12-20
Sună de la un telefon public, ca să anuleze interviul pentru angajare, programat pentru ora trei.
Își petrecu toată după-amiaza documentându-se despre doctorul Doom, iar din ceea ce află conchise că situația lui Leilani era cu mult mai gravă decât îi povestise fetița.
Esența poveștii lui Maddoc era la fel de simplă, pe cât de revoltătoare i se păreau detaliile ei. Iar implicațiile erau terifiante, nu numai pentru Leilani, ci pentru orice om care trăia și respira pe această lume.
Preston Maddoc își luase doctoratul în filosofie. În urmă cu zece ani, se declarase „bioetician”, acceptând un post la o universitate Ivy League, unde preda etica viitorilor medici.
Preston Maddoc, la fel ca majoritatea bioeticienilor, susținea neacordarea de îngrijiri medicale vârstnicilor - adică persoanelor peste șaizeci de ani - dacă boala de care sufereau putea avea un impact negativ asupra calității vieții lor, chiar dacă pacienții credeau că merită să mai trăiască încă.
Chiar și în situația în care pacienții puteau fi vindecați complet, dar raya de vindecare era mai mică, să zicem, de treizeci la sută, mulți bioeticieni considerau că bătrânii trebuiau lăsați să moară,fără tratament, deoarece, din cauza vârstei, contribuția lor la dezvoltarea societății era mai redusă, în raport cu ceea ce primeau ei de la aceeași societate.
Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Micky citi că aproape toți bioeticienii credeau că toți copiii handicapați, chiar și cei cu handicapuri minore, trebuiau lăsați să moară. Pruncii care făceau o infecție să nu fie tratați. Dacă aveau temporar probleme respiratorii, nu era cazul să se intervină, fiind recomandabil să fie lăsați să se sufoce. Copiii infirmi, care prezentau tulburări de nutriție, trebuiau lăsați să moară de inaniție. Se considera că handicapații sunt o povară pentru societate, chiar și dacă își pot purta singuri de grijă.
Furia care o cuprinse pe Micky era diferită de starea de nervi distructivă pe care o simțea de cele mai multe ori. Sentimentul de acum nu avea nimic de-a face cu abuzurile și înjosirile pe care le suferise ea. Nu ființa ei o preocupa acum; furia aceasta avea virtuți purificatoare.
Preston Maddoc credea că lichidarea copiilor era un gest etic atâta vreme cât micuțul nu începea să vorbească. Adică, ori spui „mama”, ori mori!
Inițial, navigând prin site-urile de bioetică, Micky crezu că această cultură a morții nu era ceva serios. Se gândea că reprezenta, probabil, un joc în care participanții se luau la întrecere, încercând să propună soluții cât mai revoltătoare, concepte cât mai inumane.
Apoi, descoperi cu stupoate că, dimpotrivă, oamenii aceștia se aflau în centrul comunității academice. Majoritatea școlilor de medicină aveau în programă cursuri de bioetică. În peste treizeci de universități importante existau specializări în bioetică.
Numeroase legi statale și federale, concepute de bioeticieni, fuseseră promovate cu intenția de a face din bioetica de azi arbitrul moral și legal al judecăților de valoare asupra oamenilor.
Handicapații sunt așa de costisitori, nu credeți? La fel și bătrânii. La fel și idioții. Bieții de ei ar fi mult mai fericiți dacă s-ar da la o parte; chiar așa, păi, dacă au avut tupeul de a se naște sau ideea proastă de a rămâne mutilați de la vreun accident, măcar să moară mai repede, dacă le-a mai rămas o fărâmă de conștiință socială.
Ce-a pățit lumea asta, de-a ajuns o casă de nebuni?
Micky începea să-și înțeleagă inamicul.
Inițial, nu-l luase în serios pe Preston Maddoc.
Acum însă își revizuise atitudinea. Era amenințarea întruchipată. Teribil, înspăimântător. Alien.
Maddoc și alți bioeticieni celebri, americani și englezi - cele două națiuni în care demența aceasta părea foarte adânc înrădăcinată - erau invitați ca specialiști în emisiunile de televiziune, se bucurau de respect din partea presei și îi sfătuiau pe policieni în vederea adoptării unei legislații progresiste cu privire la terapia medicală. Niciunul dintre ei n-ar fi putut deschide gura însă în Germania, unde lumea i-ar fi linșat pe loc. Numai un holocaust putea inocula asemea reacții în rândul unei societăți confruntate din nou cu barbaria.
Micky se întreba cu disperare dacă n-ar fi necesar un holocaust și aici, pentru ca lumea să scape de nebunie și să revină la normal. I se făcea din ce în ce mai frică pentru țara ei și pentru viitor.
Și nu descoperise încă tot răul.
40.
Evitând șirurile drepte și lungi de alei cu iarbă, de-a lungul cărora vehiculele sunt așezate față în față, cățeaua îl conduce pe băiat pe cărări mai întortocheate, printre mașini, ocolind adulți, copii și grătare pe care sfârâie bucăți de carne. Când, într-un târziu, Curtis privește în urmă, vede că hăitașii, dacă au existat într-adevăr, s-au dat bătuți.
E tulburat, însă, în continuare, și se simte rușinat.
Old Yeller scâncește, se postează lângă o rulotă uriașă și înclină capul spre spate, ca un câine care urlă la lună, dar nici urmă de lună pe cerul după-amiezii de acum. Nici nu urlă, de fapt, ci scrutează văzduhul în căutarea unei vaci zburătoare.
Curtis se ghemuiește lângă ea, o scarpină între urechi și încearcă să-i explice că nu există niciun pericol ca o Holstein mare și voinică să îi strivească, la care cățeaua râde parcă și își îndeasă capul în mâinile lui mângâietoare.
- Curtis?
Băiatul ridică privirea. O femeie superbă se uita de sus la el.
Are unghiile de la picioare vopsite cu ojă albastră, de parcă ar fi niște oglinzi ale cerului, I se văd degetele perfect, fiindcă poartă niște sandale foarte decupate și cu tocuri înalte, de parcă ar fi o balerină pe poante.
Îmbrăcată cu niște pantaloni albi strâmți, pare că are niște picioare incredibil de lungi. Nu, nu-i o iluzie optică, remarcă băiatul în gând, ridicându-se de jos. Niciun experiment genetic nu ar fi putut crea un hibrid de gazelă umană cu niște picioare mai elegante decât astea.
Părul auriu îi înceadrează fața luminată de doi ochi de culoarea opalului din buric. Buzele, ca într-o reclamă pentru cosmetice de calitate, au culoarea roșie a trandafirilor de toamnă târzie.
- Curtis? întreabă ea din nou.
- Da doamnă, zice el și își dă seama, imediat, că de când a stat de vorbă cu Donella, la restaurant nu a mai spus nimănui cum îl cheamă.
Cu un aer prudent, femeia scrutează împrejurimile, vrând să se convingă că nu au stârnit atenția nimănui. Câțiva bărbați, care se holbau la ea, întorc privirea când se uită la ei.
- Curtis Hammond? șoptește ea, trăgându-se mai aproape.
Cu excepția Donellei și a nerodului de Burt Hooper, bietul de el, nimeni în afară de dușmanii lui nu îi cunoaște numele.
Lipist de apărare ca orice muritor în fața îngerului morții, Curtis încremenește, așteptând parcă să fie spintecat, decapitat, împușcat, ars sau mai rău chiar, deși niciodată nu și-ar fi închipuit că Moartea ar putea veni gătită așa, cu cercei de argint, două șiraguri de mărgele turcoaz, trei inele cu diamante, câte o brățară la fiecare mână și podoabe în buric.
Ar putea nega că el este Curtis cel original sau Curtis Hammond cel din prezent, dar tot degeaba, dacă persoana aceasta din fața lui face parte dintre hăitașii care i-au nimicit familia sau care i-au ucis familia lui Curtis, în Colorado, acum două nopți.
- Da, doamnă, eu sunt, zice el, politicos până la capăt, împăcându-se cu gândul că va fi ucis, poate spre satisfacția domnului Neary și a celorlalți, pe care i-a ofensat fără să vrea.
- Mă așteptam să fii mort, șoptește ea, pe un ton și mai dulce.
- Da, doamnă, mort. Cred că sunt mort, de fapt.
- Sărăcuțul de tine, spune ea, fără sarcasmul la care te-ai fi așteptat de la o ucigașă care vrea să-ți taie capul, ci, dimpotrivă, cu solicitudine.
Surprins de compasiunea ei, băiatul profită de această neașteptată dovadă de simpatie și spune:
- Doamnă, recunosc că și cățeaua aceasta știe poate prea multe, având în vedere profunda legătură dintre noi. N-am intenția să pretind că ar fi altfel. Numai că, neputând vorbi, nu are cum spune nimănui ceea ce știe. Chiar dacă de mine s-ar alege praful și pulberea, sincer vorbind nu cred că există vreun motiv ca și ea să fie omorâtă.
- Dragul de tine, șoptește ea, nu știe de ce, dar am senzația că te urmăresc niște oameni îngrozitor de răi?!
Old Yeller s-a ridicat în picioare, privind binevoitoare spre femeia în alb și dând din coadă, încântată parcă de cunoștință.
- Mai bine să te scoatem din vizorul lumii, șoptește îngerul, care se pare că n-are nicio legătură totuși cu divizia morții. Hai cu mine, da?
- Da, acceptă Curtis, fiindcă Old Yeller a adoptat-o pe femeie.
Aceasta îi conduce spre ușa rulotei imense de alături, care, exceptând culoarea vopselei, ar putea trece drept un vehicul militar blindat.
Judecând după înfățișarea ei, femeia îi amintește lui Curtis de Cenușăreasa, deși în picioare are sandale, nu conduri. Ce-i drept, Cenușăreasa nu s-ar îmbrăca așa - cu pantaloni strâmți pe fund. Dar, în fine, în momentul în care ușa se deschide, cățeaua sare în rulotă, de parcă acolo ar fi trăit toată viața. La sugestia gazdei, Curtis calcă pe urmele lui Old Yeller.
Se intră direct în cabină și, trecând printre scaunele din față, se ajunge într-un salonaș cu canapele. Ușa se închide în urma lui.
Brusc, basmul acesta cu zâne se preschimbă într-o povestire de groază. Privind spre bucătăria de mai încolo, Curtis vede lângă chiuvetă pe nimeni alta decât.... Cenușăreasa.
Șocat, întoare capul: Cenușăreasa este și acolo, în spatele lui, întoarce scaunele din față, zâmbindu-i cu duioșie.
Cennușăreasa de lângă chiuvetă este leită cu prima Cenușăreasă: același păr auriu, aceiași ochi albaștri, aceeași vestimentație. Identic totul. Până și vârful unghiilor de la picioare - albastre ca azurul cerului.
Clone.
Oh, Doamne, niște clone.
Clonele aduc chinion, de obicei, fiindcă au venit pe lume ca să facă rău.
- Clone, bolborosește Curtis.
Prima Cenușăreasă surâde.
- Ce-ai spus, scumpule?
A doua Cenușăreasă pleacă de la ciuvetă, pășind spre Curtis. Și ea surâde. Și ține în mână un cuțit mare.
41.
Stând în bibliotecă, Micky descoperea peste tot, în aceste palate ale geniului tehnologic, același egoism primar și același materialism sumbru, vechi de când omenirea.
Bioeticienii resping existența adevărurilor obiective. Preston Maddoc scrisese:
Nu există comportament corect sau greșit, moral sau imoral. Bioetica înseamnă eficiență, determinarea unui set de reguli profitabule pentru un număr cât mai mare de oameni.
În realitate însă această eficiență se traduce prin încurajarea suicidului în toate cazurile, în care o persoană suferindă se gândește la așa ceva, și nu doar la sprijinirea sinuciderii bolnavilor incurabili, a bolnavilor cronici, ci îndemnul la sinucidere adresat chiar și persoanelor care ar putea fi vindecate, dar care sunt uneori deprimate.
Creșterea ratei sinuciderilor este un beneficiu pentru societate, consideră ei, întrucând, în cadrul unui sistem medical bine condus, organele celor care au avut o sinucidere „asistată” pot fi recoltate pentru transplant.
Micky citi despre mulți bioeticieni care se bucurau de perspectiva soluționării crizei de organe prin intermediul unor programe de sinucidere bine coordonate; în entuziasmul lor, era limpede că vor milita agresiv pentru creșterea numărului de sinucideri, de îndată ce aveau să fie promulgate legile pe care le solicitau.
Din fotografiile afișate pe ecran, reieșea că Preston Maddoc e un bărbat chipeș, nu neapărat totuși frumos, cu păr șaten destul de lung, mustață și un surâs atrăgător. Contrar așteptărilor lui Micky, pe fruntea lui nu se vedea codul de bare cu cifrele 666.
Scurta lui biografie demonstra că era un bărbat căruia norocul îi surâsese dintotdeauna. Era unicul moștenitor al unei averi considerabile. Nu avea nevoie să muncească pentru a putea călători în voia dintr-un capăt în altul al țării în căutarea unor extratereștri cu puteri tămăduitoare.
În urmă cu patru ani și jumătate își dăduse demisia din postul de profesor la universitate, „pentru a se dedica în principal, filosofiei bieticii”, precum și unor preocupări personale nespecificate.
Se știa că acordase „asistență” în opt cazuri de suicid.
Leilani susținea că tipul omorâse unsprezece persoane. În mod evident, fetița știa de încă trei persoane, care nu erau menționate în documentele oficiale.
De două ori, Maddoc fusese condamnat pentru crimă, în două jurisdicții diferite. În ambele cazuri, instanța îl achitase, considerând că intențiile lui fuseseră nobile, iar compasiunea lui - admirabilă.
În ultima vreme trăia destul de retras. De când se însurase cu Sinsemilla, devenind un soț devotat și o farmacie inepuizabilă, intrase într-un con de umbră, lăsându-i pe alții să lupte pe meterezele credinței într-o nouă lume mai bună, unde fericirea depindea de omoruri inutile.
Ciudat, dar Micky nu găsi nicio mențiune privind căsătoria lui Maddoc. Conform variantelor de biografii de pe Internet, Maddoc era burlac.
Când o figură așa de controversată ca Preston Maddoc ajunge să se însoare, evenimentul matrimonial are valoare de știre. Și totuși... nicio vorbă despre asta.
Leilani îi povestise despre o nuntă uimitoare, or, Micky știa deja că, oricât de exagerate ar părea cuvintele fetiței, Leilani nu mințea niciodată.
Normal, când mireasa e o femeie ca Sinsemilla, s-ar putea să nu-ți dorești nicio publicitate în revistele la modă sau în emisiunile de televiziune de largă audiență.
Dar cel mai probabi, această discreție ciudată fusese determinată de intenția mirelui de a-și ucide copiii vitregi, băiat și fată, în cazul în care așteptările privind o vindecare făcută de extratereștri nu se adevereau.
Micky se deconectă de la Internet. Pe web, resursele erau inepuizabile, însă lumea reală putea oferi informații și mai utile. Următorul pas pe care trebuia să-l facă era să-l cunoască personal pe Preston Maddoc, ca să se lămurească pe deplin în privința lui.
Traficul era aglomerat; de obicei, se enerva la volan, când trebuia să pornească și să oprească alternativ de nenumărate ori. Nu și azi, însă.
Oprește, pornește. Oprește, pornește.
Citise undeva că în anii 1970-1980, în California, încetase construirea de autostrăzi, întrucât cuvernatorul de atunci crezuse că automobilele nu se vor mai folosi pe scară largă prin 1995, ca urmare a implementării unei tehnologii alternative. Miracole. În toți anii aceștia, cât fusese nevoită să piardă ore întregi în blocaje rutiere, nu se gândise niciodată că neajunsurile respective se datorau unei politici absurde.
Oprește, pornește. Oprește, pornește.
Cât combustibil irosit aiurea! Câți nervi tocați degeaba, câtă poluare generată de consecințele neprevăzute ale acestui moratoriu asupra construirii de autostrăzi.
Dacă nu făcea nimic și accepta ca Leilani să moară, cum ar mai putea suporta să trăiască, doar dacă nu adopta și ea filosofia lui Maddoc, potrivit căreia totul e doar materie, omul e doar trup?! Exact așa se întâmplase, de fapt, și cu viața ei în ultimii șapte ani.
Oprește, pornește. Oprește, pornește.
Micky avea senzația că se trezea dintr-un vis care dura de douăzeci și opt de ani.
42.
Când doamna D deschise sticla, aroma dulceagă de vanilie se răspândi ca prin farmec, prin aerul umed, în toate colțurile bucătăriei.
- Mmmmmmm. Ce frumos miroase, nu crezi?
Punând cuburi de gheață în două pahare înalte, Leilani inspiră adânc.
- Nemaipomenit. Dar, din păcate, mi-aduce aminte de mirosul apei din cadă, când face Sinsemilla baie.
- Doamne Sfinte! Doar mama ta nu s-o scălda în vanilie, sper?!
În timp ce Geneva picura esență de vanilie peste gheața din pahare, pe care le duse apoi, la masă, împreună cu cutiile de Coca-Cola, Leilani îi povesti despre pasiunea Sinsemillei de a elimina toxinele prin osmoză inversă în băi fierbinți.
- Păi, asta înseamnă că poți ști tot timpul când vine mama ta, după aroma de vanilie care o însoțește.
- Da, dar și după mirosu de usturoi, concentrat de suc de varză sau tarhon, după cum a ales să-și „parfumeze” baia în ziua respectivă.
Se așezară la masă și gustară din Coca-Cola cu vanilie pe care și-o pregătiseră.
- E nemaipomenit de bun! se entuziasmă Leilani.
- Nu-mi vine să cred că n-ai băut niciodată o asemenea combinație.
- Păi, rar se întâmplă să avem și noi niște Cola prin frigider. Sinsemilla susține că, indiferent de concentrație, cofeina inhibă dezvoltarea capacităților telepatice naturale ale omului.
- Hei, dar asta înseamnă că te pricepi de minune să ghicești gândurile oamenilor.
- Da, înspăimântător de bine. Uite, în momentul de față, bunăoară, te căznești să-ți amintești numele tuturor soliștilor vocali cu care ai fost în grupul Destiny s Child, dar nu-ți aduci aminte decât de patru dintre ei.
- N-ai nimerit-o, scumpete. De fapt, mă gândeam cât de bine ar merge o prăjitură mare și delicioasă cu Cola asta combinată cu vanilie!
- Îmi place cum gândești, doamnă D, deși ai o minte prea complicată și nu prea reușeșc să-ți ghicesc gândurile.
- Leilani, vrei o prăjitură mare și delicioasă?
- Da, mulțumesc.
- Și eu aș vrea, numai că, din păcate, nu avem. Ar merge și niște prăjiturele cu scorțișoară, ce zici?
- M-ați convins, gata.
- Dar nici din-astea nu avem, o anunță Geneva, sorbind din paharul cu Coca și vanilie. Dar ce părere ai avea de niște fursecuri cu ciocolată și migdale?
- Mă abțin să-mi exprim vreo opinie, doamnă D.
- Zău?! Dar de ce, dragă?
- Fiindcă mi se pare că n-are niciun rost, oricum.
- Mare păcat. Nu vreau să mă laud, dar eu fac niște fursecuri cu ciocolată și migdale absolut excelente!
- Și acum ai așa ceva?
- Da, vreo șaizeci.
- Sunt suficiente, mulțumesc.
Geneva aduse la masă platoul cu dulciuri. Leilani gustă un fursec.
- Fenomenale! Și ce gust bun au împreună cu Coca-Cola! Numai că astea nu sunt migdale. Sunt alune!
- Da, știu. Mie nu-mi prea plac migdalele, așa că, atunci când fac fursecuri cu ciocolată și migdale, folosesc de fapt, alune.
- Mor de curiozitate să te întreb ceva, doamnă D, dar n-aș vrea să crezi că sunt nepoliticoasă.
- Tu n-ai putea fi nepoliticoasă, nici dacă te-ai strădui. Ești o.....
Geneva se încruntă, negăsind cuvântul.
- Cum se zice, de fapt?
- O mutantă drăguță.
- Dacă așa spui tu, scumpete.
- Te întreb cu toată simpatia, doamnă D - chiar faci eforturi să fii atât de fistichie sau așa ești dumneata din fire?
Încântată, Geneva spuse:
- Chiar ți se pare că sunt fistichie?
- După părerea mea, da.
- Vai, scumpete, ce compliment minunat, pe cuvânt! Drept să spun, nu știu dacă am fost fistichie din naștere, ori am devenit așa după ce am fost împușcată în cap. Indiferent cum ar fi, nu fac eforturi să par așa. Nici n-aș ști cum, de fapt.
- Doctorul Doom o să ne ducă în Idaho, spuse Leilani, mestecând.
- În Idaho?! Când? exclamă Geneva alarmată.
- Nu știu, Când o să termine mecanicul de reparat rulota. Săptămâna viitoare, probabil.
- Dar de ce în Idaho? Firește, există oameni drăguți în Idaho, care cultivă cartofi delicioși, sunt sigură de asta, dar e îngrozitor de departe până acolo.
- Un tip care locuiește lângă Lacul Călugăriței, în Idaho, susține că a fost luat la bordul unei nave spațiale cu extratereștri și s-a vindecat.
- De ce anume s-a vindecat?
- De dorința de-a mai locui în preajma Lacului Călugăriței, probabil. Tipul își imaginează că povestea asta extravagantă l-ar putea propulsa în atenția opiniei publice, aducându-i numai avantaje - vreun contract pentru o carte sau un film TV, adică suficienți bani cât să se mute cu cata în Malibu, eventual.
- Nu te putem lăsa să pleci în Idaho.
- La naiba, doamnă D, am fost eu și în Dakota de Nord!
- O să te ținem aici. Te ascundem în camera lui Micky.
- Asta ar fi considerată răpire.
- Nu și dacă avem consimțământul tău.
- Ba nu, chiar și dacă ați avea consimțământul meu, potrivit legii tot răpire se consideră.
- Păi, atunci, e legea proastă.
- N-ați avea nicio șansă în instanță, doamnă D. Mai pot să iau un fursec?
- Sigur că da, dragă. Dar chestia asta cu Idaho mă mâhnește enorm.
- Mănâncă, mănâncă, recomandă Leilani. Prăjiturelele tale sunt așa de bune, că, dacă ar gusta din ele, până și victimele din camerele de tortură ale lui Torquemada s-ar apuca să dănțuiască de bucurie.
- Păi, să le fac o tavă și lor, dacă le plac așa de mult.
- Torquemada a trăit în timpul Inchiziției spaniole, doamnă D, adică prin secolul al XIV-lea, dacă înțelegeți ce spun.
- Ah, pe-atunci nu făceam prăjituri. Dar mi-a plăcut întotdeauna să știu că lumea apreciază dulciurile pregătite de mine. Chiar și mai mult, când aveam restaurantul, produsele de patiserie erau extrem de căutate.
- Ai avut un restaurant?
- Am fost întâi chelneriță, pe urmă am avut propriul meu local, care cu timpul a prosperat și s-a extins într-un lanț de restaurante. Oh, atunci l-am cunoscut pe bărbatul acela adorabil, Zachary Scott. Ce succese! Ce pasiune.... Totul ar fi fost excepțional, dacă nu se întâmpla ca fiică-mea să se dea la el.
- Nu știam că aveți o fată, doamnă D.
Geneva ciugulea gânditoare dintr-un fursec.
- De fapt, era fiica lui Joan Crawford.
- Fiica lui Joan Crawford i-a făcut avansuri prietenului dumitale?
- De fapt și restaurantele erau tot ale lui Joan Crawford. Chestia asta s-a întâmplat parcă în „Mildred Pierce”, nu în viața mea reală - dar asta nu înseamnă că Zachary Scott nu era un bărbat adorabil.
- Poate reușesc să vin mâine pe-aici, ca să le facem totuși niște fursecuri prizonierilor lui Torquemada.
Geneva râdea.
- Pun pariu că și lui George Washington și băieților din Valley Forge le-ar face plăcere să primească niște prăjiturele delicioase de la noi. Ești o zână fabuloasă, fantastică și nemaipomenită, Leilani. Abia aștept să văd cum vei fi când te faci mare.
- Un lucru e cert - voi avea sâni, nu știu cum, dar cert e că așa va fi. Sigur, nu înseamnă că ăsta e țelul existenței mele, totuși.
- Mie mi-au plăcut sânii mei, mai ales, când am fost Sophia Loren.
- Ești o persoană tare nostimă, doamnă D, chiar dacă ești deja o femeie în toată firea. Din experiența mea, nu toți adulții sunt nostimi.
- De ce nu-mi spui și tu tanti Gen, ca Micky?
Dovada aceasta de afecțiune o impresionă profund pe Leilani. Încercă să își disimuleze incapacitatea de a vorbi, sorbind repede din paharul cu Coca-Cola și esență de vanilie.
Geneva sesiză șiretlicul cu paharul; ochii i se încețoșară de duioșie. Luă un fursec, vrând să-și facă de lucru, dar, degeaba, tot nu putea să-și ascundă ochii înlăcrimați în spatele lui.
După părerea lui Leilani, asta ar mai fi lipsit - să înceapă amândouă să plângă, una de mila celeilalte, ca într-o telenovelă lacrimogenă.
Venise momentul să scoată la iveală pinguinul.
Îl extrase dintr-un buzunar de la șort și îl puse pe masă, printre sfeșnicele aranjate și acum ca la cina din seara precedentă.
- Mă întrebam dacă ai putea să-mi faci un serviciu și să înapoiezi asta persoanei căreia i se cuvine.
- Oh, ce drăguț e! exclamă Geneva și puse deoparte fursecul de care n-avea poftă și pe care nici nu și-l putea lipi de ochi.
Luă figurina de pe masă.
- E adorabil, nu-i așa? repetă Geneva.
Pinguinul înalt de vreo cinci centimetri, sculptat din lut ars și vopsit manual, era într-adevăr atât de adorabil, încât lui Leilani i-ar fi plăcut să-l păstreze, dacă nu s-ar fi gândit cu groază de unde-l avea.
- A aparținut unei fete care a murit azi-noapte.
Zâmbetul îi îngheță Genevei pe buze, iar, apoi, pieri cu totul.
- O chema Tetsy, spuse Leilani. Nu-i știu numele de familie. Dar cred că e de-aici, din ținut.
- Ce-nseamnă toată chestia asta, scumpete?
- Dacă o să cumperi ziarul de mâine și de duminică, o să găsești, probabil, un anunț mortuar într-unul din ele. Va avea menționat, desigur și numele de familie.
- Mă sperii, dragă.
- Scuze, n-am vrut. Tetsy avea o colecție de pinguini; și ăsta a fost al ei. Poate că Preston a rugat-o să i-l dea sau poate că l-a luat fără să i-l ceară. Oricum, eu nu-l vreau.
Se uitau fix una la alta peste masă, fiindcă Geneva nu mai avea ochii încețoșați și fiindcă Leilani se comporta ca o Klonk, nemaiexistând pericolul de a inunda mobila din bucătărie în potopul lacrimilor ei.
- Leilani, să chem poliția? întrebă Geneva.
- N-ar servi la nimic. A pompat în ea o doză uriașă de digitoxină: rezultatul, un atac de cord, care i-a fost fatal. Preston a mai folosit metoda asta și altă dată. Digitoxina ese vizibilă la autopsie, așa că a trebuit să aibă grijă să nu se ajungă la așa ceva. Probabil că au și incinerat-o deja.
Geneva se uită la pinguin. Se uita la Leila. Se uita la paharul cu Coca și esență de vanilie.
- Bizară chestie, spuse ea.
- Nu-i așa? Oricum, Preston mi-a dat mie pinguinul ăsta, fiindcă zicea că îi amintește de Lukipela.
- Ce ticălos nenorocit! șuieră Geneva, cu o ură de care Leilani n-ar fi crezut-o capabilă.
- E drăguț, Luki era drăguț. Stă aplecat pe o parte, la fel ca Luki. Dar nu seamănă cu Luki pentru că, bineînțeles, e pinguin.
- Am o cumnată care locuiește în Hemet.
Deși chestia asta nu părea să aibă vreo legătură cu moartea sau cu pinguinii, Leilani se trase mai aproape, plină de interes:
- E cumnată de-adevăratelea sau poate o fi Gwyneth Paltrow?
- E de-adevăratelea. O cheamă Clarissa și e tare bună - cu condiția să suporți papagalii.
- Îmi plac papagalii. Ai ei vorbesc?
- Oh, tot timpul. Are peste șaizeci de papagali.
- Cam mulți, după gustul meu. Aș prefera să fie doar un singur papagal.
- Știi, mă gândeam, când o să dispari, s-ar putea ca poliția să vină să te caute aici, dar tocmai la Clarissa, în Hemet, n-ar avea cum să ajungă, totuși.
Leilani tăcea, prefăcându-se că reflectează la sugestia Genevei:
- Din șaizeci de papagali vorbitori, nu se poate ca unul să nu fie delator și să nu ne toarne.
- I-ar plăcea să stai cu ea. În plus, se găsește mereu ceva de făcut acolo, numai dacă te gândești la tăvițele cu semințe și la paharele de apă, care trebuie mereu umplute.
- De ce toată chestia asta îmi sugerează un film de Hitchcock? Și nu mă refer doar la „Păsările”. Am o bănuială că în toată povestea asta există un tip care se dă drept maică-sa și e obsedat de cuțite. Oricum, dacă Clarissa ar ajunge la închisoare pentru răpire de copii, ce s-ar întâmpla cu papagalii?
Geneva privea în jur, ca și cum ar fi evaluat condițiile oferite de rulotă.
- Păi, i-aș putea lua la mine.
- Mamă, Doamne! Ăsta da, spectacol!
- Dar n-au cum s-o bage pe Clarissa la închisoare. Pe lângă vârstă și greutate - are șaizeci și șapte de ani și cântărește vreo sută douăzeci de kile, la numai un metru șaizeci înălțime - mai e și problema gușii.
Leilani evită să pună întrebarea evidentă.
Geneva răspunse însă oricum:
- La drept vorbind, nu e de fapt gușă. E o tumoare și, fiindcă e benignă, nu vrea să se opereze. Clarissa nu are încredere în doctori și, având în vedere tot ce-a avut de pătimit de pe urma lor, nici nu e de blamat pentru asta. Dar o lasă să atârne acolo, deși se tot mărește. Chiar dacă s-ar descurca până la urmă cu problemele legate de vârsta ei și de greutate, administrația închisorii tot s-ar teme că, de fapt, gușa i-ar putea speria pe ceilalți deținuți.
Leilani sorbi ultimele picături de Cola din pahar.
- Bine, atunci, când apare anunțul mortuar și găsești menționată adresa părinților lui Tetsy, ar fi nemaipomenit dacă ai putea să le trimiți pinguinul prin poștă. M-aș ocupa eu de chestia asta, numai că Preston nu-mi dă niciun ban, nici măcar cât să-mi procur câteva timbre. Îmi cumpără el tot ce vreau, dar cred că își imaginează că, dacă aș avea un fel de alocație, aș face economie și aș angaja până la urmă un ucigaș plătit.
- Mai ai o jumătate de Cola în cutie, scumpete. Vrei să-ți mai pun niște gheață și esență de vanilie în pahar?
- Da, mulțumesc.
După ce pregăti încă două porții de răcoritoare, Geneva se așeză iarăși alături de Leilani. Neliniștea din sufletul ei desena un păienjeniș de riduri fine între constelațiile de pistrui de pe fața ei. Ochii verzi ai Genevei se întunecaseră.
- O să găsească Micky o soluție și o să ne spună ce e de făcut.
- N-o să pățesc nimic, tanti Gen.
- Scumpete, nu te las să pleci în Idaho.
- Cât de mare e gușa ei?
- Poți să vii diseară la masă?
- Sigur! Cred că doctorul Doom o să fie iarăși plecat, așa că nici n-o să aibă habar. El, poate, nu m-ar lăsa să vin, dar cu Sinsemilla nu-mi fac problleme, fiindcă nici n-o să-și dea seama, măcar, că am plecat.
- Sunt covinsă că Micky va găsi o strategie până atunci.
- Spune-mi, e mai mare decât o prună?
- O să pornesc și aerul condiționat în seara asta, ca să putem gândi limpede. Sunt convinsă că acasă la guvernator funcționează tot timpul.
- E mai mare decât o portocală?
43.
Cele două Cenușărese arată splendid, așa că n-au nevoie de zâne care să le facă și mai fermecătoare. Au un râs melodios și molipsitor, iar Curtis nu se poate abține să nu zâmbească, deși știe că frumoasele domnițe râd de teama lui ridicolă că ar putea fi clone.
Firește, sunt doar gemene identice. Aceea pe care a întâlnit-o afară se numește Castoria, iar cealaltă este Poliluxia.
- Mie să-mi spui Cass.
- Și mie - Polly.
Polly lasă din mână cuțitul mare cu care toca legume. Așezându-se în genunchi, pe podeaua bucătărioarei, începe să îi vorbească cu blândețe lui Old Yeller și să o scarpine între urechi; de plăcere, cățeaua o linge pe mână și dă din coadă, aruncând priviri adoratoare spre această zână bună.
Punând ușor mâna pe umărul lui Curtis, Cass îl duce din hol în bucătărie.
- În mitologia greacă, Castor și Pollux erau fiii Ledei, zămisliți cu Jupiter, care se deghizase în lebădă. Castor și Pollux sunt zeii marinarilor și ai călătorilor. Sunt renumiți și ca războinici.
Cunoștințele băiatului le surprind pe doamne, care îl privesc cu o curiozitate evidentă.
Și Old Yeller se uită la el, acuzator însă, fiindcă simte că din cauza lui mâna binefăcătoare a renunțat să o mai mângâie.
- Și noi care tot auzim că jumătate dintre liceenii din ziua de azi nici nu știu măcar să citească, zice Cass. Văd că tu ești însă specialist în mitologie, chiar din cursul primar!
- Mama era expertă în augumentația organică a creierului și în descărcarea de megadate în creier, explică el.
Văzând expresia lor, Curtis regretă că a dezvăluit prea multe despre natura și adevăratele lui origini. Dar cele două domnițe îl uluiesc, la fel cum i se întâmplase cu Donella și Gabby, or, s-ar părea că pe el starea aceasta de uimire combinată cu admirație îl face slobod la gură, ori de-a dreptul confuz la vorbă.
Încercând cu stângăcie să le abată atenția de la mărturisirea sa, Curtis continuă cu o minciună inofensivă:
- În plus, mai aveam o Biblie și o enciclopedie inutilă, cumpărată de la un comis-voiajor.
Cass ia un ziar de pe masă și i-l dă lui Polly.
Ochii scânteietori ai lui Polly se fac mari de tot, azvârlind parcă raze albastre spre Curtis, când spune:
- Eu nu te-am recunoscut, scumpete.
Și întoarce ziarul, arătându-i lui Curtis cele trei fotografii de sub titlul cu litere de-o șchioapă CRIMELE SĂLBATICE DIN COLORADO AU LEGĂTURĂ CU MAGNAȚII DROGURILOR URMĂRIȚI PRIN UTAH.
Fotografiile îi înfățișează pe membrii familiei Hammond. Domnul și doamna Hammond, prezentați aici, sunt cu siguranță cele două persoane care dormeau în pat, la ferma liniștită, când băiatul fugar a avut nerușinarea de a le lua douăzeci și patru de dolari din portofelul de pe comodă.
A treia fotografie în arată pe Curtis Hammond.
- N-ai murit, zice Cass.
- Nu, ripostează Curtis, ceea ce din punctul lui de vedere este adevărat.
- Ai scăpat.
- Nu tocmai, deocamdată.
- Cu cine ai venit aici?
- Cu nimeni. Doar cu câinele meu. Am fugit și ne-am tot ascuns prin Utah.
- Ceea ce s-a întâmplat acolo, la ferma familiei tale din Colorado, întreabă Polly, are vreo legătură cu harababura asta din Utah?
- Mda, încuviințează băiatul, dând din cap.
Castoria și Polluxia se privesc în ochi; legătura care se stabilește astfel între ele are precizia unui laser chirurgical prin care își transmit gândurile de la una la cealaltă. Următoarea lor întrebare e formulată cumva în canon:
- Nu e vorba doar despre....
- niște....
- demenți, traficanți de droguri...
- în toată chestia asta...
- cum susține guvernul....
- nu-i așa, Curtis?
Băiatul își mută privirea de la una la cealaltă, răspunzând dublu la întrebare:
- Ba da, ba da.
Când gemenele schimbă priviri pline de subînțeles, cum fac și acum, par să-și comunice nu numai idei izolate, ci paragrafe întregi de informații complexe și opinii.
- Acolo în Utah....
- guvernul....
- încrearcă să abată atenția....
- de la contactul cu....
- extratereștrii?
- Da, spune Curtis, fiindcă acesta este răspunsul așteptat de gemene și singurul, de altfel, credibil pentru ele.
Cass se uită la Polly, Polly se uită la Cass, lasere albastre transmițând tomuri nevorbite.
- Dar unde sunt ai tăi, de fapt?
- Ai mei au murit, de fapt.
Ochii i se împăienjenesc: lacrimi de vinovăție și remușcări. Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi trebuit să se oprească undeva, dacă nu la ferma familiei Hammond, atunci la alta, ca să găsească haine, bani și o identitate convenabilă. Dar, dacă și-ar fi dat seama cât de aproape pe urmele lui erau hătașii, nu ar mai fi ales locuința soților Hammond.
- Au murit. Ziarul nu greșește în această privință.
Văzând că plânge, surorile zboară spre el ca niște păsărele spre cuib, când vine furtuna. Într-o clipă, Curtis e îmbrățișat, sărutat și dezmierdat de Polly, pe urmă de Cass, de Polly, de Cass, prins într-o roată amețitoare de compasiune și afecțiune maternă.
Curtis este transportat de mâini diafane, spre masa din bucătărie, unde ca prin farmec se trezește în față cu un pahar de înghețată cu vanilie.
Nu e neglijată nici Old Yeller, care primește o farfurie plină vârf cu bucățele de carne de pui, plus un castron cu apă și gheață. După ce curăță puiul din farfurie, cu o rapiditate demnă de un aspirator industrial, cățeaua molfăie gheața cu încântare, sfărâmând-o între dinți.
Ca și cum imaginea și reflezia ei ar putea coexista una lângă cealaltă, Cass și Polly se instalează la masă, în fața lui Curtis.
Strângând de pe masă cărțile de joc, Polly spune:
- N-aș vrea să-ți zgândăr rănile, scumpule, dar ca să te putem ajuta trebuie să cunoaștem bine situația. Spune-mi, cumva, părinții tăi au fost uciși într-o acțiune de mușamalizare, fiindcă știau și văzuseră prea multe?
- Da, doamnă, cam așa ceva.
- Ceea ce înseamnă, evident, că și tu ai aflat și ai văzut prea multe, deduse Polly, vârând cărțile la loc în pachet.
- Da, doamnă. Cam așa ceva, doamnă.
- Poți să-mi spui pe nume, Polly, dar să nu mă întrebi niciodată dacă nu vreau un biscuit.
- În regulă, doamn.... în regulă, Polly. Dar să știi că mie îmi plac biscuiții, așa că mănânc eu și porția ta.
În timp ce Curtis soarbe zgomotos cu paiul sucul acidulat și îngheața topită, Cass se înclină spre el, cu un aer conspirativ, și șoptește pe un ton sinistru:
- Ai văzut vreo navă spațială din altă galaxie, Curtis?
Lingându-se pe buze, băiatul răspunde:
- Parcă numai una, doamnă?!?
- Spune-mi Cass, susură ea, iar de acum înainte conversația lor se derulează pe voce joasă. Castoria sună mai degrabă a doctorie de burtă.
- Mie mi se pare ceva drăguț, Cass.
- Vrei să-ți spun Curtis?
- Sigur. Acum, eu sunt Curtis, adică sunt Curtis.
- Vasăzică ai văzut mai multe nave spațiale de pe alte planete. Dar ai văzut și ceva... ființe alien?
- O mulțime.
Electrizată parcă de această destăinuire, se apleacă și mai mult peste masă, rostind apăsat:
- Ai văzut niște extratereștri și, de aceea, vrea guvernul să te omoare, ca să nu poți povesti și altora despre asta.
Curtis este absolut fermecat de entuziasmul ei copilăresc și nu vrea s-o dezamăgească:
- Autoritățile ar prefera, probabil, să mă închidă bine undeva ca să mă studieze, ceea ce ar putea fi mai rău decât dacă m-ar ucide.
- Fiindcă ai intrat în contact cu extratereștrii?
- Cam așa ceva.
Polly, care a rămas în expectativă până acum, se uită îngrijorată la fereastra de alături. Întinde mâna peste capul surorii ei, aapucă de șnur și trage draperia:
- Curtis, și părinții tăi au avut contact cu extratereștrii?
- Da, răspunse băiatul, fără să mai vorbească în șoaptă.
- O întâlnire de gradul trei? șoptește Cass.
- Mai rău, chiar.
- Dar, atunci, de ce n-a vrut guvernul să-i studieze și pe ei, cum vrea să te studieze pe tine? De ce au fost uciși?
- Nu guvernul i-a ucis, explică băiatul.
- Cine, atunci? șoptește Cass.
- Niște asasini alien, șuieră Curtis. Extratereștrii au omorât pe toată lumea din casă.
- Prin urmare... nu vin să aducă pacea, în slujba omenirii! remarcă uimită Cass.
- Ba unii, da. Dar nu și ticăloșii ăștia.
- Și acum vor să pună mâna pe tine, nu-i așa? întreabă Polly.
............................................................................
Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Micky citi că aproape toți bioeticienii credeau că toți copiii handicapați, chiar și cei cu handicapuri minore, trebuiau lăsați să moară. Pruncii care făceau o infecție să nu fie tratați. Dacă aveau temporar probleme respiratorii, nu era cazul să se intervină, fiind recomandabil să fie lăsați să se sufoce. Copiii infirmi, care prezentau tulburări de nutriție, trebuiau lăsați să moară de inaniție. Se considera că handicapații sunt o povară pentru societate, chiar și dacă își pot purta singuri de grijă.
Furia care o cuprinse pe Micky era diferită de starea de nervi distructivă pe care o simțea de cele mai multe ori. Sentimentul de acum nu avea nimic de-a face cu abuzurile și înjosirile pe care le suferise ea. Nu ființa ei o preocupa acum; furia aceasta avea virtuți purificatoare.
Preston Maddoc credea că lichidarea copiilor era un gest etic atâta vreme cât micuțul nu începea să vorbească. Adică, ori spui „mama”, ori mori!
Inițial, navigând prin site-urile de bioetică, Micky crezu că această cultură a morții nu era ceva serios. Se gândea că reprezenta, probabil, un joc în care participanții se luau la întrecere, încercând să propună soluții cât mai revoltătoare, concepte cât mai inumane.
Apoi, descoperi cu stupoate că, dimpotrivă, oamenii aceștia se aflau în centrul comunității academice. Majoritatea școlilor de medicină aveau în programă cursuri de bioetică. În peste treizeci de universități importante existau specializări în bioetică.
Numeroase legi statale și federale, concepute de bioeticieni, fuseseră promovate cu intenția de a face din bioetica de azi arbitrul moral și legal al judecăților de valoare asupra oamenilor.
Handicapații sunt așa de costisitori, nu credeți? La fel și bătrânii. La fel și idioții. Bieții de ei ar fi mult mai fericiți dacă s-ar da la o parte; chiar așa, păi, dacă au avut tupeul de a se naște sau ideea proastă de a rămâne mutilați de la vreun accident, măcar să moară mai repede, dacă le-a mai rămas o fărâmă de conștiință socială.
Ce-a pățit lumea asta, de-a ajuns o casă de nebuni?
Micky începea să-și înțeleagă inamicul.
Inițial, nu-l luase în serios pe Preston Maddoc.
Acum însă își revizuise atitudinea. Era amenințarea întruchipată. Teribil, înspăimântător. Alien.
Maddoc și alți bioeticieni celebri, americani și englezi - cele două națiuni în care demența aceasta părea foarte adânc înrădăcinată - erau invitați ca specialiști în emisiunile de televiziune, se bucurau de respect din partea presei și îi sfătuiau pe policieni în vederea adoptării unei legislații progresiste cu privire la terapia medicală. Niciunul dintre ei n-ar fi putut deschide gura însă în Germania, unde lumea i-ar fi linșat pe loc. Numai un holocaust putea inocula asemea reacții în rândul unei societăți confruntate din nou cu barbaria.
Micky se întreba cu disperare dacă n-ar fi necesar un holocaust și aici, pentru ca lumea să scape de nebunie și să revină la normal. I se făcea din ce în ce mai frică pentru țara ei și pentru viitor.
Și nu descoperise încă tot răul.
40.
Evitând șirurile drepte și lungi de alei cu iarbă, de-a lungul cărora vehiculele sunt așezate față în față, cățeaua îl conduce pe băiat pe cărări mai întortocheate, printre mașini, ocolind adulți, copii și grătare pe care sfârâie bucăți de carne. Când, într-un târziu, Curtis privește în urmă, vede că hăitașii, dacă au existat într-adevăr, s-au dat bătuți.
E tulburat, însă, în continuare, și se simte rușinat.
Old Yeller scâncește, se postează lângă o rulotă uriașă și înclină capul spre spate, ca un câine care urlă la lună, dar nici urmă de lună pe cerul după-amiezii de acum. Nici nu urlă, de fapt, ci scrutează văzduhul în căutarea unei vaci zburătoare.
Curtis se ghemuiește lângă ea, o scarpină între urechi și încearcă să-i explice că nu există niciun pericol ca o Holstein mare și voinică să îi strivească, la care cățeaua râde parcă și își îndeasă capul în mâinile lui mângâietoare.
- Curtis?
Băiatul ridică privirea. O femeie superbă se uita de sus la el.
Are unghiile de la picioare vopsite cu ojă albastră, de parcă ar fi niște oglinzi ale cerului, I se văd degetele perfect, fiindcă poartă niște sandale foarte decupate și cu tocuri înalte, de parcă ar fi o balerină pe poante.
Îmbrăcată cu niște pantaloni albi strâmți, pare că are niște picioare incredibil de lungi. Nu, nu-i o iluzie optică, remarcă băiatul în gând, ridicându-se de jos. Niciun experiment genetic nu ar fi putut crea un hibrid de gazelă umană cu niște picioare mai elegante decât astea.
Părul auriu îi înceadrează fața luminată de doi ochi de culoarea opalului din buric. Buzele, ca într-o reclamă pentru cosmetice de calitate, au culoarea roșie a trandafirilor de toamnă târzie.
- Curtis? întreabă ea din nou.
- Da doamnă, zice el și își dă seama, imediat, că de când a stat de vorbă cu Donella, la restaurant nu a mai spus nimănui cum îl cheamă.
Cu un aer prudent, femeia scrutează împrejurimile, vrând să se convingă că nu au stârnit atenția nimănui. Câțiva bărbați, care se holbau la ea, întorc privirea când se uită la ei.
- Curtis Hammond? șoptește ea, trăgându-se mai aproape.
Cu excepția Donellei și a nerodului de Burt Hooper, bietul de el, nimeni în afară de dușmanii lui nu îi cunoaște numele.
Lipist de apărare ca orice muritor în fața îngerului morții, Curtis încremenește, așteptând parcă să fie spintecat, decapitat, împușcat, ars sau mai rău chiar, deși niciodată nu și-ar fi închipuit că Moartea ar putea veni gătită așa, cu cercei de argint, două șiraguri de mărgele turcoaz, trei inele cu diamante, câte o brățară la fiecare mână și podoabe în buric.
Ar putea nega că el este Curtis cel original sau Curtis Hammond cel din prezent, dar tot degeaba, dacă persoana aceasta din fața lui face parte dintre hăitașii care i-au nimicit familia sau care i-au ucis familia lui Curtis, în Colorado, acum două nopți.
- Da, doamnă, eu sunt, zice el, politicos până la capăt, împăcându-se cu gândul că va fi ucis, poate spre satisfacția domnului Neary și a celorlalți, pe care i-a ofensat fără să vrea.
- Mă așteptam să fii mort, șoptește ea, pe un ton și mai dulce.
- Da, doamnă, mort. Cred că sunt mort, de fapt.
- Sărăcuțul de tine, spune ea, fără sarcasmul la care te-ai fi așteptat de la o ucigașă care vrea să-ți taie capul, ci, dimpotrivă, cu solicitudine.
Surprins de compasiunea ei, băiatul profită de această neașteptată dovadă de simpatie și spune:
- Doamnă, recunosc că și cățeaua aceasta știe poate prea multe, având în vedere profunda legătură dintre noi. N-am intenția să pretind că ar fi altfel. Numai că, neputând vorbi, nu are cum spune nimănui ceea ce știe. Chiar dacă de mine s-ar alege praful și pulberea, sincer vorbind nu cred că există vreun motiv ca și ea să fie omorâtă.
- Dragul de tine, șoptește ea, nu știe de ce, dar am senzația că te urmăresc niște oameni îngrozitor de răi?!
Old Yeller s-a ridicat în picioare, privind binevoitoare spre femeia în alb și dând din coadă, încântată parcă de cunoștință.
- Mai bine să te scoatem din vizorul lumii, șoptește îngerul, care se pare că n-are nicio legătură totuși cu divizia morții. Hai cu mine, da?
- Da, acceptă Curtis, fiindcă Old Yeller a adoptat-o pe femeie.
Aceasta îi conduce spre ușa rulotei imense de alături, care, exceptând culoarea vopselei, ar putea trece drept un vehicul militar blindat.
Judecând după înfățișarea ei, femeia îi amintește lui Curtis de Cenușăreasa, deși în picioare are sandale, nu conduri. Ce-i drept, Cenușăreasa nu s-ar îmbrăca așa - cu pantaloni strâmți pe fund. Dar, în fine, în momentul în care ușa se deschide, cățeaua sare în rulotă, de parcă acolo ar fi trăit toată viața. La sugestia gazdei, Curtis calcă pe urmele lui Old Yeller.
Se intră direct în cabină și, trecând printre scaunele din față, se ajunge într-un salonaș cu canapele. Ușa se închide în urma lui.
Brusc, basmul acesta cu zâne se preschimbă într-o povestire de groază. Privind spre bucătăria de mai încolo, Curtis vede lângă chiuvetă pe nimeni alta decât.... Cenușăreasa.
Șocat, întoare capul: Cenușăreasa este și acolo, în spatele lui, întoarce scaunele din față, zâmbindu-i cu duioșie.
Cennușăreasa de lângă chiuvetă este leită cu prima Cenușăreasă: același păr auriu, aceiași ochi albaștri, aceeași vestimentație. Identic totul. Până și vârful unghiilor de la picioare - albastre ca azurul cerului.
Clone.
Oh, Doamne, niște clone.
Clonele aduc chinion, de obicei, fiindcă au venit pe lume ca să facă rău.
- Clone, bolborosește Curtis.
Prima Cenușăreasă surâde.
- Ce-ai spus, scumpule?
A doua Cenușăreasă pleacă de la ciuvetă, pășind spre Curtis. Și ea surâde. Și ține în mână un cuțit mare.
41.
Stând în bibliotecă, Micky descoperea peste tot, în aceste palate ale geniului tehnologic, același egoism primar și același materialism sumbru, vechi de când omenirea.
Bioeticienii resping existența adevărurilor obiective. Preston Maddoc scrisese:
Nu există comportament corect sau greșit, moral sau imoral. Bioetica înseamnă eficiență, determinarea unui set de reguli profitabule pentru un număr cât mai mare de oameni.
În realitate însă această eficiență se traduce prin încurajarea suicidului în toate cazurile, în care o persoană suferindă se gândește la așa ceva, și nu doar la sprijinirea sinuciderii bolnavilor incurabili, a bolnavilor cronici, ci îndemnul la sinucidere adresat chiar și persoanelor care ar putea fi vindecate, dar care sunt uneori deprimate.
Creșterea ratei sinuciderilor este un beneficiu pentru societate, consideră ei, întrucând, în cadrul unui sistem medical bine condus, organele celor care au avut o sinucidere „asistată” pot fi recoltate pentru transplant.
Micky citi despre mulți bioeticieni care se bucurau de perspectiva soluționării crizei de organe prin intermediul unor programe de sinucidere bine coordonate; în entuziasmul lor, era limpede că vor milita agresiv pentru creșterea numărului de sinucideri, de îndată ce aveau să fie promulgate legile pe care le solicitau.
Din fotografiile afișate pe ecran, reieșea că Preston Maddoc e un bărbat chipeș, nu neapărat totuși frumos, cu păr șaten destul de lung, mustață și un surâs atrăgător. Contrar așteptărilor lui Micky, pe fruntea lui nu se vedea codul de bare cu cifrele 666.
Scurta lui biografie demonstra că era un bărbat căruia norocul îi surâsese dintotdeauna. Era unicul moștenitor al unei averi considerabile. Nu avea nevoie să muncească pentru a putea călători în voia dintr-un capăt în altul al țării în căutarea unor extratereștri cu puteri tămăduitoare.
În urmă cu patru ani și jumătate își dăduse demisia din postul de profesor la universitate, „pentru a se dedica în principal, filosofiei bieticii”, precum și unor preocupări personale nespecificate.
Se știa că acordase „asistență” în opt cazuri de suicid.
Leilani susținea că tipul omorâse unsprezece persoane. În mod evident, fetița știa de încă trei persoane, care nu erau menționate în documentele oficiale.
De două ori, Maddoc fusese condamnat pentru crimă, în două jurisdicții diferite. În ambele cazuri, instanța îl achitase, considerând că intențiile lui fuseseră nobile, iar compasiunea lui - admirabilă.
În ultima vreme trăia destul de retras. De când se însurase cu Sinsemilla, devenind un soț devotat și o farmacie inepuizabilă, intrase într-un con de umbră, lăsându-i pe alții să lupte pe meterezele credinței într-o nouă lume mai bună, unde fericirea depindea de omoruri inutile.
Ciudat, dar Micky nu găsi nicio mențiune privind căsătoria lui Maddoc. Conform variantelor de biografii de pe Internet, Maddoc era burlac.
Când o figură așa de controversată ca Preston Maddoc ajunge să se însoare, evenimentul matrimonial are valoare de știre. Și totuși... nicio vorbă despre asta.
Leilani îi povestise despre o nuntă uimitoare, or, Micky știa deja că, oricât de exagerate ar părea cuvintele fetiței, Leilani nu mințea niciodată.
Normal, când mireasa e o femeie ca Sinsemilla, s-ar putea să nu-ți dorești nicio publicitate în revistele la modă sau în emisiunile de televiziune de largă audiență.
Dar cel mai probabi, această discreție ciudată fusese determinată de intenția mirelui de a-și ucide copiii vitregi, băiat și fată, în cazul în care așteptările privind o vindecare făcută de extratereștri nu se adevereau.
Micky se deconectă de la Internet. Pe web, resursele erau inepuizabile, însă lumea reală putea oferi informații și mai utile. Următorul pas pe care trebuia să-l facă era să-l cunoască personal pe Preston Maddoc, ca să se lămurească pe deplin în privința lui.
Traficul era aglomerat; de obicei, se enerva la volan, când trebuia să pornească și să oprească alternativ de nenumărate ori. Nu și azi, însă.
Oprește, pornește. Oprește, pornește.
Citise undeva că în anii 1970-1980, în California, încetase construirea de autostrăzi, întrucât cuvernatorul de atunci crezuse că automobilele nu se vor mai folosi pe scară largă prin 1995, ca urmare a implementării unei tehnologii alternative. Miracole. În toți anii aceștia, cât fusese nevoită să piardă ore întregi în blocaje rutiere, nu se gândise niciodată că neajunsurile respective se datorau unei politici absurde.
Oprește, pornește. Oprește, pornește.
Cât combustibil irosit aiurea! Câți nervi tocați degeaba, câtă poluare generată de consecințele neprevăzute ale acestui moratoriu asupra construirii de autostrăzi.
Dacă nu făcea nimic și accepta ca Leilani să moară, cum ar mai putea suporta să trăiască, doar dacă nu adopta și ea filosofia lui Maddoc, potrivit căreia totul e doar materie, omul e doar trup?! Exact așa se întâmplase, de fapt, și cu viața ei în ultimii șapte ani.
Oprește, pornește. Oprește, pornește.
Micky avea senzația că se trezea dintr-un vis care dura de douăzeci și opt de ani.
42.
Când doamna D deschise sticla, aroma dulceagă de vanilie se răspândi ca prin farmec, prin aerul umed, în toate colțurile bucătăriei.
- Mmmmmmm. Ce frumos miroase, nu crezi?
Punând cuburi de gheață în două pahare înalte, Leilani inspiră adânc.
- Nemaipomenit. Dar, din păcate, mi-aduce aminte de mirosul apei din cadă, când face Sinsemilla baie.
- Doamne Sfinte! Doar mama ta nu s-o scălda în vanilie, sper?!
În timp ce Geneva picura esență de vanilie peste gheața din pahare, pe care le duse apoi, la masă, împreună cu cutiile de Coca-Cola, Leilani îi povesti despre pasiunea Sinsemillei de a elimina toxinele prin osmoză inversă în băi fierbinți.
- Păi, asta înseamnă că poți ști tot timpul când vine mama ta, după aroma de vanilie care o însoțește.
- Da, dar și după mirosu de usturoi, concentrat de suc de varză sau tarhon, după cum a ales să-și „parfumeze” baia în ziua respectivă.
Se așezară la masă și gustară din Coca-Cola cu vanilie pe care și-o pregătiseră.
- E nemaipomenit de bun! se entuziasmă Leilani.
- Nu-mi vine să cred că n-ai băut niciodată o asemenea combinație.
- Păi, rar se întâmplă să avem și noi niște Cola prin frigider. Sinsemilla susține că, indiferent de concentrație, cofeina inhibă dezvoltarea capacităților telepatice naturale ale omului.
- Hei, dar asta înseamnă că te pricepi de minune să ghicești gândurile oamenilor.
- Da, înspăimântător de bine. Uite, în momentul de față, bunăoară, te căznești să-ți amintești numele tuturor soliștilor vocali cu care ai fost în grupul Destiny s Child, dar nu-ți aduci aminte decât de patru dintre ei.
- N-ai nimerit-o, scumpete. De fapt, mă gândeam cât de bine ar merge o prăjitură mare și delicioasă cu Cola asta combinată cu vanilie!
- Îmi place cum gândești, doamnă D, deși ai o minte prea complicată și nu prea reușeșc să-ți ghicesc gândurile.
- Leilani, vrei o prăjitură mare și delicioasă?
- Da, mulțumesc.
- Și eu aș vrea, numai că, din păcate, nu avem. Ar merge și niște prăjiturele cu scorțișoară, ce zici?
- M-ați convins, gata.
- Dar nici din-astea nu avem, o anunță Geneva, sorbind din paharul cu Coca și vanilie. Dar ce părere ai avea de niște fursecuri cu ciocolată și migdale?
- Mă abțin să-mi exprim vreo opinie, doamnă D.
- Zău?! Dar de ce, dragă?
- Fiindcă mi se pare că n-are niciun rost, oricum.
- Mare păcat. Nu vreau să mă laud, dar eu fac niște fursecuri cu ciocolată și migdale absolut excelente!
- Și acum ai așa ceva?
- Da, vreo șaizeci.
- Sunt suficiente, mulțumesc.
Geneva aduse la masă platoul cu dulciuri. Leilani gustă un fursec.
- Fenomenale! Și ce gust bun au împreună cu Coca-Cola! Numai că astea nu sunt migdale. Sunt alune!
- Da, știu. Mie nu-mi prea plac migdalele, așa că, atunci când fac fursecuri cu ciocolată și migdale, folosesc de fapt, alune.
- Mor de curiozitate să te întreb ceva, doamnă D, dar n-aș vrea să crezi că sunt nepoliticoasă.
- Tu n-ai putea fi nepoliticoasă, nici dacă te-ai strădui. Ești o.....
Geneva se încruntă, negăsind cuvântul.
- Cum se zice, de fapt?
- O mutantă drăguță.
- Dacă așa spui tu, scumpete.
- Te întreb cu toată simpatia, doamnă D - chiar faci eforturi să fii atât de fistichie sau așa ești dumneata din fire?
Încântată, Geneva spuse:
- Chiar ți se pare că sunt fistichie?
- După părerea mea, da.
- Vai, scumpete, ce compliment minunat, pe cuvânt! Drept să spun, nu știu dacă am fost fistichie din naștere, ori am devenit așa după ce am fost împușcată în cap. Indiferent cum ar fi, nu fac eforturi să par așa. Nici n-aș ști cum, de fapt.
- Doctorul Doom o să ne ducă în Idaho, spuse Leilani, mestecând.
- În Idaho?! Când? exclamă Geneva alarmată.
- Nu știu, Când o să termine mecanicul de reparat rulota. Săptămâna viitoare, probabil.
- Dar de ce în Idaho? Firește, există oameni drăguți în Idaho, care cultivă cartofi delicioși, sunt sigură de asta, dar e îngrozitor de departe până acolo.
- Un tip care locuiește lângă Lacul Călugăriței, în Idaho, susține că a fost luat la bordul unei nave spațiale cu extratereștri și s-a vindecat.
- De ce anume s-a vindecat?
- De dorința de-a mai locui în preajma Lacului Călugăriței, probabil. Tipul își imaginează că povestea asta extravagantă l-ar putea propulsa în atenția opiniei publice, aducându-i numai avantaje - vreun contract pentru o carte sau un film TV, adică suficienți bani cât să se mute cu cata în Malibu, eventual.
- Nu te putem lăsa să pleci în Idaho.
- La naiba, doamnă D, am fost eu și în Dakota de Nord!
- O să te ținem aici. Te ascundem în camera lui Micky.
- Asta ar fi considerată răpire.
- Nu și dacă avem consimțământul tău.
- Ba nu, chiar și dacă ați avea consimțământul meu, potrivit legii tot răpire se consideră.
- Păi, atunci, e legea proastă.
- N-ați avea nicio șansă în instanță, doamnă D. Mai pot să iau un fursec?
- Sigur că da, dragă. Dar chestia asta cu Idaho mă mâhnește enorm.
- Mănâncă, mănâncă, recomandă Leilani. Prăjiturelele tale sunt așa de bune, că, dacă ar gusta din ele, până și victimele din camerele de tortură ale lui Torquemada s-ar apuca să dănțuiască de bucurie.
- Păi, să le fac o tavă și lor, dacă le plac așa de mult.
- Torquemada a trăit în timpul Inchiziției spaniole, doamnă D, adică prin secolul al XIV-lea, dacă înțelegeți ce spun.
- Ah, pe-atunci nu făceam prăjituri. Dar mi-a plăcut întotdeauna să știu că lumea apreciază dulciurile pregătite de mine. Chiar și mai mult, când aveam restaurantul, produsele de patiserie erau extrem de căutate.
- Ai avut un restaurant?
- Am fost întâi chelneriță, pe urmă am avut propriul meu local, care cu timpul a prosperat și s-a extins într-un lanț de restaurante. Oh, atunci l-am cunoscut pe bărbatul acela adorabil, Zachary Scott. Ce succese! Ce pasiune.... Totul ar fi fost excepțional, dacă nu se întâmpla ca fiică-mea să se dea la el.
- Nu știam că aveți o fată, doamnă D.
Geneva ciugulea gânditoare dintr-un fursec.
- De fapt, era fiica lui Joan Crawford.
- Fiica lui Joan Crawford i-a făcut avansuri prietenului dumitale?
- De fapt și restaurantele erau tot ale lui Joan Crawford. Chestia asta s-a întâmplat parcă în „Mildred Pierce”, nu în viața mea reală - dar asta nu înseamnă că Zachary Scott nu era un bărbat adorabil.
- Poate reușesc să vin mâine pe-aici, ca să le facem totuși niște fursecuri prizonierilor lui Torquemada.
Geneva râdea.
- Pun pariu că și lui George Washington și băieților din Valley Forge le-ar face plăcere să primească niște prăjiturele delicioase de la noi. Ești o zână fabuloasă, fantastică și nemaipomenită, Leilani. Abia aștept să văd cum vei fi când te faci mare.
- Un lucru e cert - voi avea sâni, nu știu cum, dar cert e că așa va fi. Sigur, nu înseamnă că ăsta e țelul existenței mele, totuși.
- Mie mi-au plăcut sânii mei, mai ales, când am fost Sophia Loren.
- Ești o persoană tare nostimă, doamnă D, chiar dacă ești deja o femeie în toată firea. Din experiența mea, nu toți adulții sunt nostimi.
- De ce nu-mi spui și tu tanti Gen, ca Micky?
Dovada aceasta de afecțiune o impresionă profund pe Leilani. Încercă să își disimuleze incapacitatea de a vorbi, sorbind repede din paharul cu Coca-Cola și esență de vanilie.
Geneva sesiză șiretlicul cu paharul; ochii i se încețoșară de duioșie. Luă un fursec, vrând să-și facă de lucru, dar, degeaba, tot nu putea să-și ascundă ochii înlăcrimați în spatele lui.
După părerea lui Leilani, asta ar mai fi lipsit - să înceapă amândouă să plângă, una de mila celeilalte, ca într-o telenovelă lacrimogenă.
Venise momentul să scoată la iveală pinguinul.
Îl extrase dintr-un buzunar de la șort și îl puse pe masă, printre sfeșnicele aranjate și acum ca la cina din seara precedentă.
- Mă întrebam dacă ai putea să-mi faci un serviciu și să înapoiezi asta persoanei căreia i se cuvine.
- Oh, ce drăguț e! exclamă Geneva și puse deoparte fursecul de care n-avea poftă și pe care nici nu și-l putea lipi de ochi.
Luă figurina de pe masă.
- E adorabil, nu-i așa? repetă Geneva.
Pinguinul înalt de vreo cinci centimetri, sculptat din lut ars și vopsit manual, era într-adevăr atât de adorabil, încât lui Leilani i-ar fi plăcut să-l păstreze, dacă nu s-ar fi gândit cu groază de unde-l avea.
- A aparținut unei fete care a murit azi-noapte.
Zâmbetul îi îngheță Genevei pe buze, iar, apoi, pieri cu totul.
- O chema Tetsy, spuse Leilani. Nu-i știu numele de familie. Dar cred că e de-aici, din ținut.
- Ce-nseamnă toată chestia asta, scumpete?
- Dacă o să cumperi ziarul de mâine și de duminică, o să găsești, probabil, un anunț mortuar într-unul din ele. Va avea menționat, desigur și numele de familie.
- Mă sperii, dragă.
- Scuze, n-am vrut. Tetsy avea o colecție de pinguini; și ăsta a fost al ei. Poate că Preston a rugat-o să i-l dea sau poate că l-a luat fără să i-l ceară. Oricum, eu nu-l vreau.
Se uitau fix una la alta peste masă, fiindcă Geneva nu mai avea ochii încețoșați și fiindcă Leilani se comporta ca o Klonk, nemaiexistând pericolul de a inunda mobila din bucătărie în potopul lacrimilor ei.
- Leilani, să chem poliția? întrebă Geneva.
- N-ar servi la nimic. A pompat în ea o doză uriașă de digitoxină: rezultatul, un atac de cord, care i-a fost fatal. Preston a mai folosit metoda asta și altă dată. Digitoxina ese vizibilă la autopsie, așa că a trebuit să aibă grijă să nu se ajungă la așa ceva. Probabil că au și incinerat-o deja.
Geneva se uită la pinguin. Se uita la Leila. Se uita la paharul cu Coca și esență de vanilie.
- Bizară chestie, spuse ea.
- Nu-i așa? Oricum, Preston mi-a dat mie pinguinul ăsta, fiindcă zicea că îi amintește de Lukipela.
- Ce ticălos nenorocit! șuieră Geneva, cu o ură de care Leilani n-ar fi crezut-o capabilă.
- E drăguț, Luki era drăguț. Stă aplecat pe o parte, la fel ca Luki. Dar nu seamănă cu Luki pentru că, bineînțeles, e pinguin.
- Am o cumnată care locuiește în Hemet.
Deși chestia asta nu părea să aibă vreo legătură cu moartea sau cu pinguinii, Leilani se trase mai aproape, plină de interes:
- E cumnată de-adevăratelea sau poate o fi Gwyneth Paltrow?
- E de-adevăratelea. O cheamă Clarissa și e tare bună - cu condiția să suporți papagalii.
- Îmi plac papagalii. Ai ei vorbesc?
- Oh, tot timpul. Are peste șaizeci de papagali.
- Cam mulți, după gustul meu. Aș prefera să fie doar un singur papagal.
- Știi, mă gândeam, când o să dispari, s-ar putea ca poliția să vină să te caute aici, dar tocmai la Clarissa, în Hemet, n-ar avea cum să ajungă, totuși.
Leilani tăcea, prefăcându-se că reflectează la sugestia Genevei:
- Din șaizeci de papagali vorbitori, nu se poate ca unul să nu fie delator și să nu ne toarne.
- I-ar plăcea să stai cu ea. În plus, se găsește mereu ceva de făcut acolo, numai dacă te gândești la tăvițele cu semințe și la paharele de apă, care trebuie mereu umplute.
- De ce toată chestia asta îmi sugerează un film de Hitchcock? Și nu mă refer doar la „Păsările”. Am o bănuială că în toată povestea asta există un tip care se dă drept maică-sa și e obsedat de cuțite. Oricum, dacă Clarissa ar ajunge la închisoare pentru răpire de copii, ce s-ar întâmpla cu papagalii?
Geneva privea în jur, ca și cum ar fi evaluat condițiile oferite de rulotă.
- Păi, i-aș putea lua la mine.
- Mamă, Doamne! Ăsta da, spectacol!
- Dar n-au cum s-o bage pe Clarissa la închisoare. Pe lângă vârstă și greutate - are șaizeci și șapte de ani și cântărește vreo sută douăzeci de kile, la numai un metru șaizeci înălțime - mai e și problema gușii.
Leilani evită să pună întrebarea evidentă.
Geneva răspunse însă oricum:
- La drept vorbind, nu e de fapt gușă. E o tumoare și, fiindcă e benignă, nu vrea să se opereze. Clarissa nu are încredere în doctori și, având în vedere tot ce-a avut de pătimit de pe urma lor, nici nu e de blamat pentru asta. Dar o lasă să atârne acolo, deși se tot mărește. Chiar dacă s-ar descurca până la urmă cu problemele legate de vârsta ei și de greutate, administrația închisorii tot s-ar teme că, de fapt, gușa i-ar putea speria pe ceilalți deținuți.
Leilani sorbi ultimele picături de Cola din pahar.
- Bine, atunci, când apare anunțul mortuar și găsești menționată adresa părinților lui Tetsy, ar fi nemaipomenit dacă ai putea să le trimiți pinguinul prin poștă. M-aș ocupa eu de chestia asta, numai că Preston nu-mi dă niciun ban, nici măcar cât să-mi procur câteva timbre. Îmi cumpără el tot ce vreau, dar cred că își imaginează că, dacă aș avea un fel de alocație, aș face economie și aș angaja până la urmă un ucigaș plătit.
- Mai ai o jumătate de Cola în cutie, scumpete. Vrei să-ți mai pun niște gheață și esență de vanilie în pahar?
- Da, mulțumesc.
După ce pregăti încă două porții de răcoritoare, Geneva se așeză iarăși alături de Leilani. Neliniștea din sufletul ei desena un păienjeniș de riduri fine între constelațiile de pistrui de pe fața ei. Ochii verzi ai Genevei se întunecaseră.
- O să găsească Micky o soluție și o să ne spună ce e de făcut.
- N-o să pățesc nimic, tanti Gen.
- Scumpete, nu te las să pleci în Idaho.
- Cât de mare e gușa ei?
- Poți să vii diseară la masă?
- Sigur! Cred că doctorul Doom o să fie iarăși plecat, așa că nici n-o să aibă habar. El, poate, nu m-ar lăsa să vin, dar cu Sinsemilla nu-mi fac problleme, fiindcă nici n-o să-și dea seama, măcar, că am plecat.
- Sunt covinsă că Micky va găsi o strategie până atunci.
- Spune-mi, e mai mare decât o prună?
- O să pornesc și aerul condiționat în seara asta, ca să putem gândi limpede. Sunt convinsă că acasă la guvernator funcționează tot timpul.
- E mai mare decât o portocală?
43.
Cele două Cenușărese arată splendid, așa că n-au nevoie de zâne care să le facă și mai fermecătoare. Au un râs melodios și molipsitor, iar Curtis nu se poate abține să nu zâmbească, deși știe că frumoasele domnițe râd de teama lui ridicolă că ar putea fi clone.
Firește, sunt doar gemene identice. Aceea pe care a întâlnit-o afară se numește Castoria, iar cealaltă este Poliluxia.
- Mie să-mi spui Cass.
- Și mie - Polly.
Polly lasă din mână cuțitul mare cu care toca legume. Așezându-se în genunchi, pe podeaua bucătărioarei, începe să îi vorbească cu blândețe lui Old Yeller și să o scarpine între urechi; de plăcere, cățeaua o linge pe mână și dă din coadă, aruncând priviri adoratoare spre această zână bună.
Punând ușor mâna pe umărul lui Curtis, Cass îl duce din hol în bucătărie.
- În mitologia greacă, Castor și Pollux erau fiii Ledei, zămisliți cu Jupiter, care se deghizase în lebădă. Castor și Pollux sunt zeii marinarilor și ai călătorilor. Sunt renumiți și ca războinici.
Cunoștințele băiatului le surprind pe doamne, care îl privesc cu o curiozitate evidentă.
Și Old Yeller se uită la el, acuzator însă, fiindcă simte că din cauza lui mâna binefăcătoare a renunțat să o mai mângâie.
- Și noi care tot auzim că jumătate dintre liceenii din ziua de azi nici nu știu măcar să citească, zice Cass. Văd că tu ești însă specialist în mitologie, chiar din cursul primar!
- Mama era expertă în augumentația organică a creierului și în descărcarea de megadate în creier, explică el.
Văzând expresia lor, Curtis regretă că a dezvăluit prea multe despre natura și adevăratele lui origini. Dar cele două domnițe îl uluiesc, la fel cum i se întâmplase cu Donella și Gabby, or, s-ar părea că pe el starea aceasta de uimire combinată cu admirație îl face slobod la gură, ori de-a dreptul confuz la vorbă.
Încercând cu stângăcie să le abată atenția de la mărturisirea sa, Curtis continuă cu o minciună inofensivă:
- În plus, mai aveam o Biblie și o enciclopedie inutilă, cumpărată de la un comis-voiajor.
Cass ia un ziar de pe masă și i-l dă lui Polly.
Ochii scânteietori ai lui Polly se fac mari de tot, azvârlind parcă raze albastre spre Curtis, când spune:
- Eu nu te-am recunoscut, scumpete.
Și întoarce ziarul, arătându-i lui Curtis cele trei fotografii de sub titlul cu litere de-o șchioapă CRIMELE SĂLBATICE DIN COLORADO AU LEGĂTURĂ CU MAGNAȚII DROGURILOR URMĂRIȚI PRIN UTAH.
Fotografiile îi înfățișează pe membrii familiei Hammond. Domnul și doamna Hammond, prezentați aici, sunt cu siguranță cele două persoane care dormeau în pat, la ferma liniștită, când băiatul fugar a avut nerușinarea de a le lua douăzeci și patru de dolari din portofelul de pe comodă.
A treia fotografie în arată pe Curtis Hammond.
- N-ai murit, zice Cass.
- Nu, ripostează Curtis, ceea ce din punctul lui de vedere este adevărat.
- Ai scăpat.
- Nu tocmai, deocamdată.
- Cu cine ai venit aici?
- Cu nimeni. Doar cu câinele meu. Am fugit și ne-am tot ascuns prin Utah.
- Ceea ce s-a întâmplat acolo, la ferma familiei tale din Colorado, întreabă Polly, are vreo legătură cu harababura asta din Utah?
- Mda, încuviințează băiatul, dând din cap.
Castoria și Polluxia se privesc în ochi; legătura care se stabilește astfel între ele are precizia unui laser chirurgical prin care își transmit gândurile de la una la cealaltă. Următoarea lor întrebare e formulată cumva în canon:
- Nu e vorba doar despre....
- niște....
- demenți, traficanți de droguri...
- în toată chestia asta...
- cum susține guvernul....
- nu-i așa, Curtis?
Băiatul își mută privirea de la una la cealaltă, răspunzând dublu la întrebare:
- Ba da, ba da.
Când gemenele schimbă priviri pline de subînțeles, cum fac și acum, par să-și comunice nu numai idei izolate, ci paragrafe întregi de informații complexe și opinii.
- Acolo în Utah....
- guvernul....
- încrearcă să abată atenția....
- de la contactul cu....
- extratereștrii?
- Da, spune Curtis, fiindcă acesta este răspunsul așteptat de gemene și singurul, de altfel, credibil pentru ele.
Cass se uită la Polly, Polly se uită la Cass, lasere albastre transmițând tomuri nevorbite.
- Dar unde sunt ai tăi, de fapt?
- Ai mei au murit, de fapt.
Ochii i se împăienjenesc: lacrimi de vinovăție și remușcări. Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi trebuit să se oprească undeva, dacă nu la ferma familiei Hammond, atunci la alta, ca să găsească haine, bani și o identitate convenabilă. Dar, dacă și-ar fi dat seama cât de aproape pe urmele lui erau hătașii, nu ar mai fi ales locuința soților Hammond.
- Au murit. Ziarul nu greșește în această privință.
Văzând că plânge, surorile zboară spre el ca niște păsărele spre cuib, când vine furtuna. Într-o clipă, Curtis e îmbrățișat, sărutat și dezmierdat de Polly, pe urmă de Cass, de Polly, de Cass, prins într-o roată amețitoare de compasiune și afecțiune maternă.
Curtis este transportat de mâini diafane, spre masa din bucătărie, unde ca prin farmec se trezește în față cu un pahar de înghețată cu vanilie.
Nu e neglijată nici Old Yeller, care primește o farfurie plină vârf cu bucățele de carne de pui, plus un castron cu apă și gheață. După ce curăță puiul din farfurie, cu o rapiditate demnă de un aspirator industrial, cățeaua molfăie gheața cu încântare, sfărâmând-o între dinți.
Ca și cum imaginea și reflezia ei ar putea coexista una lângă cealaltă, Cass și Polly se instalează la masă, în fața lui Curtis.
Strângând de pe masă cărțile de joc, Polly spune:
- N-aș vrea să-ți zgândăr rănile, scumpule, dar ca să te putem ajuta trebuie să cunoaștem bine situația. Spune-mi, cumva, părinții tăi au fost uciși într-o acțiune de mușamalizare, fiindcă știau și văzuseră prea multe?
- Da, doamnă, cam așa ceva.
- Ceea ce înseamnă, evident, că și tu ai aflat și ai văzut prea multe, deduse Polly, vârând cărțile la loc în pachet.
- Da, doamnă. Cam așa ceva, doamnă.
- Poți să-mi spui pe nume, Polly, dar să nu mă întrebi niciodată dacă nu vreau un biscuit.
- În regulă, doamn.... în regulă, Polly. Dar să știi că mie îmi plac biscuiții, așa că mănânc eu și porția ta.
În timp ce Curtis soarbe zgomotos cu paiul sucul acidulat și îngheața topită, Cass se înclină spre el, cu un aer conspirativ, și șoptește pe un ton sinistru:
- Ai văzut vreo navă spațială din altă galaxie, Curtis?
Lingându-se pe buze, băiatul răspunde:
- Parcă numai una, doamnă?!?
- Spune-mi Cass, susură ea, iar de acum înainte conversația lor se derulează pe voce joasă. Castoria sună mai degrabă a doctorie de burtă.
- Mie mi se pare ceva drăguț, Cass.
- Vrei să-ți spun Curtis?
- Sigur. Acum, eu sunt Curtis, adică sunt Curtis.
- Vasăzică ai văzut mai multe nave spațiale de pe alte planete. Dar ai văzut și ceva... ființe alien?
- O mulțime.
Electrizată parcă de această destăinuire, se apleacă și mai mult peste masă, rostind apăsat:
- Ai văzut niște extratereștri și, de aceea, vrea guvernul să te omoare, ca să nu poți povesti și altora despre asta.
Curtis este absolut fermecat de entuziasmul ei copilăresc și nu vrea s-o dezamăgească:
- Autoritățile ar prefera, probabil, să mă închidă bine undeva ca să mă studieze, ceea ce ar putea fi mai rău decât dacă m-ar ucide.
- Fiindcă ai intrat în contact cu extratereștrii?
- Cam așa ceva.
Polly, care a rămas în expectativă până acum, se uită îngrijorată la fereastra de alături. Întinde mâna peste capul surorii ei, aapucă de șnur și trage draperia:
- Curtis, și părinții tăi au avut contact cu extratereștrii?
- Da, răspunse băiatul, fără să mai vorbească în șoaptă.
- O întâlnire de gradul trei? șoptește Cass.
- Mai rău, chiar.
- Dar, atunci, de ce n-a vrut guvernul să-i studieze și pe ei, cum vrea să te studieze pe tine? De ce au fost uciși?
- Nu guvernul i-a ucis, explică băiatul.
- Cine, atunci? șoptește Cass.
- Niște asasini alien, șuieră Curtis. Extratereștrii au omorât pe toată lumea din casă.
- Prin urmare... nu vin să aducă pacea, în slujba omenirii! remarcă uimită Cass.
- Ba unii, da. Dar nu și ticăloșii ăștia.
- Și acum vor să pună mâna pe tine, nu-i așa? întreabă Polly.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu