte, și privi lung spre casa-rulotă de alături, care părea pustie.
Abia când trecu prin gardul rupt și pătrunse în curtea vecină, își dădu seama că începuse să se miște, că deja alerga.
Cu impetuozitate, fără să mai încerce să născocească un pretext pentru această vizită intempestivă, în cazul în care Maddoc sau Sinsemilla ar fi apărut în prag, Micky bătea la ușă.
Bătu din nou la ușă și, văzând că efortul ei se dovedea zadarnic, Micky apăsă pe clanță. Ușa nu era încuiată. Intră.
În bucătăria lui Maddoc, niște perdele groase împiedicau lumina zilei să pătrundă înăuntru. Chiar și acum, cu ușa larg deschisă, umbrele persistau.
- Hei, e cineva acasă? Hai?! E cineva aici? strigă Micky.
Neprimind niciun răspuns, păși peste prag.
Se gândi că, poate, i se întindea o cursă. Nu-și imagina neapărat că Maddoc ar plănui să o atragă și mai mult în interior, ca să-i dea cu ceva în cap, dar știa că nu era exclus ca diabolicul doctor să încerce să îi însceneze un flagrant delict, pretinzând că Micky intrase acolo ca să fure. Or, cu cazierul ei, stratagema avea rezultatul scontat.
Începu să o strige pe Leilani pe nume, avansând treptat în casa îngustă. Parcă pășea printr-o capelă mortuară.
Aspectul deprimant al acestei cocioabe și dezinteresul față de confortul soției, căreia i-ar fi putut oferi condiții regești, pledau în favoarea ideii că Preston Maddoc se însurase din motive care nu aveau nimic de-a face cu iubirea și afecțiunea, nici cu dorința de a-și întemeia o familie. Îl mâna, de fapt, o nevoie misterioasă, or, nici măcar observațiile pitorești ale lui Leilani și toate speculațiile ei bizare nu aveau cum să arunce o lumină asupra motivelor lui scarboase.
Îi trebui mult curaj ca să se încumete să se aventureze în dormitoare și în baie. În baie, niciun indiciu al prezenței vreunor chiriași - nu existau periuțe de dinți, trusă de bărbierit, flacoane cu medicamente....
În dormitorul mai mic, dulapul era deschis, la fel ca și noptiera și comoda. Așternutul rămăsese răvășit pe pat. Și în celălalt dormitor mai mare, dulapul era deschis și gol.
Pe podea, vizibilă din pragul ușii, se afla o sticlă de vodcă. Plină. Cu dopul nesigilat.
Văzând băutura, Micky începu să tremure necontrolabil, dar nu fiindcă ar fi avut poftă să bea.
Când văzuse trandafirii oferiți de Leilani, Maddoc înțelesese cumva că, descoperindu-i, Micky va veni imediat aici. Așa că lăsase ușa deschisă intenționat. Tipul se dusese, probabil, la un magazin nonstop, ca să cumpere sticla de băutură. După nici cinci minute de conversație, plus scotocitul prin camera ei, ticălosul naibii ajunsese să o cunoască surprinzător de bine!
Tremuratul care o curpinse văzând sticla se agravă, când și-o închipui pe Leilani cu acest bărbat, gonind mai repede decât putea să se miște justiția, spre un mormânt neștiut în care trupul ei plăpând va putrezi curând, chiar dacă spiritul ei se va ridica la stele.
Micky ieși din casă, fără se să fi atins de vodcă.
Ceea ce nu învățase în douăzeci și opt de ani de suferință, aflase acum, în nici trei zile, de la o fetiță infirmă, care nu știa să „predea” decât două lecții: imensa ei bucurie adusă de Creație, inepuizabila ei bucurie, și credința de nezdruncinat că mica ei viață multîncercată, avea totuși un sens și un scop important în infinita urzeală a lucrurilor.
Tanti Gen, în pijama și papuci, ieșise în curte. Descoperise și ea trandafirii de adio.
Micky alergă spre ea.
Încercând să desfacă funda verde înnodată, ca să ia una dintre flori, Geneva se înțepase în nenumărații ghimpi ai tufei și avea mâinile pline de sânge. N-o interesa însă decât mesajul de rămas-bun, întruchipat de cei trei trandafiri.
- Cum se numea orașul ăla? întrebă Micky, mirându-se că mai era în stare să vorbească.
- Care oraș? zise tanti Gen.
- Orașul din Idaho, unde zicea tipul că a fost vindecat de extratereștri.
- Nun s Lake, replică tanti Gen, fără nicio ezitare. Așa a zis Leilani - Nun s Lake, în Idaho.
49.
Rotindu-și șoldurile, legănându-și fustele croite din iarbă de poliester, micuțele balerine dansau hula-hoop.
Mica masă din bucătărie, la care Leilani ședea și citea un roman fantastic, reprezenta și ringul de dans a trei figurine mici din plastic - balerine hula-hoop, astfel construite și asamblate încât simpla vibrație a motorului în funcțiune era suficientă pentru a le face să se învârtească neîntrerupt.
Se obișnuise așa de mult cu păpușile, încât nici nu le mai băga în seamă. Nu același lucru se putea spune despre prezența celor două personaje așezate pe scaunele din față - doctorul Doom și biata Sinemilla.
Simțea că puneau ceva la cale. Desigur, a pune la cale era un lucru firesc pentru cei doi, așa cum albinele fac miere.
În mod conspirativ, vorbeau în șoaptă, ceea ce o făcea pe Leilani să creadă că, de fapt, se coalizau împotriva ei.
Din când în când, Sinsemilla trăgea cu ochiul peste umăr la Leilani sau se apleca pe lângă spătar, ca să se uite la ea.
Leilani se prefăcea că nu observă aceste manevre.
Cel mai mult o enervau însă râsetele lor. Sinsemilla chicotea și se hilizea tot timpul, ceea ce nu însemna neapărat că era o fire veselă, din moment ce râsul acesta răutăcios funcționa mai degrabă pe post de avertisment, ca sâsâitul la șerpii cu clopoței.
Mergeau spre est, pe Interstate 15, apropiindu-se de granița Nevadei, când Sinsemilla se ridică și veni lângă Leilani, la masa din bucătărie.
- Ce citești, scumpete?
- O chestie fantastică, răspunse ea, fără să ridice ochii din carte.
- Cu ce?
- Cu niște porcari răi.
- Purcelușii nu sunt răi, o corectă Sinsemilla. Purcelușii sunt niște creaturi drăgălașe, nostime.
- Mda, ăștia nu sunt porci din ăia, cum știm noi. Sunt din altă dimensiune.
- Oamenii sunt răi, nu purcelușii.
- Nu toți oamenii sunt răi, o contrazise Leilani, apărându-și specia și ridicând, în fine, ochii de pe pagină. Maica Teresa nu era rea.
- Răi, insistă Sinsemilla.
- Haley Joel Osment nu e rău. E drăguț.
- Cine, puștiul ăla actor? E rău. Toți suntem răi, fetițo. Suntem un cancer pe pământ, spuse Sinsemilla, cu un zâmbet ciudat.
- Oricum, ăștia sunt porcari, nu porci.
- Lani, scumpo, ascultă-mă ce-ți spun. Dacă ai combina un purceluș cu un om, bunătatea naturală a purcelușului ai învinge răul din om. Porcarii n-ar mai fi răi. Ar fi buni.
- Ei bine, porcii ăștia sunt niște ticăloși, zise Leilani, întrebându-se dacă se mai întâmplase vreodată ca undeva, cineva, în intoria omenirii, să fi filosofat pe asemenea teme, cum făcea maică-sa acum. Porcii ăștia, continuă ea, lovind cu degetul în carte, ar fi în stare să te sfâșie cu colții.
- Colți? Dar ce, sunt porci mistreți?
- Sunt porni, o asigură Leilani.
- În fine, ești suficient de deșteaptă ca să poți citi ceva mai instructiv decât cărți cu porci, spuse Sinsemilla. Ce-ar fi să citești ceva de Brautigan?
- L-am citit deja.
Sinsemilla se arătă mirată.
- Zău? Când?
- Înainte de naștere. Și pe-atunci îl citeai tot timpul, așa că l-am absorbit prin placentă, de la tine.
Sinsemilla luă în serios această declarație, care o încânta nespus.
- Extraordinar. Minunat.
După care, o expresie de viclenie i se citi brusc pe față.
- Vrei să-ți spun un secret? șopti ea, aplecându-se peste masă.
Întrebarea o alertă pe Leilani. Taina pe care voia să i-o împărtășească avea legătură desigur, cu toate șușotelile și hilizelile lor de până acum. Ceea ce avea darul de a-i entuziasma pe ei nu putea fi decât de rău augur pentru Leilani.
- Fac un porcușor chiar acum, șopti Sinsemilla.
La un anumit nivel, poate că Leilani pricepu imediat la ce se referea maică-sa, numai că refuza pur și simplu să conceapă așa ceva.
Văzând chipul inexpresiv al fiicei sale, Sinsemilla renunță să mai vorbească în șoaptă și rosti rar, clar și apăsat, ca și cum Leilani ar fi fost grea de cap.
- O să fac.... un porcușor... acum.
Leilani exclamă scârbită:
- Oh, Dumnezeule!
- Da, de data asta o să-l fac cum trebuie, o asigură Sinsemilla.
- Ești însărcinată.
- Mi-am făcut testul de sarcină acum două zile. De-aia mi-am cumpărat și șerpișorul, ca să-mi ofer un cadou, fiindcă am rămas însărcinată.
Leilani știa că era deja moartă, deși mai respira, dar tot moartă se chema că era. Nu mai trebuia să aștepte ziua ei, în februarie. Nu-și dădea seama de ce avea senzația aceasta, de ce sarcina mamei sale îi precipita sfârșitul, dar instinctul nu o înșela niciodată.
- Când ai fost rea cu șerpișorul, spuse Sinsemilla, am crezut că o să-mi porți ghinion, dar nu, ieri mi-am mai făcut o dată testul și, da, da, porcușorul e la locul lui, pe țeavă.
Lui Leilani îi venea să vomite.
- Tăticul tău, Preston, își dorește mult asta, dar până acum n-am fost eu pregătită.
Leilani privi în față, spre Preston Maddoc.
- Vezi tu, fetițo, am avut nevoie de timp ca să-mi dau seama de ce tu și Luki n-ați manifestat niciodată aptitudini paranormale, deși eu vi le-am transmis, ohoho, din plin. Dar, pe urmă, m-am dumirit: trebuie să mă rezum la chestii naturale! Fără LSD și alte mizerii sintetice, făcute de mâna omului. Aptitudinile paranormale vin de la Geea, înțelegi tu, adică de la Pământ. Zeița Geea e vie și, dacă ești în stare să intri în armonie cu ea, îți oferă un dar.
Fără să-și fi dat seama de gestul său, Leilani rupsese cotorul cărții, mototolise copertele și făcuse ghemotoc câteva pagini. Puse, apoi, cartea deoparte și se prinse cu mâna dreaptă de cealaltă, care era schilodită, iar acum o durea rău.
- Da, scumpete, cum să pot eu intra în armonie, dacă folosesc ba halucinogene naturale, ba mizerii de droguri artificiale preparate în laborator? Ei bine, uite, aici am greșit eu.
Maddoc voia un copil cu Sinsemilla, știind că pe timpul sarcinii aceasta va continua să se drogheze, ceea ce presupunea că era foarte probabil să aducă pe lume tot un prunc handicapat din naștere.
- Da, am greșit profund folosind porcării din acelea sintetice. Dar acum m-am lămurit. O să mă droghez doar cu marijuana, hașiș, peyotl - în fine, numai chestii naturale, sănătoase. Iar, de data asta, o să fac o mândrețe de copil-minune.
Sinsemilla trase spre ea cartea deteriorată pe care Leilani o lăsase pe masă și începu să netezească paginile mototolite.
- Așa că, dacă Geea ne zâmbește și e bună cu noi, poate că o să fac mai mulți copii-minune. Ha-ha, parcă mă și văd cuibărită pe o pătură, în colțul camerei, ca o cățea care tocmai a fătat, cu o droaie de prunci în jur luându-se la întrecere care să ajungă primul la una dintre cele două țâțe.
Pentru a doua oară, numai, în atâția ani de zile, dar pentru prima dată de când Preston îl dusese pe Lukipela, cu mașina, în pustietățile munților din Montana, Leilani se simți cuprinsă de o frică de care nu putea să se scuture, nu o teroare pasageră ca aceea provocată de șarpe, ci o spaimă persistentă care își întindea tentaculele spre gâtul, inima și stomacul ei.
Această nouă ciudățenie, acest plan irațional, conceput de o minte bolnavă, de a aduse pe lume copii cu abilități paranormale, o făcu să creadă că nu se va putea înțelege niciodată cu mama ei și că, în continuare, va trebui să se confrunte cu nebunia teribilă a Sinsemillei.
- Ca o cățea care a fătat? repetă Leilani. Cum poți să vorbești așa?!
Continuând să netezească paginile cărții și privindu-și mâinile, Sinsemilla zise:
- Am luat medicamente ca să rămân însărcinată, spuse ea, zâmbind. Sigur, n-aveam nevoie de așa ceva ca să fac doar un singur purceluș mare și dolofan. Nu, din moment ce sunt bună de prăsilă, ca iepuroaicele. Dar, uneori, când iei doctorii din astea, se prin mai multe ouă în coșuleț, și poți să faci gemeni, tripleți și chiar mai mulți copii deodată.
Detestând tremurul din voce, care trăda slăbiciune care pusese stăpânire pe ființa ei, Leilani întrebă:
- Dar de ce? De ce să mai faci copii? Doar fiindcă vrea el?
Ridicând privirea și împingând cartea pe masă, spre Leilani, maică-sa repetă vechea „formulă magică” la care recurgea în momentele în care era bine dispusă:
- Sunt o pisică vicleană. Sunt o adiere de vară. Sunt o pasăre în zbor. Sunt soarele, sunt marea, sunt eu!
- Și ce înseamnă chestia asta? întrebă Leilani.
- Cine alta decât mama ta poate avea tăria de a aduce pe lume o nouă rasă umană, o omenire paranormală legată de Gheea? Eu sunt mama viitorului, Lani, noua Eva.
Fața Sinsemillei radia de fericire, ochii îi scăpărau de încântare. Sinsemilla credea în această absurditate.
Desigur, Maddoc nu dădea doi bani pe prostiile astea, fiindcă nu era imbecil. Rău, da, indubitabil, și egoist, de asemenea. Dar prost, nu. Nu credea că niște feți hrăniți într-o baie de halucinogene puteau deveni antemergătorii supraumani ai unei noi omeniri. El voia să aibă copii din alte motive, pentru niște scopuri enigmatice, care nu aveau nimic de-a face cu visul de a deveni tată și dorința de a fi un nou Adam.
- Niște bebeluși fermecați pe la sfârșitul lui aprilie, începutul lui mai, zise Sinsemilla. Am rămas însărcinată acum o lună. Bebelușii mei fermecați vor schimba lumea. Da, va veni și vremea lor, dar întâi tu ești la rând.
- Eu, de ce?
- Tu, ca să te vindeci, zise Sinsemilla, ridicându-se în picioare. Ca să te faci bine, să fii normală, frumoasă. Păi, de ce crezi tu că, de patru ani, batem noi drumurile prin țară?
- Da, lasă că știu eu! Adică să mă vindec ca Luki, nu?
Sinsemilla nu sesiză sarcasmul din tonul ei. Zâmbea și dădea din cap, ca și cum s-ar fi așteptat ca Luki, perfect sănătos, să le răsară în față la primul popas.
- Tăticul tău zice că asta o să se întâmple curând, fetițo. Are intuiția că poate in Idaho o să ne întâlnim cu niște extratereștri dispuși să te vindece. Așa că, foarte repede, scumpete, o să fii o adevărată prințesă, zise ea, trecând spre partea din față a mașinii și ciufulind-o pe Leilani cu un gest ce se voia afectuos, după ce se oprise la frigider, de unde își luase o bere.
Pe urmă, Sinsemilla se așeză pe scaunul din dreapta șoferului.
Leilani își îndreptă privirea spre oglinda de pe parasolar și îi văzu ochii lui Preston.
În pădurile din Montana, Lukipela o aștepta pe sora lui, în fundul unei gropi. Nu mai era frățiorul ei adorat, ci doar un vierme gras, plecat pe veci, dar nu în stele.
Când ea și Preston vor fi singuri în pădurea deasă, așa cum fusese și Luki singur cu el, când nimeni nu va mai putea să-i vadă, când justiția nu va mai putea să-i atingă, o va ucide oare cu compasiune? Îi va pune cumva pe față o batistă îmbibată cu cloroform, ca să o anestezieze repede, terminând pe urmă treaba cu o injecție letală, ca s-o scutească de frică și groază? Sau, dimpotrivă, în codrii pustii, Preston va deveni mai mult fiară decât om, ucigând din plăcere, și nu din milă, cum susținea el de ochii lumii?!
Leilani citi răspunsul în ochii bestiei de la volan, care o studia permanent prin oglinda de deasupra capului. Fetița știa că dacă vreodată va rămâne singură cu așazisul ei tată, într-un loc pustiu, ca și Lukipela, va avea parte de o moarte dură, brutală și lentă.
50.
În alte părți, e posibil ca visul californian să mai exercite o atracție; aici însă visul acesta luase sfârșit. Casele și vilele, niciodată impozante, dar, oricum, elengante și bine întreținute cândva, necesitau lucrări de renovare și consolidare.
Micky opri mașina și o încuie. În mod normal, nu i-ar fi fost teamă că cineva i-ar putea sparge rabla, dar, judecând după starea și mai jalnică a celoralte mașini de pe stradă, decise că până și vechiul ei Camaro ar putea deveni o tentație, într-un astfel de anturaj.
Aleea îngustă ducea la o ușă albastră, pe care era pictat un ochi mistic, dar se și ramifica spre niște scări exterioare, adăugate, probabil, ulterior casei, pe latura sudică, unde un afiș discret anunța că birourile detectivilor se află la etajul doi.
Micky urcă până la palierul acoperit. Sună la ușă. Fiindcă nu-i deschise nimeni, bătu insistent. După aceea, apăsă iarăși pe sonerie.
Bărbatul care își făcu apariția, în cele din urmă, era voinic, chipeș, cu trăsături cumva aspre, dar cu niște ochi melancolici. Purta bermude și o cămașă înflorată. Renunțase la bărbieritul de dimineață.
- Dumneata ai necazuri, spuse el, fără niciun preambul, numai că eu nu mai lucrez în domeniul acesta.
- De unde știi că nu sunt de la deratizare și că n-am venit să discutăm despre puzderia de șobolani care mișună pe-aici?
- Ar fi mare păcat să-ți irosești în felul acesta calitățile.
Așteptându-se la o răutate, în stilul celor spuse de F. Bronson, Micky se zbârli toată:
- Da?! I-auzi, și ce vrea să însemne asta, mă rog?
- N-a fost o insultă, dacă așa ți s-a părut cumva.
- Nu?! Cică e păcat „să-mi irosesc calitățile”, așa ziceai?
- Da, am vrut să spun că ai aptitudini pentru lucruri mult mai interesante decât deratizarea.
- Bun, dumneata ești detectivul particular?
- Am fost cândva. Cum îți ziceam la început. Acum, m-am lăsat de meseria asta.
Micky preferase să nu telefoneze în prealabil, de teamă ca tipul să nu ceară vreun raport financiar în privința ei și să intre la bănuieli. Acum, văzând unde avea biroul, își dădu seama că majoritatea clienților lui nu făceau parte, probabil, din înalta societate americană.
- Mă numesc Micky Bellsong. Nu sunt de la deratizare, dar să știi că șobolanii mișună într-adevăr pe-aici.
- Știm toți cum e cu șobolanii, zise el, vrând să închidă ușa și sugerând cumva că nu se referea neapărat la rozătoare.
Micky blocă ușa cu piciorul:
- Nu plec de-aici până ce nu mă asculți până la capăt - sau îmi rupi gâtul își îmi faci brânci pe scări.
Tipul părea să reflecteze la a doua variantă, în timp ce studia gâtul interlocutoarei sale.
- Mai bine te-ai duce să vinzi Biblii din ușă în ușă. Până marți, toată omenirea ar fi deja convertită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu