10-20
Doi bărbați și două femei se aflau înăuntru, împreună cu ucigașa. Profesioniști duri și competenți, cu multă experiență, care nu se lăsau păcăliți de nicun tertip al inculpatei.Cu toate acestea, Quail părea să controleze situația, probabil, tocmai din cauză că nu era în stare să perceapă ceea ce se întâmpla, de fapt. Atitudinea și expresia ei nu erau tipice pentru o persoană bănuită de crimă, care este supusă unui interogatoriu dificil. Dimpotrivă, arbora un calm suveran, de parcă ar fi fost o regină înconjurată de niște admiratori.
Nu se feri văzându-l pe Noah, ci îi zâmbi, demonstrând că-l recunoaște. Întinse o mână spre el, cum ar face o regină în prezența unui supus, căruia îi îngăduie să se apropie de tron.
Noah înțelese acum de ce i se ceruse să lase pistolul la intrare, exact pentru eventualitatea unei astfel de întâlniri neașteptate.
Poate că ar fi împușcat-o, dacă ar fi avut arma la el, deși era puțin probabil. Avea capacitatea de a o omorî, adică îndrăzneala și cruzimea necesare, dar îi lipsea furia care să-i dea imboldul de a apăsa pe trăgaci.
Îm mod ciudat, Wendy Quail nu îi stârnea furia. Cu tot aerul ei de superioritate morală și de mulțumire de sine, femeia aceasta nu putea provoca ura nimănui. Era ca o ființă goală pe dinăuntru, în care cineva turnase percepte filosofie novice.
Noah se lăsă tras afară din cameră, înainte ca sora medicală să apuce să debiteze vreo platitudine stupidă. Pe urmă, cineva închise ula dintre ei.
Având tactul de a nu se apuca să-l compătimească sau să-i dea sfaturi, cei doi detectivi care îl însoțeau acum pe coridor erau cam de vârsta lui și știau perfect motivul pentru care Noah nu mai lucra în poliție, chiar dacă nu fuseseră colegi cu el, în aceeași secție. Se rezumară să-i spună doar cât timp va rămâne cadavrul la morgă, pentru autopsie, precum și ce trebuia să facă ulterior pentru a-l scoate de acolo.
Pacienții sanatoriului fuseseră rugați să rămână în camere, cu ușile închise, iar cei care doriseră primiseră somnifere.
Richard Velnod însă stătea în pragul ușii, ca și cum l-ar fi așteptat pe Noah.
Fruntea lui Rickster părea și mai teșită decât de obicei, iar gravitatea întipărită pe chipul lui îi distorsiona și mai mult trăsăturile grosolane. Ochii îi lacrimi parcă îi puneau o întrebare ce nu putea fi rostită.
Detectivilor le-ar fi convenit ca Noah să treacă mai departe, însă acesta se opri și spuse:
- E-n regulă, omule. Nu a avut dureri.
Rickster mișca mâinile febril - se trăgea de degete, de nasturii de la pijama, de urechi, de smocurile de păr și de aerul din jur, de parcă ar fi încercat să prindă sensul realității:
- Domnule Noah, ce.... ce....?
Dar gura i se încleștă, schimonosindu-se de suferință.
Completând în gând restul întrebării, Noah nu găsi drept răspuns decât o platitudine demnă de asistenta medicală Quail:
- Laurei i-a venit sorocul.
Rickester scutură din cap. Buzele lui izbutiră să formuleze cuvintele pe care nu putuse să le rostească adineauri:
- Ce se întâmplă cu lumea asta?
Noah clătină din cap.
- Ce se întâmplă cu lumea asta? repetă Rickster implorator.
Greu pentru Noah și să-i răspundă, dar și să-i spună minciuni. Știa că ar fi trebuit să rămână cu el. Mai mult decât nevoia de a afla răspunsul la acea întrebare, pe omul acesta îl chinuia singurătatea, pentru care un fel de leac putea fi o fărâmă din timpul lui Noah, petrecut acolo, cu el.
Simțea însă că i se epuizaseră toate resursele sufletești și că nu mai putea dărui nimic. Nu, acum când Laura nu mai era.
- Nu știu, îi spuse el tânărului părăsit de toți. Nu știu.
După ce și-a recuperat pistolul și a ajuns în parcare, unde își lăsase mașina, vuietul acela îndepărtat, care îi răsuna în cap, deveni și mai puternic.
Când ajunse acasă, Noah, purtat de curenții unei sumbre depresii, nu mai nimeri decât sticla de whisky și patul.
32.
Băiatul, câinele și morocănosul cărunt ajung la „hambarul care nu e hambar”, dar lui Curtis i se pare că seamănă cu un hambar, și atâta tot. Ba, mai degrabă, cu un fel de dărăpănătură de hambar.
Chiar și prin bezna neagră a nopții, când umbre se nasc continuu din umbre, gradul de dărăpănare a clădirii este mai mult decât evident. Slabe speranțe ca interiorul să constituie o bună ascunzătoare, doar dacă n-o fi plin cu arme sofisticare, se gândește Curtis.
În momentul în care Gabby deschide cu o smucitură o ușiță lângă porțile mari ale hambarului, Curtis aude un trosnet puternic și întoarce capul spre oral, la timp pentru a vedea cum una dintre construcțiile mari - celebrul saloon sau poate tripoul - face implozie și se surpă spre interior, într-un fel de gaură neagră.
Suflul degajat e atât de puternic, încât se propagă până la ei, absorbindu-i parcă spre oraș, încât Curtis simte că abia se mai ține pe picioare.
Un al doilea trosnet, produs aproape imediat după primul, este însoțit de un vârtej imens de lumină portocalie incandescentă.
Gabby nu pierde vremea cu spectacolul acesta, iar Curtis ar trebui să-i urmeze exemplul. Așa că intră și el în hambar, împreună cu paznicul și cu câinele.
Ușa nu-i chiar așa de șubredă, cum i se păruse lui. Din lemn negeluit pe dinafară, pe dinăuntru e făcută însă din oțel solid; se rotește în balamalele bine unse și se închide lin.
În interior, se vede un coridor scurt, cu o ușă în capăt, pe unde vine lumina - o lumină de neon constantă, nu pâlpâirea unei lămpi cu gaz.
Înăuntru e răcoare și nu miroase nici a ierburi uscate, nici a salină. Se simte un iz de ace de brad, poate de la podea, de la ceara de parchet.
Lumina fluorescentă vine dintr-un birou fără ferestre, în care se află două mese de lucru, două fișete și un frigider. Printr-un sistem de ventilație montat în tavan pătrunde aer rece.
Iată deci un hambar ca la Disneyland: absolut nou, dar făcut să semene cu niște acareturi părăginite dintr-o fermă de pe timpuri. Clădirea este folosită ca spațiu de lucru pentru personalul de întreținere, evitând, astfel, prezența unor utilități moderne, care n-ar face decât să strice pitorescul epocii create cu atât meticulozitate.
Pe unul dintre birouri se află o cană de cafea și un termos mare. Lângă cană, se vede un roman de dragoste, de Nora Roberts. Presupunând că în schimbul de noapte nu fac parte și niște strigoi, înseamnă că ciudatul Gabby este posesorul cănii și al cărții.
Deși sunt urmăriți de niște oameni înarmați până în dinți, care pot ajunge aici din clipă în clipă, paznicul tot se oprește ca să ia romanul de pe birou, vârându-l într-un sertar, sub un vraf de hârtii.
Pe urmă, se uită cu un aer vinovat spre Curtis, îmbujorându-se un pic la față.
- Băiete, suntem pe teren periculos, așa că nu mai face pe stana de piatră și mișcă-te mai repde! Haide, fuga, fuga!
Curtis s-a oprit lângă birou, doar fiindcă așa a făcut Gabby întâi, așa că își dă seama că paznicul zbiară la el, numai pentru că vrea să-i distragă atenția de la incidentul cu romanul de dragoste.
Din acest primi birou, se formează un altul mult mai mare; acesta are patru uși, ceea ce înseamnă că și dincolo mai sunt niște încăperi.
Șonticăind și țopăind în același timp, Gabby îi conduce pe Curtis și pe Old Yeller spre ușa din fundul camerei, înșfacă o legătură de chei dintr-un cui, după care intră într-un garaj cu locuri pentru patru mașini. Înăuntru se află doar un automobil de teren - un Mercury Mountaineer alb.
În timp ce Curtis pornește spre portiera din dreapta, Gabby se pregătește să se instaleze la volan și spune:
- Cățeaua asta e curată?
- Sigur, domnule.
- Ce-ai zis?
- Sigur, domnule, repetă Curtis, trăgând de portiera din dreapta șoferului.
- Fir-ar să fie de treabă! N-am mai luat patrupede până acum în mașină!
- N-o să facă murdărie, stați liniștit. N-am mâncat decât niște cârnați, iar pe urmă am băut un pic de suc de portocale, încercă să-l calmeze Curtis, cocoțându-se pe scaun, cu cățeaua în brațe.
- Ce naiba te-a apucat s-o iei aici, în față, băiete?
- Dar de ce vă deranjează, domnule?
Apăsând pe telecomandă, ca să deschidă ușa garajului, și pornind motorul, paznicul zice:
- Locul pasagerilor cu coadă e la coadă, adică în spate, pricepi? Așa că fă bine și strunește-ți javra, să nu sară prin parbriz!
Acestea fiind zise, Gabby scoate mașina din garaj. Hurducăind zdravăn pe scaun, ba trântit de spătar, ba azvârlit în portieră, când paznicul virează prea repede spre vest-sud-vest, Curtis își amintește de regulile de circulație și, ridicând glasul ca să se facă auzit peste uruitul motorului ambalat, spune:
- La regulament, scrie că trebuie să ne punem centurile de siguranță, domnule!
Deși aparatele de bord nu luminează aproape deloc în habitaclu, Curtis tot vede cum Gabby se face negru la față de furie, izbucnind într-o avalanșă de imprecații la adresa autorităților.
- Mama lor de politicieni nenorociți! Păi, nu le e rușine, parazinii naibii, că n-au minte nici cât o gămălie de ac, dacă scornesc asemenea reguli! Auzi, ce tupeu pe ei, să-mi spună mie ce să-mi pun și când! O să-mi prind eu centura aia, când o să-și vadă ei fața, ticăloșii dracului! Mâine-poimâine, ăștia sunt în stare să ne oblige să purtăm suspensor la volan!
Și tot așa înainte.
Lăsându-l să peroreze în continuare, Curtis încearcă să se răsucească pe scaun și să privească în urmă, spre orașul-fantomă, care s-a transformat într-un spectacol de lumină. Ce greu o să le fie sponsorilor să mai refacă orașul din cenușă, după ce se termină focul și măcelul!
Rămâne uluit de faptul că agenții FBI știu de el și de forțele care îl hăituiesc, că au intervenit concret, convinși că vor reuși să-l găsească și să-l preia sub aripa lor protectoare, înainte ca dușmanii lui să-l prindă și să-l distrugă.
Viteza cu care conduce Gabby depășește debitul lui verbal. Gonește ca o rachetă peste solul salinei.
Ca să nu atragă atenția, n-a aprins nici farurile.
A circula cu farurile stinse, în intervalul dintre amurg și revărsatul zorilor, constituie o infracțiune, desigur, însă Curtis preferă să nu mai amintească despre asta. În plus, în ultima vreme, nici el n-a fost „ușă de biserică” în ceea ce privește respectarea legislației.
- ...să-i ia dracu cu centurile lor de siguranță cu tot! Niște măscărici cretini și imbecili! conchide Gabby.
Profitând de ocazie ca să schimbe subiectul, Curtis zice:
- Apropo de murdărie, domnule, eu n-am făcut deloc mizerie și nici nu cred că o să fac, să știți.
Fără să reducă viteza, ba parcă accelerând chiar un pic, paznicul își ia ochii de la drumul alb și se întoarce spre Curtis, privindu-l cu gura căscată de uimire. Amuțește vreme de câteva clipe, după care începe iarăși să turuie ca o morișcă:
- Ce mama mă-sii de treabă mai e și asta? Măi, băiete, ce naiba ai vrut să zici și de ce, mă rog?
Descumpănit de reacția violentă la tentativa lui de a purta o conversație, Curtis zice:
- Nu trebuie să vă supărați, domnule, dar dumneavoastră ați pomenit primul de murdărie în mașină.
- Mă, că rău mai ești câteodată, zău așa!
- Vă necăjiți degeaba, domnule, fiindcă n-am făcut decât să vă spun că eu nu fac murdărie, atâta tot. Și nici dumneavoastră nu faceți. Nici măcar câinele, după cum vedeți.
- Ha-ha, rămâne de văzut dacă javra ta n-o să facă murdărie în mașina mea nou-nouță.
Discuția cu paznicul a luat o întorsătură așa de urâtă, iar mașina gonește cu o viteză atât de înspăimântatoare, încât Curtis preferă să schimbe subiectul. Așa că se decide să-l măgulească un pic pe Gabby, făcându-i niște complimente referitoare la celebrii lui strămoși.
- Domnule, nici nu știți ce mult mi-au plăcut mie filmele cu cowboys!
- Măi, băiete, îți lipsește cumva o doagă?
Cățeaua scâncește în poala lui Curtis.
- Priviți înainte, domnule! exclamă băiatul.
Gabby se uită la solul salinei care se așterne sub roțile mașinii.
- Niște mărăcini dezrădăcinați, zice el cu dezinvoltură, când un fel de minge enormă din bălării uscate, se lovește de bara de protecție, se rostogolește pe capotă, pe urmă peste parbriz, săltând peste acoperiș și scoțând un clinchet persistent, asemănător zgomotului produs de degetele unui schelet în pereții coșciugului.
Speriat, însă dornic să comunice mai bine cu paznicul, Curtis spune:
- Da, cele mai frumoase sunt filmele western, cu gangsteri și eroi pozitivi!
- Filme ziceai?
- Da, domnule.
Deși apasă tot mai tare pe pedala de accelerație, Gabby nu catadicsește să privească în față, ca și cum ar ști că poate evita orice pericol, grație unui miraculos al șaselea simț, așa că își concentrează atenția asupra lui Curtis, cu o intensitate de-a dreptul deconcentrantă:
- Maniacii ăștia din guvern fac prăpăd totul în cale, iar ție îți arde de filme?!?
- Da, dar sunt filmele bunicului dumneavoastră, domnule...
- Filmele lu bunicu-meu?! Ce îndrugi tu acolo, băiete? Bunicu-meu a fost comis voiajor - mergea din casă în casă, ca să vândă Biblii și enciclopedii care nu-s bune la nimic. Și găsea destui fraieri care să le cumpere.
- Bine, dar atunci ce ziceți de Roy Rogers? insistă Curtis.
- Roy Rogers? zbiară Gabby, căruia de exasperare și nervi i se zburliseră barba, sprâncenele și perii din urechi.
Cu o mână ține volanul, iar cu cealaltă bate nervos în el.
- Ce mama naibii are de-a face un filfizon de cowboy din filme, care pe deasupra mai e și mort, cu tine sau cu mine, sau cu prețul unui kil de fasole, dacă vrei?
Curtis habar n-are cât costă un kilogram de fasole, ori de ce acest aspect devenise brusc așa de important pentru paznic, dar știe, în schimb, că merg mult prea repede și că viteza mașinii continuă să crească. Cu cât Gabby își iese mai mult din sărite, cu atât calcă mai tare pedala de accelerație. Or, tot ce spune Curtis nu face decât să îl irite și mai rău.
Lui Curtis îi e teamă să mai deschidă gura, dar se pare că nici muțenia asta nu-i e pe plac lui Gabby. Așa că, încercând să nu-l contrazică, băiatul se gândește totuși să-și exprime un punct de vedere doar de dragul conversației:
- Să nu vă supărați, domnule, dar mie Roy Rogers nu mi se pare deloc un „filfizon”.
Gabby se uită în față, la drum, ceea ce pe Curtis îl face se răsufle ușurat, dar imediat după aceea întoarce iarăși privirea spre băiat, apăsând mai tare pe accelerație.
- Măi, băiete, mai ții minte ce te-am întrebat acolo, la pompa de apă, când mi s-a părut că bați câmpii?
- Da, domnule, mai țin minte.
- Și mai știi ce mi-ai răspuns?
- Da, domnule, parcă v-am zis că „da”, cam așa ceva.
- Păi, dacă te mai întreabă un dobitoc vreodată același lucru, să spui răspicat „da, bat câmpii” și basta! zbiară paznicul, pocnind iarăși în volan. Fir-ar să fie de porcărie! Vasăzică m-ai făcut să mă pun rău cu toți nenorociții ăștia de guvernanți hoți și tâmpiți, fiindcă te-am crezut pe cuvânt când mi-ai spus că ei ți-au omorât familia, ca acum să-mi dau seama că mi-ai vândut niște baliverne cât casa de mari!
Pe Curtis îl podidesc lacrimile, când constată îngrozit că a fost greșit înțeles, așa că se grăbește să îl corecteze pe paznic:
- Domnule, eu n-am spus niciodată că autoritățile mi-au omorât familia.
Indignat la culme, Gabby tună și fulgeră:
- Asta să i-o spui lui mutu, băiete, nu mie, ce naiba!
- Ba nu, domnule. Eu v-am spus că niște ticăloși răi i-au omorât pe ai mei, nu guvernanții.
- Nu există ticăloși mai mari decât guvernanții, asta s-o știi!
- Oh, ba da, ăștia de care vă spun eu sunt mult mai groaznici!
Old Yeller se foiește în poala lui Curtis. Scâncește, se agită, iar de pe nas îi picură stropi reci ca gheața; cățeaua dă semne că vrea să-și facă nevoile. Prin legătura lor specială băiat-câine, Curtis o încurajeazăă să își controleze vezica urinară, dar realizează brusc că relația lor este și inversă, așa că și lui îi vine să facă pipi.
Nici nu-i greu să-și imagineze ce catastrofă ar fi ca amândoi - el și Old Yeller - să facă pipi în noul Mercury al paznicului, care în mod cert ar exploda de furie și ar pierde controlul volanului, mai ales, la o asemeena viteză.
După cum se observă în filme, majoritatea americanilor se străduiesc să își îmbunătățească viața și să devină ei înșiși mai buni, or, cum filmele reflectă realitatea, Curtis se decide să pună în aplicare ideea de perfecționare și în cazul interlocutorului său.
- Domnule, știți, eu n-am zis că sunteți mut.
Expresia de uimire sau de nedumerire de până atunci era floare la ureche în comparație cu stupefacția ce se citea acum pe fața lui Gabby, care, aproape amuțește de indignare.
Revenindu-și în cele din urmă, Gabby își dă drumul la gură:
- Măi, mucosule, n-oi fi fost eu la Havard și nici n-oi fi trăit eu în puf ca alții, dar tot am învățat că nu-i frumos să-i critici pe cei mai în vârstă decât tine. Și tu să nu mă înveți pe mine să vorbesc, când nici nu ți-ai șters bine cașul de la gură!
În fine, paznicul renunță să mai țină piciorul apăsat pe pedala de accelerație, așa că viteza automobilului se reduce considerabil. Poate se gândește să oprească și să-l dea jos pe Curtis cu câine cu tot.
Gabby renunță să mai privească drept în față: o fi surprins poate că băiatul nu s-a aruncat încă din mașină sau s-o mira de lacrimile puștiului, nu se știe. Indiferent însă de motiv, bătrânul nu începe să tune și să fulgere, cum ar fi fost de așteptat, ci face o mutră atât de uluită, încât seamănă mai degrabă cu un personaj de desene animate decât cu un om în toată firea.
Și calcă frâna până la podea.
Dacă băiatul nu s-ar fi înfipt bine pe scaun și nu și-ar fi proptit picioarele ferm în podea, probabil că ar fi zburat practic prin prarbriz, cu Old Yeller cu tot.
Paznicul scoate mașina din vitezăm deschide brusc portiera și coboară într-o asemenea stare de surescitare, încât, împleticindu-i-se picioarele, dispare rapid din câmpul vizual al băiatului.
- La naiba! exclamă Curtis.
Se trage de sub Old Yeller, pe care o lasă pe scaun, și trece la volan. La lumina pală a plafonierei, distinge afară trupul lui Gabby, zăcând pe jos. Paznicul pare nedumerit și confuz, poate și fiindcă o fi dat de două ori cu capul de pământ.
- Doamne Sfinte! strigă Curtis. Vă simțiți rău, domnule?
Întrebarea aceasta îl alarmează cumplit pe paznic, de parcă ar fi fost amenințat cu decapitarea. Se trage înapoi, îndepărtându-se de mașină; se târăște cu fundul pe jos, și nu se ridică în picioare decât abia când distanța dintre el și vehicul îl pune în afara pericolului care, în mintea lui, i-a provocat aceste reacții.
Pe jos, între Gabby și vehicul se află două obiecte - pălăria și pistolul de 9 mm. După ce s-a tras îndărăt cu atâta disperare, paznicul încearcă acum să revină spre mașină și, uitându-se bine la el, Curtis constată că ochii lui Gabby nu privesc fix la pălărie.
Arma se află în acest moment lângă Curtis, care sare din mașină, ca s-o ia.
Imprevizibilul paznic nu încearcă să ajungă primul la pistol, ci, în loc să se oprească și eventual să bată din nou în retragere, se răsucește brusc pe călcâie și fuge mâncând pământul.
Contrariat, Curtis îl petrece cu privirea, până se convinge că tipul n-o să încerce să revină, luându-l prin surprindere.
Gabby nici nu se gândește să se mai uite în urmă, convins probabil că toți diavolii stârniți de înjurăturile dinainte s-ar dezlănțuit acum și vor să-l înhațe.
Tare ciudat! Curtis va trebui să analizeze pe îndelete toată întâlnirea aceasta cu Gabby, când va scăpa de dușmani și va avea răgazul să reflecteze la cele întâmplate.
Când, și nu dacă va scăpa de dușmani. Acum, când nu mai e obligat să facă conversație cel puțin deocamdată, Curtis simte că își recapătă încrederea în propria persoană.
Lăsând pistolul pe jos, din moment ce nu are de ce să-și mai facă griji că arma ar putea încăpea pe mâinile lui Gabby, Curtis se urcă la loc în Mountaineer. N-a mai condus niciodată un asemenea vehicul, dar principiile șofatului, sunt, probabil, aceleași.
Înălțimea se dovedește o problemă. Curtis Hammond, un pic cam scund pentru un băiețel de zece ani, nu poate face simultan mai multe lucruri, adică să privească în față și în același timp să încerce să ajungă cu picioarele la pedale. În fine, alungindu-se un pic în sus, cu bustul, și întinzând totodată piciorul cu vârful, ca la balet, reușește să vadă cât de cât ceva în față și să ajungă la pedale în același timp.
Acrobațiile astea îi îngreunează însă mișcările, așa că vehiculul înaintează cu viteza melcului.
Nu se încumetă să mai meargă spre sud-vest, știind că la un moment dat va da de autostradă, unde există patrule de poliție. Vine dinspre est, așa că nu-i rămâne decât să traverseze valea de-a curmezișul și să se îndrepte spre vest.
Când ajunge însă la versantul vestic al văii, își dă deama că nu va putea conduce mai departe în același stil - ba concentrându-se la pedale, ba la terenul vizibil prin parbriz. Aici, solul nu mai are strălucirea naturală dată de salină, ceea ce ar însemna să șofeze orbește. Nici să aprindă farurile nu poate, fiindcă ar deveni imediat o pradă ușoară, ceea ce ar echivala cu un gest de-a dreptul sinucigaș.
Scoate mașina din viteză și rămâne pe scaun, privind în gol și întrebându-se cum e mai bine să procedeze.
Surioara lui în devenire găsește soluția. Se ridică în șezut, pe scaunul din dreapta, și se uită la Curtis, cu subînțeles.
Curtis se dumirește, în fine, și pricepe ce vrea să-i sugereze Old Yeller: el va șofa, iar ea va fi ochii lui.
- Bravo, cățea deșteaptă!
Se lasă să alunece în jos pe scaun, până ce poate atinge bine pedalele, putând, totodată, manevra și volanul, însă din această poziție nu vede nimic prin parbriz.
Curtis bagă în viteză, apasă pe accelerație și, cu ochii câinelui care îl ghidează, conduce mașina în sus, pe pantă. Când ajung în vârful versantului, sincronizarea dintre câine și om a devenit aproape perfectă.
Nu conduce cu o viteză prea mare, de teamă să n-o lovească pe Old Yeller, în cazul în care ar trebui să frâneze prea brusc.
Nu trebuie însă să irosească timpul. Câinele va obosi, până la urmă, și va trebui să doarmă. El, nu. Curtis n-a dormit în viața lui.
În fond, e bine să țină minte că el și surioara lui în devenire nu sunt doar membri ai unor specii distincte cu capacități și limite fizice foarte diferite. Cel mai mult contează, de fapt, că s-a născut în lumi diferite.
33.
Cine se scoală de dimineață departe ajunge, or, Micky Bellsong se născuse într-o dimineață de mai,în urmă cu peste douăzeci și opt de ani. În această dimineață de august însă era prea mahmură ca să mai încerce să se urnească măcar din loc.
Când bei vodcă stropită cu lămâie nu mai ești bun la matematică. La un moment dat, în timpul nopții, începuse să încurce socotelile, probabil, confundând al patrulea pahar cu al doilea, al cincilea cu al treilea și așa mai departe.
Holbându-se în oglinda de la baie, spuse:
- Lămâia e de vină; te face amnezic.
Degeaba, tot nu reușea să se mai înveselească.
În aceste două săptămâni cât umblase să se angajeze, hotărârea ei de a-și făuri o nouă viață nu fusese suficient de puternică pentru a-i înfrânge slăbiciunea. Nu-și făcea iluzii în privința propriei persoane. Știa că putea să se schimbe.
După ce se îmbrăcă, ca să fie pregătită pentru interviul de la ora trei, care viza ocuparea unui post râvnit de ea - operator de computer - Micky își prepară un mic dejun menit să o vindece de mahmureală, pe care îl mâncă stând în picioare, în fața chiuvetei din bucătărie. Înghiți niște vitamine și o aspirină cu un pahar de Coca-Cola, apoi mâncă două napolitane.
Leilani intuise corect că Micky avea un metabolism reglat perfect. Față de vârsta de șaisprezece ani, nu se îngrășase deloc.
În timp ce își lua micul dejun, se uita afară pe fereastră, la Geneva. Cu un furtun de grădină, tanti Gen uda peluza pârjolită de soarele canicular.
Lăsând-o pe tanti Gen cu gândurile ei nostalgice legate de John Wayne ori Humphrey Bogart, Micky ieși pe ușa din față. Nu profită de faptul că fereastra era deschisă ca să îi ureze „bună dimineața”, fiindcă se jena să dea ochii cu mătușa ei.
Deși știa că nepoată-sa ratase deja două interviuri pentru angajare, Genevei nici nu-i trecea prin minte să facă vreo aluzie la această nouă nereușită. Lui Micky, această atitudine îngăduitoare a lui Gen nu făcea decât să-i accentueze sentimentul de vinovăție.
În seara precedentă, lăsase întredeschise geamurole de la mașină, degeaba, însă. Înăuntru, simțeai că te sufoci. Aerul condiționat nu funcționa, așa că se văzu nevoită să lase toate geamurile complet deschise.
Mai avea trei ore și jumătate până la interviu, așa că intenționa să profite de acest răgaz, ca să apeleze serviciul pentru „Protecția Copilului”, unde voia să discute problema fetiței.
În seara precedentă, când vorbise cu Geneva despre Leilani, situația micuței i se păruse fără ieșire. În dimineața aceasta, fie fiindcă noapte e un sfetnic bun, fie pentru că vodca stropită cu lămâie, băută în cantități mari și urmată de napolitane, are un efect euforizant, situația i se părea dificilă, dar nu lipsită de speranță.
34.
Leilani Klonk, mica mutantă periculoasă, considera că puține lucruri erau mai impresionante decât legătura care apărea între membrii unei familii, dimineața, la micul dejun.
Biata Sinsemilla, cum îi zicea Leilani în gând, și-a pregătit singură micul dejun: douăzeci și șapte de tablete și capsule de vitamine, o sticlă de apă minerală acidulată, un mic tub de tofu și o banană. După ce a tăiat banana în feliuțe subțiri, le-a mâncat cu coajă cu tot, întrucât avea convingerea că alimentele consumate în întregime te ajutau să îți păstrezi sănătatea.
Micul dejun al doctorului Doom se compunea din ceai de mușețel, două ouă moi și niște gogoși cu gem de portocale. Neîmpărtășind preferințele nevesti-sii pentru alimentele consumate în întregime, nu a mâncat pliculețele de la cea, cojile de la ouă și cutia de carton în care fuseseră ambalate gogoșile.
Leilani a mâncat cereale, combinate cu felii de banană (curățate de coajă) și lapte cu cacao. Sinistrul doctor cumpărase această licoare interzisă, fără știrea mâncătoarei de tofu. Deși lui Leilani i-ar fi plăcut laptele simplu, acceptase să-l bea cu cacao, numai ca să vadă dacă maică-sa va face o criză de apoplexie constatând că fiica ei consumase otrăvuri odioase.
Provocarea nu avusese niciun efect asupra Sinsemillei. Cu ochii roșii, pământie la față, rămânea moale ca o legumă, după cât își făcuse de cap în seara precedentă.
Sinsemilla nu era mai comunicativă decât bucata de tofu care i se clătina în linguriță, dar asta nu-l împiedica pe doctorul Doom să i se adreseze frecvent. Nu se aștepta la vreo reacție din partea ei, însă părea convins că toate comentariile lui erau recepționate de nevastă-sa la nivelul subconștientului.
Uneori vorbea despre Tetsy, tânăra căreia îi „spărsese” inima, injectându-i o doză masivă de digitoxină în urmă că nici douăsprezece ore. Alteori, informându-se de pe laptop-ul deschis pe masă, lângă farfuria lui, le punea la curent pe Sinsemilla și pe Leilani cu ultimele bârfe și noutăți care circulau pe Internet, pe diferitele site-uri administrate de marea comunitatea internațională a celor care credeau în OZN-uri.
La cină, în seara precedentă, Leilani le spusese lui Micky și doamnei D că doctorul era asexuat. Or, asta nu era tocmai adevărat.
Nu umbla după femei, nu le făcea curte și nici nu părea ahtiat după ele, ca alți bărbați. Dacă s-ar fi întâmplat ca o tipă fenomenală, îmbrăcată în costum de baie, să treac pe lângă Preston, probabil că acesta nici n-ar fi remarcat, decât dacă i s-ar fi părut că femeia avea vreo legătură cu niște OZN-uri sau ținea în brațe vreun prunc hibrid „alien-om”.
În anumite împrejurări totuși pe doctor îl apuca pasiunea pentru Sinsemilla și - cum se exprima el - și-o „revărsa” asupra ei.
Într-o casă-rulotă, fie ea și destul de spațioasă, când o familie trăiește tot anul pe drumuri, se naște o intimitate inevitabilă, care devine stresantă chiar dacă toți membrii acelei familii ar fi niște sfinți. Chiar dacă poți evita să vezi lucruri pe care nu vrei să le vezi, de auzit tot le auzi și, chiar dacă îți înfunzi perna peste cap toată noaptea, ajungi să știi tot ce se întâmplă în jurul tău, inclusiv faptul că Preston devine romantic, în special, când Sinsemilla e într-o stare de letargie vecină cu moartea.
Leilani le povestise lui Micky și doamnei D nenumărate întâmplări de coșmar, dar despre chestia asta nu se încumetase să le spună nimic.
Prin urmare, în timp ce Sinsemilla lua micul dejun, iar doctorul Doom naviga pe Internet pentru a afla ultimele știri despre farfuriile zburătoare, fără ca nimeni să pomenească despre incidentul cu șarpele, Leilani făcea însemnări în jurnalul ei, folosind un fel de stenografie proprie, pe care ea o inventase și pe care tot numai ea o putea descifra. Dorea să noteze toate detaliile legate de întâmplarea cu șarpele, acum, cât le avea încă proaspete în minte, dar, în același timp, consemna observații despre micul dejun în familie, inclusiv amănunte despre cele spuse de Preston.
Se tot gândise de la o vreme să se facă scriitoare, presupunând că putea scăpa de „norocul” veșniciei care o pândea acum, când urma să împlinească zece ani.
- Chestia asta care se întâmplă în Utah, se încruntă Preston la ecranul laptop-ului, e tare dubioasă.
De câteva ori pomenise deja de brocajele de pe autostrăzile care duceau în partea de sus a ținului Utah, precum și despre acțiunea de urmărire a bandelor de magnați ai drogurilor, care erau înarmați până în dinți.
- Să nu uităm că în „Întâlnire de gradul trei”, guvernul a oprit accesul populației în zona de contact cu extratereștrii tocmai lansând niște zvonuri false despre împrăștierea accidentală a unor gaze periculoase.
Pentru Preston, „Întâlnire de gradul trei” nu era un film de ficțiune, ci un documentar. Nutrea convingerea că, în copilărie, Steven Spielberg fusese răpit de extratereștri, iar acum era folosit pentru a pregăti societatea omenească în vederea sosirii iminente a unor emisari de la Congresul Galactic.
În timp ce doctorul continua să mormăie despre alte cazuri în care guvernul încercase să ascundă adevăratul motiv al războiului din Vietnam, Leilani se gândea că, după ce vor repara rulota, vor porni spre Utah.
Rămase surprinsă, așadar, când, peste câteva minute, Preston ridică privirea și, extrem de surescitat, declară:
- Idaho. Acolo se întâmplă, Lani. S-a produs o vindecare în Idaho. Sinsemilla, ai auzit? S-a produs o vindecare în Idaho.
Pe Leilani n-o încânta deloc perspectiva de a merge în Idaho. Era prea aproape de Montana, unde Lukipela „plecase în stele”.
Se aștepta ca Preston să le târască în Montana, când se apropia ziua ei de naștere, în februarie. În fond, dacă extratereștrii îl ridicaseră pe Luki „pe-o rază” în Montana, logic era ca, înainte ca Leilani să împlinească zece ani, să viziteze cu toții acel lor, dacă nu se însănătoșea între timp.
Dacă până la călătoria în Montana mai erau șase luni, însemna că Leilani avea încă timp să fugă sau să se apere. Dar, dacă săptămâna viitoare ajungeau în Idaho și dacă Sinsemilla voia să meargă până în Montana, ca să vadă locul unde se presupunea că Luki se întâlnise cu extratereștrii, nu era exclus ca Preston să își propună să realizeze cât mai repede reunirea dintre frate și soră.
Leilani nu avea deocamdată un plan de evadare. Și nicio strategie de apărare. În plus, nu era nici pregătită să moară.
35.
Sala de așteptare nu făcea nicio concesie ideii de confort, așa încât atmosfera sordidă de la circumscripția financiară, bunăoară, părea veselă în comparație cu ceea ce găseai aici. Numai cinci persoane așteptau să discute cu niște asistenți socială, însă în hol nu existau decât patru scaune.
Și, cum celelalte patru femei prezente acolo erau, ori mai în vârstă ca ea, ori însărcinate, Micky preferă să rămână în picioare.
Când ieși să o salute pe Micky, prima asistentă socială disponibilă se prezentă drept „F. Bronson”. Ciudată utilizarea acestei inițiale; în biroul lui F, plăcuța cu numele ei, pusă pe birou, nu sedovedea mai edificatoare: F. W. BRONSON.
În vârstă de circa treizeci și ceva de ani, F era atrăgătoare; purta pantaloni negri cu o bluză tot neagră, ca și cum ar fi vrut să sfideze anotimpul și canicula.
Din cauza posterelor, în biroul ei încins ca un cuptor, și-așa destul de mic, domnea o zăpușeală și mai mare: poze cu pisici și pisoi, cu blănuri de tot felul. Văzând imaginile acestea „pufoase”, simțeai parcă în aer moliciunea și căldura felinelor.
Remarcând faptul că pe musafira ei o interesau afișele, F spuse:
- În munca asta, am de-a face cu atâtea persoane ignorante, crude și cretine... încât uneori simt nevoia să-mi aduc aminte că lumea e plină de creaturi mult mai bune decât noi.
- Sigur, înțeleg perfect, zise Micky, mințind. Oricum, eu prefer postere cu câini.
- Tatălui meu îi plăceau câinii, spuse F, făcându-i semn lui Micky să se așeze într-un din cele două scaune din fața biroului. A fost un fustangiu egoist și scandalagiu. Eu iubesc însă pisicile.
Dacă rasa canină devenise în întregime obiectul aversiunii lui F, doar fiindcă lui taică-său îi plăcuseră câinii, însemna că tipa era plină de prejudecăți, se gândi Micky, amintindu-și că în prezența autorităților era mai bine să îți măsori cuvintele.
Așezându-se la birou, F spuse:
- Dacă îți făceai programare, n-ar mai fi trebuit să aștepți așa de mult.
Prefăcându-se că sesizase o solicitudine sinceră în glasul asistentei sociale, Micky spuse:
- Nu face nimic. Merg la un interviu pentru angajare la ora trei, așa că, până atunci, am tot timpul la dispoziție.
- Cu ce te ocupi?
- Personalizarea aplicațiilor software.
- Computerele distrug lumea, decretă F, nu pe un ton argățos, dar, oricum, cu o nuanță de resemnare. Oamenii petrec mai mult timp interacționând cu mașinile decât cu alți oameni, ceea ce înseamnă că de la an la an devenim tot mai inumani.
Simțind că era preferabil să îi dea dreptate lui F, Micky oftă, simulă regretul și dădu din cap:
- Da, așa e, dar din păcate acesta e domeniul în care se găsesc cele mai multe locuri de muncă.
O fracțiune de secundă, pe fața lui F se citi dezaprobarea, ca și cum ar fi vrut să-i spună lui Micky că scuza aceasta îi amintea de motivele invocate de pârâții în procesul de la Nurnberg, apropo de necesitatea de a menține în funcțiune camerele de cazare de la Dachau și Auschwitz.
- Te îngrijorează soarta unui copil? întrebă F.
- Da. Exact. Fetița care e vecină cu mătușa mea. Situația ei e cumplită.
- De ce n-a venit mătușa dumitale să depună plângere.
- Păi, am venit eu pentru amândouă. Tanti Gen nu e...
- Nu se acceptă anchete bazate pe vorbe din auzite, spuse F fără asprime, aproape cu părere de rău. Dacă mătușa dumitale a văzut niște lucruri care creează motive de îngrijorare privind soarta acestei fetițe, trebuie să vină aici și să discute personal cu mine.
- Sigur, bineînțeles, dar, vedeți, eu locuiesc cu mătușa mea. O cunosc și eu pe fetiță.
- Ai văzut când a fost maltratată - bătută sau lovită?
- Nu, n-am asistat la astfel de abuzuri fizice, dar...
- Dar ai văzut urme? Vânătăi, chestii din-astea?
- Nu, nu. NU e vorba despre asta. Nu o bate nimeni. Dar...
- Abuzuri sexuale?
- Nu, slavă Domnului, Leilani zice că nu se pune problema.
- Leilani?
- Da, așa o cheamă pe fetiță.
- Toți spun asta. Că nu se pune problema. Fiindcă le e rușine. Adevărul iese la iveală doar în timpul ședințelor.
- Știu și eu că așa se întâmplă, de obicei. Dar cu ea e altfel. E un copil dur, inteligent. Spune întotdeauna ce are pe suflet. Mi-ar fi zis dacă ar fi fost abuzată sexual.
- Te vezi cu ea în mod regulat? Stai de vorbă cu ea?
- A venit aseară la noi, la cină. Era...
- Deci n-o țin închisă în casă? Nu se pune problema de reținere cu forța, nu?
- Reținere cu forța? Păi, într-un fel, poate da.
- Cum adică?
În cameră era insuportabil de cald. Sistemul de ventilație era în funcțiune dar făcea mai mult zgomot decât răcoare.
- Nu-i place în familia ei. Nimănui nu i-ar plăcea, de fapt.
- Rudele nu ni le alegem, domnișoară Bellsong. Dacă abuzurile contra copiilor s-are reduce doar la acest aspect, portofoliul meu de cazuri ar fi de patru ori mai voluminos. Prin „reținere cu forța” înțeleg că fetița ar fi putut fi încuiată în cameră, închisă într-o debara, legată de pat - lucruri de genul ăsta.
- Nu, nimic din toate astea, dar....
- Cumva neglijență criminală? Bunăoară, fetița suferă cumva de o boală cronică netratată? Este subponderală, subalimentată?
- Nu, nu e subalimentat, dar bănuiesc că nu e hrănită corespunzător. S-ar părea că maică-sa nu se prea omoară cu gătitul.
Rezemându-se de spătar și ridicând din sprâncene, F spuse:
- Nu se prea omoară cu gătitul? Domnișoară Bellsong, mi-a scăpat cumva vreun amănunt?
Micky se trăsese mai în față pe scaun, stând acum într-o poziție cumva imploratoare, ca și cum ar fi încercat s-o convingă cu orice preț pe asistenta socială din fața ei că spunea adevărul. Or, chestia asta îi crea o senzație neplăcută. Se îndreptă de spate și continuă:
- Îmi pare rău, doamnă Bronson, poate că n-am pășit cu dreptul în toată povestea asta, dar să știți că nu vă pierdeți timpul degeaba cu mine. Cazul acesta e absolut unic, așa că întrebările standard nu au cum să-l scoată în evidență.
Cumva descumpănită, în timp ce Micky vorbea, F se întoarse spre computerul de pe birou și, cu gesturi nervoase, începu să tasteze ceva.
Judecând după viteza cu care degetele ei zburau peste clape, se vedea că se pricepea la această tehnologie satanică.
.............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu