1.
Lumea e plină de oameni distruși. Atelele, ghipsurile și doctoriile minune nu pot repara inimile zdrobite, spiritele rănite, sufletele sfâșiate.În acel moment, razele soarelui reprezentau cel mai bun medicament pentru Micky Bellsong, iar sudul Californiei la sfârșit de august era ca o spițerie aprovizionată din plin cu un astfel de leac.
Marți după-amiaza, purtând un bikini și unsă cu ulei de plajă, Micky ședea lungită pe un șezlong în curtea din spate a mătușii Geneva. Pânza sintetică avea o nuanță neplăcută de verde, iar, în plus se lăbărțase; la fel, scheletul de aluminiu scârțâia, de parcă mobilierul acela de grădină ar fi datat dinaintea nașterii lui Micky, care, deși n-avea decât douăzeci și opt de ani, se simțea uneori matusalemică.
Mătușa ei, cu care soarta fusese foarte vitregă, înzestrând-o, în schimb, cu un solid simț al umorului, numea această curte „grădina”, asta poate din cauza tufei de trandafiri.
Proprietatea ocupa o suprafață mai mare în lățime, astfel încât, pe toată lungimea sa, casa-rulotă dădea spre stradă. În loc de peluză cu pomi, intrarea era umbrită de un fel de patio acoperit și îngust. Între ușă și gardul din spate se întindea, dintr-un capăt în celălalt al terenului, o fâșie de iarbă de circa trei metri și jumătate. Iarba creștea mereu frumos, fiindcă Geneva avea grijă să o ude mereu.
Tufa de trandafiri, în schimb, se încăpățâna să nesocotească aceste îngriji afectuoase. Cu toate că avea parte din belșug de soare, apă și îngrășăminte pentru flori și, periodic, era tratată cu doze de insecticid riguros calculate, tufa rămânea jigărită și mănată, ca orice plantă stropită cu venin și hrănită cu pucioasă din grădinile Iadului.
Cu fața la soare, cu ochii închisi, Micky se cocea la soare de vreo jumătate de oră, când un glăscior drăgălaș o întrebă:
- Ești sinucigașă?
Întoarse capul și văzu o fetiță de vreo nouă-zece ani, stând în picioare la gardul din țăruși pitici, care separa acest spațiu pentru rulotă de cel dinspre vest. Lumina orbitoare a soarelui voala trăsăturile copilui.
- Cancerul de piele provoacă moartea, explică fetița.
- La fel și carența de vitamina D.
- Nu cred.
- Ți se înmoaie oasele.
- Rahitism. Știu. Dar vitamina D se găsește în ton, ouă și lactate. Mai bine te hrănești cu asta, decât să stai prea mult în soare.
Închizând iarăși ochii și întorcând fața spre soarele arzător, Micky spuse:
- În fine, n-am de gând să trăiesc o veșnicie.
- De ce nu?
- N-ai remarcat, poate, dar nimeni nu reușește să trăiască o veșnicie.
- Cred că eu o să reușeșc, declară fetița.
- Da, cum?
- Cu un pic de ADN extraterestru.
- Mda, sigur. Fiindcă ești parțial „alien”.
- Nu, încă. Întâi trebuie să intru în contact cu extratereștrii.
Micky ridică pleoapele și miji ochii la interlocutoarea sa.
- Ai văzut prea multe reluări din „Dosarele X”, fetițo.
- Mai am de așteptat doar până la următoarea aniversare a zilei mele de naștere și, pe urmă, nimic n-o să mai conteze.
Fata se deplasă în lungul gardului curbat, până într-un punct unde acesta era complet prăbușit. Păși peste țărușii culcați la pământ și se apropie de Micky.
- Crezi în viața după moarte?
- Nu știu nici dacă să cred în viața dinainte de moarte.
- Am zis eu că ești sinucigașă.
- Nu sunt sinucigașă, ci fac doar pe deșteapta.
Deși ajunsese pe iarbă, după ce trecuse de porțiunea denivelată a gardului rupt și trântit la pământ, fata continua să se miște ciudat.
- Locuim cu chirie, alături. Abia ne-am mutat. Pe mine mă cheamă Leilani.
Când Leilani se mai apropie, Micky văzu că fetița purta o proteză complicată din oțel, pe piciorul stâng, de la gleznă până deasupra genunchiului.
- Ăsta nu-i un nume hawaian? întrebă Micky.
- Maică-mea a făcut o fixație pentru tot ce e hawaian.
Leilani purta un șort kaki. Piciorul drept arăta bine, însă în suportul acela din metal și pernițe, piciorul stâng părea deformat.
- De fapt, continuă Leilani, săraca Sinsemilla - adică maică-mea - e cam țăcănită.
- Sinsemilla? Nu e...
- Un soi de marijuana. Poate o fi fost Cindy, Sue sau Barbara, cândva de mult, în jurasic, dar de când o știu eu așa și-a zis - Sinsemilla.
Leilani se instală pe un scaun hidos în tonuri de portocaliu cu albastru, la fel de rablagit ca și șezlongul acela de culoarea fierii, pe care ședea Micky.
- Ce urâtă e mobila asta de grădină, remarcă ea.
- Tanti Geneva a căpătat-o pe gratis, de la o cunoștință.
- Păi, eu n-aș fi luat-o nici să-mi fi plătit pentru asta. În fine, am dus-o undeva odată pe săraca Sinsemilla și i-au băgat în creier curent electric, vreo sută de mii de volți, dar tot degeaba.
- Nu-i frumos să scornești asemenea aiureli despre mama ta.
Leilani ridică din umeri.
- Dar e adevărat. Nici n-aș putea scormoni ceva la fel de bizar ca realitatea propriu-zisă. De fapt, i-au scurtcircuitat creierul de vreo câteva ori. Probabil că, dacă o mai supuneau o dată aceluiași tratament, săraca Sinsemilla ar fi ajuns să facă o pasiune pentru electricitate. Și-ar fi vârât degetul în priză de cel puțin zece ori pe zi. Devine repede dependentă, dar, altminteri, nu e rău intenționată.
Deși cerul dogorea ca un cuptor, deși își simțea tot corpul lipicios de la loțiunea cu miros de nucă de cocos aplicată pe pielea transpirată, Micky uitase complet de soare.
- Tu câți ani ai, puștoaico?
- Nouă. Dar sunt precoce. Pe tine cum te cheamă?
- Micky.
- Ăsta-i nume de băiat sau de șoricel. Așa că, probabil, o fi Michelle. Pe majoritatea femeilor de vârsta ta le cheamă Michelle sau Heather sau Courtney.
- De vârsta mea?
- N-am vrut să te jignesc.
- Mă cheamă Michelina.
Leilani strâmbă din nas.
- Prea prețios.
- Michelina Bellsong.
- Nici nu mă mir că ești sinucigașă.
- De aici - Micky.
- Pe mine mă cheamă Klonk.
- Cum?
- Leilani Klonk.
Micky înclină capul pe umăr și se încruntă, cu un aer sceptic.
- Nu știu dacă să cred o iotă din tot ce spui tu.
- Uneori numele reflectă destinul omului. Uite, la tine, bunăoară. Două nume drăguțe, iar tu arăți senzațional, ca un manechin - în afară de transpirație și de buhăiala asta, care și se trage de la mahmureală.
- Mersi. Așa o fi.
- Eu, pe de altă parte, am un nume frumos, urmat de onomatopeea asta - Klonk. Jumătate din mine este destul de drăguță...
- Ești foarte drăguță, o asigură Micky.
Și era adevărat. Păr blond auriu. Ochi albaștri ca petalele de gențiană. Avea trăsături bine conturate, ceea ce îndreptățea presupunerea că frumusețea lui Leilani nu se confunda cu drăgălășenia copilăriei, ci reprezenta o calitate durabilă.
- Jumătate din persoana mea, admise Leilalni, ar putea face ca lumea să întoarcă, uneori, capul pe stradă după mine într-o bună zi, însă chestia asta își are reversul în faptul că sunt o mutantă.
Fata trânti cu piciorul stâng de pământ, făcând să zornăie proteza. Ridică mâna stângă, care se dovedi a fi deformată: degetul mic și inelarul erau lipite hidos ca la palmipede, totul fiind legat printr-o piele groasă de un deget mijlociu noduros și bont.
Până atunci Micky nu remarcase această anomalie.
- Nimeni nu e perfect, spuse ea.
- Lasă, e altceva decât să ai nasul ca o trompă. Eu nu pot fi decât ori mutantă, ori infirmă. Însă nu accept să fiu infirmă. Lumea îi compătimește pe infirmi, dar se teme de mutanți.
- Și tu vrei ca lumea să se teamă de tine?
- Frica implică respect, zise Leilani.
- Află că, deocamdată, pe „terormetrul” meu n-ai înregistrat parametri prea înalți.
- Nu te pripi. Ai un corp superb.
Descumpănită de faptul că aprecierea venea din partea unui copil, Micky își mască senzația de disconfort prin autodepreciere:
- Mda, de felul meu sunt ca o gogoașă umflată. Fac mari eforturi ca să mă mențin în formă.
- Ba nu, minți. Te-ai născut perfectă și ai un metabolism bine reglat, ca un giroscop de navetă spațială. Chiar dacă ai mânca în fiecare zi o jumătate de bou și ai bea un butoi de bere, ție tot nu ți-ar crește fundul, ba dimpotrivă chiar.
Micky nici nu-și amintea dacă i se mai întâmplase vreodată să rămână fără replică în fața cuiva, dar fetița asta, practic, o reduse la tăcere.
- Și de unde știi asta, mă rog?
- Știu eu, și gata, o asigură Leilani. Nu faci alergări, nu faci jogging...
- Mă duc la sală.
- Oh? Zău? Și când ai fost ultima oară la sală, mă rog?
- Ieri, minți Micky.
- Păi, da, sigur, la fel cum am valsat și eu toată noaptea! pufni ea, pocnind iarăși cu piciorul stâng în pământ și făcând să zornăie proteza. Nu e nicio rușine să ai un metabolism excelent. Nu e ca lenea sau alt cusur de genul ăsta.
- Mersi pentru apreciere.
- Țâțele sunt de-adevăratelea, nu?
- Fetițo, dar ești nemaipomenită!
- Mulțam. Nu se poate să nu fie de-adevăratelea. Nici cele mai bune implanturi nu au un aspect atât de natural. Singura mea speranță, doar dacă tehnologia implanturilor nu va face niște progrese spectaculoase, este să-mi crească și mie niște țâțe mișto. Chiar dacă ești mutantă, tot poți atrage bărbații, cu condiția să ai țâțe mari. Oricum, asta am constatat eu. Bărbații pot fi niște creaturi adorabile, însă din anumite puncte devedere sunt extrem de previzibili.
- Câți ani ziceai că ai, nouă parcă?!
- Ziua mea a fost pe 28 februarie. Anul ăsta a căzut de Miercurea Cenușii. Tu crezi în post și penitență?
Micky oftă amuzată și spuse:
- Ca să nu mai pierdem timpul, ia spune-mi tu mai bine în ce cred eu?
- Probabil, în mai nimic, zise pe nerăsuflate Leilani. În afară de distracție și arta de a face timpul să treacă mai repede.
Micky rămase consternată nu neapărat de perspicacitatea subtilă a fetiței, cât, mai ales, de formularea atât de tăioasă a unui adevăr la care ea însăși evita de multă vreme să se mai gândească.
- Nu e rău să-ți placă să te distrezi. Eu una cred, printre altele, că datoria noastră pe pământ este să ne bucurăm de viață. Incredibil, continuă ea, scuturând din cap. Cred că bărbații te sufocă, pur și simplu.
- Nu, asta a fost odată, zise Micky, surprinsă să se audă dând o replică atât de revelatoare.
Fata zâmbi în colțul gurii și ochii ei albaștri licăriră plini de voioșie.
- Ia zi, acum, nu ți-ar plăcea să vezi în mine o mutantă?
- Ce?!?
- Atâta vreme cât mă consideri un copil oropsit și handicapat, sentimentul de milă nu-ți permite să fii nepoliticoasă. Pe de altă parte, dacă ai vedea în mine o mutantă stranie și, posibil, periculoasă, mi-ai spune să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala și m-ai expedia la mine în curte.
- Am senzația că ești o mutantă.
Leilani bătu din palme încântată:
- Știam eu că nu ești chiar ca o mămăligă! exclamă ea.
Apoi, ridicându-se șchiopătând de pe scaun, arătă cu degetul spre fundul curții:
- Ce-i chestia aia?
- O tufă de trandafiri.
- Nu se poate!
- Ba da, zău. E o tufă de trandafiri.
- N-are trandafiri.
- Da, dar ar putea să aibă.
- N-are nici măcar frunze.
- În schimb, are o mulțime de ghimpi, remarcă Micky.
Schimonosindu-se la ea, Leilani spuse:
- Pun pariu că, noaptea, își scoate rădăcinile din pământ și pleacă prin vecini, ca să mănânce cotoii vagabonzi.
- Ai grijă să închizi bine ușa!
- Noi n-avem pisici, făcu Leilani pe niznaiul, Oh, continuă ea, rânjind satisfăcută. Bună idee!
Și, îndoind degetele mâinii drepte ca o gheară, împunse aerul, sâsâind.
- La ce te-ai referit când ai spus „nimic n-o să mai conteze”?
- Când am spus eu asta? întrebă Leilani, cu un aer prefăcut.
- Ai zis „mai am doar până la următoarea aniversare a zilei mele de naștere, și pe urmă nimic n-o să mai conteze”.
- Oh,este vorba de contactul cu extratereștrii.
Deși ăsta nu fusese un răspuns, îi întoarse spatele lui Micky și traversă peluza, cu mersul ei țeapăn din cauza protezei.
Micky se așeză pe marginea șezlongului.
- Leilani?
- Eu spun multe chestii, dar nu toate înseamnă ceva.
Ajunsă la gaura formată de gardul rupt, fata se opri și întoarse capul.
- Ia spune, Michelina Bellsong, te-am întrebat deja dacă crezi în viața de apoi?
- Și am făcut pe deșteapta.
- Mda, acum îmi aduc aminte.
- Bun... la tine cum e? întrebă Micky.
- Ce anume?
- Crezi în viața de după moarte?
Privind-o pe Micky cu un aer solemn, pe care nu-l mai arborase până atunci, zise:
- N-am încotro.
În timp ce ocolea țărușii căzuți și traversa curtea neîngrijită de alături, cu iarba arsă de soare, zgomotul anemic al protezei de la picior - un fel de scârțâit - se estompă, sugerând zumzetul unor insecte zeloase ce trudeau din greu în văzduhul uscat și fierbinte.
O bună bucată de vreme, după ce Leilani intrase în casa-rulotă vecină, Micky rămase pe șezlong, aplecată în față, holbându-se la ușa dincolo de care dispăruse fata.
Leilani reprezenta o combinație reușită de farmec, inteligență și obrăznicie, care mascau o vulnerabilitate accentuată. Dar, deși îi venea să zâmbească acum, amintindu-și diverse faze din conversația lor, Micky se simțea întrucâtva neliniștită.
Cu consistența ei parcă lichidă, căldura soarelui de sfârșit de august se revărsa în jurul lui Micky, care avea senzația că plutește într-o baie fierbine.
Ar fi fost de așteptat s-o cuprindă somnolența sau măcar toropeala, numai că mintea ei zumzăia mai frenetic decât autovehiculele din trafic, iar trupul îi devenise rigid din cauza unei încordări de care n-o putea elibera nici soarele de pe cer.
Aparent fără nicio legătură cu Leilani Klonk, Micky își aminti de ceea ce îi spusese mătușa Geneva nu mai departe decât seara precedentă, în timpul cinei...
- Nu-i ușor să te schimbi, Micky. A-ți revizui stilul de viață înseamnă să-ți schimbi felul de a gândi. La rândul său, acest lucru presupune modificarea convingerilor despre viață. Or, asta e greu, scumpete. Când asupra ta se abate o nenorocire provocată chiar de tine, uneori, te agăți de ea, chiar dacă vrei enorm de mult să te schimbi, fiindcă nenorocirea este ceva cunoscut. Nenorocirea este comodă.
Spre surprinderea sa, în timp ce stătea la masă în fața Genevei, Micky începu să plângă. Nu izbucnise în hohote zguduitoare, ci plângea discret. Vedea ca prin ceață farfuria cu macaroane și lacrimi fierbinți îi șiroiau pe obraji.
Nu mai plânsese din copilărie. Își închipuise că era prea dură pentru a-și plânge singură de milă și prea înăsprită pentru a se mai înduioșa de nefericirea altuia.
Cu un soi de îndârjire crâncenă, furioasă pe ea însăși pentru această slăbiciune, continuă să mănânce, deși abia mai putea înghiți din cauza nodului care i se pusese în gât de emoție.
Deși cunoștea firea stoică a nepoatei sale, Geneva nu păru surprinsă de lacrimile acesteia. Preferă să nu facă niciun comentariu, știind cu certitudine că încercarea de a o consola n-ar fi fost bine primită.
Cu privirea limpezită și cu farfuria goală, Micky izbuti să rostească:
- Pot face ce trebuie să fac. Pot ajunge unde vreau să merg, indiferent cât de greu ar fi.
Geneva mai adăugă o reflecție, înainte de a schimba subiectul:
- La fel de adevărat e că uneori - nu adesea, dar o dată măcar, când și când - viața ta se poate ameliora într-o clipă de grație, aproape ca un fel de miracol. E posibil să ți se întâmple ceva atât de neobișnuit, să apară o ființă atât de deosebită, iar mintea să-țifie brusc luminată de o înțelegere atât de profundă, încât să te întorci spre o direcție complet nouă și să te schimbi pentru totdeauna. Fetițo, aș da tot ce am numai să ți se întâmple și ție așa ceva.
Simțind că o podideaun din nou lacrimile, Micky spuse:
- Ce drăguță ești, tanti Gen, numai că tot ce ai tu pe lume nu valorează nici cât o ceapă degerată.
Geneva râse și o strânse pe Micky de mână, cu un gest tandru.
- Ai perfectă dreptate iubito. Numai că, spre deosebire de tine, la mine măcar o ceapă tot mai găsești.
Ciudat, dar aici, sub razele soarelui, după aproape douăzeci și patru de ore, Micky se gândea, în continuare, la clipa de grație care o putea desfigura, după cum îi dorise Geneva.
Micky nu credea în minuni - nici în cele supranaturale, cu îngeri păzitori și mâna binefăcătoare a Dumnezeului revelat, nici în cele pur statistice, care se puteau manifesta sub forma unui bilet câștigător la loto.
Totuși, în mod straniu și neliniștitor, simțea o mișcare interioară, ca și cum inima și sufletul ei s-ar fi întors spre un nou punct al busolei.
- O simplă indigestie, bombăni ea, autopersiflându-se, fiindcă știa prea bine că rămăsese aceeași femeia indolentă și ratată, care veninse la Geneva acum o săptămână cu două geamantane pline de haine, un Chevrolet Camaro din 1981, care hârâia și pufăia mai rău decât o mârțoagă obosită, plus un trecut împovărător.
Repede și fără luptă, nu aveai cum plasa pe făgașul cel bun, o viață prost direcționată. În ciuda vorbelor inspirate, rostite de Geneva, despre miraculoasa clipă de transformare, nimic nu intervenise ca s-o propulseze pe Micky spre grație.
Cu toate acestea, din niște motive pe care nu le putea înțelege, fiecare aspect al acestei zile - razele scânteietoare ale soarelui, canicula și mirosul de ulei de nucă de cocos, combinat cu cel de transpirație, trei fluturi galbeni și strălucitori ca niște funde prinse pe cutiile cu cadouri - i se părea plin de sens, mister și importanță.
2.
În boarea domoală și capricioasă, se auzea pască foșnet de valuri prin pajiștea bogată. La acest singuratic, în acest loc straniu, un băiat își poate închipui cu ușurință că niște monștri înoată necontenit prin marea argintie de iarbă, care scâteieză în depărtare, dincolo de copaci.
Pădurea în care stă ghemuit este și ea un tărâm cutremurător noaptea și, poate, la fel și ziua. Frica l-a însoțit în ultima oră, cât a umblat pe cărări întortocheate prin hățișuri dese, pe sub balanchinuri de crengi împletite, prin care cerul întunecat al nopții nu se întrezărea decât pe alocuri.
Imaginația bogată a fost dintotdeauna refugiul lui. În seara asta, însă, i se pare un blestem.
În fața lui, dincolo de acest ultim șir de copaci pajiștea așteaptă. Așteaptă. Prea strălucitoare sub clar de lună. Înșelător de tihnită.
Bănuiește că ar fi, de fapt, un teren ostil. Se îndoiește că va mai ajunge teafăr la următorul pâlc de copaci.
Adăpostindu-se lângă o stâncă măcinată de vremuri, își dorește cu disperare ca maică-sa să fie cu el. Dar știe că nu va mai fi niciodată lângă el în această viață.
În urmă cu un ceas, a fost martor la uciderea ei.
Amintirea brutală a acelei fapte violente îl va face să-și piardă mințile, dacă mai zăbovește cu gândul asupra ei. Dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să uite, cel puțin deocamdată, teroarea, pierderea aceasta insuportabilă.
Maică-sa i-a spus mereu că e un băiat curajos; dar un băiat curajos nu se dă bătut așa de ușor în fața necazurilor.
Vrând să demonstreze că maică-sa avusese toate motivele să fie mândră de el, se căznește să își redobândească stăpânirea de sine. Mai târziu, dacă scapă cu viață, va avea tot timpul pentru angoasă, jelanie și singurătate.
Treptat, își recapătă puterea nu gândindu-se la felul cum fusese ucisă și nici lăsându-se mânat de setea de răzbunare sau dreptate, ci amintindu-și de dragostea ei, de tăria și de fermitatea ei. Plânsyl amarnic încetează.
Liniște.
Întunecimea pădurii.
Pajiștea așteptând sub clar de lună.
Din înălțimea bolții de frunze, o șoaptă amenințătoare se prefiră printre crengi. Poate că nu-i decât o boare, care a găsit o ușă deschisă în podul înalt al pădurii.
De fapt, nu atât sălbăticiunile îl înspăimântă, cât usigașii mamei sale. Nu are nicio îndoială că aceștia îl urmăresc și acum.
Trebuia să-l fi prins de mult timp deja. Totuși teritoriul acesta este la fel de necunoscut pentru ei, ca și pentru el.
Și poate că spiritul maică-sii veghează asupra lui.
Dar, chiar dacă e aici în noapte, nevăzută lângă el, tot nu se poate bizui pe ea. Nu are alt paznic în afara prorpiei persoane, nu are altă speranță, decât istețimea și curajul lui.
N-are încotro, trebuie să gonească înainte.
Dacă ar ști ce înseamnă si visezi, ar încerca să se convingă singur că acest peisaj pare straniu tocmai fiindcă există doar în mintea lui, că indiferent cât de mult sau cât de repede ar fugi, nu va ajunge niciodată la o destinație, ci va alerga veșnic ba pe fâșii de pajiște luminată de razele lunii, ba prin păduri cufundate într-o beznă înspăimântătoare.
De fapt, nici n-are habar unde se duce. Ținutul acesta îi e complet necunoscut. Poate că lumea civilizată e pe-aproape, deși pare puțin probabil, din moment ce el se afundă tot mai adânc într-o vastă sălbăticie.
Cu coada ochiului, întrezărește mișcarea din jurul său: îl flanchează niște hărțuitori fantomatici. Însă, de fiecare dată, când întoarce capul ca să se uite, vede doar iarba înaltă unduindu-se în adierea vântului.
Totuși, acești alergători spectrali îl înspăimântă și, din cauza oboselii, începe se creadă că nu-i va fi dat să mai ajungă până la următoarea pădurice.
Numai la gândul posibilei lui supraviețuiri, se simte copleșit de un sentiment de vinovăție. Nu are dreptul să mai trăiască, atunci când toți ceilalți au pierit.
Moartea mamei sale îl obsedează mai mult decât celelalte omoruri, poate și fiindcă a văzut cum a fost ucisă. A auzit urletele celorlalți, dar, până să-i găsească, muriseră deja, iar rămășițele lor aburinde erau atât de macabre, încât n-a mai putut face nicio legătură emoțională între persoanele dragi pe care le cunoscuse și acele cadavre hidoase.
Acum, se îndrepta spre pădurea întunecoasă. Pajiștea rămâne în spatele lui. În fața lui vede labirintul întortocheat de tufișuri și hățișuri.
Contrat tuturor așteptărilor, e încă în viață.
Dar e un băiat de doar zece ani, fără familie și prieteni, singur și disperat.
3.
Noah Farrel ședea în Chevrolet-ul parcat, când parbrizul făcu implozie.
Ciugulind dintr-o prăjitură cu frișcă, deși știa că risca, astfel, să-și îngroașe stratul de grăsime de pe pereții arterelor, constată subit că ținea în mână un produs de patiserie mult mai crocant, dar absolut necomestibil din cauza așchiilor de securit lipicioase și pișcătoare.
Exact în momentul în care Noah arunca prăjitura devenită inutilă, geamul portierei din dreapta se fărâmiță sub impactul unui levier.
Țâșni din mașină prin portiera șoferului, privi peste acoperiș și văzu un munte de om, ras în cap și cu un inel în nas.
Chevrolet-ul era oprit într-un spațiu deschis, la jumătatea distanței dintre două șiruri dese de arbori exotici; deși nu beneficia de umbra copacilor, automobilul era ferit de lumină, întrucât se găsea cam la douăzeci de metri distanță de cel mai apropiat felinar.
Totuși, grație plafonierei din interiorul Chevrolet-ului, Noah reuși să-l vadă pe distrugătorul de geamuri.
Tipul rânjea și făcea cu ochiul.
Niște mișcări în partea stângă îi atraseră atenția lui Noah. La nici un metru distanță, un alt expert în demolări dirija barosul spre un far.
Domnul acesta umflat de steroizi purta teniși, niște pantaloni de trening roz cu elastic în talie și un tricou negru.
În momentul în care ultimele spărturi de plastic și cioburi de sticlă de la far zornăiau în contact cu asfaltul, fondanta aceasta umană se apucă să lovească zdravăn cu ciocanul în capota mașinii.
Simultan, tipul cu țeasta lustruită și nasul împodobit folosi capătul îndoit al levierului pentru a face țăndări geamul de la portiera din spate, de pe partea dreaptă, poate fiindcă îl deranjase să se vadă oglindit acolo.
Zgomotul deveni infernal.
Cum în ultima vreme îl apucau durerile de cap aproape din orice, Noah nu-și dorea altceva decât liniște și două aspirine.
- Pardon, îi spuse el acelui Thor de la solduri, care arcuia iarăși barosul sus, deasupra capotei, și se aplecase în interiorul mașinii, prin portiera deschisă, ca să ia cheile din contact.
Cheia de la domiciliul lui se afla pe același inel. Or, n-avea chef ca, atunci când va ajunge într-un final acasă, să dea peste dihaniile astea în bungaloul lui, îmbuibându-se cu bere.
Pe scaunul din dreapta se afla camera digitală, care conținea fotografii ale soțului adulter intrând în casa de vizavi, unde îl întâmpina la ușă amanta.
Dacă Noah se întindea să ia aparatul de fotografiat, risca să se aleagă cu oasele de la mână zdrobite la fel ca parbrizul mașinii.
Vârând cheile în buzunar, plecă de-acolo, trecând de lângă construcțiile modeste în stil ranch, cu peluze și tufe frumos îngrijite.
Aici, în perimetrul unui cartier respectabil din Anaheim, patria celebrului Disneyland, scenele din „Portocala mecanică” nu erau un fenomen obișnuit. Cu toate acestea, înspăimântați de știrile urmărite la televizor, locuitorii se dovedeau mai mult prudenți decât curioși. Nimeni nu se încumeta să iasă afară pentru a descoperi motivul vacarmului.
În casele prin dreptul cărora trecea, Noah văzu doar câteva fețe nedumerite, ori circumspecte, lipie de ferestrele luminate. Niciuna din ele nu era Mickey, Minnie, Donald sau Goofy.
Când privi înapoi, observă un Lincoln Navigator care demara de lângă trotuarul de vizavi; mai mult ca sigur, înăutru se aflau complici ai celor doi creatori, care îi transformau mașina într-o operă de artă modernă.
La fiecare zece pași, întorcea iarăși capul: automobilul venea încet în urma lui, fără să încerce să-l depășească.
După ce trecu de prima intersecție, ajunse la o stradă mai mare plină de magazine. Multe erau închise acum, la 9:20, într-o seară de marți.
Serenada de sfărâmare a Chevrolet-ului continua neabătută, însă distanța și straturile intermediare de copaci filtrau cacofinoa, transformând-o într-un bocănit înfundat.
Când Noah se opri la colț, Lincoln-ul Navigator frână la o oarecare distanță în spatele lui. Șoferul aștepta să vadă în ce direcție urma să se îndrepte Noah.
Sub betelia pantalonilor, la spate, ascuns de cămașa înflorată purtată pe dinafară, Noah avea un revolver. Nu credea că va face uz de armă. Dar nici nu intenționa s-o dea la retopit, ca să facă pluguri din ea.
Coti la dreapta, iar după ce trecu de următoarea intersecție ajunse la o tavernă. N-aveau poate ei, aici, aspirine, dar o bere mexicană rece tot va găsi.
Când era vorba de sănătate, nu ținea morțiș la anumite leacuri.
Barul lung se afla în dreapta ușii. Pe fiecare dintre cele opt mese cu tăblii de lemn, plasate pe șirul din mijlocul sălii, se găsea câte o lumânare într-un suport de sticlă fumurie.
Nu erau ocupate nici jumătate din taburetele și scaunele din local. Câțiva dintre tipi și o femeie purtau pălării de cowboy, de parcă ar fi fost răpiți de niște extratereștri dizlocați în spațiu sau timp.
Comandă o bere unei chelnerițe îmbrăcate cu niște blugi decolorați atât de strâmți, încât ai fi zis că și-i cususe direct pe ea, la care își asortase o cămașă roție în carouri. Dacă sânii femeii nu erau naturali, însemna că națiunea se confrunta cu o mare penurie de silicon.
- Vrei și un pahar? întrebă ea.
- Presupun să sticla-i mai curată.
- Ai dreptate, recunoscu ea, pornind spre bar.
Noah extrase din portofel cartea de vizită de la Automobil Club. Desprinse telefonul de pe curea și formă numărul pentru intervenții, la care se putea apela nonstop.
Femeia care îi răspunse aducea la voce cu mătușa Lilly, sora lui taică-său, pe care n-o văzuse de vreo cincisprezece ani, însă asemănarea nu avu asupra lui niciun impact emoțional.
Lilly îl împușcase în cap pe tatăl lui Noah, omorându-l, iar pe el îl rănise, o dată în umărul stând, altă dată în coapsa dreaptă - când avea șaisprezece ani, zdrobind, astfel, orice afecțiune pe care ar fi putut s-o aibă pentru ea.
- Probabil că cauciurile sunt deja tăiate, îi spuse el femeii de la clubul auto, așa că trimiteți mai bine un trailer cu platformă decât un remorcher standard.
Îi dădu adresa unde se afla mașina și numele atelierului de reparații la care trebuia dusă.
- Mâine dimineață e foarte bine. Ar fi preferabil să nu trimiteți pe nimeni acolo, până ce echipa de „Beagle Boys” nu-și consumă toată energia ciocănind mașina.
- Cine?
- Dacă n-ai văzut niciodată un album de benzi desenate cu Scrooge McDuck, aluzia mea literară nu-ți spune nimic, firește.
În timp ce sosea cu o bere Dos Equis, ospătărița zise:
- Când aveam șaptesprezece ani, am vrut să mă angajez ca personal la Disneyland, dar m-au respins.
Apăsând END pe telefon, Noah se întrunctă:
- Ca personaj?
- Da, ca personaj - adică te plimbi costumat prin parc și lumea îți face poze. Am vrut să fiu Minnie Mouse sau măcar Albă-ca-Zăpada, dar eram prea țâfnoasă.
- Mda, Minne era pieptul destul de plat.
- Păi, da, dar ea e șoarece.
- Bună remarcă.
- Iar, în viziunea lor, Albă-ca-Zăpada trebuia să aibă mutră de fecioară. Nu-mi dau seama de ce.
- Poate fiindcă, dacă Albă-ca-Zăpada ar fi fost așa de sexy ca tine, lumea ar fi început să se întrebe ce-o fi făcut ea acolo, de fapt, cu cei șapte pitici - ceea ce nu prea corespunde cu viziunea lui Disney.
Femeia se lumină la față.
- Hei, știi că s-ar putea să ai dreptate?!?
După care, scoțând un oftat spuse:
- Dar cel mai mult mi-aș fi dorit să fiu Minnie.
- Așa-i omul, nu renunță niciodată la vise.
- Ai dreptate.
- Ai fi fost o Minnie tare reușită.
- Crezi?
- Mare noroc pe Mickey, zâmbi el.
- Ești drăguț.
- Mătușă-mea Lilly nu era de aceeași părere. A tras în mine.
- Ah, îmi pare rău, dar nu trebuie să pui la suflet, zise celnerița. În toate familiile se întâmplă porcării din-astea, în ultima vreme.
După care își reluă turul pe la celelalte mese.
Noah terminase jumătate din bere, bând direct din sticlă, când o halcă de bou - marinat în biantină și colonie exotică, îmbrăcat în niște jeanși negri și un tricou cu LOVE IS THE ANSWER - pătrunse în separeu, și se așeză la masă, vizavi de el.
- Ultima dorință înainte de a muri?
- Ai de gând să mi-o împlinești? întrebă Noah.
- Eu, nu. Sunt pacifist.
Un tatuaj extrem de minuțios înfățișând un șapte cu clopoței se încolăcea pe brațul drept al pacifistului, până la dosul palmei unde reptila își dezvelea colții, cu ochii scăpărând de ură.
- Dar ar trebui să-ți dai seama că e o mare prostie să supraveghezi un om atât de puternic cum e congresmanul Sharmer.
- Nu mi-am închipuit niciodată că un congresman ar putea avea ca angajați niște derbedei.
- Și pe cine, mă rog, ai vrea să aibă ca angajați?
- Mda, nu mai suntem în Kansas, așa e.
- Hei, Dorothy, la naiba, unde ți-e capul? Ai grijă, ce faci! Lumea se distrează, aici, împușcând cățelușii ca Toto și călcând în picioare fetițe ca tine!
- Ce mândri ar fi părinții fondatori ai țării!
Ochii străinului, goi până atunci ca inima de sociopat, îl privirăcu suspiciune.
- Cine dracu mai ești tu? Un țăcănit din-ăla care face politică? Păi, te credeam un pârlit de detectiv particular, care scoate și el niște amărâți de dolari, zgâindu-se în dormitoarele oamenilor, pe gaura cheii.
- Acum nu mă mai mulțumesc cu niște amărâți de dolari. Tu cât ai dat pe Navigator? întrebă Noah.
- Nu-i de nasul tău.
- Sunt solvabil.
Pacifistul râse cu subînțeles. Când ospătărița se apropie, îi făcu semn să plece. Pe urmă, scoase o pungă mică din hârtie cerată și îi dădu drumul pe masă.
Noah luă o înghițitură de bere.
Încleștând și descleștând degetele de la mâna dreaptă în mod repetat, ca și când i-ar fi înțepenit încheieturile după ce bătuse ceasuri întregi copii și călugărițe, pacifistul spuse:
- Congresmanul nu e absurd. Acceptând-o pe nevastă-sa drept clientă, te-ai declarat dușmanul lui. Numai că el e un om tare cumsecade și vrea să fiți prieteni.
- Ce bun creștin!
- Fără epitete!
De fiecare dată când mardeiașul politicianului strângea pumnul, botul cu colți al șarpelui tatuat se căsca și mai larg.
- Măcar aruncă o privire la ofranda lui de pace, adăugă tipul.
Punga era pliată și lipită. Noah dezlipi banda adezivă, desfăcu capacul și extrase pe jumătate un teanc gros de bancnote de o sută de dolari.
- Ce ai tu acolo face de cel puțin trei ori mai mult decât rabla aia a ta de Chevrolet. Plus costul aparatului foto pe care l-ai lăsat pe scaunul din față.
- Da, dar tot nu acoperă prețul unui Navigator.
- Aici nu ne târguim, Sherlock.
- Nu văd ce-ar trebui să fac în schimb.
- Doar un singur lucr. Aștepți câteva zile, după care îi spui nevesti-sii că l-ai urmărit pe congresman peste tot, dar că singura dată când și-a scos socoteala din chiloți a fost atunci când i-a venit să se picure.
- Dar cum rămâne cu fazele în care regula tot ce prindea prin provincie?
- Nu prea vrei să fii cooperant.
- Am fost întotdeauna deficitar la capitolul relații cu oamenii... dar sunt dispus să încerc.
- Mă bucur să aud asta. Sincer să fiu, mi-am cam făcut probleme din cauza ta. În filme, detectivii particulari sunt întotdeauna incoruptibili; preferă să rămână fără niciun dinte în gură decât să-și trădeze clientul.
- Eu nu mă uit niciodată la filme.
Arătând spre punga de hârtie, în care Noah îndesa la loc banii, pacifistul spuse:
- Nu te-ai prins ce reprezintă?
- Un șperț.
- Mă refeream la pungă. E o pungă pentru „rău de avion”, zise el, redevenind serios. Ce - n-ai mai văzut până acum așa ceva?
- Nu călătoresc niciodată.
- Congresmanul are simțul umorului.
- E isteric, zise Noah, vârând punga într-un buzunar de la pantaloni.
- Vrea să spună că, pentru el, banii sunt doar o vomă.
- Mare filosof.
- Știe ce are el mai formidabil chiar decât banii?
- În niciun caz inteligența.
- Puterea. Dacă ești suficient de puternic, îi poți îngenunchea până și pe cei mai mari bogătași.
- Cine-a zis asta, inițial? Thomas Jefferson? Abe Lincoln?
Șperțarul înclină capul spre umăr și își pendulă degetul spre Noah.
- Ai un temperament coleric, nu-i așa?
- Absolut. Dar nici măcar ăsta nu mai mi-e de ajuns.
- Ar trebui să te înscrii în „Cercul prietenilor”.
- Ce-s ăștia, niște sectanți?
- Este o organizație fondată de congresman. Aici și-a făcut el un nume, înainte de a intra în politică... îi ajuta pe tinerii cu probleme, sfătuindu-i cum să înceapă o nouă viață.
- Eu am treizeci și trei de ani, spuse Noah.
- Cercul se ocupă, acum, de toate categoriile de vârstă. Chiar dă rezultate. Înveți acolo că există, poate, un milion de întrebări în viață, dar numai un singur răspuns....
- Care e scris pe tine, ghici Noah, arătând spre tricoul bărbatului: DRAGOSTEA ESTE RĂSPUNSUL.
- Iubește-te pe tine însuți, iubește-ți frații și surorile, iubește natura.
- Chestiile de genul ăsta încep întotdeauna cu „iubește-te pe tine însuți”.
- E obligatoriu să fie așa. Nu-i poți iubi pe ceilalți, dacă nu te iubești pe tine însuți. Aveam șaisprezece ani când am devenit membru al Cercului, adică acum șapte ani. Mare pramatie eram pe-atunci: vindeam droguri, mă drogam, practicam violența doar de dragul senzațiilor tari, mă înhăitasem cu obandă de haidamaci. Dar am reușit să mă schimb și am apucat-o pe alt drum.
În timp ce rânjetul reptilei tatuate se lățea pe mâna musculoasă, îmblânzitorul de șerpi începu să râdă:
- Îmi place de tine, Farrel.
- E o chestie generală, să știi. Toți mă simpatizează.
- Chiar dacă nu ești de acord cu metodele congresmanului, află totuși că viziunea lui despre această țară ne face mai uniți.
- Scopul scuză mijloacele, parcă așa se spune, nu?
- Vezi, iar te lași copleșit de furia asta izvorâtă din temperamentul tău coleric.
Noah își termină berea.
- Pe vremuri, indivizii de teapa ta și a congresmanului, defilau cu Iisus în față. Acum, la modă au ajuns psihologia și respectul de sine.
- Cu programele bazate pe Iisus nu poți strânge prea multe fonduri publice, așa că nici nu merită să mai faci pe credinciosul, zise el, trăgându-se spre marginea separeului și ridicându-se în picioare. Sper să nu te ții de prostii, adică să umfli banii și să nu percutezi?!? O mătrășești pe nevastă-sa, clar?
Noah ridică din umeri.
- Oricum, mi-a fost nesuferită de la bun început.
- Ai văzut ce muiere nesărată e?
- De, searbădă ca o zi de post.
- Ce-i drept însă are stil și prestigiu. Bun, acum du-te și fă ce trebuie, OK?
Noah ridică din sprâncene.
- Ce? Adică... vrei să mă duc cu ciubucul ăsta la poliție și să-l dau de gol pe congresman?
De data asta, pacifistul nu mai zâmbi.
- Mda, e preferabil să fi spus „du-te și fă cum trebuie”.
- Lămurirea e bine venită, îl asigură Noah.
- Să vezi tu ce repede te-ai mai lămuri în copârșeu.
Acestea fiind spuse, șperțarul fără șperț porni cu mers legănat spre ușa tavernei.
Pe taburete și scaune, diverșii cowboys se întoarseră și îl petrecură cu privirile lor furioase până la ușă. Să fi fost ei călăreți autentici ai vastelor prerii, și nu ingineri de rețea IT sau agenți imobiliari, ce l-ar mai fi altoit cu biciul la fund, așa, din principiu.
După ce ușa se închise în urma pacifistului, Noah mai comandă o bere.
Când reveni cu o sticlă aburindă de Dos Equis, ospătărița zise:
- Ce este ăsta, un turnător?
- Cam așa ceva.
- Și tu ești copoi.
- Am fost. Chiar se vede?
- Daaa. Mai porți și cămașă înflorată. Polițaii în civil preferă asemenea cămăși, purtate peste pantaloni, fiindă pot să-și ascundă pistolul sub ele.
- Eu nu ascund nimic sub asta, decât un maiou îngălbenit, pe care trebuia să-l fi aruncat de mult, minți el.
- Și lui taică-meu îi plăceau cămășile astea înflorate.
- Taică-tău e polițai?
- A fost, dar l-au omorât.
- Îmi pare rău.
- Mă cheamă Francene, ca în cântecul ăla al băieților de la ZZ Top.
- Ce-or fi găsit polițiștii pe vremuri la formația asta, ZZ Top? se miră el.
- Poate că era un fel de antidot la porcăriile alea lălăite de Eagles.
- Știi că s-ar putea să ai dreptate, Francene?! zâmbi Noah.
- Ies din tură la unsprezece.
- Mă ispitești, recunoscu el. Dar sunt însurat.
Aruncând o privire spre mâinile lui și nevăzând niciun inel, spuse:
- Însurat cu ce?
- Ei, grea întrebare.
- Poate nu chiar atât de grea, dacă ești sincer cu tine însuți.
Noah fusese atât de captivat de frumusețea și de corpul ei, încât, până în clipa aceea, nici nu remarcase expresia de generozitate din ochii ei.
- O fi autocompătimire, zise el, numindu-și mireasa.
- Nu ți se potrivește, îl contrazise ea, de parcă l-ar fi cunoscut de-o viață. Zi, mai degrabă, furie.
- Cum se numește barul ăsta - Trăscău și Filosofie?
- Când asculți muzică country toată ziua, ajungi să vezi în fiecare om o poveste de trei minute.
- La naiba, ce nostimă ai fi fost ca Minne! zise el, cu toată sinceritatea.
- Îmi aduci aminte de taică-meu. Ești înzestrat cu un fel de mândrie. Onoare, cum îi spunea el. Numai că în zilele noastre, onoarea e pentru fraieri, și asta explică furia ta.
Se uita fix la ea, căutând un răspuns, pe care nu-l găsea. Pe lângă bunătate, descoperise la ea și o melancolie, care i se părea greu de suportat.
- Tipul ăla de-acolo cheamă o chelneriță.
Continuând să îl privească în ochi, spuse:
- În fine, dacă divorțezi vreodată, știi unde lucrez.
O urmări cu privirea, în timp ce se îndepărta. Pe urmă, în intervalele când nu sorbea din sticlă, își studie berea, de parcă ar fi avut cine știe ce semnificație.
Mai târziu, când nu-i mai rămase de studiat decât sticla goală, Noah îi lăsă lui Francene un bacșiș mai mare decât nota de plată pentru cele două beri.
Afară, luminile orașului formau o pată galbenă pe întunecimea cerului.
Porni pe jos spre est, prin rafalele calde de vânt, răscolite de trafic, atent la orice posibil indiciu că ar fi fost supravegheat. Nu-l urmărea nimeni, nici măcar de la distanță.
De bună seamă, nu mai prezenta nici cel mai mic interes pentru batalioanele congresmanului. Aparenta lașitate și rapiditate cu care își trădase clienta constituiau pentru ei dovada că avea de-a face, cum se spune, cu un bun cetățean.
Desfăcu telefonul de pe cureaua de la pantaloni și îl sună pe Bobby Zoon, pe care îl rugă să-l ducă acasă cu mașina.
După ce mai merse încă vreun kilometru, ajunse la supermarketul deschis nonstop, unde își dăduse întâlnire. Honda lui Bobby era parcată lângă un tomberon pentru magazinele economat ale Armatei Salvării.
Când Noah se așeză pe scaunul din dreapta față, Bobby - un bărbat de douăzeci de ani, uscățiv, cu un barbișon zbârlit și cu privirea aceea goală, tipică unui vechi consumator de Ecstasy - era instalat la volan și se scobea în nas.
- Ce scârbos ești, se strâmbă Noah.
- Ce? întrebă Bobby, surprins de insultă, deși continua să-și țină arătătorul înfipt în nara dreaptă.
- Bine că nu te-am prins masturbându-te. Hai s-o întindem de-aici.
- Mișto treaba, acolo, zise Bobby, pornind motorul. Absolut fenomenal.
- Mișto? Tâmpitule, îmi plăcea mașina aia.
- Chevy? Era o porcărie.
- Da, poate, dar era porcăria mea.
- Oricum, omule, a fost mai frumos decât în toate visele noastre.
- Mda, așa e, recunoscu Noah, fără entuziasm.
În timp ce scotea mașina din parcare, Bobby spuse:
- Congresmanul s-a făcut cruton.
- Ce s-a făcut?
- Cruton bine rumenit.
- De unde-ai mai născocit și tâmpenia asta?
- Care tâmpenie?
- Asta, cu crutonul.
- Am tot timpul un scenariu în cap. La cursurile de cinematografie, înveți că totul este material, ca și chestia asta, nu crezi?
- Iadul mistuie eternitatea ca eroul dintr-o peliculă de Bobby Zoon.
Cu seriozitatea aceea tipică băiețandrilor cu bărbuță rară și cu convingerea că filmele înseamnă viață, Bobby spuse:
- Nu ești tu eroul. Eu sunt personajul masculin. Tu joci rolul Sandrei Bullock.
4.
În jos, prin pădurea înaltă, de pe colinele sărutate de noapte, ieșind dintre copaci pe o câmpie, bietul orfan de mamă se grăbește, pe lângă șirurile lanurilor spre gardul de fier.
Este surprins că mai trăiește. Nu îndrăznește să spere că a scăpat de urmăritori. Sunt acolo pe undeva, căutându-l, vicleni și neobosiți.
Gardul, vechi și părăginit, zdrăngăne când sare peste el. Când aterizează dincolo, pe pajiște, rămâne ghemuit, până ce se convinge că zgomotul nu a atras atenția nimănui.
În noaptea întunecoasă, se profilează câteva construcții, toate modeste, dar totuși misterioase. Un hambar, un grajd, acareturi. În mare gragă, trece printre ele.
Mugetul vacilor și nechezatul moale al cailor nu au nicio legătură cu apariția lui acolo.
Dincolo de curtea cu pământ bătătorit și plină de tot felul de lucruri, se întinde o pajiște proaspăt cosită. Un lighean din ciment pentru orătănii. O bibicletă răsturnată pe-o parte. Un grepfrut încolăcit de viță, încărcat de fructe.
Prin tunelul arborilor și, pe urmă, iar prin iarbă, se apropie de casă. La veranda din spate, niște trepte de cărămidă duc pe un planșeu de scânduri dărăpănat. Scârțâie, pășind, și zgreapțănă la ușă, care se deschide singură.
Șovăie în prag, tulburat atât de riscul pe care și-l asumă, cât și de infracțiunea pe care intenționează s-o comită. Mama lui l-a crescut în spiritul valorilor înalte; dar, ca să supraviețuiască acestei nopți, va trebui să fure.
În plus, n-ar prea vrea să pună în primejdie viața acestor oameni - indiferent cine-or fi ei. Dacă ucigașii îl urmăresc până aici și îl prind în casă, nu vor cruța pe nimeni. N-au niciun pic de milă și nu își asumă riscul de a lăsa martori în urma lor.
Dacă nu va căpăta ajutor aici, va trebui să încerce la ferma următoare, sau, mai încolo, la alta. Este vlăguit, înspăimântat, încă derutat și are nevoie de un plan. Ca să se poată gândi, va trebui să se oprească din fugă.
În bucătărie, după ce a închis încet ușa, își ține respirația, ciulind urechile. E liniște în casă. Micile lui zgomote n-au trezit pe nimeni din somn.
Bufet după bufet, sertar după sertar, scotocește până găsește niște lumânări și chibrituri; reflectează câteva clipe, dar renunță la ele. În sfârșit, o lanternă.
Are nevoie de câteva articole, însă, după un tur rapid al parterului, își dă seama că va trebui să urce la etaj, să și le procure.
La picioarele scării, încremenește paralizat de spaimă. Dacă ucigașii au ajuns deja aici? La etaj. Dacă pândesc în întuneric și așteaptă venirea lui. SURPRIZĂ!
Ce ridicol! Nu sunt genul de indivizi care să se țină de glume. Sunt niște oameni răi și eficienți. Dacă ar fi fost deja aici, el era mort de mult.
Se simte ca un prost, fiindcă pregetă în continuare, deși rațiunea îi spune că, în cazul cel mai rău, nu riscă decât să fie prins asupra faptei de cei care locuiesc acolo.
Până la urmă, pornește în sus pe scări. Treptele protestează încetișor. Urcă mai mult pe lângă perete, unde face mai puțin zgomot.
La etaj, un coridor scurt. Patru uși.
Prima ușă e de la baie. A doua dă într-un dormitor. Cu mâna căuș peste lanternă, ca să atenueze și, în același timp, să focalizeze mai bine razele luminoase, intră.
Un bărbat și o femeie sunt lungiți pe pat, dormind buștean. Sforăie în contratimp: el, ca un oboi; ea, ca un flaut.
Pe o comodă, într-o tăviță decorativă se află câteva monede și un portofel bărbătesc. În portofel, băiatul găsește o bancnotă de zece dolari,două de cinci și patru de un dolar.
Oamenii ăștia nu sunt bogați, iar el se simte vinovat că le ia banii. Într-o bună zi, dacă va apuca să trăiască până atunci, se va întoarce în această casă și își va achita datoria.
Are nevoie și de monede, dar nu se atinge de ele. Agitat cum e, riscă să le facă să zornăie sau să le scape din mână, trezindu-l pe fermier și pe nevasta acestuia.
Bărbatul mormăie, se întoarce pe-o parte... dar nu se trezește.
Retrăgându-se din dormitor, băiatul sesizează o mișcare pe coridor, doi ochi strălucitori, niște colți care sclipesc în fasciculul de lumină voalată. Puțin a lipsit să nu țipe speriat.
Un câine. Negru cu alb. Zbârlit.
Se pricepe la câini, or, acesta nu face nici el excepție. Se freacă de el cu botul și, apoi, gâfâind fericit, o ia înainte pe coridor spre o altă ușă, care stă întredeschisă.
Câinele a ieșit, poate, chiar din această cameră. Acum, privește înapoi spre noul lui prieten, râde parcă, dă din coadă și se fofilează înăuntru, cu o fluiditate de făptură supranaturală, antrenată în înfăptuirea unor vrăji.
Prinsă de ușă, se află o plăcuță din oțel inoxidabil, pe care sunt gravate cuvintele: CENTRUL DE COMANDĂ AL NAVETEI SPAȚIALE, CĂPITAN CURTIS HAMMOND.
Ezitând, intrusul pătrunde după cățel în Centrul de comandă al navetei spațiale.
Este o odaie de băiat, tapetată cu postere mari cu imagini din filme cu monștri. Într-un colț, o imitație de plastic a unui schelet uman în mărime naturală spânzură pe un suport din metal, rânjind de parcă moartea ar fi fost o mare distracție.
Indicând, poate, un moment de cotitură în obsesiile locatarului, zidul e împodobit și cu un poster al lui Britney Spears. Cu sânii aproape dezgoliți, cu buricul la vedere și cu surâsul ei agresiv de scânteietor, este extrem de incitantă.
Intrusul renunță să se mai uite la vedeta pop, fiind surprins de disponibilitatea sa și pentru alte emoții decât frică și amărăciune, mai ales, după calvarul prin care trecuse recent.
Sub posterul cu Britney Spears, într-o într-o învălmășeală de cearșafuri, întins pe burtă în pat, cu capul culcat pe o parte, se află Curtis Hammond, comandantul acestei cosmonave, care continuă să doarmă. O fi având unsprezece sau chiar doisprezece ani, însă pare destul de mic pentru vârsta lui, fiind cam de talia vizitatorului nocturn, care stă în picioare lângă patul lui.
Curtis Hammond îi stârnește o invidie amară, nu fiindcă și-a găsit liniștea în somn, ci fiindcă nu e orfan, nu e singur.
Pentru câteva clipe, invidia tânărului intrus se înăcrește și mai mult, prefăcându-se într-o ură atât de veninoasă, încât simte că îi vine să lovească brutal, să-l ciomăgească pe băiatul cufundat în vise și să diminueze această durere insuportabilă, transmițând-o și celuilalt.
Deși tremură sub presiunea acestei turbări neașteptate, nu și-o revarsă asupra lui Curtis, de care nu se va atinge. Ura i se risipește la fel de repede cum apăruse, iar mâhnirea înecată pentru scurt timp sub această crâncenă pornire iese la iveală din nou, ca nisipul cenușiu al unei plaje iarna, după ce marea s-a retras.
Însoțit de pufăitul câinelui, care își scutură blana, gudurându-se, băiatul fără mamă se apropie de dulap. Ușa este întredeschisă. O deschide mai larg. Cu ajutorul lanternei, caută niște haine.
În timpul fugii prin păduri și pe câmpuri, s-a zgâriat, s-a înțepat cu ciulini și s-a stropit de noroi. I-ar plăcea să facă o baie fierbinte și să aibă timp să-și vindece rănile, dar va trebui să se mulțumească doar cu niște haine curate.
Câinele îl privește, cu capul înclinat într-o parte și cu un aer nedumerit, așa cum îi stă bine unui câine.
În timp ce el fură o cămașă, o pereche de jeanși, șosete și pantofi, Curtis Hammond doarme tun, de parcă i s-ar fi făcut vrăji.
......................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu