3-20
- Ți-am mai dat încă două copii, plus casetele care conțin filmul brut, înainte de a fi editat.- Ce cuvânt adecvat - BRUT.
- Am păstrat niște copii, pentru eventualitatea în care s-ar întâmpla ceva cu casetele dumitale.
- Nu mi-e frică de el.
- Nici nu mi-am imaginat vreo clipă că ți-ar fi. Alte informații - casa Karlei a fost cumpărată cu bani de la „Cercul prietenilor”. O jumătate de milion care ar fi trebuit să fie folosit pentru sponsorizarea activității de cercetare. Titlul de proprietate este pe numele firmei non profit deținute de ea.
- Ce filantropi lipsiți de egoism suntem toți! răsună glasul lui Constance Tavenall, plin de sarcasm, însă, în mod surprinzător, lipsit de orice amărăciune.
- Nu se fac vinovați doar de folosirea frauduloasă a fondurilor fundației, în scop personal. „Cercul prietenilor” primește de la guvern sponsorizări în valoare de milioane, ceea ce înseamnă că, prin practica lor, încalcă numeroase alte statute federale.
- Ai dovezi în acest sens?
Noah dădu aprobator din cap.
- Da, totul este în sacoșa asta de plastic.
Ezită câteva clipe, după care ajunse la concluzia că excepționala tărie a acestei femei era pe măsura slăbiciunii congresmanului. Prin urmare, nu avea de ce s-o menajeze.
- Karla Rhymes nu este singura lui amantă. Mai are una la New York și una la Washington. „Cercul prietenilor” a cumpărat indirect și locuințele acestora.
- Găsesc asta tot în sacoșă? Înseamnă că l-ai distrus complet, domnule Farrel.
- Plăcerea a fost de partea mea.
- Te subestimează. Și regret că trebuie să mărturisesc asta, dar când am venit la dumneata nici eu nu mă așteptam să realizezi mare lucru.
La prima lor întâlnire, recunoscuse că ar fi preferat o mare agenție de detectivi particulari sau o companie privată de securitate cu acoperire națională. Bănuia însă că toate organizațiile de acest fel lucrau, din când în când, cu diverși politicieni și cu partide politice importante. Prin urmare, se temea ca nu cumva firma aleasă de ea să aibă deja relații cu soțul ei sau cu vreun prieten de-al acestuia din Congres, ceea ce i-ar fi putut determina să considere că ar avea mai mult de profitat pe termen lung dacă o trădau pe ea, decât dacă o serveau cu onestitate.
- N-am de ce să mă supăr, spuse Noah. Nicio persoană întreagă la minte n-ar trebui să aibă încredere într-un tip care are sediul firmei chiar acasă, unde locuiește, aceasta fiind alcătuită din trei camere situate deasupra biroului unei chiromante.
Constance Tavenall se așezase la birou, pe un scaun. Deschizând poșeta și scoțând dinăuntru un carnet de cecuri, întrebă:
- Atunci, de ce ești aici? Și de ce firma dumitale nu face afaceri de mare anvergură?
- Ai văzut vreodată un număr de dresură de câini cu adevărat reușită, doamnă Tavenall?
Nedumerită, ridică din sprâncene, iar trăsăturile ei clasice căpătară un farmec aparte.
- Poftim?
- Când eram mic, am văzut o dresură de câini absolut fantastică - un golden retriever care făcea niște trucuri uluitor de ingenioase. Când am constatat ce potențial au câinii, cât de inteligenți pot fi, m-am întrebat de ce le place să piardă vremea făcând numai aiureli din astea de câini naivi. Eram și eu un copil prostuț pe-atunci. Peste douăzeci de ani însă, am văzut o altă dresură de câini și mi-am dat seama că între timp viața îmi furnizase răspunsul la misterul nedezlegat în copilărie. Câinii au talent... dar niciun pic de ambiție.
Nedumerirea ei se preschimbă într-o compasiune îndurerată, iar Noah își dădu seama că interlocutoarea lui înțelesese subtextul remarcei lui - ceva mai puțin decât adevărul despre el, dar mai mult decât intenționa el să dezvăluie.
- Dumneata nu ești câine, domnule Farrel.
- Poate că nu sunt, spuse el, deși rostise cuvântul „poate” aproape fără să-și dea seama, însă nivelul meu de ambiție nu diferă prea mult de cel al unui baset bătrân într-o după-amiază fierbinte de vară.
- Chiar dacă susții că n-ai niciun pic de ambiție, meriți categoric să fii plătit pentru talentul dumitale. Vrei să-mi arăți, te rog, nota de plată de care pomeneai?
Scoase factura din sacoșa de plastic și, odată cu ea, punga pentru rău de avion, plină de bancnote de o sută de dolari.
- Ce-i asta? întrebă ea.
- O șpagă de la soțul dumitale - zece mii de parai, oferiți de unul dintre lacheii lui.
- Șpagă pentru ce?
- Parțial ca despăgubire pentru mașină, dar parțial drept recompensă ca să te trădez. Împreună cu casetele video, am pus în sacoșă și au afidavit autentificat la notariat, în care este descris tipul care mi-a dat banii și este retalată amănunțit conversația mea cu el.
- Aveam suficiente instrumente pentru a-l distruge pe Jonathan și fără asta. Păstrează mita lui ca bonus. Ce ironie a sorții.
- Nu m-aș simți curat cu banii lui în buzunar. O să mă mulțumesc cu achitarea acelei facturi.
Stiloul făcu o pauză la bucla literei „L” din FARREL, iar, când Constance Tavenall ridică privirea spre Noah, surâsul ei avea expresivitatea subtilă a ondulațiilor fine desenate de mâna unui caligraf talentat.
- Domnule Farrel, n-am întâlnit în viața mea un baset cu principii atât de ferme ca ale dumitale.
- Mda, dar de unde știi dumneata că nu ți-am tapetat un pic factura, ca să-mi scot pârleala pentru cei zece mii de dolari?!? exclamă el, deși nici vorbă să fi făcut așa ceva.
Pe de altă parte, știa că nici ea n-ar fi putut lua în serios insinuarea lui că ar fi necinstit.
Îl intriga această incapacitate de a accepta politicos complimentul ei și se întreba - fără niciun patos analitic totuși - de ce se simțea obligat să se autodenigreze.
Clătinând din cap, cu aceeași expresie de amuzament binevoitor întipărită pe față, Constance Tavenall își îndreptă din nou atenția spre carnetul de cecuri.
Atitudinea femeii și zâmbetul ei cumva misterios îi întăriră lui Noah bănuiala că îl înțelegea mai bine decât se cunoștea el pe sine însuși. N-avea chef să aprofundeze ideea, așa că preferă să își facă de lucru oprind televizorul și închizând ușile combinei electronice, în timp ce ea termina de completat cecul.
Sub privirile lui Noah, rămas în pragul ușii, Constance Tavenall părăsi apartamentul prezidențial, cărând în sacoșa de plastic documentele ce pecetluiau soarta congresmanului. Coloana vertebrală a doamnei rămase pefect dreaptă, deși o împovăra trădarea soțului ei.
Noah mai zăbovi în apartament, vrând să se asigure că doamna Constance Tavenall avusese timp să plece din hotel.
Noah nu voia să fie văzut, în cazul în care unul dintre oamenii congresmanului stătea pitit afară în vreo mașină, așteptând s-o urmărească pe femeie.
Poate că ar maifi zăbovit o vreme, dacă n-ar fi trebuit să fie punctual la o întâlnire. Orele de vizită la Căminul celor singuratici și uitați de mult se încheiau curând, or, acolo îl aștepta un înger căzut.
7.
Prin urmare, fratele ei fusese răpit de extratereștri, amărâta de maică-sa se droga, iar tatăl său vitreg era un criminal.
Poveștile excentrice ale lui Leilani ar fi fost acceptabile eventual ca subiect de conversație la cină, într-un azil; însă, oricât de demențială putea părea viața aici, în Casa Geneva,și, chiar dacă arșița crâncenă a acestui august veștejea poate bunul-simț și vlăguia rațiunea, Micky considera că stabileau acum un nou standard de iraționalitate în această rulotă, unde sminteala stilată și autoamăgirea extravagantă fuseseră până acum cele mai apropiate forme de nebunie.
- Și pe cine a omorât tatăl tău vitreg? întrebă ea totuși, lăsându-se antrenată în ciudatul joc al lui Leilani.
- Da, dragă, cui i-a tăiat gâtul? întrebă și tanti Gen, cu ochii licărind de curiozitate.
Deoarece i se mai întâmpla să confunde experiențele din viața reală cu fanteziile din filme, mătușa Geneva recepționa biografia fetei cu mai puțin scepticism decât Micky.
Fără ezitare, Lielani spuse:
- Patru bătrâne, trei bătrâni, o femeie de treizeci de ani, mamă a doi copii, un bogătaș proprietar al unui club de noapte pentru homosexuali din San Francisco, un licean de șaptesprezece ani din Iowa, și un băiețel de șase ani, imobilizat într-un cărucior cu rotile, nu departe de-aici, într-un oraș numit Tustin.
Precizia răspunsului era deconcentrantă. Cuvintele lui Leilani o puseră pe gânduri pe Micky, fiindcă i se păreau extrem de verosimile.
Ieri, în curte, când Micky o dojenise pe fetiță, reproșându-i că inventa povești urâte despre maică-sa, Leilani replicase: „N-aș putea născoci ceva așa de straniu ca realitatea”.
Dar un tată vitreg care săvârșise unsprezece crime? Care omorâse niște bătrâne? Și un băiețel imobilizat într-un cărucior cu rotile?
Deși instinctiv simțea cp fata spunea adevărul, rațiunea o îndemna să considere poveștile ei drept simple fabulații.
- Bine, dar dacă a omorât atâția oameni, cum de mai circulă încă în libertate și nu l-au arestat? întrebă ea.
- Șocant, nu-i așa? zise fata.
- E mai mult decât șocant. E ceva imposibil.
- Doctorul Doom spune că, în prezent, trăim într-o civilizație a morții, așa că oamenii ca el sunt noii eroi.
- Și ce înseamnă asta?
- Nu comentez afirmațiile doctorului, preciză Leila. Doar îl citez.
- Pare un tip absolut îngrozitor, spuse mătușa Gen, ca și cum Leilani l-ar fi acuzat pe Maddoc doar de faptul că trăgea vânturi și se purta grosolan cu călugărițele.
- În locul tău, nu l-aș pofti la masă. Apropo, nu știe că sunt aici. Nu mi-ar fi dat voie. Dar în seara asta, oricum, e plecat.
- Mai bine îl invit pe Satana decât pe el, zise Geneva. Tu ești binevenită oricând, Leilani, dar el să facă bine să stea acolo, în curtea lui.
- Așa o să facă. Lui nu-i prea plac oamenii, cu excepția celor morți. Nu e genul de om care să stea de vorbă la gard, cu vecinii. Dacă te întâlnești, cumva cu el să nu i te adresezi „Preston” sau „Maddoc”. În ultima vreme și-a schimbat înfățișarea și se prezintă drept Jordan - „spune-mi Jorry” - Banks. Dacă folosești numele lui adevărat, o să-și dea seama că l-am turnat.
- N-o să vorbesc cu el, zise Geneva. Mi-a fost de-ajuns ce-am auzit despre isprăvile lui.
Înainte ca Micky să-i ceară și alte detalii, Leilani schimbă subiectul:
- Doamnă D, până la urmă l-a prins poliția pe tipul care v-a jefuit magazinul?
Mestecând ultima îmbucătură de sandviș cu pui, Geneva zise:
- Polițaii n-au fost buni de nimic, dragă. Tot eu a trebuit să-l înhaț.
- Excelent, efectiv!
În lumina roșiatică a soarelui la asfințit, fața lui Leilani strălucea de încântare, dar și de transpirație. Deși avea un coeficient de inteligență excepțional și o capacitate de adaptare ieșită din comun, fata manifesta încă o naivitate de copil.
- Dar cum de ai reușit să pui mâna pe el, în vreme ce poliția s-a dovedit neputiincioasă?
În timp ce Micky scăpără un chibrit, ca să aprindă cele trei lumânări de la mijlocul mesei, mătușa Gen spuse:
- Oricâtă experiență ar avea niște polițai, tot nu se pot compara cu o femeie nedreptățită, care pe deasupra mai e și fermă, isteață și tenace.
- Isteață oi fi tu, ce-i drept, spuse Micky, în timp ce aprindea a doua lumânare, dar cred totuși că te gândești prea mult la Ashley Judd sau Sharon Stone, ori poate chiar la Pam Grier.
Aplecată peste masă, Geneva îi spuse lui Leilani:
- L-am localizat pe nemernic în New Orleans.
- N-ai fost niciodată la New Orleans, îi reaminti Micky cu blândețe.
Încruntându-se, Geneva zise:
- Poate era Las Vegas.
După ce aprinse cele trei lumânări, Micky scutură chibritul și stinse flacăra, ca să nu se ardă la degete.
- Astea nu sunt amintiri desprinse din realitate, tanti Gen. Iar confunzi viața cu filmul.
- Crezi?!
Pâlpâirea lentă și nesincronizată a flăcărilor de la lumânări proiecta o anume strălucire pe fața ei, luminându-i ochii, dar nu reușea să risipească umbra confuziei așternute peste ea.
- Dar, scumpa mea, îmi amintesc atât de clar... satisfacția nemaipomenită de a-l împușca.
- Nici nu ai armă de foc, tanti Gen.
- Așa e. Nici nu am armă de foc, recunoscu Gen, cu un zâmbet mai radios decât lumina lumânărilor. Mda, dacă mă gândesc mai bine, tipul împușcat în New Orleans era de fapt, Alec Baldwin.
- Or, Alec Baldwin, o asigură Micky pe Leilani, nu a fost tipul care a jefuit magazinul mătușii Gen.
- Deși n-aș avea încredere să-l las lângă o casă de bani neîncuiată, spuse Geneva, ridicându-se de pe scaun. Alec Baldwin e mult mai credibil ca infractor decât ca erou pozitiv.
Revenind cu încăpățânare la întrebarea ei inițială, Leilani insistă:
- Așadar, l-au prins până la urmă pe tipul care l-a ucis pe domnul D?
- Nu, spuse Micky. În optsprezece ani de zile, polițaii n-au găsit niciun indiciu.
- Mda, dubios.
Trecând prin spatele scaunului pe care ședea fata, Geneva se opri și puse mâinile pe umerii firavi ai lui Leilani. Cu o veselie nealterată de niciun pic de amărăciune, spuse:
- Lasă, dragă. Dacă tipul care mi l-a împușcat pe Vernon nu se prepelește deja în Iad, curând tot acolo va ajunge.
- Nu știu dacă să cred că Iadul există, replică fata, cu gravitatea omului care a meditat profund la această problemă, în singurătatea nopții.
- Sigur că există, dulceață mică. Cum ar fi lumea fără toalete?
Consternată de această întrebare ciudată, Leilani se uită la Micky, așteptând lămuriri.
Micky ridică din umeri.
- Viața de apoi fără Iad ar fi poluată și insuportabilă ca o lume fără toalete, explică mătușa Gen, sărutând-o pe fată pe creștetul capului. Și, acum, mă duc să stau de vorbă cu Natura.
Acestea fiind zile, Geneva ieși din bucătărie, dispăru pe holișorul întunecat și intră în baie, trăgând ușa după ea, în timp ce,așezate la masă, Leilani și Micky se holbau una la cealaltă.
În cele din urmă, Micky spuse:
- Dacă vrei să te impui ca persoană excentrică pe-aici, mă tem că ți-a luat-o cineva înainte.
- Concurența e destul ce acerbă, recunoscu Leilani.
- Prin urmare, tatăl tău vitreg e un ucigaș.
- Situația putea fi și mai rea, zise fata, cu o vioiciune calculată. Vrei să știi dacă este genul de bărbat care se îmbracă urât? Teoretic, un avocat suficient de șmecher poate găsi justificare pentru orice omor, însă pentru o garderobă neglijentă nu există nicio scuză.
- Și tipul se îmbracă frumos?
- Are stil. Măcar nu ți-e jenă să ieși cu el pe stradă.
- Chiar dacă ucide bătrâne doamne și băieți imoblizați în cărucioare cu rotile?
Dincolo de fereastră, ziua răpusă lăsa o pată roșiatică, peste cer, la apus, trăgând peste ea un gilgiu de aur și purpură.
Când Micky se ridică, pregătindu-se să strângă farfuriile de pe masă, Leilani împinse și ea scaunul în spate, vrând să o ajute.
- Stai liniștită, zise Micky, aprinzând lampa de deasupra chiuvetei. Mă descurc singură.
- Nu sunt infirmă.
- Nu mai fi așa de susceptibilă. Ești musafirul nostru și noi nu obișnuim să ne punem musafirii la treabă sau să le cerem bani pentru masă.
Fără să-i dea atenție, fata luă folia de plastic de pe bufet și se apucă să acopere castroanele rămase pe jumătate pline.
Clătind platourile și farfuriile, Micky le stivui în chiuvetă, pentru a fi spălate ulterior, și spuse:
- Conform unei ipoteze logice, toată această discuție despre tatăl vitreg-mare asasin nu e decât rodul unei imaginații bogate, și are menirea de a adăuga o oarecare strălucire sumbră imaginii domnișoarei Leilani Klonk, tânără mutantă excentrică.
- Ar fi o ipoteză greșită.
- Niște absurdități...
- Trăiesc într-o lume în care nu există absurdități.
- ... totuși niște absurdități care au, poate, un scop secundar mai profund, sugeră Micky.
Punând salata de cartofi în frigider, Leilani zise:
- Ce, tu crezi că vorbesc în dodii?
Micky elaborase o teorie tulburătoare legată de aceste povești bizare despre Sinsemilla și doctorul Doom. Totuși, dacă și-ar fi exprimat direct aceste suspiciuni, ar fi determinat-o pe Leilani să fabuleze și mai mult. Din niște motive pe care nu avusese timp deocamdată să le analizeze, voia să o ajute pe fată.
Evitând să se uite în ochii ei sau să-i pună vreo întrebare inchizitorială, Micky continuă să clătească farfuriile.
- Nu neapărat în dorii, zise ea. Uneori, ne vine greu să vorbim despre anumite lucruri, așa că preferăm o abordare indirectă.
Punând castronul cu paste în frigider, Leilani spuse:
- Și tu asta faci? Nu spui lucrurilor pe nume? Și eu ce-ar trebui să fac? Să ghicesc despre ce e vorba?
- Nu, nu, șovăi Micky. În fine, da, asta fac, ai dreptate. Numai că voiam să spun că tu dai târcoale subiectului, de fapt, relatând elucubrațiile astea despre doctorul Doom care omoară băieței imobilizați în cărucioare cu rotile.
Cu coada ochiului, Micke observă că fata se oprise din treabă și se întorsese cu fața sprea ea.
- Fii bună și lămurește-mă, Michelina Bellsong. M-ai amețit cu trăncăneala ta. Cărui subiect crezi tu că-i dau târcoale, mă rog?
- Asta nu știu, minți Micky. Tu trebuie să-mi spui.... atunci când vei fi pregătită.
- De când locuiești cu doamna D?
- Ce te-a apucat? De-o săptămână.
- Numai o săptămână și deja ai devenit expertă în conversații fantasmagorice. Oh, tare mi-ar plăcea să aud cum sună o pălăvrăgeală de-a voastră, când nu sunt de față ca să vă aduc cu picioarele pe pământ!
- Tu să ne aduci cu picioarele pe pământ?! exclamă Micky, clătind și ultima farfurie. Când ai mâncat ultima oară combinația aia de tofu, piersici din conservă și fasole verde?
- Nu mănânc niciodată așa ceva, spuse Leilani. Ultima oară când Sinsemilla a servit la masă așa ceva a fost luni. Haide, ia spune, ce subiect crezi tu că vreau eu să ocolesc? Tu ai adus vorba despre asta, așa că ai, probabil, vreo bănuială.
Micky era contrariată de faptul că analiza ei psihologică se dovedea a nu avea mai mult succes decât un reactor nuclear conceput de un diletant sau o intervenția chirurgicală pe creier făcută cu ustensile de bucătărie.
Ștergându-se pe mâini cu un șervet, se întoarse spre fată.
- N-am niciun fel de bănuială. Spun doar că, dacă ai chef să discuți un subiect, în loc să-i dai doar târcoale, eu sunt dispusă să te ascult.
- Oh, Doamne!
Deși scânteierile din ochii lui Leilani nu puteau fi puse pe seama voioșiei, veselia din glasul ei era inconfundabilă:
- Tu crezi că eu născocesc povești despre doctorul Doom care omoară oameni, fiindcă mi-e prea frică sau pre rușine să vorbesc despre ceea ce face el cu adevărat - în realitate, tipul acesta nădușit, unsuros și libidinos își face poftele cu mine.
Poate că fata era sincer surprinsă la gândul că Preston Maddoc ar fi fost violator de copii. Sau poate că amuzamentul acesta era doar un pretext pentru a-și masca disconfortul pe care i-l provocase remarca lui Micky, care se apropiase așa de mult de adevăr.
Ceva mai periculos decât un psiholog amator nu poate fi decât un diletant care încearcă să interpreteze reacția unui pacient.
Micky se văzu nevoită să adresese genul de întrebare directă, pe care încercase s-o evite:
- Și așa e? o întrebă ea pe Leilani.
Luând de pe masă a doua cutie de bere din care băuse Micky, fata spuse:
- Există cel puțin o mie de motive pentru care ideea asta e absurdă.
- Menționează măcar unul.
- Preston Claudius Maddoc este o creatură practic asexuată, o sigură Leilani.
- Nu există așa ceva?
- Și cum rămâne cu amibele?
Micky o înțelegea suficient de bine pe această fată deosebită, încât să-și dea seama că misterele din sufletul ei erau nenumărate, că răspunsurile la ele nu puteau fi aflate decât câștigându-i complet încrederea și că acest lucru devenea posibil, respectând-o, acceptându-i excentricitățile, lăsându-te antrenat în jocurile ei conversaționale.
- Nu știu dacă amibele sunt asexuate.
- OK, atunci paramecii inferiori, zise Leilani, îndreptându-se spre chiuvetă.
- Nici nu știu măcar ce-s ăia parameci.
- Doamne Sfinte, dar n-ai fost la școală?
- Ba da, dar nu eram prea atentă. În plus, nu se învață despre amibe și parameci în clasa a patra.
- Eu nu sunt în clasa a patra, zise Leilani, vărsând berea caldă în chiuvetă, Noi suntem niște țigani ai secolului XXI și, în căutarea scării spre stele, nu zăbovim niciodată într-un loc suficient de mult încât să prindem rădăcini. Eu studiez acasă, iar, în prezent, învăț materia de clasa a douăsprezecea.
Berea, făcând spumă în chiuvetă, degajă un iz de hamei, care estompă mirosul difuz de ceară topită de la lumânările de pe masă.
- Doctorul Doom este profesorul meu pe hârtie, dar în realitate studiez singură. Se cheamă că sunt autodidactă, Sunt o autodidactă model, fiindcă dacă mă las pe tânjeală și nu învăț bine îmi trag singură un șut în fund, ceea ce ar însemna un adevărat spectacol cu proteza asta de la picior.
Și, vrând parcă să demonstreze cât de dură era, Leilani strivi cu mâna validă cutia goală de bere.
- Oricum, continuă ea, poate că doctorul Doom o fi fost bun ca profesor când preda la universitate, însă acum nu mă pot bizui pe el ca să învăț ceva, fiindcă e imposibil să te concentrezi la lecții când dascălul te pipăie mereu pe sub fustă.
De data asta, Micky nu se mai lăsă antrenată în jocul ei.
- Nu mi se pare deloc distractiv, Leilani.
Holbându-se la cutia parțial zdrobită pe care o ținea în mână și evitând să se uite în ochii ei, fata zise:
- Mda, recunosc că nu-i așa de amuzant ca un banc bun cu blonde tâmpite, pe care îl gust și eu, deși sunt blondă, și nu-i nici pe departe la fel de hilar ca o baltă verosimilă de vomă din plastic. În plus, n-aș fi dispusă să glumesc pe această temă, chiar dacă aș fi molestată efectiv.
Deschise masca de sub chiuvetă și azvârli cutia în lada de gunoi.
- Realitatea e însă, preciză ea, că doctorul Doom nu s-ar atinge de mine chiar dacă ar fi un pervers din-acela, fiindcă îi e milă de mine ca de un câine călcat de mașină, schilodit, dar rămas încă în viață acolo, pe șossea, iar diformitățile mele i se par atât de scârboase, încât, dacă s-ar încumeta să mă sărute pe obraz, cred că și-ar vărsa și mațele din el.
În ciuda tonului glumeț adoptat de fată, cuvintele ei erau ca niște viespi, iar adevărul din ele o înțepa parcă plin de venin. Lui Micky i se chircise inima de milă, dar pe moment nu găsi ce să spună, de teamă să nu o jignească.
Și mai guralivă decât de obicei, turuind repede, ca și cum orice mică întrerupere în șuvoiul de cuvinte putea îndigui pe veci debitul verbal, amuțind-o și dezarmând-o complet pe interlocutoarea sa, Leilani umplu breșa de tăcere creată de ezitarea lui Micky:
- Din câte mi-aduc eu aminte, Preston nu m-a atins decât de două ori, și nu mă refer la pipăielile alea de boșorog libidinos. Nu, deloc. Doar o atingere obișnuită. În ambele dăți, sărăcuțul de el s-a făcut așa de alb la față încât ai fi zis că-i un mort viu, deși trebuie să recunosc că mirosea mai bine decât un cadavru de rând.
- Încetează, zise Micky, și în aceeași clipă se îngrozi de asprimea tonului său. Te rog, încetează, adăugă ea mai încetișor.
Leilani ridică privirea, în sfârșit: pe chipul ei nu se deslușea nicio expresie, de parcă ar fi fost o statuie de bronz de-a lui Buddha.
Poate că fata credea în mod eronat că toate secretele din suflet i se citeau pe față sau poate că fața lui Micky exprima mai mult decât ar fi vrut să se vadă.
- Tu nu poți fi niciodată serioasă? întrebă Micky. Te ții mereu de glume?
- Eu sunt mereu serioasă, numai că râd tot timpul în sinea mea.
- Și de ce râzi?
- Nu te-ai oprit niciodată să te uiți în jur, Michelina Bellsong? Râd de viață. E ca o lungă comedie.
Stăteau în picioare, față în față, la mică distanță una de cealaltă, și, în ciuda gândurilor pline de compasiune ale lui Micky, dialogul lor începuse să semene a confruntare.
- Nu-ți înțeleg atitudinea.
- Oh, Micky B, ba o înțelegi foarte bine. Ești la fel de isteață ca și mine. Și ție îți umblă prea multe prin cap, exact ca și mie. Vrei să ascunzi chestia asta, dar cu mine nu-ți merge, fiindcă știu cum ești.
- Știi ce gândesc? întrebă Micky.
- Știu ce gândești și de ce. Crezi că doctorul Doom violează fetițele, fiindcă asta ai învățat din proprie experiență. Îmi pare rău pentru tine, Micky B, îmi pare rău că ai trecut prin asemenea încercări.
Încet, încet, fata se liniști, ajungând să vorbească aproape în șoaptă, dar vocea ei forța o ușă în inima lui Micky, o ușă ținută de multă vreme închisă, ferecată și zăvorâtă. Dincolo de ea, se aflau sentimente tumultoase și nesoluționate, emoții atât de puternice, încât simpla lor identificare îi tăia respirația.
- Când îți spun că Preston e un ucigaș și nu un violator, zise Leilani, mintea ta nu poate pricepe acest lucru. Și știu de ce, așa că fii liniștită, e-n regulă.
Trântește ușa. Întoarce cheia în broască, încuie, zăvorăște. Înainte ca fata să mai spună ceva, Micky întoarse spatele acelor amintiri nedorite, își recăpătă suflul și vocea, după care zise:
- Nu asta voiam să spun. Părerea mea e că ție ți-e teamă să nu mai râzi.
- Mi-e groaznic de teamă.
Luată prin surprindere de reacția fetei, Micky se poticni în cuvinte:
- ... fiindcă... fiindcă dacă....
- Știu toate felurile de „fiindcă”. Nu-i nevoie să le mai înșiri.
La un moment dat, Micky avu senzația că se află pe un teritoriu străin, ca și cum ar fi fost luată de un vârtej.
Ca și cum i-ar fi citit gândurile lui Micky, fata spuse:
- Tot ce ți-am spus de când ne cunoaștem este adevărat.
Afară se auzi un țipăt ascuțit.
Micky se uită la fereastra deschisă, unde licăreau firavele raze purpurii ale asfințitului printre valurile negre ale nopții care se lăsa.
Țipătul ascuțit, mai lung de data asta, era străpuns de frică și hărțuit de suferință.
- Săraca Sinsemilla, zise Leilani.
8.
La nici douăzeci și patru de ore după ce a scăpat ca prin urechile acului, acolo departe, în Colorado, având încă proaspete în memorie incendierea casei și toate urletele acelea oribile, băiatul orfan se relaxează la volanul unui Ford Exlorer nou-nouț, în timp ce câinele arlechin stă vigilent lângă el, pe scaunul din dreapta.
Uneori, pe geamurile laterale, în funcție de peisajul înconjurător, reușesc să vadă cerul înstelat, foarte jos, parcă lângă orizont, dar nicio porțiune din bolta măreață de mai sus, unde galopează, probabil, călăreții fantomatici.
Târziu, spre seară, se îmbarcaseră în automobilul din imensa parcare plină de camioane, de lângă Provo, în timp ce șoferul se delecta cu o felie de plăcintă din restaurant. Băiatul a deschis portiera unuia dintre Ford-urile Explorer și s-a suit repede înăuntru.
Instinctiv, câinele continuase să joace rolul de conspirator, ghemuindu-se cuminte lângă stăpân, jos de tot, sub nivelul geamurilor, până când șoferul revigorat după ce mâncase plăcinta se întorsese și porniseră iarăși la drum.
Cu o parte din banii luați de la ferma familiei Hammond, băiatul lihnit de foame cumpărase doi cheeseburgeri de la popasul pentru camioane. La scurt timp dup ce vehiculul se pusese în mișcare, mâncase unul dintre sandișuri, iar cu celălalt, rupt în bucățele, îl hrănise pe dulău.
Fusese mai puțin generos cu punguța de cartofi prăjiți. Erau crocanți și atât de delicioși, încât gemuse de plăcere când îi mâncase.
Se pare că cipsurile fuseseră o delicatesă și pentru cățel. Prima feliuță o plimbase pe limbă, nedumerit parcă de consistență și de gust, după care ronțăise bucățica aceea sărată, mișcând exagerat din fălci. Procedă la fel și cu celelalte trei cipsuri pe care stăpânul catadicsi să i le dea, în loc să le mănânce el.
Băiatul băuse apă direct din sticlă, însă acest lucru se dovedi mai dificil pentru câine, care nu reuși decât să stropească scaunele și să se ude pe blană. În consola dintre scaune, erau niște căni de plastic, iar când băiatul umplu cu apă una dintre ele, tovarășul lui reuși s-o lipăie.
De când o șterseseră din munții ținutului Colorado, călătoriseră în cele mai diferite direcții. Acum, vagabondau fără nicio destinație, dar nu și lipsiți de griji.
Ucigașii sunt niște urmăritori extrem de bine pregătiți. Ei își folosesc atât abilitățile personale, cât și aparatura electronică, fiind atât de eficienți și de vicleni, încât reușesc să dea de urma prăzii, indiferent de rapiditatea cu care băiatul poate fugi de ei. Deși distanța nu-i poate păcăli pe inamicii lui, timpul rămâne aliatul băiatului.
Fiecare nou ceas de supraviețuire în va aduce și mai aproape de eliberarea supremă, iar cu fiecare nou răsărit de soare frica lui se va mai domoli.
Acum, în noapea din Utah, a prins curaj în Explorer și fredonează refrenul melodiei atrăgătoare difuzate la radio, mai ales că a învățat deja versurile, chiar dacă atunci le-a auzit pentru prima oară.
Strălucirea afișajului digital de pe radioul alimentat de la acumulatorul mașinii este insuficientă pentru a-l lumina pe băiat sau pentru a atrage atenția automobiliștilor care gonesc pe lângă el cu 120 sau 130 de kilometri la oră.
Simțindu-se confortabil în întunericul din vehicul, în parfumul îmbătător de tapițerie nouă din piele și în mirosul liniștitor al blănii de câine ude, dar care începe să se usuce, băiatul nu se prea sinchisește de ceilalți parteneri la trafic. E conștient cumva de prezența lor, doar din cauza uruitului motoarelor, când zboară pe lângă el, făcând ca Ford-ul să se clatine ușor, datorită curenților de aer lăsați în urma lor.
Când băiatul se uită pe geamul de la portiera șoferului, vede un vehicul cunoscut, care trece prin dreptul lor mult mai repede decât se deplasa atunci când el și cățelul călătoriseră în bena lui, printre pături de cai și șei. Seamănă perfect cu camionul care fusese parcat pe drumul regional din apropierea locuinței familiei Hammond, în urmă cu nici douăzeci și patru de ore.
Firește, vehiculul acela nu era unic. Existau sute de camioane identice folosite de diverse ferme din vestul SUA.
Și totuși instinctul îi spunea că nu ar fi vorba doar de o asemănare, ci că este exact același camion.
El și cățelul părăsiseră acel sanctuar pe roți la scurt timp după revărsatul zorilor, la vest de Grand Junction, când șoferul și colegul lui opriseră ca să facă plinul și să ia micul dejun.
Acest trailer auto este cel de-al treilea lor refugiu pe roți, de când se luminase de ziuă; altfel spus, făcuseră trei drumuri cu mașina pe parcursul unei singure zile, când ricoșaseră prin ținutul Utah, asemenea uneimingi de biliard a cărei traiectorie nu poate fi prevăzută.
După un asemenea interval de timp și ținând seama de caracterul aleatoriu al deplasării lor, probabilitatea unei întâlniri întâmplătoare cu camionul încărcat cu șei este mică, dar nu trebuie exclusă în totalitate.
Orice coincidență totuși este adesea imaginea fugitivă a unei rânduieli altminteri ascunse.Inima îi spunea convingător ceea ce mintea lui respinge: lucrul acesta nu e fortuit, ci face parte din modelul elaborat al unei tapiserii, în centrul căreia se află chiar el, prins și ucis.
Camionul trece prea repede prin dreptul lui, așa că băiatul nu poate vedea cine șofează sau dacă înăuntru e vreun om înarmat.
Chiar dacă i-ar fi identificat, poate că nici nu mai erau aceiași călăreți inocenți care transportau șei frumos împodobite pentru rodeo sau vreo expoziție de cai. Poate că deveniseră și ei parte din rețeaua care își întindea năvodul în jurul lui, filtrând marea uscată a deșertului în căutarea unicului supraviețuitor al masacrului din Colorado.
Acum, au dispărut în noapte poate fără să-și fi dat seama că trecuseră la nici un metru distanță prin dreptul lui sau poate conștienți de prezența lui și plănuind să-l captureze la următoarea blocadă rutieră.
Mângâind cățelul pe cap, scărpinând întâi o ureche clăpăugă, pe urmă și pe cealaltă, băiatul înspăimântat se mai liniștește când simte blana mătăsoasă și căldura prietenului său, izbutind chiar să-și stăpânească fiorii, dar nu și tremurul lăuntric.
E cel mai căutat fugar din fabulosul Vest sălbatic, în mod cert, ținta urmărită cu cea mai mare disperare în toată țara, de pe-o coastă pe cealaltă a continentului. O forță fenomenală s-a declanșat cu ferocitate împotriva lui, și vânători necruțători roiesc prin noapte.
O voce melodioasă se propagă dinspre radio, povestind despre un văcar singuratic și iubita lui din Texasul îndepărtat, dar băiatul nu mai are chef să cânte și el.
9.
Nici strigoii sfâșiindu-și prada trasă în țeapă ori haitele de șacali vânând înnebuniți, nici vârcolacii chinuind luna n-ar fi putut scoate niște țipete mai fioroase decât cele care o făcuseră pe Leilani să spună „săraca Sinsemilla”, iar pe Micky să se ducă la ușa deschisă a rulotei.
În continuare, Micky coborî cu precauție cele trei trepte din beton, pășind, apoi, pe iarbă, în lumina amurgului. Prudența nu reuși totuși s-o oprească, fiindcă era convinsă că exista cineva în apropiere care suferea cumplit și avea nevoie urgent de ajutor.
În curtea de alături, dincolo de gardul prăbușit, o siluetă înveșmântată în alb mișca frenetic din mâini, de parcă ar fi luat foc și încerca să stingă flăcările. Nicio limbă de foc nu se vedea în jur.
În ciuda absurdității acestei idei, Micky se gândi la niște viespi, din cauza cărora, poate, ființa aceea care urla ajunsese să se rotească disperată. În plus, nu se auzea niciun zumzet de viespe furioasă.
Micky întoarse capul spre rulotă, unde Leilani stătea în pragul ușii deschise, luminată din spate de licărirea pală a lumânărilor.
- N-am mâncat încă desertul, spuse fata, dispărând înăuntru.
Apariția din curtea întunecată de alături încetă să mai urle, dar, într-o tăcere la fel de derutantă ca și țipetele dinainte, continuă să se rotească, să se frângă, să lovească aerul. Roba aceea albă și diafană se umfla și se învolbura, ca și cum arătarea care o purta ar fi fost vreo stafie enervată de ritmul straniu, dar prea plictisitor al unei vânători tradiționale.
Când ajunse la gardul dărâmat, Micky putu constata că duhul acela chinuit era de pe acest pământ și nu venit de pe altă lume. Palidă și mlădioasă, femeia se învârtea, se apleca, țâșnea, apoi, dreaptă, și iar se învârtea, desculță, pe iarba uscată.
De fapt, nu părea să aibă vreo suferință fizică. S-ar fi zis că încerca să se elibereze de surplusul de energie printr-un frenetic dans liber, dar se putea, la fel de bine, și să aibă vreo criză de epilepsie.
Purta un fel de furou lung până la călcâie, din mătase sau muselină, cu o broderie complicată și cu multă dantelă pe bretelele late de pe umăr și pe corsaj, la fel ca și pe garnitura de la tiv.
Veșmântul nu părea numai demodat, ci și foarte vechi, nu feminin în stilul înzorzonat post-victorian, așa că Micky își imagina că până nu demult toaleta aceasta zăcuse pe fundul unui cufăr, în podul cuiva.
Cu răsuflarea gâfâită și sacadată, femeia părea epuizată de paroxismul crizei sau, poate, de ritmul acelui dans frenetic.
- Ai pățit ceva? întrebă Micky, deplasându-se spre porțiunea de gard prăbușit.
Sunetul pe care îl scoase atunci femeia nu părea să fie un răspuns și nici expresia vreunei dureri fizice, ci un fel de scâncet speriat, ca un câine prins de hingheri.
Țărușii căzuți trosniră sub tălpile lui Micky, când aceasta păși pe proprietatea învecinată.
Brusc, femeia se prăbuși la pământ cu un fel de grație de nevertebrată, în fâlfâit de dantele.
Micky veni în fugă și îngenunche lângă ea.
- Ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?
Femeia zăcea pe burtă, sprijinindu-se pe antebrațe, cu bustul ușor ridicat, cu capul spânzurat între umeri. Avea fața la câțiva centimetri de sol, ascunsă însă de cascadele lucioase de păr, care părea alb în lumina aceea corcită de lună și amestecată cu sclipirea vag purpurie a amurgului, dar care, probabil, semăna cu nuanța de blond a lui Leilani. Respira greu, șuierând, iar la fiecare răsuflare anevoioasă coama de păr se mișca și fremăta.
După o scurtă ezitare, Micky o mângâie pe umăr, dar ca și în cazul întrebărilor dinainte, doamna Maddoc nu avu niciun fel de reacție. Tremura vizibil, din toate mădularele.
Rămânând lângă femeia suferindă, Micky privi peste gard și o văzu pe Geneva care stătea în ușa rulotei și se uita la ele. Leilani nu ieșise afară.
Țăcănită ca de obicei, mătușa Gen flutură veselă din mână, de parcă rulota ar fi fost vreun transatlantic gata să iasă din port, pentru o lungă croazieră.
Lui Micky i se păru firesc să-i răspundă la fel, fluturând și ea din mână.
După o săptămână de stat cu Geneva, își însușise în bună parte atitudinea mătușii ei față de veștile proaste și de evenimentele neplăcute ale vieții.
Gen reacționa la nenorociri nu doar cu o resemnare stoică, ci și cu un fel de acceptare amuzată; refuza să se lase pradă adversităților sau chiar să se lamenteze, rămânând fermă pe poziție, ca și cum ar fi fost niște binecuvântări mascate care se puteau transforma, cu timpul, în niște binefaceri neașteptate.
Geneva îi făcu din nou cu mâna, cu și mai multă exuberanță, dar înainte ca Micky să se lase antrenată în acest joc demn de faimoșii comici Abbott și Costello, femeia căzută pe jos lângă ea scânci jalnic, de mai multe ori. Vaietele anemice și impersonale parcă se preschimbară rapid într-un geamăt plin de amărăciune, iar geamătul se dizolvă rapid în plâns - nu lacrimi domoale de fecioară melancolică, ci niște hohote disperate.
- Ce-ai pățit? Cum să te ajut? insistă Micky îngrijorată, deși nu se mai aștepta la un răspuns coerent și, de fapt, la niciun fel de reacție din partea femeii.
În casa mobilă închiriată de familia Maddoc, lumina lămpii filtrată de draperii avea o strălucire portocalie întunecată, mai dezagreabilă chiar și decât flacăra sinistră a unui felinar din dovleac, cum vezi de Halloween. Draperiile acopereau perfect fereastra, de la care nimeni nu se uita afară. Dincolo de ușa deschisă, la lumina pală a unui cea de perete se întrezărea o bucătărie pustie.
Dacă Preston Maddoc, alias doctor Doom, era acasă, manifesta un dezinteres absolut față de disperarea cumplită a nevestei sale.
Micky încercă s-o liniștească pe femeie, strângând-o ușor de umăr. Folosi singurul nume pe care-l știa, „Sinsemilla”, deși avea convingerea că acesta era doar produsul imaginației pirotehnice a lui Leilani.
Cu mare iuțeală, femeia smuci capul în sus, biciuind aerul cu pletele ei blonde. Fața ei, abia conturată în semiobscuritate, se contractă șocată; ochii uluiți se căscară atât de mari, încât albul strălucea în jurul circumferinței complete a fiecărui iris.
Zvârli la o parte mâna lui Micky și se trase rapid înapoi. Un ultim hohot de plâns i se împotmoli în gât, iar când încercă să-l înghită, țipătul gros reizbucni, semănând mai degrabă cu un mârâit.
În locul durerii anihilate într-o clipită, furia și frica puseră stăpânire pe ea.
- Nu sunt jucăria ta!
- Liniștește-te, haide, liniștește-te, o îndemnă Micky, rămasă tot în genunchi.
- Nu faci tu ce vrei din mine, cu un nume!
- Am vrut doar să....
Începu să turuie furioasă, aprinzându-se din ce în ce mai mult:
- Vrăjitoare cu mătura în fund ce ești tu, zgripțuroaică afurisită venită de pe lună, cu numele meu pe limbă! Ce crezi tu, că-mi poți face mie farmece cu un nume spurcat?! Nu, n-o să se înâmple așa ceva, auzi!? Nimeni n-o să mă mai manipuleze pe mine vreodată, nici prin magie, nici cu bani,, nici cu doctori, nici cu forța, nici cu vorba bună, nimeni, auzi, nimeni n-o să mă mai manipuleze vreodată!
Confruntată cu această iraționalitate feroce și conștientă de violența potențială a femeii, Micky ajunse la concluzia că doar tăcerea și retragereau mai aveau sens. Mergând de-a-ndărătelea în genunchi prin iarba înțepătoare, se trase înapoi.
Vizibil întărâtată de această mișcare, chiar dacă reprezenta o concesie clară, Sinsemilla țâșni agitată în picioare; poalele combinezonului i se rotiră în jurul gleznelor, iar părul îi flutură aidoma buclelor sinistre ale unei Meduze turbate. Atunci când se ridicase stârnise un nor acru de praf și de iarbă uscată devenită pulbere sub efectul soarelui ucigător.
Șuierând sinistru printre dinții încleștați, spuse:
- Zgripțuroaică ticăloasă, plămadă de vrăjitoare scârboasă, nu mă sperii tu pe mine!
Ridicându-se în picioare, în timp ce Sinsemilla se contorsiona în sus, Micky se deplasă spre gard, încumetându-se cu greu să se întoarcă până la urmă cu spatele la această vecină venită parcă din Iad.
Un nor parșiv fură luna ca o monedă de argint. În timp ce noaptea înghițea ultima licărire lividă a zilei, Micky sesiză asemănarea dintre nebună și Leilani, care în mod cert erau mamă și fiică.
Când auzi un trosnet de lemne și simți un țăruș sub picioare, își dădu seama că ajunsese la porțiunea de gard rupt. Ar fi vrut să se uite în jos, de teamă să nu se împiedice în țăruși, însă preferă să n-o scape din ochi pe această vecină imprevizibilă.
Furia o părăsi pe Sinsemilla la fel de subit cum o cuprinsese. Își aranjă pe umăr bretelele combinezonului lung până la pământ, apoi, își adună poalele largi cu amândouă mâinile și le agită, ca și cum ar fi vrut să le scuture de orice urmă de iarbă uscată. Își trase de pe față părul lung, revărsându-și-l peste umeri. Arcuindu-și spinarea și rotind capul, femeia se întinse languroasă, de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn dulce.
Ajungând la o distanță care îi conferea siguranță, poate vreo patru metri de la gard, Micky se opri s-o privească pe mama lui Leilani, fiind aproape fascinată de comportamentul bizar al acesteia.
Din pragul ușii, mătușa Gen spuse:
- Micky, dragă, am adus desertul la masă, așa că vino și tu.
Acestea fiind zise, femeia intră înăuntru.
Căindu-se pentru hoția dinainte, norul eliberă luna furată, iar Sinsemilla își ridică spre cer brațele firave, ca și cum s-ar fi bucurat de lumina selenară. Cu fața scăldată de razele argintii, se răsuci lent pe loc, după care făcu niște pași lateral, mișcându-se în cerc. Apoi, începu să danseze, unduindu-se grațios, în ritmul unui vals lent numai de ea auzit, cu fața ridicată spre lună, ca și cum astrul ar fi fost un admirator princiar care o ținea în brațe.
Scurte triluri de râs se revărsau dinspre Sinsemilla. Nu un râs straniu și dement, cum s-ar fi aștepta Micky. Ci o veselie feciorelnică, dulce și muzicală, aproape sfioasă.
Într-un minut, râsul pieri, iar valsul se încheie. Femeia îngădui partenerului ei invizibil s-o escorteze până la treptele ușii din spate, pe care se așeză în foșnete de broderie, aidoma școlărițelor de odinioară revenite la scaunele de pe marginea sălii de dans, după terminarea cotilionului.
Pe urmă, degetele i se răsfirară în evantai peste față. Capul îi atârna între umeri. Urmă o nouă porție de plâns, acum înăbușit, inefabil de melancolic, atât de stins, încât tânguirea i se părea lui Micky de-a dreptul fantomatică.
Încleștând mâna pe balustradă, Sinsemilla se ridică tremurând de pe trepte. Intră în casă, în lumina cadranului de ceas, în umbrele bucătăriei ei.
Micky își frecă genunchii cu palmele, ca să se curețe de firele de iarbă uscată care i se lipiseră de piele.
Căldura de august, parcă lichidă, aidpma fierturii din oala unui canibal, tot mai scoate din Micky o fină peliculă de transpirație, iar noaptea calmă n-avea suflu ca să mai răcorească un pic supa de vară.
Chiar dacă trupul fierbe încetișor, mintea își are propriul termostat. Frisoanele care o cutremurau pe Micky păreau suficient de reci, încât să-i poată îngheța pe frunte picăturile de sudoare.
Leilani e ca și moartă.
Respinse gândul neliniștitor imediat ce îi încolți în minte. Și ea crescuse într-o familie mizerabilă, părăsită de tatăl ei, lăsată în grija unei mame crude, incapabile de iubire, maltratată psihic și fizic deopotrivă - și totuși supraviețuise.
Situația lui Leilani nu era nici mai bună, nici mai rea decât a lui Micky la vârsta ei, ci doar diferită. Greutățile îi întăresc pe cei pe care nu-i distrug, or, deja, la nouă ani, Leilani era indestructibilă.
Cu toate astea, lui Micky îi era groază să se întoarcă în bucătăria Genevei, unde aștepta fata. Dacă Sinsemilla nu era o născocire, cum o fi atunci tatăl vitreg ucigaș, doctorul Doom, cu cele unsprezece victime ale lui?!
Ieri, în această curte, în timp ce Micky se cocea pe șezlong, amuzată și un pic dezorientată de prima ei întâlnire cu autoproclamata mutantă periculoasă, Leilani spusese câteva lucruri ciudate. Acum, unul dintre ele îi veni în minte.
Fata întrebase dacă Micky credea în viața de apoi, iar când Micky îi întorsese întrebarea, Leilani răspunsese doar „n-am încotro”. La momentul respectiv, replica păruse stranie, dar totuși nu prea sumbră ca sens. Retrospectiv însă cuvintele fetei purtau o încărcătură mult mai grea decât oricare dintre marfarele cu care Micky își imaginase că putea fugi când, în timp ce zăcea fără să doarmă în alt timp și loc, acestea, trecuseră, noaptea, cu uruitul lor ritmic și fluieratul lor tânguitor.
Aici, acum, întunericul fierbinte de august. Luna, stelele și misterele de dincolo. Niciun tren cu care să se poată evada, nici pentru Leilani și nici pentru Micky, măcar.
„Crezi în viața de apoi?
N-am încotro.”
Și unde era fratele lui Leilani, Lukipela, la care se referea fata atât de misterios? Să fi fost el cumva cea de a douăsprezece victimă a lui Preston Maddoc?
„Crezi în viața de apoi?
N-am încotro.”
- Doamne Sfinte, șopti Micky, ce-o să mă fac?
10.
Optsprezece vehicule încărcate cu de toate, de la papiote de ață până la diverse aparate, mașini frigorifice transportând înghețată sau carne, camioane pline cu țevi, fier pentru construcții, autoutilitare, trailere cu autocisterne pline cu combustibil, chimicale, zeci de tractoare mamut, cu farurile stinse, dar cu reflectoarele de pe cabină și cu luminile de poziție aprinse încercuiesc insulele de pompe, la fel cum, în alte ere geologice, dinozaurii s-au apropiat periculos de mult de mlaștinile care i-au înghițit cu miile, cu milioanele.
Din ascunzișul lui, în Ford-ul Explorer de pe platforma inferioară a trailerului, se uită la toți oamenii aceia, bărbați și femei, care se îngrijesc de autovehiculele lor, unii dintre ei adevărate figuri pitorești, purtând cizme artizanale, pălării de cowboy, dar cei mai mult, totuși în tricouri de bumbac imprimate cu nume de produse pentru mașini, gustări la modă, beri sau baruri stil country-western.
Neinteresat de zarva și farmecul romantic al călătoriilor și misterul locurilor exotice întruchipate de acești țigani de autostradă, câinele s-a făcut covrig pe scaunul din dreapta volanului și moțăie.
Odată făcut plinul, autotrailerul pleacă de la pompă, însă șoferul nu revine pe șosea. În schimb, virează și intră cu vehiculul într-o parcare imensă, intenționând, probabi, să facă un popas ca să mănânce sau să se odihnească.
Băiatul n-a mai văzut niciodată un spațiu atât de mare destinat parcării automobilelor; există aici un motel spațios, un loc pentru furgonetele-locuință, un restaurant, un magazin de cadouri și, conform unui indicator de pe autostradă, întrezărit mai devreme, „servicii complete”, indiferent la se s-o fi referit această sintagmă.
Pe urmă, trec prin dreptul unui vehicul cunoscut, care se află sub un felinar, într-un con de lumină galbenă. Este mai mic decât camioanele gigantice parcate unul lângă celălalt pe asfalt. Cabină albă, pereți din prelată neagră. Camionul cu șei din Colorado.
Cu câteva clipe în urmă, abia așteptase să investigheze acest loc. Acum, nu-și mai dorește decât să plece mai departe - și asta, repede de tot.
Autotrailerul pătrunde în spațiul larg dintre două camioane uriașe.
Frânele pneumatice scârțâie și suspină. Huruitul motorului încetează. După ce cele două Ford-uri Explorer gemene se foiesc ușor pe platformele lor, ca niște cai care se trezesc pentru scurt timp din somnul lor dulce, liniștea care se așterne este mai profundă chiar și decât pe pajiștile înalte din Colorado.
Exact în momentul în care nu mai există dubii că mormanul de blană alb cu negru de pe scaunul din dreapta este de fapt un câine, care s-a ridicat să cerceteze locul, băiatul spune îngrijorat:
- Trebuie s-o ștergem de-aici!
Șovăielnic, deschide încetișor portiera din dreptul șoferului și coboară din Explorer, pe platforma autotrailerului.
Ciulește urechile.
Deoarece nu face parte din tagma urmăritorilor care își vânează prada, nici nu știe măcar care zgomote ar trebui să-i trezească bănuieli.
Platforma din spate a autotrailerului nu este cu mult mai lată decât Ford-ul Explorer, ceea ce înseamnă că, fiind prea îngustă, este periculos pentru un câine să țâșnească afară din mașină.
Deși, din moment ce a putut sări de pe acoperișul verandei din ferma familiei Hammond, e limpede că dulăului nu i-ar fi greu să facă un salt peste tot camionul, poate, strecurându-se printre stâlpii verticali dintre cele două platforme și aterizând direct în parcare; în fine, însă, chiar dacă are agilitatea de a realiza o asemenea performanță, îi lipsește totuși încrederea necesară.
Privind în jos de pe scaunul unde e cocoțat, câinele înclină capul în stânga, pe urmă în dreapta, scâncește patetic, își înăbușă un schelălăit, ca și cum și-ar fi dat seama că nu trebuie să se dea de gol, după care se uită implorator la stăpânul său.
Băiatul ridică animalul din Explorer, așa cum făcuse și mai devreme, când îl așezase pe scaun. Se opintește vizibil. Se clatină pe picioare, dar își păstrează echilibrul și pune jos, pe platformă, povara zdrențăroasă.
În timp ce băiatul închide încetișor portiera Ford-ului, dulăul pornește spre capătul din spate al autotrailerului, călcând pe platforma ușor înclinată. Apoi, se postează pe caldarâm, așteptându-și străpânul.
Are urechile ciulite și capul ridicat. Coada stufoasă, de obicei, ca un panaș semeț, e acum pleoștită.
Deși domesticit, câinele acesta rămâne totuși într-o oarecare măsură, un animal de pradă, ceea ce băiatul nu e; e înzestrat cu instinctul supraviețuirii. Prudența lui trebuie luată în serios. Evident, miroase în noapte ceva amenințător sau, oricum, dubios.
În acel moment, nu intră și nici nu ies vehicule din parcare. Prin preajmă, nu se vede niciun camionagiu.
Deși sunt prin preajmă cel puțin două sute de oameni, locul acesta, în momentul respectiv, pare la fel de pustiu ca un crater lunar.
Băiatul își aduce aminte de casa lui, pe care, probabil, n-o va mai revedea niciodată. Îl cuprinde o nostalgie plăcută, transformată prea repede într-un năvalnic dor de casă, ceea ce în mod inevitabil îi amintește de cumplita moarte a familiei sale.
Brusc, se clatină pe picioare, de parcă valul de durere care îi răvășește sufletul l-ar fi izbit fizic.
................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu