11-20
- Bine, hai să deschidem un dosar. Așa că pornim de la faptele de bază. Pe urmă, o să-mi relatezi povestea cu cuvintele tale, dacă așa ți-e mai ușor, iar eu voi consemna esența. Te numești Bellsong, Micky?
- Bellsong, Michellina Teresa.
Și Micky rosti pe litere fiecare nume în parte.
F îi ceru o adresă și un număr de telefon.
- Nu furnizăm niciun fel de informații despre reclamant - adică despre dumneata - familiei analizate, dar avem nevoie de datele astea în evidențele noastre.
La cererea asistentei, Micky îi arătă carnetul de asigurare socială.
După ce transcrise numărul de pe carnet, F lucră la computer câteva minute, oprindu-se în mod repetat pentru a studia ecranul, foarte preocupată de ceea ce citea acolo, ca și cum ar fi uitat că nu era singură.
Iată influența dezumanizantă a tehnologiei, pe care o denunțase adineauri.
Micky nu vedea ecranul. Drept urmare, rămase surprinsă când F, concentrată în continuare la computer, spuse:
- Vasăzică, ai fost condamnată pentru furt, complicitate la înșelăciune și deținere de documente false - inclusiv carnete de conducere contrafăcute, carnete de asigurări sociale false...
Cuvintele lui F reușiră ceea ce cantitățile excesive de vodcă și napolitane cu ciocolată nu izbutiseră să facă - îi provocară greață:
- Păi... eu... voiam să zic... îmi pare rău, dar nu cred că aveți dreptul să mă întrebați despre asta.
Privind în continuare la ecran, F zise:
- Nu te-am întrebat. Am vrut doar săverific datele de identitate. Aici scrie că ai fost condamnată la optsprezece luni de închisoare.
- Chestiile astea n-au nicio legătură cu Leilani.
F nu răspunse nimic. Degetele ei fine apăsau clapele nu cu furie ca mai înainte, ci mângâindu-le parcă în căutarea altor informații.
- N-am făcut nimic, spuse Micky disprețuindu-se pentru lașitatea sa. Tipul cu care eram pe-atunci se ocupa de chestii din-astea, fără ca eu să am habar.
F părea mai interesată de ceea ce îi spunea computerul despre Micky, decât de ceea ce îi relata acum Micky în persoană.
Deși F nu o mai întreba nimic, Micky se simțea obligată cumva să se justifice în continuare:
- Întâmplarea a făcut să fiu și eu în mașină când l-a săltat poliția. Habar n-aveam ce era în portbagaj - nu știam nimic de actele false, de colecția de monede furate, nu, absolut nimic.
Ca și cum n-ar fi auzit un cuvânt din cele spuse de Micky, F zise:
- Ai fost trimisă la închisoarea de femei din Northem California. Asta e undeva la sud de Stockton, nu? Am fost odată la Festivalul Sparanghelului de la Stockton. La una dintre tarabe se vindea mâncare gătită de deținutele de la închisoarea de femei din Northern California. Din câte țin eu minte, toate felurile din care am gustat erau cam fade. Aici scrie că ești în continuare acolo.
- Nu, e complet greșit. N-am fost niciodată la Festivalul Sparanghelului.
Văzând însă încordarea de pe chipul femeii, Micky încercă să își îndulcească tonul:
- Am fost eliberată săptămâna trecută. Am venit să locuiesc cu mătușa mea, până reușesc să mă pun pe picioare.
- Aici scrie că ești tot la închisoare. Și că mai ai două luni de detenție.
- Mi-au dat drumul înainte de termen pentru bună purtare.
- Mă întorc imediat, zise F și, ridicându-se de pe scaun fără să se uite la Micky, se îndreaptă spre ușă.
36.
Peste bălării, prin noapte, în timp ce norii plutesc spre răsărit, iar cerul se purifică, băiatul șofează către apus, sub îndrumarea câinelui.
Treptat, deșertul dispare, iar sub pneuri se așterne o pajiște cu iarbă înaltă.
Motorul moare din lipsă de benzină, așa că vor fi nevoiți să-și continue drumul pe jos, străbătând un teren fertil, cum nu mai văzuseră de când ieșiseră din Colorado.
Când vehiculul se scutură, dându-și ultima suflare, s-a terminat și cu preria. Au ajuns acum într-o vale adâncă, unde plopi și alți copaci umbresc un pârâu iute, cu pajiști verzi de o parte și de alta.
Pe tot parcursul acestui drum străbătut cu mașina, nimeni nu a tras în ei, și nici n-au mai văzut cadavre carbonizate rostogolindu-se în noapte.Kilometru după kilometru, singurele lumini de pe cer au fost stelele.
Acum, când Curtis coboară din mașină, singurele sunete ale dimineții sunt păcăniturile motorului care se răcește.
Old Yeller este epuizată, cum era și de așteptat, după ce a făcut pe copilotul atâta amar de drum. Se duce la pârâu și lipăie cu nesaț din apa rece și proaspătă. Îngenunchiind ceva mai sus, în amonte, Curtis își astâmpără și el setea.
- Poate că sunt eu prost, îi zice el câinelui. Poate că Gabby are dreptate. Mi s-a părut că sunt un om isteț. Știa o mulțime de lucruri despre guvern, iar în plus ne-a și scos din bucluc. S-ar putea să fi avut dreptate și în privința mea.
Câinele e de altă părere. Cu un devotament tipic câinesc, pare că rânjește și dă din coadă.
- Bravo, ce cățea cuminte. Am promis că voi avea grijă de tine, dar acum, uite, am rămas fără mâncare.
Old Yeller îi atrage atenția la Mountaineer, spre care se îndreaptă țopăind, oprindu-se lângă portiera din dreapta.
Când Curtis deschide ușa, cățeaua sare pe scaun și zgârâie cu laba în torpedo. Curtis deschide capacul și constată că Gabby călătorea pregătit cu merinde de drum: trei pachete cu biscuiți sărați, o bucată de carne de vită, alta de carne de curcan, două pungi cu alune și o tabletă dde ciocolată.
Tot în torpedo, găsește și certificatul de înmatriculare al mașinii, din care află că pe proprietar îl cheamă Cliff Mooney. O fi rudă cu Gabby Hayes din partea mamei, nu-i așa?
Curtis memorează adresa lui Cliff, de care va avea nevoie într-o bună zi, pentru a-l recomensa pe acest om.
Luând mâncarea din torpedo, băiatul și cățeaua se instalează lângă pârâul argintiu, sub coroana bogată a unui copac falnic.
Rezemat cu spatele de trunchiul copacului, rupe carnea de vită în bucăți și hrănește cățeaua, înghițitură cu înghițitură.
Curtis desface unul dintre pachetele cu biscuiți, din care îi dă doi cățelei, nu mai mult însă, de teamă să nu i se facă rău.
Old Yeller mai lipăie niște apă din pârâu, după care se întoarce lângă Curtis și se așază acolo, cu spinarea lipită de coapsa lui. Mâncând biscuiți în continuare, băiatul o mângâie cu mâna stângă - încetișor, duios. Curând, cățeaua adoarme.
Dacă ești în mișcare, te poți ascunde mai bine. Ce bine ar fi dacă ar putea ajunge într-o zonă populată, unde să se piardă printre oameni.
Cățeaua însă nu are energia lui. Nu-i poate pretinde să se extenueze din lipsă de somn, ceea ce i-ar putea cauza moartea.
Termină de mâncat toți biscuiții, devorează apoi, ciocolata și își încheie micul dejun cu o pungă de alune. Ce frumoasă este viața!
În timp ce mestecă, își amintește de felul cum a abandonat Gabby vehiculul acolo, pe fundul salinei. În felul acesta, paznicul manifestase un comportament în cazul cel mai bun excentric, iar în cazul cel mai rău, psihotic.
În toată această aventură, Curtis nu întâlnise la nimeni o personalitate și comportare mai „alien”, decât la Gabby: felul exploziv cum țâșnise din mașină, fuga aceea frenetică pe solul fosforescent, potopul de înjurături...
Cățeaua scâncește și visează; labele din față îi zvâcnesc, iar cele din spate se mișcă de-a binelea. Old Yeller visează că aleargă.
Pune mâna pe pieptul ei, care se ridică și coboară rapid, în ritmul răsuflării. Simte cum îi bate inima, puterni și iute.
Spre deosebire de băiatul de la care a împrumutat numele, acest Curtis nu doarme niciodată, prin urmare, nici nu visează niciodată. Curiozitatea în îndeamnă să folosească legătura aceea specială băiat-câine, prin care mintea lui se sincronizează cu cea a surioarei lui în devenire. În felul acesta, pătrunde în lumea tainică a viselor ei.
O cățelușă printre alți cățeluși suge la mămica ei, fascinată de bătăile inimii acestia, pe urmă se lasă linsă de mama, limba aceea mare și caldă.... se cațără anevoios peste blana de pe burta mamei... pe urmă, atrasă mereu de misterul descoperirii, mai departe, blana mamei se preschimbă într-o pajiște mătăsoasă, greierii cântă... apoi, a crescut mare și aleargă singură după flutir portocali ca niști flăcări... din iarbă în pădure, umbre, parfum de frunze, ace de brad... orăcăit de broaște, când aleargă după căprioare aleargă cu ea și Prezența jucăușă, aici, ca pretutindeni, mereu....
Rezemat de copac, Curtis se înfioară, întâi de entuziams și încântare.
Curtis se înfioară în continuare și trăiește bucuria cățelei, profunda ei bucurie. Nu e doar bucuria de a alerga, de a sări sprintenă de pe buștean; nu e numai bucuria libertății sau a senzației de a fi VIU, ci bucuria sfredelitoare care vine o dată cu conștientizarea faptului că există acea Prezență sfântă, jucăușă.
Alergând cu ea în vise, Curtis se așteaptă parcă să vadă o figură impresionantă privind în jos din domurile de catedrală ale copacilor.
O dată cu visul se sfârșește și legătura cu veșnicia, apropierea aducătoare de bucurie a jucăușei Prezențe, iar Curtis se cutremură simțind pierderea.
Când se simte în stare să se ridice, se ridică. Atunci când se simte în stare să se miște, lasă în urmă umbra copacului.
Îl strânge pielea de pe obraji, de la lacrimile uscate.Cât s-au odihnit ei, a trecut deja de amiază.
Revigorată, Old Yeller pășește pe malul pârâului, amușinând floricele galbene și roz. O boare dulce plutește alene peste pajiște.
Brusc, lui Curtis scena asta i se pare prea moleșitoare. În fond, nu e o zi ca oricare, ci a treia zi de vânătoare. Nici pajiștea asta nu e o pajiște oarecare. Ca toate câmpurile dintre naștere și moarte, și aceasta este un potențial câmp de luptă.
Ca și înainte, amenințarea se va apropia venind dinspre răsărit, pe urmele soarelui. Refugiul, dacă e să-l găsească vreodată, se află spre apus, așa că trebuie imediat să treacă pârâul și să meargă mai departe.
Fluieră și câinele veni lângă el. Acum, nu mai e surioara lui în devenire, ci este chiar surioara lui.
37.
Plecând din birou fără nicio explicație, F. Bronson închise ușa în urma sa.
Din toate părțile, priviri de feline o fixau pe Micky cu intensitatea unor camere de supraveghere video. Era ca și cum, deși absentă acum, în mod magic F o studia prin ochii larg deschiși ai protagoniștilor din imagini.
Acum, principala problemă n-o mai reprezenta primejdia în care se afla Leilani, ci seriozitatea lui Micky, onestitatea sau josnicia ei.
Micky putea jura că aerul căpătase cumva consistența și mirosul de blană al felinelor din poster - poate că F avea pisici acasă, pisici adevărate, nu numai postere. Poate că adusese pe haine și în păr puf de pisică.
Acum, mai puțin decât oricând, nu-și putea permite să fie nervoasă. Dacă, la aroganța birocratică și la insultele proferate de F, reacționa prin sarcasm și ridiculizare, cum procedase de atâtea ori în trecut, ar obține o satisfacție meschină, dar în detrimentul lui Leilani.
F ieșise, probabil, din cameră pentru a-i cere recepționerei să sune la poliție, ca să verifice dacă, într-adevăr, Micky fusese eliberată din închisoare înainte de termen.
În fond, putea fi o fugară periculoasă care, sub înfățișarea asta inofensivă, venise aici să fure fondurile de protocol ale instituției sau să sustragă cine știe ce alte bunuri.
Ușa se deschise. F intră în birou.
Micky ridică numaidecât capul.
Fără să dea nicio explicație pentru absența de adineauri, F se așeză din nou la birou, tot fără să se uite la Micky. Aruncă însă o privire rapidă spre poșeta lui Micky, ca și cum s-ar fi întrebat dacă nu conținea cumva arme semiautomate, muniție de rezervă și ceva alimente necesare, pentru a rezista în cazul unei anchete prelungite la poliție.
- Cum o cheamă pe fată? întreabă F.
- Leilani Klonk.
Micky dictă pe litere ambele nume, renunțând să mai explice că, de fapt, cel de familie fusese născocit de mama țăcănită a fetiței.
- Știi câți ani are?
- Nouă.
- Numele părinților.
- Locuiește cu maică-sa și cu tatăl vitreg. Maică-sa își zice Sinsemilla, preciză Micky, dictând iarăși pe litere.
- Cum adică „își zice”?
- Păi, nu se poate să o cheme așa.
- De ce? întrebă F, holbându-se la tastatură, cu degetele pregătite să apese tastele.
- Este denumirea unei ierbi foarte puternice.
F părea contrariată.
- Unei ierbi?!?
- Da, știți, marijuana, stupefiante.
- Nu, nu știu, replică F, smulgând un șervețel dintr-o cutie și tamponându-se pe ceafă, fiindcă era leoarcă de transpirație. N-am de unde să știu așa ceva. Drogul meu cel mai tare e cafeau.
Simțindu-se ca și cum fusese din nou judecată și condamnată, Micky se strădui să-și păstreze calmul și să răspundă pe un ton ponderat:
- Eu nu mă droghez. Și nu m-am drogat niciodată.
Și nu mințea.
- Nu sunt de la poliție, domnișoară Bellsong. Nu trebuie să vă faceți griji din cauza mea. Nu mă interesează decât binele acestei fetițe.
Pentru ca F să se implice în acest caz, era necesar să o creadă pe Micky, iar ca s-o creadă pe Micky trebuia să simtă că exista o legătură între ele. Deocamdată, nu păreau să aibă nimic în comun, în afară de faptul că amândouă erau femei, ceea ce nu presupunea nicio afinitate specială.
Învățase din închisoare că femeile comunicau perfect când venea vorba despre bărbați, mai ales, dacă se punea problema să-i persiflezi. Așa că Micky spuse:
- O mulțime de tipi mi-au zis că drogurile te fac mai lucid, ceea ce mi se pare o minciună. E de-ajuns să mă uit la ei ca să-mi dau seama cât sunt de tâmpiți.
În cele din urmă, F își despinse privirea de pe tastatură.
- Leilani știe, probabil, numele adevărat al mamei sale.
Fața și ochii lui F aveau o opacitate de manechin. Lipsa aceasta studiată de expresivitate și refuzul de a se lăsa atrasă în discuții colaterale vădeau un dispreț suveran.
- Nu, nu-l știe, zise Micky. Leilani n-a auzit s-o strige cineva altfel decât Sinsemilla. Femeia e superstițioasă în privința numelor. Crede că dacă știi numele adevărat al unei persoane capeți puteri asupra ei.
- Ți-a zis ea asta?
- Leilani mi-a spus.
- Mă refeream la mamă.
- N-am vorbit, de fapt, niciodată cu mama.
- Având în vedere că te-ai prezentat aici pentru a depune plângere împotriva ei, acuzând-o că pune în primejdie viața copilului, pot deduce că ai cunoscut-o măcar?
Ridicând la loc stăvilarul în calea furiei ce începea să-i dea târcoale, Micky spuse:
- Da, am întâlnit-o o singură dată, Era tare stranie, drogată în ultimul hal. Dar cred că...
- Un nume de familie pentru mamă? întrebă F, îndreptându-și atenția din nou spre computer. Ori e doar Sinsemilla pur și simplu?
- După soț, o cheamă Maddoc. M-a-d-d-o-c.
Pe un ton plat, F întrebă:
- Ai vreo legătură cu ea?
- Poftim? Ce fel de legătură?
- Ești rudă cu ea, eventual prin alianță?
O picătură de transpirație i se prelinse lui Micky pe tâmpla dreaptă. O șterse cu palma.
- Cum v-am zis. N-am văzut-o decât o singură dată.
- Ai avut vreodată relații amoroase cu un bărbat de care era îndrăgostită și ea? V-ați disputat vreun iubit? AI fost încurcat cu vreun fost soț de-al ei - în fine ați avut vreo legătură de care ar putea aminti când voi sta de vorbă cu ea? Fiindcă, poți fi sigură, domnișoară Bellsong, totul iese la iveală mai devreme sau mai târziu.
Pisicile o studiau pe Micky, Micky se holba la F, iar F nu-și dezlipea privirea de pe tastatura computerului.
Din categoria oamenilor ignoranți, cruzi și tâmpiți, la care se referise F mai devreme și care o determinaseră să-și tapeteze biroul cu postere cu pisici, făcea parte acum și Micky. Poate din cauza episodului cu închisoarea. Sau poate doar din cauza unei incompatibilăți între ele. Indiferent de motiv însă figura acum pe lista lui F, o listă scrisă cu un creion pe care nicio gumă nu-l putea șterge.
În cele din urmă Micky spuse:
- Nu, nu există nimic personal între mine și mama lui Leilani. Sunt doar îngrijorată pentru fetiță, atâta tot.
- Numele tatălui?
- Preston.
Fața lui F deveni, în fine, ceva mai expresivă decât ecranul computerului.
- Doar n-o fi vorba despre Preston Maddoc?
- Ba cred că da. Până aceară, eu n-am auzit niciodată de el.
Cu sprâncenele arcuite, F spuse:
- N-ai auzit niciodată de Preston Maddoc?
- N-am apucat să mă documentez în privința lui. Din câte spune Leilani... în fine, nu știu, dar înțeleg că a fost acuzat de uciderea unor oameni, însă cumva a reușit să scape basma curată.
Expresia de vagă uimire întipărită o clipă pe chipul lui F se topi sub masca indiferenței birocratice, dar asistenta socială nu reuși să-și îndulcească și vocea, în care se deslușea o undă de dezaprobare:
- A fost achitat, domnișoară Bellsong. I s-a stabilit nevinovățua, în două procese separate. Asta e cu totul altceva decât „a scăpa basma curată”.
Micky se trezi din nou pe marginea scaunului, ghemuită în aceeași poziție imploratoare, dar de data asta nu-și mai îndreptă spatele și umerii. Trecându-și limba peste buze, simți gustul sărat al transpirației.
- Doamnă Bronson, nu știu dacă tipul a fost achitat sau nu, dar știu că fetița asta a trecut prin multe necazuri în viață, iar acum a ajuns într-o situație disperată. Cineva trebuie s-o ajute. Bun, de acord, poate că Maddoc n-o fi vinovat de tot ceea ce s-a spus despre el, numai că Leilani a avut un frate mai mare care acum a dispărut. Or, dacă ea are dreptate, dacă Preston Maddoc l-a ucis pe fratele ei, atunci înseamnă că și viața ei e în pericol. Iar eu o cred, doamnă Bronson. Cred că și dumneavoastră i-ați da crezare.
- L-a ucis pe fratele ei?
- Da, doamnă. Așa spune ea.
- A văzut ea asta cu ochii ei?
- Nu, n-a văzut. Dar...
- Păi, dacă n-a văzut, de unde știe ea că așa s-a întâmplat?
Încercând să nu-și piardă răbdarea, Micky spuse:
- Maddoc a plecat cu băiatul, dar de întors s-a întors fără el. A...
- Unde l-a dus?
- În pădure. Au...
- Cum „în pădure”? Nu-s prea multe păduri pe-aici.
- Leilani zice că asta a fost în Montana. Pe un teren unde vin OZN-uri...
- OZN-uri?
Aidoma unei păsări care își construiește cuibul și smulge fir după fir dintr-o zdreanță, D părea decisă să „ciugulească” din povestea lui Micky, nu fiindcă ar fi dorit să ajungă la o concluzie, ci din pura plăcere de a destrăma și a distruge totul. Când auzi cuvântul OZN-uri, privirea i se ascuți și, ca un șoim care își vede șobolanul și din înaltul cerului, o asaltă cu întrebări:
- Farfurii zburătoare?
- Domnul Maddoc crede în OZN-uri. Întâlniri cu extratereștri, chestii din astea ciudate...
- De când? Dacă e adevărat, normal ar fi fost ca presa să fi făcut mare caz de așa ceva. Nu crezi? Știi bine că presa nu iartă nimic.
- Din câte spune Leilani, tipul e obsedat de OZN-uri încă de când s-a însurat cu mama ei. Leilani zice....
- Dar l-ai întrebat direct pe domnul Maddoc despre băiat?
- Nu. Ce rost ar avea?
- Vasăzică, te bizui în întregime pe afirmațiile unui copil, nu-i așa?
- Dumneavoastră nu procedați adesea la fel în activitatea pe care o desfășurați? Oricum, nu l-am văzut niciodată.
- Nu l-ai văzut pe domnul Maddoc? Bun, deci nu i-ai văzut niciodată - nici pe el, nici pe mama fetei.
- Cum v-am spus, pe mamă am văzut-o o dată. Era atât de drogată, încât nici nu știa pe ce lume era. Probabil că nici nu mai ține minte că ne-am întâlnit.
- Dar ai văzut cu ochii dumitale când se droga?
- Ce nevoie aș fi avut să văd, când lucrul ăsta era absolut evident din comportamentul ei. Îi țâșneau drogurile prin toți porii, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Numai și fiindcă maică-sa se droghează aproape mereu, și tot aveți un motiv să o luați pe Leilani din casa aia.
Interfonul piui pe biroul lui F, fără însă ca recepționera să spună ceva.
- Mă întorc imediat, spuse F, fără însă ca recepționera să spună ceva.
Lui Micky îi venea să rupă afișele cu pisici de pe pereți. Îi venea și să-și smulgă hainele de pe ea, dar știa că dacă ar fi făcut asta s-ar fi plasat într-o situație și mai dezavantajoasă față de F. Bronson.
De data asta, F nu lipsi din birou decât câteva minute. Revenind în fața computerului, spuse:
- Bun, povestește-mi despre fratele care a dispărut.
Deși știa că ar fi fost preferabil să-și înăbușe furia, Micky nu se putu abține totuși să nu izbucnească:
- Ce-ați făcut, ați sunat la poliție?
- Poftim?
- Ați verificat ca să vă convingeți că nu am evadat din închisoare?!
Cu un aer implacabil, F se uită în ochii ei:
- În locul meu, ai fi făcut la fel. Nu trebuie să te simți ofensată.
- Din punctul meu de vedere, lucrurile nu arată la fel, ripostă Micky, îngrozită de reacția sa.
- Cu tot respectul cuvenit, domnișoară Bellsong, eu am altă părere.
O palmă peste obraz nu ar fi umilit-o mai mult. În ochii lui F se citea un dispreț glacial, o îndârjire cruntă și rece, ca o contrapondere a furiei care clocotea în inima lui Micky.
Dintre toate asistentele sociale care lucrau acolo, soarta făcuse ca Micky să dea tocmai peste asta și să ajungă să se împungă amândouă, ca doi tauri turbați.
Leilani. Avea o responsabilitate față de Leilani.
Reprimându-și furia și mândria, care puteau să-i țină loc de mâncare pentru toată ziua, cel puțin, Micky insistă pe un ton rugător:
- Lăsați-mă să vă povestesc despre fetiță. Și despre fratele ei. Vreau să vă povestesc tot, de la început până la sfârșit, fără întreruperi, fără întrebări și răspunsuri.
- De acord, se învoi F, pe un ton sec.
Micky condesă povestea lui Leilani, având grijă însă să omită cele mai revoltătoare aspecte, de teamă ca F să nu considere totul o fabulație. Dar în pofida acestei versiuni prescurtate, F începu să-și piardă răbdarea - se foia mereu pe scaun, ba lua carnețelul, ca și cum ar fi vrut să noteze ceva, ba îl punea la loc pe masă, fără să fi scris nimic.
De fiecare dată când Micky menționa numele lui Preston Maddoc, asistenta socială se încrunta - pielea i se încrețea la colțurile ochilor, iar buzele i se lipeau strâns, de parcă ar fi fost cusute. În mod evident, nu era de acord cu ideea că Maddoc putea fi un asasin, or, lucrul acestea se citea pe fața ei.
Atitudinea ei nu se justifica doar prin faptul că Micky îi era antipatică. Se părea că avea o părere bună despre Maddoc și, cu toate că nu îi lua apărare, se simțea că nu avea de gând să își reconsidere opinia.
Când Micky termină, F spuse:
- Dacă ești convinsă că s-a comis o crimă, de ce nu te duci mai bine la poliție?
În acest caz s-ar fi complicat lucrurile. Nu avea pic de încredere în instituția poliției. În plus, știa că autoritățile locale nu ar avea niciun chef să demareze o anchetă referitoare la niște fapte petrecute pe un teritoriu care nu intra sub jurisdicția lor, când existau atâtea infracțiuni aici, în propria parohie.
Nu-l cunoscuse pe Lukipela personal, așa că acuzațiile ei se bazau doar pe ceea ce îi povestise Leilani, ceea ce le făcea mai puțin credibile.
În ciuda acestor gânduri răzlețe, formulă un răspuns succint:
- Desigur, va trebui investigată și dispariția lui Lukipela, dar pentru moment contează situația lui Leilani, siguranța ei. Nu-i nevoie să așteptăm ca poliția să constate că Luki a fost omorât, pentru ca să luăm măsuri menite s-o ocrotească pe Leilani. Fetița e vie, e în primejdie chiar acum, așa că ea prezintă importanță în clipa de față.
Fără să facă vreun comentariu, F se întoarse spre computer și începu să scrie ceva. Continuă să scrie vreo două-trei minute - poate că făcea un rezumat al rezumatului lui Micky, ori, cine știe, conchidea că orice investigație ulterioară era inutilă, recomandând închiderea dosarului.
Afară, ziua parcă luase foc. California era mistuită de arșiță.
Când se opri din scris, F se întoarse spre Micky și zise:
- Încă o întrebare, dacă nu te deranjează. Dacă ți se pare prea personală, nu ești obligată să răspunzi.
Precaută, afișând un zâmbet pe buze ca un ruj de proastă calitate, Micky spera ca intervenția ei să aibă totuși niște rezultate.
- Despre ce este vorba?
- L-ai descoperit pe Iisus în închisoare?
- Pe Iisus?
- Da, în fine, Iisus, Allah, Buddha, Vishnu. Mulți oameni se întorc spre religie, când ajung după gratii.
- Sper că am găsit acolo o cale, o direcție. Plus ceva mai mult simț practic.
- Oamenii deprind o mulțime de lucruri în închisoare, care seamănă mult cu religiile, chiar dacă nu sunt considerate ca atare, spuse asistenta socială. Mișcări politice extremiste, de stânga, de dreapta, unele rasiste, majoritatea pline de ranchiună la adresa lumii.
- Eu nu port pică nimănui.
- Sunt convinsă că îți dai seama de ce manifestam această curiozitate.
- Sinceră să fiu, nu, nu-mi dau seama.
- Știm amândouă că Preston inspiră ură unor fracțiuni diverse, atât religioase, cât și politice.
- Realitatea e că nu știu. Habar n-am cine este acest individ.
F ignoră protestele lui Micky.
- Oameni, care în mod normal se dușmănesc unii pe alții, fac front comun împotriva lui Maddoc. Vor să-l distrugă, doar fiindcă nu sunt de acord cu el din punct de vedere filosofic.
Micky aproape pufni în râs, auzind acuzația că niște motive filosofice ar fi determinat-o să ia atitudine împotriva acestui personaj.
- Hei, filosofia mea este să fac cât mai puține valuri cu putință, să mă descurc de la o zi la alta și poate să am parte de un pic de fericire, fără ca pentru asta să mă bag în vreun adânc bucluc. „Adâncă” filosofie, nu-i așa?
- Bine, atunci, spuse F. Mulțumesc că ai venit.
Asistenta socială se întoarse spre computer. Abia într-un târziu, Micky se dumiri că fusese concediată.
- O să trimiteți pe cineva acolo?
- Cazul are un număr acum. Ceea ce înseamnă că i se va da curs.
- Azi?
F ridică privirea, uitându-se nu la Micky, ci la unul dintre postere: un cotoi alb și pufos, cu o căciuliță roșie de Moș Crăciun pe cap, stând în zăpadă.
- Nu, nu astăzi. Nu este vorba despre abuzuri fizice sau sexuale. Copilul nu este expus unui risc major.
Simțind că nu se făcuse deloc înțeleasă, Micky spuse:
- Dar o s-o omoare.
Privind cu nostalgie la pisoi, de parcă și-ar fi dorit să intre și ea în poster, unde era răcoare și bine, F spuse:
- Presupunând că fata nu fabulează, ai zis că o s-o ucidă de ziua ei, adică în februarie.
- Am zis „până” la acea dată, o corectă Micky. Poate în februarie, poate săptămâna viitoare. Mâine e vineri. Vreau să zic că la voi nu se lucrează în week-end, așa că dacă nu veniți mâine acolo, s-ar putea ca până luni ei să fi și plecat deja.
F avea o privire fixă, de parcă s-ar fi cufundat într-o meditație profundă. Asistenta socială era ca o gaură neagră psihică; în preajma ei, te simțeai vlăguit emoțional.
- Mașina lor e la reparat, insistă Micky, deși se simțea stoarsă, epuizată. Poate fi gata din clipă în clipă.
Oftând, F smulse două șervețele din cutie și se tamponă pe frunte, cu multă grijă ca să nu-și strice machiajul. Pe urmă, ridică privirea, mirată oarecum că Micky era tot acolo.
- La ce oră ziceai că ai interviul pentru slujbă?
- La trei, zise Micky. Am tot timpul să ajung acolo.
- La închisoare te-ai specializat în programe de calculator?
- Mda, au profesori buni acolo, spuse Micky, crezând că asistenta voia iar s-o jignească.
- Cum ți se pare piața locurilor de muncă în perioada asta?
Iată prima întrebare normală, ca între două femei, de când Micky intrase în acest birou.
- Peste tot mi se spune că economia este în declin.
- Oamenii sunt răi, declară F.
Micky nu știa cum ar fi trebuit să reacționeze la o asemenea remarcă.
- În societatea asta de consum, spuse F, pe un ton aproape binevoitor, ca și cum s-ar fi adresat unei surori, când te prezinți la un interviu pentru angajare trebuie să fii perfectă - numai plusuri, fără minusuri. În locul tău, aș fi mai atentă la felul în care mă îmbrac. Hainele nu servesc scopului pe care îl urmărești.
Taiorașul acesta roz-bombon era cel mai frumos lucru din garderoba lui Micky.
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, F spuse:
- Nu-i vorba de magazinul de unde l-ai cumpărat, care se ghicește de la o poștă. Nu asta contează. Din păcate, fusta e prea scurtă, prea strâmtă, iar bluza mult prea decoltată. Oricine te-ar vedea, la o firmă, începând cu directorul de resurse umane, simte că ești un potențial „bucluc”. Or, numai asta nu le trebuie lor, în ziua de azi. Ți-aș recomanda să te îmbraci cu altceva, mai puțin... țipător.
Poate că sfaturile lui F erau bine intenționate. Sau poate că nu. Poate că i-a și mulțumit, înainte să plece. Poate că nu. Nu-și mai amintea. Se trezise brusc pe hol, fără să știe când deschisese ușa și când ieșise afară.
Ca și înainte, tot patru scaune, dar șapte persoane, în loc de cinci, ca la venire. Pe hol, părea și mai cald decât în birou.
Iar în ascensor atmosfera era de-a dreptul încinsă. I se părea că se mișcă pereții cabinei cu totul, că presiunea e din ce în ce mai puternică.
Ajunsă la parter, reperă toaleta. O cuprinse o senzație de greață caldă, uleioasă; îi era frică să nu vomite.
Deschise robinetul de apă rece, și își puse încheieturile mâinilor sub jet. Închise ochii. Respira lent, respira adânc. Apa nu era suficient de rece, dar își făcea totuși efectul.
Ștergându-se pe mâini, în cele din urmă, se întoarse spre oglinda lungă de pe perete. Când plecase de-acasă, crezuse că hainele cu care se îmbrăcase puteau crea o impresie bună, că avea un aer serios, de femeie de afaceri. Credea că părea drăguță.
Acum imagnea din oglindă își bătea joc de ea. Fusta chiar era prea scurtă și prea strâmtă. Fără să fie exagerat de decoltată, bluza părea totuși nepotrivită pentru un interviu de angajare. Poate că și tocurile de la pantofi erau prea înalte.
Totul la ea părea... țipător. Ieftin. Imaginea unei femei așa cum fusese ea până atunci și nu cum își dorea să devină. Nu se îmbrăcase pentru ea sau pentru slujba pe care voia s-o obțină, ci pentru bărbați, pentru acel gen de bărbați care nu o tratau niciodată cu respect, pentru genul de bărbați care îi distruseseră viața. Oglinda de acasă nu-i arătase tot ceea ce ar fi trebuit să știe.
Pilula era amară, dar și mai amară era modalitatea în care îi fusese administrată. De către F. Bronson.
Crezuse că depășise faza în care își folosea frumusețea ca pe o unealtă sau ca pe o armă, dar, de fapt, se întâmplase un lucru cu implicații mult mai profunde. Conceptul ei de frumusețe se schimbase complet; iar, când privea în oglindă, se speria, fiindcă nu mai găsea nimic din vechile repere.
Se maturizase, probabil, dar lucrul acesta o înfricoșa acum, când nu se mai putea bizui nici măcar pe frumusețea ei fizică.
Îi venea să facă țăndări oglinda. Numai că trecutul nu putea fi sfărâmat așa de ușor ca sticla. Or, în fața ei se afla trecutul, îndârjit, nemilos.
38.
Băiatul și câinele - primul capabil să tolereze mai bine decât celălalt canicula de august, celălalt cu un miros mai bun decât primul - așadar, băiatul și câinele fericiți că sunt împreună, au pornit în căutarea viitorului, întâi peste șesuri și pe urmă pe un drum de țară pustiu care, după o cotitură, devine brusc populat.
Vreo treizeci de case-rulotă, plus cam cincisprezece camioane cu remorci acoperite pentru înnoptat, precum și o mulțime de vehicule utilitare s-au strâns lângă șoseaua asflatată cu două benzi de circulație și pe pajiștea alăturată.
Singurele construcții permanente se zăresc în depărtare: o fermă, un hambar, grajduri.
Când vede acest spațiu plin de lume, Curtis e tentat să treacă repede mai departe. Îl îngrijorează prezența la un loc a atâtor case rulotă. După mintea lui, o fi vorba de vreo întâlnire a ucigașilor în serie.
Poate că spre campingul acesta se îndreptau și cei doi criminali cu părul alb care aveau cultul dinților.
Old Yeller nu detectează însă niciun pericol.
Curtis are încredere în instinctele ei. În afară de asta, mulțimea de oameni adunată aici constituie un bun camuflaj, în cazul în care răufăcătorii și-ar face apariția scormonind cu aparatura lor electronică, în căutarea tipului unic de energie produsă de băiat.
Intrigat, dar îngrijorat în continuare din cauza oamenilor care se află acolo, se bizuie totuși pe judecata lui Old Yeller.
Băiatul și cățeaua intră in camping, fără să fie opriți la poartă, asta fiindcă se presupune că veniseră cu vreunul dintre turiștii care au tras acolo.
Peste tot, turiștii vorbesc unii cu alții - conversații purtate în șoaptă, cu multă gravitate, dar și replici gălăgioase și pătimașe.
Din frânturile prinse de Curtis, în timp ce se plimbă cu Old Yeller pe-acolo, băiatul ajunge la concluzia că toți inșii aceștia sunt adepții OZN-urilor. Se adună aici de două ori pe an, în preajma datelor rămase celebre datorită unor vizite făcute de extratereștri, însă întâlnirea de acum are legătură cu un eveniment recent, inedit, care le-a stârnit interesul.
Locurile de parcare sunt dispuse în raze, ca spițele unei roți; în centru se află o suprafață perfect circulară de pământ sterp, cu un diametru cam de trei metri și jumătate.
Un bărbat înalt și voinic, cam la vreo șaizeci de ani, stă în picioarele pe acest petic de pământ sterp. Poartă mocasini, șosete alte, un șort kaki din care se văd niște genunchi aspri și păroși ca niște nuci de cocos, plus o cămașă tot kaki, cu mânecă scurtă și epoleți, de parcă s-ar pregăti să plece într-o expediție în Africa, în căutarea legendarului mormânt al elefanților.
Vreo douăzeci de persoane s-au strâns în jurul acestui om. S-ar zice că toți au o reținere să se aventureze în zona moartă unde stă el.
Când Curtis se alătură grupului, unul dintre nou-sosiți îi explică altuia:
- Ăsta-i chiar bătrânul Neary. A fost acolo, sus.
Domnul Neary vorbește despre Clara, prima vacă trimisă în cosmos.
- Ce vacă bună era Clara, draga de ea. Dădea o găleată plină cu lapte cu conținut scăzut de grăsimi. Niciodată nu mi-a creat necazuri.
„Necazurile” pricinuite de vaci sunt ceva nou pentru Curtis, care nu prea știe la ce s-a referit bătrânul. Dar mai bine să asculte în continuare, fiindcă, dacă n-ar răbdare să înveți, n-o să afli niciodată nimic, cum spunea maică-sa.
- Vacile Holstein, ca rasă, sunt niște cretine, afirmă domnul Neary. Asta-i părerea mea. Unii pot susține că vacile Holstein sunt la fel de deștepte ca vacile Jersey sau Hereford. Sincer, cine poate spune așa ceva, înseamnă că nu se pricepe la vaci.
- Cele mai deștepte vaci sunt vacile din rasele Alderney și Galloway, zice unul dintre acei adunați în afara zonei moarte.
- Păi, așa putem sta aici toată ziua și să discutăm despre inteligența vacilor, zice domnul Neary. Dar în felul acesta nu ajungem mai aproape de Cer. Oricum, Clara mea nu era o Holstein tipică, în sensul că ea era inteligentă. Nu o inteligență cum am eu sau cum aveți voi, poate nici măcar cât câinele ăsta - și arată spre Old Yeller - dar ea le scotea pe celelalte vaci din staul dimineața și le ducea la păscut, după care tot ea le mâna seara înapoi.
- Vacile din rasa roșie de Lincolnshire sunt cele mai inteligente, decretează o femeie robustă, cu părul prins în două codițe libere și cu pipa în gură.
Domnul Neary pare enervat de replica acestei cucoane impozante.
- Mda, dar, după cum se vede, pe extratereștri nu i-au pasionat vacile din rasa roșie de Lincolnshire, nu crezi? Au venit, în schimb, aici, și au luat-o pe Clara - și după părerea mea, știau că ea era cea mai deșteaptă vacă din tot staulul. În fine, cum vă povesteam, vehiculul acela ca un metal lichid s-a lăsat peste Clara, care stătea pur și simplu liniștită, așa ca voi și ca mine, acum.
Majoritatea celor din jurul cercului ridică privirile spre cer, unii circumspecți, alții minunându-se parcă.
O tânără palidă ca laptele degresat al Clarei zice:
- S-a auzit vreun zgomot? Niște module de tonuri armonice?
- Domniță, dacă vă referiți cumva la sunete de cimpoi, venite de la ei și de la mine, cum vedem în filme, nu, nici vorbă de așa ceva. Totul s-a petrecut într-o liniște mormântală. A ieșit o rază de lumină roșie din vehicul, ca un proiector, dar era de fapt un fel de rază de levitație. Clara s-a ridicat de la pământ într-o coloană de lumină roșie, cu un diametru de trei metri și jumătate.
- Ce rază mare de levitație! exclamă un tânăr pletos, îmbrăcat în blugi și un tricou pe care scrie FRODO LIVES.
- Sărăcuța de ea a scos doar un muget de uimire, zice domnul Neary, iar pe urmă s-a înălțat fără niciun protest, răsucindu-se lent așa, și așa, dintr-o parte în cealaltă, de parcă n-ar fi cântărit mai mult decât un fulg.
Uitându-se cu subînțeles la tipa care fumează pipă, adaugă:
- Dacă ar fi fost o vacă din rasa roșie de Lincolnshire, ce tărăboi ar fi făcut!
Și așa Curtis află o mulțime de lucruri despre vaci, deși nu știe la ce i-ar putea folosi.
- Dar de ce să vrea să ia o vacă? se miră adeptul lui Frodo.
- Pentru lapte, sugerează tânăra palidă. Poate că pe planeta lor s-a produs vreo catastrofă biologică parțială, din cauze acsolt naturale, ceea ce a provocat deficiențe în aprovizionarea cu alimente.
- Nu, nu, sunt suficient de avansați din punct de vedere tehnologic, încăt să își poată clona speciile indigene, opinează un tip cu aer profesoral, care fumează dintr-o pipă și mai mare decât a femeii robuste. Sunt capabili să își completeze cirezile din resurse proprii.
- Sau poate li s-a făcut poftă și lor de niște cheeseburgeri delicioși, zice un tip rumen la față, care ține într-o mână o cutie cu bere, iar în cealaltă un hot-dog din care a mâncat jumătate.
Câteva persoane râd: totuși, tânăra palidă, care seamănă cu o eroină de tragedie antică, se simte profund ofensată și se rățoiește la glumețul de lângă ea:
- Dacă ființele astea sunt capabile să străbată galaxia, poți fi sigur că au o inteligență avansată, ceea ce înseamnă că sunt vegetariene.
Punându-și în valoare talentul său de orator, Curtis zice:
- Sau poate că folosesc vaca pe post de organism-gazdă pentru niște arme fabricate biologic. În felul acesta, e posibil să implanteze vreo zece embrioane în corpul vacii, să o trimită înapoi pe pășine, fără ca nimeni să știe ce se dezvoltă din embioanele plasate în Clara. Până când, într-o bună zi, vaca o să se îmbolnăvească rău de tot și o să moară, iar din cadavrul ei descompus vor ieși zece „soldăței” insectiformi, fiecare mare cât un ciobănesc german, care la un loc vor avea suficientă forță cât să radă de pe fața pământului un orășel de o mie de oaeni, în nici douăsprezece ore.
Toți se holbează la Curtis.
Băiatul își dă seama imediat că s-a abătut de la spiritul conversației sau a încălcat vreun protocol de comportament al adepților OZN-urilor, dar în rest nu realizează în ce a constat ofensa pe care a adus-o auditoriului. Străduindu-se să dreagă lucrurile, care din lac în puț, cum spune proverbul:
- Păi, sigur, poate că nu vor avea formă de insectă, ci de reptilă, ceea ce ar însemna că le-ar trebui șaisprezece ore ca să radă de pe fața pământului un orășel de o mie de cetățeni, fiindcă soldații-reptilă nu ucid cu aceeași eficiență ca soldații-insectă.
În jurul lui, un evantai de expresii - de la nedumerire, până la enervare.
Tânăra palidă se rățoiește la el:
- Ființele dotate cu o inteligență avansată nu au defectele noastre. Nu își distrug sistemul ecologic. Nu poartă războaie și nu mănâncă animalele, decretează ea, holbându-se acum la fumătorii de pipă. Și nici nu fumează.
Pe urmă, își îndreaptă ochii glaciali din nou spre Curtis, care riscă să sufere efecte de ciogenie profundă:
- Nu au prejudecăți bazate pe rasă sau sex, continuă ea. Nimic de genul ăsta. Nu-și distrug niciodată organismul cu alimente excesiv de grase, zahăr rafinat și cofeină. Nu mint și nu înșală pe nimeni, nu provoacă războaie, cum am mai zis, și nici nu incubează insecte ucigașe în vaci.
- Păi, universul ăsta e mare, zice Curtis, care, fără să se dea bătut, caută să fie împăciuitor. Și din fericire pentru noi, ființele spațiale cele mai rele, la care mă refeream eu, n-au ajuns deocamdată până în capătul acesta, aici, la noi.
Tânăra se face și mai palidă, iar ochii scapără așchii de gheață, de parcă i-ar fi adăugat cineva în creier niște serpentine refrigeratoare suplimentare.
- Firește, astea sunt niște pure speculații, se grăbește Curtis să precizeze.
Înainte ca Meduza aceasta fără șerpi să-l preschimbe pe Curtis în stană de piatră, domnul Neary intervine:
- Măi, băiete, n-ar trebui să mai pierzi atâta timp cu jocurile alea video SF, care ți-au băgat în cap. Noi vorbim aici despre realitate, nu despre aiureli din alea fanteziste cu care Hollywood-ul le strică mintea copiilor.
Cei adunați în jurul zonei moarte își exprimă acordul cu această opinie, iar unul dintre ei întreabă:
- Domnule Neary, v-a fost frică atunci când extratereștrii s-au întors să vă ia?
- Domnule, firește, am fost îngrijorat, dar speriat, nu. Asta s-a întâmplat la șase luni după ce Clara a plecat plutind în zbor, ceea ce explică motivul pentru care avem două perioade de veghe aici, în fiecare an, la date aniversare. Apropo, unii zic că vin aici special ca să se înfrupte din prăjiturile făcute de nevastă-mea, așa că vă poftesc pe toți să gustați din ele. Desigur, anul acesta, avem trei perioade de veghe - cea de acum fiind neprevăzută și datorându-se întâmplărilorcare au loc chiar în momentul de față, acolo.
Și, devenind parcă mai înalt, arată spre est, dincolo de câmpie, spre colina care se ridică în spatele unui pâlc de copaci.
- Scandalul din Utah, care, știm cu toții, nu are nimic de-a face cu magnații drogurilor, cum susține guvernul.
Pe mutrele celor din jur se citește neîncrederea în afirmațiile autorităților.
Curtis profită de această reacție pentru a se reabilita în ochii oamenilor. Pășește de pe iarbă în cercul de pământ sterp și, ridicând glasul, declară:
- Halal guvern! Niște satrapi, nebuni după putere, care habar n-au de nimic!
Degeaba, cuvintele lui nu-i aduc simpatia auditoriului, care a amuțit complet.
În timpul acesta, Old Yeller se trântește pe jos, cu labele în sus, arătându-și burta, fiindcă simte că demersul lui Curtis trebuie compensat cumva printr-o dovadă de supunere.
Convins că Old Yeller procedează greșit, deoarece nu are cum să ghicească ce este în capul unor oameni, băiatul turuie mai departe, imitându-l deja pe Gabby:
- Halal guvern! Niște hoți, cu toții, care te jecmănesc de bani, de pământ, de case, de hainele de pe tine, nenorociții!
Cățeaua scâncește.
Uitându-se la ufologii din jur, Curtis nu vede niciun zâmbet, ci doar fețe uimite și încruntate, ba chiar și expresii de milă, la câțiva.
- Măi, băiete, probabil că părinții tăi sunt plecați, fiindcă altminteri ce mamă de bătaie ți-ar mai trage, ca să te înveți minte să mai spui asemenea prostii!
Lui Curtis îi vine să plângă: fiindcă a făcut-o de rușine pe surioara lui, cu comportamentul său, și s-a dat în spectacol în fața atâtor persoane străine.
- Domnule Neary, să știți că n-am făcut nimic rău, spune el pe un ton sincer și rugător.
În mod inexplicabil, tocmai aceste cuvinte îl fac pe domnul Neary să-și iasă din fire:
- Tinere, ai întrecut măsura. Ajunge!
Cu un ultim efort disperat de a se face înțeles, Curtis spune:
- Domnule Neary, vă rog, eu nu sunt tocmai întreg la minte. Mi-a zis mie o doamnă extrem de frumoasă că sunt prea dulce pentru lumea asta. Da, poate că sunt cam prost, prea dulce, prea bun, prost cum era Gump, așa sunt, da.
Old Yeller sare în picioare, considerând probabil că situația a deveni prea periculoasă ca să mai stea așa, cu burta în sus. Pe urmă, sare afară din zona moartă, exact în clipa în care domnul Neary face primul pas spre Curtis.
Bizuindu-se, în fine, pe insinctele câinelui, Curtis țâșnește pe urmele ei. Din nou, băiatul și câinele au devenit fugari.
39.
Chiar dacă odinioară, bibliotecile din sudul Californiei fuseseră aidoma celor descrise în cărți - rafturi până în tavan, firide în cotloane ascunse unde puteai citi confortabil - astăzi arătau cu totul altfel. Rafturile nu se mai înălțau până în tavan, fiindcă tavanul era format dintr-un grătar de plăci acustice intercalate cu tuburi de neon, din care se revărsa o lumină prea rece pentru a îndemna la visare, ca pe timpuri.
Lui Micky i se părea că domnea aici o atmosferă de spital: sumbră, în ciuda luminii orbitoare, antiseptică, marcată nu de tăcerea studiului aplicat, ci de liniștea suferinței stoice.
Un spațiu larg din sală era rezervat computerelor, toate cu acces la Internet.
Jumătate din mese erau ocupate de cititori, dar Micky îi ignoră. Se simțea stingeră în taiorașul ei roz, deși până adineauri i se păruse că are un aer de femei serioasă și încrezătoare în forțele proprii.
Concectată la rețea, parcă era un detectiv care pornise pe urmele lui Preston Maddoc. Activitatea ei de copoi dădu roade imediat: nenumărate site-uri ofereau o bogăție de informații despre personajul vânat.
..............................................................................
Lui Micky îi venea să rupă afișele cu pisici de pe pereți. Îi venea și să-și smulgă hainele de pe ea, dar știa că dacă ar fi făcut asta s-ar fi plasat într-o situație și mai dezavantajoasă față de F. Bronson.
De data asta, F nu lipsi din birou decât câteva minute. Revenind în fața computerului, spuse:
- Bun, povestește-mi despre fratele care a dispărut.
Deși știa că ar fi fost preferabil să-și înăbușe furia, Micky nu se putu abține totuși să nu izbucnească:
- Ce-ați făcut, ați sunat la poliție?
- Poftim?
- Ați verificat ca să vă convingeți că nu am evadat din închisoare?!
Cu un aer implacabil, F se uită în ochii ei:
- În locul meu, ai fi făcut la fel. Nu trebuie să te simți ofensată.
- Din punctul meu de vedere, lucrurile nu arată la fel, ripostă Micky, îngrozită de reacția sa.
- Cu tot respectul cuvenit, domnișoară Bellsong, eu am altă părere.
O palmă peste obraz nu ar fi umilit-o mai mult. În ochii lui F se citea un dispreț glacial, o îndârjire cruntă și rece, ca o contrapondere a furiei care clocotea în inima lui Micky.
Dintre toate asistentele sociale care lucrau acolo, soarta făcuse ca Micky să dea tocmai peste asta și să ajungă să se împungă amândouă, ca doi tauri turbați.
Leilani. Avea o responsabilitate față de Leilani.
Reprimându-și furia și mândria, care puteau să-i țină loc de mâncare pentru toată ziua, cel puțin, Micky insistă pe un ton rugător:
- Lăsați-mă să vă povestesc despre fetiță. Și despre fratele ei. Vreau să vă povestesc tot, de la început până la sfârșit, fără întreruperi, fără întrebări și răspunsuri.
- De acord, se învoi F, pe un ton sec.
Micky condesă povestea lui Leilani, având grijă însă să omită cele mai revoltătoare aspecte, de teamă ca F să nu considere totul o fabulație. Dar în pofida acestei versiuni prescurtate, F începu să-și piardă răbdarea - se foia mereu pe scaun, ba lua carnețelul, ca și cum ar fi vrut să noteze ceva, ba îl punea la loc pe masă, fără să fi scris nimic.
De fiecare dată când Micky menționa numele lui Preston Maddoc, asistenta socială se încrunta - pielea i se încrețea la colțurile ochilor, iar buzele i se lipeau strâns, de parcă ar fi fost cusute. În mod evident, nu era de acord cu ideea că Maddoc putea fi un asasin, or, lucrul acestea se citea pe fața ei.
Atitudinea ei nu se justifica doar prin faptul că Micky îi era antipatică. Se părea că avea o părere bună despre Maddoc și, cu toate că nu îi lua apărare, se simțea că nu avea de gând să își reconsidere opinia.
Când Micky termină, F spuse:
- Dacă ești convinsă că s-a comis o crimă, de ce nu te duci mai bine la poliție?
În acest caz s-ar fi complicat lucrurile. Nu avea pic de încredere în instituția poliției. În plus, știa că autoritățile locale nu ar avea niciun chef să demareze o anchetă referitoare la niște fapte petrecute pe un teritoriu care nu intra sub jurisdicția lor, când existau atâtea infracțiuni aici, în propria parohie.
Nu-l cunoscuse pe Lukipela personal, așa că acuzațiile ei se bazau doar pe ceea ce îi povestise Leilani, ceea ce le făcea mai puțin credibile.
În ciuda acestor gânduri răzlețe, formulă un răspuns succint:
- Desigur, va trebui investigată și dispariția lui Lukipela, dar pentru moment contează situația lui Leilani, siguranța ei. Nu-i nevoie să așteptăm ca poliția să constate că Luki a fost omorât, pentru ca să luăm măsuri menite s-o ocrotească pe Leilani. Fetița e vie, e în primejdie chiar acum, așa că ea prezintă importanță în clipa de față.
Fără să facă vreun comentariu, F se întoarse spre computer și începu să scrie ceva. Continuă să scrie vreo două-trei minute - poate că făcea un rezumat al rezumatului lui Micky, ori, cine știe, conchidea că orice investigație ulterioară era inutilă, recomandând închiderea dosarului.
Afară, ziua parcă luase foc. California era mistuită de arșiță.
Când se opri din scris, F se întoarse spre Micky și zise:
- Încă o întrebare, dacă nu te deranjează. Dacă ți se pare prea personală, nu ești obligată să răspunzi.
Precaută, afișând un zâmbet pe buze ca un ruj de proastă calitate, Micky spera ca intervenția ei să aibă totuși niște rezultate.
- Despre ce este vorba?
- L-ai descoperit pe Iisus în închisoare?
- Pe Iisus?
- Da, în fine, Iisus, Allah, Buddha, Vishnu. Mulți oameni se întorc spre religie, când ajung după gratii.
- Sper că am găsit acolo o cale, o direcție. Plus ceva mai mult simț practic.
- Oamenii deprind o mulțime de lucruri în închisoare, care seamănă mult cu religiile, chiar dacă nu sunt considerate ca atare, spuse asistenta socială. Mișcări politice extremiste, de stânga, de dreapta, unele rasiste, majoritatea pline de ranchiună la adresa lumii.
- Eu nu port pică nimănui.
- Sunt convinsă că îți dai seama de ce manifestam această curiozitate.
- Sinceră să fiu, nu, nu-mi dau seama.
- Știm amândouă că Preston inspiră ură unor fracțiuni diverse, atât religioase, cât și politice.
- Realitatea e că nu știu. Habar n-am cine este acest individ.
F ignoră protestele lui Micky.
- Oameni, care în mod normal se dușmănesc unii pe alții, fac front comun împotriva lui Maddoc. Vor să-l distrugă, doar fiindcă nu sunt de acord cu el din punct de vedere filosofic.
Micky aproape pufni în râs, auzind acuzația că niște motive filosofice ar fi determinat-o să ia atitudine împotriva acestui personaj.
- Hei, filosofia mea este să fac cât mai puține valuri cu putință, să mă descurc de la o zi la alta și poate să am parte de un pic de fericire, fără ca pentru asta să mă bag în vreun adânc bucluc. „Adâncă” filosofie, nu-i așa?
- Bine, atunci, spuse F. Mulțumesc că ai venit.
Asistenta socială se întoarse spre computer. Abia într-un târziu, Micky se dumiri că fusese concediată.
- O să trimiteți pe cineva acolo?
- Cazul are un număr acum. Ceea ce înseamnă că i se va da curs.
- Azi?
F ridică privirea, uitându-se nu la Micky, ci la unul dintre postere: un cotoi alb și pufos, cu o căciuliță roșie de Moș Crăciun pe cap, stând în zăpadă.
- Nu, nu astăzi. Nu este vorba despre abuzuri fizice sau sexuale. Copilul nu este expus unui risc major.
Simțind că nu se făcuse deloc înțeleasă, Micky spuse:
- Dar o s-o omoare.
Privind cu nostalgie la pisoi, de parcă și-ar fi dorit să intre și ea în poster, unde era răcoare și bine, F spuse:
- Presupunând că fata nu fabulează, ai zis că o s-o ucidă de ziua ei, adică în februarie.
- Am zis „până” la acea dată, o corectă Micky. Poate în februarie, poate săptămâna viitoare. Mâine e vineri. Vreau să zic că la voi nu se lucrează în week-end, așa că dacă nu veniți mâine acolo, s-ar putea ca până luni ei să fi și plecat deja.
F avea o privire fixă, de parcă s-ar fi cufundat într-o meditație profundă. Asistenta socială era ca o gaură neagră psihică; în preajma ei, te simțeai vlăguit emoțional.
- Mașina lor e la reparat, insistă Micky, deși se simțea stoarsă, epuizată. Poate fi gata din clipă în clipă.
Oftând, F smulse două șervețele din cutie și se tamponă pe frunte, cu multă grijă ca să nu-și strice machiajul. Pe urmă, ridică privirea, mirată oarecum că Micky era tot acolo.
- La ce oră ziceai că ai interviul pentru slujbă?
- La trei, zise Micky. Am tot timpul să ajung acolo.
- La închisoare te-ai specializat în programe de calculator?
- Mda, au profesori buni acolo, spuse Micky, crezând că asistenta voia iar s-o jignească.
- Cum ți se pare piața locurilor de muncă în perioada asta?
Iată prima întrebare normală, ca între două femei, de când Micky intrase în acest birou.
- Peste tot mi se spune că economia este în declin.
- Oamenii sunt răi, declară F.
Micky nu știa cum ar fi trebuit să reacționeze la o asemenea remarcă.
- În societatea asta de consum, spuse F, pe un ton aproape binevoitor, ca și cum s-ar fi adresat unei surori, când te prezinți la un interviu pentru angajare trebuie să fii perfectă - numai plusuri, fără minusuri. În locul tău, aș fi mai atentă la felul în care mă îmbrac. Hainele nu servesc scopului pe care îl urmărești.
Taiorașul acesta roz-bombon era cel mai frumos lucru din garderoba lui Micky.
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, F spuse:
- Nu-i vorba de magazinul de unde l-ai cumpărat, care se ghicește de la o poștă. Nu asta contează. Din păcate, fusta e prea scurtă, prea strâmtă, iar bluza mult prea decoltată. Oricine te-ar vedea, la o firmă, începând cu directorul de resurse umane, simte că ești un potențial „bucluc”. Or, numai asta nu le trebuie lor, în ziua de azi. Ți-aș recomanda să te îmbraci cu altceva, mai puțin... țipător.
Poate că sfaturile lui F erau bine intenționate. Sau poate că nu. Poate că i-a și mulțumit, înainte să plece. Poate că nu. Nu-și mai amintea. Se trezise brusc pe hol, fără să știe când deschisese ușa și când ieșise afară.
Ca și înainte, tot patru scaune, dar șapte persoane, în loc de cinci, ca la venire. Pe hol, părea și mai cald decât în birou.
Iar în ascensor atmosfera era de-a dreptul încinsă. I se părea că se mișcă pereții cabinei cu totul, că presiunea e din ce în ce mai puternică.
Ajunsă la parter, reperă toaleta. O cuprinse o senzație de greață caldă, uleioasă; îi era frică să nu vomite.
Deschise robinetul de apă rece, și își puse încheieturile mâinilor sub jet. Închise ochii. Respira lent, respira adânc. Apa nu era suficient de rece, dar își făcea totuși efectul.
Ștergându-se pe mâini, în cele din urmă, se întoarse spre oglinda lungă de pe perete. Când plecase de-acasă, crezuse că hainele cu care se îmbrăcase puteau crea o impresie bună, că avea un aer serios, de femeie de afaceri. Credea că părea drăguță.
Acum imagnea din oglindă își bătea joc de ea. Fusta chiar era prea scurtă și prea strâmtă. Fără să fie exagerat de decoltată, bluza părea totuși nepotrivită pentru un interviu de angajare. Poate că și tocurile de la pantofi erau prea înalte.
Totul la ea părea... țipător. Ieftin. Imaginea unei femei așa cum fusese ea până atunci și nu cum își dorea să devină. Nu se îmbrăcase pentru ea sau pentru slujba pe care voia s-o obțină, ci pentru bărbați, pentru acel gen de bărbați care nu o tratau niciodată cu respect, pentru genul de bărbați care îi distruseseră viața. Oglinda de acasă nu-i arătase tot ceea ce ar fi trebuit să știe.
Pilula era amară, dar și mai amară era modalitatea în care îi fusese administrată. De către F. Bronson.
Crezuse că depășise faza în care își folosea frumusețea ca pe o unealtă sau ca pe o armă, dar, de fapt, se întâmplase un lucru cu implicații mult mai profunde. Conceptul ei de frumusețe se schimbase complet; iar, când privea în oglindă, se speria, fiindcă nu mai găsea nimic din vechile repere.
Se maturizase, probabil, dar lucrul acesta o înfricoșa acum, când nu se mai putea bizui nici măcar pe frumusețea ei fizică.
Îi venea să facă țăndări oglinda. Numai că trecutul nu putea fi sfărâmat așa de ușor ca sticla. Or, în fața ei se afla trecutul, îndârjit, nemilos.
38.
Băiatul și câinele - primul capabil să tolereze mai bine decât celălalt canicula de august, celălalt cu un miros mai bun decât primul - așadar, băiatul și câinele fericiți că sunt împreună, au pornit în căutarea viitorului, întâi peste șesuri și pe urmă pe un drum de țară pustiu care, după o cotitură, devine brusc populat.
Vreo treizeci de case-rulotă, plus cam cincisprezece camioane cu remorci acoperite pentru înnoptat, precum și o mulțime de vehicule utilitare s-au strâns lângă șoseaua asflatată cu două benzi de circulație și pe pajiștea alăturată.
Singurele construcții permanente se zăresc în depărtare: o fermă, un hambar, grajduri.
Când vede acest spațiu plin de lume, Curtis e tentat să treacă repede mai departe. Îl îngrijorează prezența la un loc a atâtor case rulotă. După mintea lui, o fi vorba de vreo întâlnire a ucigașilor în serie.
Poate că spre campingul acesta se îndreptau și cei doi criminali cu părul alb care aveau cultul dinților.
Old Yeller nu detectează însă niciun pericol.
Curtis are încredere în instinctele ei. În afară de asta, mulțimea de oameni adunată aici constituie un bun camuflaj, în cazul în care răufăcătorii și-ar face apariția scormonind cu aparatura lor electronică, în căutarea tipului unic de energie produsă de băiat.
Intrigat, dar îngrijorat în continuare din cauza oamenilor care se află acolo, se bizuie totuși pe judecata lui Old Yeller.
Băiatul și cățeaua intră in camping, fără să fie opriți la poartă, asta fiindcă se presupune că veniseră cu vreunul dintre turiștii care au tras acolo.
Peste tot, turiștii vorbesc unii cu alții - conversații purtate în șoaptă, cu multă gravitate, dar și replici gălăgioase și pătimașe.
Din frânturile prinse de Curtis, în timp ce se plimbă cu Old Yeller pe-acolo, băiatul ajunge la concluzia că toți inșii aceștia sunt adepții OZN-urilor. Se adună aici de două ori pe an, în preajma datelor rămase celebre datorită unor vizite făcute de extratereștri, însă întâlnirea de acum are legătură cu un eveniment recent, inedit, care le-a stârnit interesul.
Locurile de parcare sunt dispuse în raze, ca spițele unei roți; în centru se află o suprafață perfect circulară de pământ sterp, cu un diametru cam de trei metri și jumătate.
Un bărbat înalt și voinic, cam la vreo șaizeci de ani, stă în picioarele pe acest petic de pământ sterp. Poartă mocasini, șosete alte, un șort kaki din care se văd niște genunchi aspri și păroși ca niște nuci de cocos, plus o cămașă tot kaki, cu mânecă scurtă și epoleți, de parcă s-ar pregăti să plece într-o expediție în Africa, în căutarea legendarului mormânt al elefanților.
Vreo douăzeci de persoane s-au strâns în jurul acestui om. S-ar zice că toți au o reținere să se aventureze în zona moartă unde stă el.
Când Curtis se alătură grupului, unul dintre nou-sosiți îi explică altuia:
- Ăsta-i chiar bătrânul Neary. A fost acolo, sus.
Domnul Neary vorbește despre Clara, prima vacă trimisă în cosmos.
- Ce vacă bună era Clara, draga de ea. Dădea o găleată plină cu lapte cu conținut scăzut de grăsimi. Niciodată nu mi-a creat necazuri.
„Necazurile” pricinuite de vaci sunt ceva nou pentru Curtis, care nu prea știe la ce s-a referit bătrânul. Dar mai bine să asculte în continuare, fiindcă, dacă n-ar răbdare să înveți, n-o să afli niciodată nimic, cum spunea maică-sa.
- Vacile Holstein, ca rasă, sunt niște cretine, afirmă domnul Neary. Asta-i părerea mea. Unii pot susține că vacile Holstein sunt la fel de deștepte ca vacile Jersey sau Hereford. Sincer, cine poate spune așa ceva, înseamnă că nu se pricepe la vaci.
- Cele mai deștepte vaci sunt vacile din rasele Alderney și Galloway, zice unul dintre acei adunați în afara zonei moarte.
- Păi, așa putem sta aici toată ziua și să discutăm despre inteligența vacilor, zice domnul Neary. Dar în felul acesta nu ajungem mai aproape de Cer. Oricum, Clara mea nu era o Holstein tipică, în sensul că ea era inteligentă. Nu o inteligență cum am eu sau cum aveți voi, poate nici măcar cât câinele ăsta - și arată spre Old Yeller - dar ea le scotea pe celelalte vaci din staul dimineața și le ducea la păscut, după care tot ea le mâna seara înapoi.
- Vacile din rasa roșie de Lincolnshire sunt cele mai inteligente, decretează o femeie robustă, cu părul prins în două codițe libere și cu pipa în gură.
Domnul Neary pare enervat de replica acestei cucoane impozante.
- Mda, dar, după cum se vede, pe extratereștri nu i-au pasionat vacile din rasa roșie de Lincolnshire, nu crezi? Au venit, în schimb, aici, și au luat-o pe Clara - și după părerea mea, știau că ea era cea mai deșteaptă vacă din tot staulul. În fine, cum vă povesteam, vehiculul acela ca un metal lichid s-a lăsat peste Clara, care stătea pur și simplu liniștită, așa ca voi și ca mine, acum.
Majoritatea celor din jurul cercului ridică privirile spre cer, unii circumspecți, alții minunându-se parcă.
O tânără palidă ca laptele degresat al Clarei zice:
- S-a auzit vreun zgomot? Niște module de tonuri armonice?
- Domniță, dacă vă referiți cumva la sunete de cimpoi, venite de la ei și de la mine, cum vedem în filme, nu, nici vorbă de așa ceva. Totul s-a petrecut într-o liniște mormântală. A ieșit o rază de lumină roșie din vehicul, ca un proiector, dar era de fapt un fel de rază de levitație. Clara s-a ridicat de la pământ într-o coloană de lumină roșie, cu un diametru de trei metri și jumătate.
- Ce rază mare de levitație! exclamă un tânăr pletos, îmbrăcat în blugi și un tricou pe care scrie FRODO LIVES.
- Sărăcuța de ea a scos doar un muget de uimire, zice domnul Neary, iar pe urmă s-a înălțat fără niciun protest, răsucindu-se lent așa, și așa, dintr-o parte în cealaltă, de parcă n-ar fi cântărit mai mult decât un fulg.
Uitându-se cu subînțeles la tipa care fumează pipă, adaugă:
- Dacă ar fi fost o vacă din rasa roșie de Lincolnshire, ce tărăboi ar fi făcut!
Și așa Curtis află o mulțime de lucruri despre vaci, deși nu știe la ce i-ar putea folosi.
- Dar de ce să vrea să ia o vacă? se miră adeptul lui Frodo.
- Pentru lapte, sugerează tânăra palidă. Poate că pe planeta lor s-a produs vreo catastrofă biologică parțială, din cauze acsolt naturale, ceea ce a provocat deficiențe în aprovizionarea cu alimente.
- Nu, nu, sunt suficient de avansați din punct de vedere tehnologic, încăt să își poată clona speciile indigene, opinează un tip cu aer profesoral, care fumează dintr-o pipă și mai mare decât a femeii robuste. Sunt capabili să își completeze cirezile din resurse proprii.
- Sau poate li s-a făcut poftă și lor de niște cheeseburgeri delicioși, zice un tip rumen la față, care ține într-o mână o cutie cu bere, iar în cealaltă un hot-dog din care a mâncat jumătate.
Câteva persoane râd: totuși, tânăra palidă, care seamănă cu o eroină de tragedie antică, se simte profund ofensată și se rățoiește la glumețul de lângă ea:
- Dacă ființele astea sunt capabile să străbată galaxia, poți fi sigur că au o inteligență avansată, ceea ce înseamnă că sunt vegetariene.
Punându-și în valoare talentul său de orator, Curtis zice:
- Sau poate că folosesc vaca pe post de organism-gazdă pentru niște arme fabricate biologic. În felul acesta, e posibil să implanteze vreo zece embrioane în corpul vacii, să o trimită înapoi pe pășine, fără ca nimeni să știe ce se dezvoltă din embioanele plasate în Clara. Până când, într-o bună zi, vaca o să se îmbolnăvească rău de tot și o să moară, iar din cadavrul ei descompus vor ieși zece „soldăței” insectiformi, fiecare mare cât un ciobănesc german, care la un loc vor avea suficientă forță cât să radă de pe fața pământului un orășel de o mie de oaeni, în nici douăsprezece ore.
Toți se holbează la Curtis.
Băiatul își dă seama imediat că s-a abătut de la spiritul conversației sau a încălcat vreun protocol de comportament al adepților OZN-urilor, dar în rest nu realizează în ce a constat ofensa pe care a adus-o auditoriului. Străduindu-se să dreagă lucrurile, care din lac în puț, cum spune proverbul:
- Păi, sigur, poate că nu vor avea formă de insectă, ci de reptilă, ceea ce ar însemna că le-ar trebui șaisprezece ore ca să radă de pe fața pământului un orășel de o mie de cetățeni, fiindcă soldații-reptilă nu ucid cu aceeași eficiență ca soldații-insectă.
În jurul lui, un evantai de expresii - de la nedumerire, până la enervare.
Tânăra palidă se rățoiește la el:
- Ființele dotate cu o inteligență avansată nu au defectele noastre. Nu își distrug sistemul ecologic. Nu poartă războaie și nu mănâncă animalele, decretează ea, holbându-se acum la fumătorii de pipă. Și nici nu fumează.
Pe urmă, își îndreaptă ochii glaciali din nou spre Curtis, care riscă să sufere efecte de ciogenie profundă:
- Nu au prejudecăți bazate pe rasă sau sex, continuă ea. Nimic de genul ăsta. Nu-și distrug niciodată organismul cu alimente excesiv de grase, zahăr rafinat și cofeină. Nu mint și nu înșală pe nimeni, nu provoacă războaie, cum am mai zis, și nici nu incubează insecte ucigașe în vaci.
- Păi, universul ăsta e mare, zice Curtis, care, fără să se dea bătut, caută să fie împăciuitor. Și din fericire pentru noi, ființele spațiale cele mai rele, la care mă refeream eu, n-au ajuns deocamdată până în capătul acesta, aici, la noi.
Tânăra se face și mai palidă, iar ochii scapără așchii de gheață, de parcă i-ar fi adăugat cineva în creier niște serpentine refrigeratoare suplimentare.
- Firește, astea sunt niște pure speculații, se grăbește Curtis să precizeze.
Înainte ca Meduza aceasta fără șerpi să-l preschimbe pe Curtis în stană de piatră, domnul Neary intervine:
- Măi, băiete, n-ar trebui să mai pierzi atâta timp cu jocurile alea video SF, care ți-au băgat în cap. Noi vorbim aici despre realitate, nu despre aiureli din alea fanteziste cu care Hollywood-ul le strică mintea copiilor.
Cei adunați în jurul zonei moarte își exprimă acordul cu această opinie, iar unul dintre ei întreabă:
- Domnule Neary, v-a fost frică atunci când extratereștrii s-au întors să vă ia?
- Domnule, firește, am fost îngrijorat, dar speriat, nu. Asta s-a întâmplat la șase luni după ce Clara a plecat plutind în zbor, ceea ce explică motivul pentru care avem două perioade de veghe aici, în fiecare an, la date aniversare. Apropo, unii zic că vin aici special ca să se înfrupte din prăjiturile făcute de nevastă-mea, așa că vă poftesc pe toți să gustați din ele. Desigur, anul acesta, avem trei perioade de veghe - cea de acum fiind neprevăzută și datorându-se întâmplărilorcare au loc chiar în momentul de față, acolo.
Și, devenind parcă mai înalt, arată spre est, dincolo de câmpie, spre colina care se ridică în spatele unui pâlc de copaci.
- Scandalul din Utah, care, știm cu toții, nu are nimic de-a face cu magnații drogurilor, cum susține guvernul.
Pe mutrele celor din jur se citește neîncrederea în afirmațiile autorităților.
Curtis profită de această reacție pentru a se reabilita în ochii oamenilor. Pășește de pe iarbă în cercul de pământ sterp și, ridicând glasul, declară:
- Halal guvern! Niște satrapi, nebuni după putere, care habar n-au de nimic!
Degeaba, cuvintele lui nu-i aduc simpatia auditoriului, care a amuțit complet.
În timpul acesta, Old Yeller se trântește pe jos, cu labele în sus, arătându-și burta, fiindcă simte că demersul lui Curtis trebuie compensat cumva printr-o dovadă de supunere.
Convins că Old Yeller procedează greșit, deoarece nu are cum să ghicească ce este în capul unor oameni, băiatul turuie mai departe, imitându-l deja pe Gabby:
- Halal guvern! Niște hoți, cu toții, care te jecmănesc de bani, de pământ, de case, de hainele de pe tine, nenorociții!
Cățeaua scâncește.
Uitându-se la ufologii din jur, Curtis nu vede niciun zâmbet, ci doar fețe uimite și încruntate, ba chiar și expresii de milă, la câțiva.
- Măi, băiete, probabil că părinții tăi sunt plecați, fiindcă altminteri ce mamă de bătaie ți-ar mai trage, ca să te înveți minte să mai spui asemenea prostii!
Lui Curtis îi vine să plângă: fiindcă a făcut-o de rușine pe surioara lui, cu comportamentul său, și s-a dat în spectacol în fața atâtor persoane străine.
- Domnule Neary, să știți că n-am făcut nimic rău, spune el pe un ton sincer și rugător.
În mod inexplicabil, tocmai aceste cuvinte îl fac pe domnul Neary să-și iasă din fire:
- Tinere, ai întrecut măsura. Ajunge!
Cu un ultim efort disperat de a se face înțeles, Curtis spune:
- Domnule Neary, vă rog, eu nu sunt tocmai întreg la minte. Mi-a zis mie o doamnă extrem de frumoasă că sunt prea dulce pentru lumea asta. Da, poate că sunt cam prost, prea dulce, prea bun, prost cum era Gump, așa sunt, da.
Old Yeller sare în picioare, considerând probabil că situația a deveni prea periculoasă ca să mai stea așa, cu burta în sus. Pe urmă, sare afară din zona moartă, exact în clipa în care domnul Neary face primul pas spre Curtis.
Bizuindu-se, în fine, pe insinctele câinelui, Curtis țâșnește pe urmele ei. Din nou, băiatul și câinele au devenit fugari.
39.
Chiar dacă odinioară, bibliotecile din sudul Californiei fuseseră aidoma celor descrise în cărți - rafturi până în tavan, firide în cotloane ascunse unde puteai citi confortabil - astăzi arătau cu totul altfel. Rafturile nu se mai înălțau până în tavan, fiindcă tavanul era format dintr-un grătar de plăci acustice intercalate cu tuburi de neon, din care se revărsa o lumină prea rece pentru a îndemna la visare, ca pe timpuri.
Lui Micky i se părea că domnea aici o atmosferă de spital: sumbră, în ciuda luminii orbitoare, antiseptică, marcată nu de tăcerea studiului aplicat, ci de liniștea suferinței stoice.
Un spațiu larg din sală era rezervat computerelor, toate cu acces la Internet.
Jumătate din mese erau ocupate de cititori, dar Micky îi ignoră. Se simțea stingeră în taiorașul ei roz, deși până adineauri i se păruse că are un aer de femei serioasă și încrezătoare în forțele proprii.
Concectată la rețea, parcă era un detectiv care pornise pe urmele lui Preston Maddoc. Activitatea ei de copoi dădu roade imediat: nenumărate site-uri ofereau o bogăție de informații despre personajul vânat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu