2-20
În casă e liniște, iar fasciculul de lumină al lanternei, prefirat printre degete, arată că pe coridor nu e nimeni. Din instinct, intrusul se oprește după ce a făcut primul pas peste pragul ușii.
Ca să ajungă la scară, va trebui să treacă prin dreptul ușii de la dormitorul lor, pe care făcuse imprudența de a o lăsa deschisă. Dacă fermierul și nevastă-sa s-au trezit din somn, își vor aminti, probabil, că atunci când se duseseră la culcare închiseseră ușa.
Se retrage în dormitor, unde Britney și monștrii pândesc de pe pereți, toți feroce. Stinge lanterna. Își ține răsuflarea.
Începe să se îndoiască de instinctul care l-a împins înapoi, de pe coridor în dormitor. Pe urmă, își dă seama că și coada câinelui, care până atunci se mișcare ușor, atingându-l pe picioare, încremenise brusc. Și animalul nici nu mai gâfâia acum.Dreptunghiuri cenușii plutesc în beznă: ferestre cu perdele. Traversează încăperea spre ele, căznindu-se să-și amintească amplasarea mobilei, sperând să nu se ciocnească de ceva și să facă zgomot.
După ce pune jos lanterna stinsă, trage perdeaua la o parte, iar inelele de plastic se freacă de tija de alamă, cu un clinchet anemic, de parcă scheletul spânzurat, însuflețit prin vrăjitorie, și-ar fi îndoit falangele osoase, acolo, în obscuritate.
Curtis Hammond mormăie, se agită puțin, dar nu se trezește.
Un ivăr întors cu degetul eliberează fereastra. Cu precauție, intrusul ridică geamul de jos. Se strecoară afară din casă, pe acoperișul verandei din față, și privește înapoi.
Silueta câinelui se profilează la fereastra deschisă, cu labele din față pe pervaz, ca și cum s-ar fi pregătit să-și părăsească stăpânul, pentru acest nou prieten și o noapte de aventură.
- Pe loc, șoptește băiatul fără mamă.
Ghemuit pe vine, traversează acoperișul până în margine. Când privește înapoi, cățelul schelălăie rugător, dar nu vine după el.
Băiatul este atletic, agil. Nu-i o o problemă pentru el să sară jos de pe acoperișul verandei. Aterizează pe pajiște cu genunchii îndoiți, care, se rostogolește prin rou rece și se ridică imediat în picioare.
Un drum de țară, mărginit de pajiști îngrădite și gudronat ca să nu se ridice praful, duce la o șosea situată cam la două sute de metri spre vest. Grăbindu-se a străbătut aproape jumătate din această distanță, când aude lătratul câinelui, departe, în spate.
Luminile se aprind, clipesc și se aprind din nou în spatele ferestrelor din locuința Hammond, un haos stroboscopic, ca și cum casa s-ar fi preschimbat într-o sală de carnaval, mișunând de stafii cu pâlpâiri scânteietoare.
Odată cu luminile izbucnesc și urletele, sfâșietoare chiar și de la distanță, nu doar niște țipete de spaimă, ci răcnete ascuțite de groază, vaiete de durere. Cele mai sfredelitoare zbierete nici nu mai par umane, ci mai degrabă un fel de guițături de porci care văd lama strălucitoare a cuțitului la abator, deși strigătele acele sunt sigur omenești, gemetele disperate ale membrilor torturați ai familiei Hammond, în ultimele lor clipe pe acest pământ.
Ucigașii fuseseră mult mai aproape pe urmele lui decât se temuse el. Ceea ce simțise el atunci, când pășise pe coridorul de la etaj, nu fuseseră fermierul și nevastă-sa, treziți din somn. Nu, era vorba despre aceiași urmăritori care îi uciseseră cu brutalitate familia, iar acum coborâseră din munți la ușa din spate a casei unde locuia familia Hammond.
Gonind mai departe în noapte, încercând să scape de urletele și vinovăția care îi sfredeleau creierul, băiatul gâfâie anevoios, iar aerul rece parcă îl zgârie pe traheea ca o carne vie.
Când se apropie de șosea, nu mai aude țipetele acelea cumplite, ci doar respirația lui explozivă. Întorcând capul, vede lumini la fiecare fereastră a casei și își dă seama că ucigașii îl caută acum în pod, prin debarale, prin pivniță.
Mai mult negru decât alb, cu blana ca un camuflaj perfect pe fundalul gudronului, câinele țâșnește din beznă. Își găsește refugiu lângă băiat, lipindu-se de picioarele lui, în timp ce privește în urmă, spre locuința familiei Hammond.
Tremuratul câinelui îl înfoară de compasiune pe băiat, Din când în când, gâfâitul lui este întrerupt de scheunături jalnice de frică, însă băiatul nu se încumetă să cedeze dorinței de a se așeza pe jos lângă câine și de a plânge împreună cu el.
Înainte, rapid, spre șoseaua asfaltată, care duce în nord și în sud spre niște puncte necunoscute. Mai mult ca sigur că la capătul oricărei direcții îl așteaptă aceeași moarte grea.
Încearcă să alunge câinele, care nu vrea însă să plece. Și-a unit destinul cu al lui.
Deși n-ar fi vrut să se simtă responsabil nici măcar pentru acest animal, se resemnează și chiar pare mulțumit la gândul de a-l avea tovarăș.
Mai privește o dată înapoi, dar numai o singură dată, fiindcă vede vâlvătaia flăcărilor la est, zvâcnind în întuneric, și înțelege că incendiul a cuprins casa familiei Hammond. Reduse la oase înnegrite de foc, trupurile morților vor oferi mai puține indicii despre adevărata identitate a ucigașilor.
O cotitură a drumului și niște copaci îi ecranează spectacolul focului, iar, când încheie complet curba, vede un camion oprit pe marginea șoselei.
Cu farurile stinse, dar cu luminile de poziție aprinse, vehiculul staționează cu motorul la ralanti, mormăind înfundat, ca un animal de corvoadă istovit, care doarme de-a-n picioarelea.
Se oprește din alergat, optând pentru un mers rapid; se străduiește să pășească și să respire fără niciun zgomot. Copiindu-i exemplul, câinele merge și el mai încet, pe urmă, coboară capul și se furișează înainte, cum fac pisicile.
Bena camionului este prevăzută cu o prelată și niște pereți laterali. E complet deschisă, cu excepția unei plăci rabatabile joase, în spate.
Venind din urmă, ajunge la bara de protecție; se simte expus și în pericol, din cauza luminilor de poziție. Băiatul aude niște voci de bărbați care discută cu dezinvoltură.
Precaut, privește în față, de-a lungul camionului, pe partea dinspre șofer, nu vede pe minei și se mută pe cealaltă parte, în dreapta. Doi bărbați stau în picioare aproape de botul vehiculului, cu spatele la șosea și cu fața la pădure. Razele strălucitoare ale lunii învăluie un arc de urină.
Nu vrea să pună în pericol acești oameni. Dacă rămâne aici, cei doi riscă să moară, înainte de a apuca să-și golească vezica - un popas mai lung decât plănuiseră.
Totuși, nu va scăpa niciodată de urmăritori, dacă va continua să fie mereu în mișcare.
Placa din spatele benei are balamale, în partea interioară. Un sistem de prindere cu două zăvoare o fixează în partea de sus.
Fără niciun zgomot, trage zăvorul din dreapta, ține placa cu o mână, în timp ce se deplasează în stânga, trage și zăvorul de-acolo, apoi, rabatează bariera, care a bine unsă și nu zdrăngăne deloc. Ar fi putut să se cațere pe bara de protecție și să sară peste placa din spate, însă prietenul lui patruped n-ar fi reușit să se cocoațe acolo după el.
Înțelegând intenția noului său stăpân, câinele sare în bena camionului, aterizând extrem de delicat printre lucrurile de-acolo, astfel încât uruitul ritmic al motorului este suficient pentru a amortiza acel mic zgomot.
Băiatul își urmează sprintenul tovarăș în întunecimea prelatei. Nu-i deloc simplu să ridice placa benei, dinspre interior, însă, cu multă atenție, reușește. Împinge la loc un zăvor, apoi, și pe celălalt, în timp ce afară cei doi bărbați izbucnesc în râs.
În spatele camionului, șoseaua rămâne pustie.
REPEDE, îi îndeamnă el în gând pe cei doi, ca și cum prin puterea lui de voință i-ar fi putut pune în mișcare. REPEDE.
Bâjbâind orbește, descoperă că bena camionului este încărcată, parțial, cu multe pături, unele făcute sul, individual, și strânse bine, altele adunate în baloți și legate cu sfoară groasă. Cu mâna dreaptă, pipăie niște piele netedă, curbura clară a unui șezut de scaun, oblâncul - o șa.
Șoferul și partenerul lui se urcă în cabina camionului. O portieră se trântește, pe urmă și cealaltă.
Șoferul deblochează frâna de mână. În momentul în care vehiculul părăsește marginea drumului, angajându-se pe carosabil, pneurile aruncă pietricele care zornăie ca niște zaruri în întunericul nopții.
Băiatul ofran și câinele zgribulit stau ghemuiți unul în celălalt. Îi unesc suferința pentru pierderea celor dragi și un puternic instinct de surpaviețuire, în timp ce călătoresc într-un ținut necunoscut, spre un viitor neștiut.
5.
Miercuri, după o zi nefructoasă în care umblase zadarnic după un loc de muncă, Micky Bellsong se întoarse în parcarea cu rulote, unde cea mai mare parte a vegetației anemice se pleoștise complet sub soarele canicular.
Antica rulotă-casă a mătușii Geneva semăna cu un cuptor gigantic, construit parcă pentru a asigura rumenirea simultană a mai multor vaci întregi.
Înăuntru, s-ar fi zis că mobila risca să se autoaprindă în orice moment. Ferestrele erau deschise ca să intre un pic de aer, numai că în acea zi de august fierbinte nu se simțea nici cea mai mică adiere.
În dormitorul ei minuscul, Micky își azvârli din picioare pantofii cu toc înalt, care o roseseră la degete. Își scoase, de asemenea, compleul ieftin din bumbac și ciorapii.
O tenta să facă un duș; dar știa că experiența ar fi neplăcută. Baia înghesuită avea doar un geamlâc, or, pe canicula asta, fără o aerisire adecvată, aburii dinăuntru deveneau sufocanți.
Își puse un șort alb și o bluză roșie fără mâneci. În oglinda din ușa dormitorului, arăta mai bine decât se simțea.
Fusese o vreme când se mândrise cu frumusețea sa. Acum, se întreba ce rost avea să fie mândră pentru ceva ce nu necesita niciun efort, nici cel mai mic sacrificiu.
În ultimul an, în ciuda unei încăpățânări de catâr, Micky ajunsese la concluzia neplăcută că era o ratată, ea fiind singura vinovată pentru această stare de lucruri. Furia care, odinioară, se revărsase asupra altora, acum se întorsese asupra ei însăși.
Indiferent de obiectul ei, totuși furia turbată nu persistă decât la oamenii iraționali sau proști. Micky nu făcea parte din aceste categorii. Cu timpul, această aversiune față de propria persoană a dispărut, lăsând în urmă cenușa decepției.
Decepția a trecut și ea. Recent, a ajuns să trăiască de la o zi la alta, într-o ciudată și fragilă stare de așteptare.
După ce a înzestrat-o cu frumusețe fizică, soarta nu s-a mai arătat niciodată generoasă cu ea. Drept urmare, Micky nu era capabilă să identifice un motiv pentru expectațiile sale. Ca mijloc defensiv, le tempera prin prudență.
Cu toate acestea, de o săptămână de când stătea la mătușa Gen, se trezea în fiecare dimineață cu convingerea că avea să survină o schimbare în bine.
Încă o săptămână de umblat inutil după un serviciu risca totuși să-i provoace decepție. De asemenea, nu o dată pe parcursul zilei, o copleșise iarăși furia; resentimentul acela posac nu era așa de crâncen cum fusese mânia ei în trecut, însă amenința să se accentueze. După o zi întreagă de refuzuri, se simțea istovită fizic, mintal și sufletește.
Desculță, se duse la bucătărie, unde Geneva pregătea cina. Un mic ventilator electric, pus pe jos în bucătărie, învârtea aerul fierbinte cu un efect de răcire mai slab decât acela pe care l-ar fi putut produce o lingură de lemn cu care amesteci în supa clocotită.
Geneva nu-și putea permite să folosească instalația de aer condiționat.
În timp ce presăra niște parmezan peste un castron cu paste făinoase, mătușa Gen arboră un zâmbet, cu care ar fi putut îmblânzi și șarpele din Eden.
Părul lui Gen, cândva auriu, devenise acum blond pal, înspicat cu fire cărunte. Dar, fiindcă se cam îngrășase odată cu trecerea anilor, avea fața netedă; pistruii ruginii și ochii verzi, vioi, aminteau de adolescenta de odinioară, în ciuda faptului că femeia avea șaizeci de ani.
- Micky, dulceață, cum ți-a mers astăzi?
- Nasol, tanti Gen.
- N-am știut niciodată dacă e cazul să mă supăr când aud cuvântul ăsta.
- Credeam că nimeni nu se mai supără de ceva în ziua de azi. În fine, „nasol”, în cazul de față, înseamnă „scârbos”.
- Ah. Atunci, nu mă mai supăr, ci doar mi se face greață un pic. Nu vrei un pahar de limonadă rece? Am făcut-o acum, e proaspătă.
- Mi-ar prinde mai bine o bere.
- Avem și bere. Ce-i mai plăcea și unchiului tău, Vernon, să bea seara vreo două beri reci.
Mătușa Gen nu obișnuia să bea bere. Vernon murise în urmă cu optsprezece ani. Cu toate acestea, Geneva avea mereu la frigider berea lui preferată, iar dacă se întâmpla să n-o bea nimeni, periodic, înlocuia stocul atunci când expira termenul de valabilitate.
Deși se resemnase în fața morții, era decisă să nu lase moartea să-i răpească amintirile dragi și obiceiurile devenite tradiție, chiar dacă persoana luifizică dispăruse de mult.
Micky desfăcu o cutie de Budweiser.
- Ăștia zic că economia se duce de râpă.
- Cine zice asta, dagă?
- Toți cei cărora le-am solicitat o slujbă.
După ce puse castronul cu paste pe masă, Geneva se apucă să taie felii pentru sandvișuri din friptura de piept de pui.
- Niște pesimiști. Pentru unii oameni, economia se duce de râpă permanent, în timp ce altora le marge din plin. O să-ți găsești serviciu, scumpete.
Berea de la gheață era excelentă.
- Cum de reușești să-ți păstrezi optimismul?
Concentrată asupra fripturii de pui, Geneva spuse:
- Simplu. Mă uit în jur.
Micky își roti privirea prin încăpere.
- Scuze, tanti Gen, dar eu nu văd decât o bucătărioară prăpădită cu un bufet de pe care s-a luat și melamina.
- Înseamnă că n-ai învățat cum să privești, încă, iubito. Există o farfurie cu castraveciori murați, niște măsline, un castron cu salată de cartofi, o tăviță cu brânză și alte chestii în frigider. Vrei să pui tu totul pe masă?
Scoțând brânza din frigider, Micky zise:
- Te-ai apucat să gătești pentru un regiment?
Geneva așeză pe masă un platou cu felii de piept de pui.
- N-ai observat că am pus tacâmuri pentru trei persoane, în seara asta?
- Avem un musafir la masă?
Răspunsul veni sub forma unui ciocănit ușor: ușa din spate era deschisă, pentru a lăsa aerul să circule în voie, așa că Leilani Klonk bătu încet cu degetele în toc.
- Intră, intră și scapă de căldura aia groaznică, zise Geneva, de parcă rulota sufocantă ar fi fost o oază răcoroasă.
Luminată din spate de soarele ce asfințea, îmbrăcată cu un șort kaki și cu un tricou alb, care avea o inimioară verde brodată pe piept, Leilani intră, păcănind din proteza de oțel pe care o avea la picior, deși înainte, când urcase cele trei trepte, nu făcuse niciun zgomot.
Că ziua fusese „nasoală” pentru Micky era puțin spus. Limbajul potrivit pentru a descrie toată grozăvia goanei după o slujbă nu numai că ar fi deranjat-o pe mătușa Geneva, ci ar fi oripilat-o de-a dreptul.
Prin urmare, la sosirea fetiței infirme, Micky constată, cu surprindere, că o cuprinsese aceeași stare de așteptare entuziastă, care de când se mutase aici, o împiedicase să-și plângă de milă.
- Doamnă D, îi spuse Leilani Genevei. Tufa aia sinistră de trandafiri din curtea dumitale mi-a făcut niște semne obscene.
Geneva zâmbi.
- Dacă v-ați certat, dragă, sunt sigură că tu ai început prima.
Arătând spre Geneva cu degetul mare de la mâna deformată, Leilani îi spuse lui Micky:
- Ce originală e? Unde-ai găsit-o?
- E sora lui taică-meu, așa că mi-a fost livrată la pachet.
- Da, ca bonus, zise Leilani. Probabil că taică-tău e nemaipomenit.
- Ce te face să crezi asta?
- Soră-sa e mișto.
- Ne-a părăsit pe mama și pe mine, când eu aveam trei ani, zise Micky.
- Urât din partea lui! Da, dar neisprăvitul de taică-meu și-a luat tălpășița în ziua în care m-am născut eu.
- N-am știut că ne-am luat la întrecere pentru a stabili al cărei tată e mai ticălos.
- Măcar tăticul meu adevărat nu e un ucigaș ca tatăl acesta vitreg de-acum - sau, oricum, din câte știu eu, nu e. Taică-tău e un ucigaș?
- O să fiu pusă din nou în inferioritate. Taică-meu e doar un porc egoist.
- Doamnă D, nu te deranjează că l-a făcut „porc egoist” pe fratele dumitale?
- Din păcate, dragă, are dreptate.
- Vasăzică, doamnă D, chiar ești pe post de bonus. Ești ca premiul ăla fantastic găsit într-o cutie cu biscuiți râncezi.
- Ce dulce ești, Leilani, zâmbi Geneva, radios. Vrei niște limonadă proaspătă?
Arătând spre cutia de Budweiser de pe masă, fetița spuse:
- Dacă Micky bea bere, beau și eu.
Geneva îi turnă limonadă în pahar.
- Să zicem că e Budweiser.
Leilani i se adresă lui Micky..
- Mă crede copil.
- Dar chiar ești un copil.
- Depinde ce înțelegi tu prin copil.
- Orice persoană de cel mult doisprezece ani.
- Oh, păcat. Ai ales arbitrar un număr. Asta denotă o capacitate scăzută de gândire independentă și de analiză.
- OK, fie, zise Micky. Atunci, ia să vedem ce zici de asta: ești copil, fiindcă n-ai sâni.
Leilani tresări involuntar.
- E nedrept. Știi că ăsta-i unul dintre punctele mele slabe.
- Puncte slabe?! Aiurea. Zero puncte. Ești plată ca bucata aia de cașcaval de pe platou, remarcă Micky.
- Ei, lasă, o să vezi tu că într-o bună zi o să am un piept așa de mare, încât o să trebuiască să car un sac de ciment în spinare, ca să nu-mi pierd echilibrul.
Mătușa Gen îi spuse lui Micky.
- Nu-i așa ca-i extraordinară?
- Absolut, e o mutantă mică și minunată.
- E gata masa, anunță Geneva. Salate reci și sandvișuri cu diverse ingrediente. Nu-i cine știe ce, dar mi s-a părut un meniu potrivit pe căldura asta.
- Mai bine decât tofu și piersici la conservă, cu garnitură de fasole verde, zise Leilani, instalându-se pe scaun.
- Și ce să nu mai fie? se miră Geneva.
- Oh, o mulțime de chestii. O fi Sinsemilla o mamă catastrofală, dar mai are și alte motive de mândrie: e și o bucătăreasă execrabilă.
Stingând becurile din tavan, ca să facă economie și să evite, totodată, supraîncălzirea bucătăriei, Geneva zise:
- O să aprindem niște lumânări, mai târziu.
Acum, vara, la șapte seara, soarele care apunea era roșu-auriu și lumina încă atât de puternic la fereastra deschisă, încât umbrele ce învăluiau bucătăria, fără s-o răcorească însă, nu păreau prea întunecate.
Așezată, cu capul plecat, Geneva rosti din tot sufletul o rugăciune scurtă:
- Îți mulțumim, Doamne, pentru bucate și pentru harul de a ne declara satisfăcuți cu ce avem.
- Eu, una, nu mă prea pot mulțumi cu ce am.
Micky întinse mâna peste masă, iar fetița reacționă prompt: bătură palma, în semn că erau de acord.
- Sunt la mine acasă, așa că spun rugăciunea cum vreau eu, fără comentarii pe marginea conținutului, declară Geneva. Iar, când eu o să beau niște pina colada pe o terasă, la umbra unui palmier, în Rai, ce credeți voi că o să se servească în Iad?
- Probabil că limonadă din asta, zise Leilani.
Punându-și în farfurie câteva linguri de paste, Micky zise:
- Vasăzică, Leilani, tu și tanti Gen ați stat de vorbă?
- Mda, aproape toată ziua. Doamna D mă învață totul despre sex.
- Fetițo, să nu mai spui așa ceva! o mustră Geneva. Dacă te și crede cineva?! Nu, dragă, am jucat rummy.
- Aș fi lăsat-o să câștige, zise Leilani, așa, din politețe și din respect pentru vârsta ei avansată, dar n-am mai apucat, fiindcă a câștigat oricum, trișând.
- Mătușa Gen trișează mereu, confirmă Micky.
- Bine că n-am jucat ruletă rusească, spuse Leilani. Ai fi găsit bucăți din creierul meu prin toată bucătăria.
- Eu nu trișez, negă mătușa Gen, cu o expresie ce amintea de aceea a unui mafiot depunând mărturie în fața unei comisii senatoriale. Folosesc doar niște tehnici avansate și complexe.
- Când vei observa că în minunăția aia de pina colada înoată zglobiu niște miriapode veninoase, o preveni Micky, poate îți vei da seama că terasa ta cu palmieri nu se află tocmai în Rai.
Mătușa Gen se tamponă pe frunte cu un șervețel de hârtie.
- Să nu crezi că transpir fiincă m-aș simți cumva vinovată. E din cauza căldurii.
- E nemaipomenită salata asta de cartofi, doamnă D, spuse Leilani.
- Mersi. Sigur nu i-ar plăcea și mamei tale să vină la masă?
- Nu. E într-un hal fără de hal din cauza cocainei și a ciupercilor halucinogene. Singurul mod în care Sinsemilla ar putea ajunge până aici ar fi târându-se, iar dacă ar încerca să mănânce ceva ar vomita imediat.
Geneva se uită la Micky, încruntându-se, iar Micky ridică din umeri. Nu știa dacă poveștile despre viciile Sinsemillei erau adevărate sau născocite, însă, după părerea ei, fetița cam exagera.
- E adevărat, spuse Leilani, anticipând reacția celor două femei. Nu locuim aici decât de trei zile. Mai așteptați un pic și o să vedeți cum își dă în petic Sinsemilla.
- Drogurile sunt teribil de nocive, decretă mătușa Gen. Eram îndrăgostită, mai de mult, de tipul acela din Chicago....
- Tanti Gen! o avertiză Micky.
Fața netedă și pistruiată a Genevei exprima tristețe.
- Era atât de frumos, atât de sensibil....
Oftând, Micky se ridică în picioare ca să își mai ia o bere din frigider.
- Dar se droga, spuse Geneva. Își făcea injecții cu heroină. Era un ratat în ochii tuturor. Eu însă știam că putea fi salvat.
- Este extraordinar de romantic, doamnă D, dar, cum s-a dovedit de nenumărate ori în relațiile maică-mii cu amanții, când e vorba despre drogați din ăștia, întotdeauna se termină rău.
- Nu și în cazul ăsta, spuse Geneva. Eu l-am salvat.
- Zău? Cum?
- Prin dragoste, declară Geneva, cu ochii împăienjeniți, amintindu-și de pasiunea ei de odinioară.
Deschizând o cutie de Budweiser, Micky se întoarse la locul ei.
- Tanti Gen, nu cumva drogatul acela sensibil din Chicago... era, de fapt, Frank Sinatra?
- Serios? zise Leilani, căscând ochii mari și rămânând cu furculița în aer. Cântărețul ăla mort?
- Pe-atunci era foarte viu, o asigură Geneva pe fetiță. Nici nu începuse măcar că chelească.
- Tânăra mărinimoasă care l-a făcut să renunțe la droguri, insistă Micky, erai tu, tanti Gen... sau era Kim Novak?
Chipul Genevei se însăspri.
- Era frumușică pe-atunci, ce-i drept, dar nu mă comparam, totuși, cu Kim Novak.
- Tanti Gen, tu te gândești la „Omul cu brațul de aur” cu Frank Sinatra și Kim Novak. A rulat pe ecrane la un moment dat, prin anii 1950.
Geneva se lumină la față.
- Ai dreptate, dragă. N-am avut niciodată o aventură cu Sinatra, deși, dacă l-aș fi întâlnit, nu știu dacă i-aș fi putut rezista.
Punând la loc furculița plină de paste de care nu se atinsese, Leilani se uită la Micky, așteptând o explicație.
Amuzată de perplexitatea fetiței, Micky ridică din umeri.
- Nici eu nu știu dacă i-aș fi putut rezista.
- Oh, pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai necăji pe-asta mică, zise Geneva. Te rog să mă ierți, Leilani. Din când în când, memoria îmi joacă feste. Asta după ce am fost împușcată în cap. S-au amestecat niște circuite pe-aici - zise ea bătând cu degetul în tâmpla dreaptă - așa că, uneori, filmele vechi mi se par mai reale decât propriul meu trecut.
- Îmi mai dai niște limonadă? întrebă Leilani.
- Sigur că da, dragă, zise Geneva, turnându-i dintr-o carafă de sticlă aburită.
Micky o studia pe invitata lor, care sorbea lung din pahar.
- Pe mine nu mă poți duce de nas, mutantă mică. Degeaba încerci tu să faci pe grozava. Adevărul e că te-a dat gata și pe tine chestia asta.
Punând pe masă paharul cu limonadă, Leilani se destinse.
- Oh, bine, fie. Mușc din momeală. Când ai fost împușcată în cap, doamnă D?
- Anul ăsta, pe 3 iulie, tocmai s-au împlinit optsprezece ani de atunci.
- Tanti Gen și unchiul Vernon aveau o mică băcănie, explică Micky. Dacă băcănia este plasată într-un cartier rău famat, e ca și cum ar fi pe post de figurină la tir.
- Cu o zi înainte de sărbătoarea de 4 Iulie, spuse Geneva, faci vânzare bună cu sandvișuri și bere. Asta înseamnă încasări mari în bani gheață.
- Și cineva a vrut să pună mâna pe toți banii ăștia, intui Leilani.
- Tipul s-a purtat ca un domn, își aminti Geneva.
- Cu excepția gloanțelor.
- Da, în fine, cu excepția gloanțelor, admise Geneva. Însă s-a apropiat de casă, unde țineam banii, cu un zâmbet adorabil pe buze. Îmbrăcat frumos, manierat. Ne-a zis: „V-aș fi foarte recunoscător, dacă mi-ați da banii din casă. Și, vă rog, nu uitați bancnotele mari, de sub sertar.”
Leilani miji ochii, revoltată.
- Și tu n-ai vrut să i-i dai.
- Doamne Sfinte, dragă, nici vorbă. Am golit casa și numai că nu i-am mulțumit că ne scutea astfel să mai plătim impozit și pe banii aceia.
- Bun, și tot te-a împușcat?
- L-a împușcat pe Vernon de două ori și, pe urmă, se pare că a tras și în mine.
- Se pare?
- Mi-aduc aminte că l-a împușcat pe Vernon. Aș vrea să uit, dar nu pot.
Mai devreme, tristețea aruncase o umbră cenușie pe fața Genevei, atunci când își amintise chinuitoarea poveste de dragoste născocită cu dependentul de heroină, dar acum, se îmbujorase de plăcere.
- Vernon era un bărbat minunat, dulce ca mierea din fagure.
- Și eu țineam la el, tanti Gen, zise Micky, mângâind-o pe mână.
Geneva îi spuse lui Leilani:
- Mi-e tare dor de el, chiar și după atâția ani, dar nu mai pot plânge după el, fiindcă fiecare amintire, până și cea legată de ziua aceea cumplită, mă face să mă gândesc cât de dulce era, cât de adorabil.
- Așa era și fratele meu, Lukipela.
Cu tot acest tribut adus fratelui ei, Leilani nu avea dispoziția sufletească a Genevei și nu-i venea să zâmbească. În schimb, veselia trufașă a fetiței se topi într-un fel de melancolie. Ochii ei limpezi se întunecară, căpătând o nuanță mai tulbure de albastru.
Pentru câteva clipe, Micky sesiză la tânăra lor musafiră o trăsătură care o înfioră, fiindcă îi amintea de propriile trăiri - un crâmpei de furie febrilă, disperare, o scurtă străfulgerare a unui sentiment de nimicnicie, pe care fata l-ar nega, probabil, dar pe care Micky îl cunoștea prea bine, din proprie experiență.
Fisurat pentru câteva momente, sistemul defensiv al lui Leilani se repară imediat. Renunțând să se mai uite la mâna ei deformată, Leilani îi zâmbi Genevei, care, la rândul său, avea un chip surâzător.
- Doamnă D, ai spus „se pare că a tras și în mine”.
- Păi, da, știu că a tras și în mine, firește, dar eu nu-mi aduc aminte. Țin minte cum l-a împușcat pe Vernon, iar pe urmă nu mai știu decât că m-am trezit pe un pat de spital, dezorientată, după vreo patru zile de la incident.
- De fapt, glonțul nu i-a pătruns în cap, spuse Micky.
- Am țeasta prea tare, declară Geneva, cu mândrie.
- Aiurea, ai avut noroc, clarifică Micky lucrurile. Unghiul de tragere a fost foarte ciudat. Practic, glonțul a ricoșat de craniul ei, l-a facturat și a intrat pe sub pielea capului.
- Bun, atunci de ce spui că ți s-au încurcat niște circuite, doamnă D? întrebă Leilani, lovindu-și ușor capul cu mâna.
- A fost o fractură în adâncime, zise Geneva. Cu fragmente de os în creier, cu cheag de sânge.
- I-au deschis capul lui tanti Gen, ca pe o cutie de conserve.
- Micky, scumpete, nu cred că-i subiectul cel mai potrivit pentru o conversație la masă, o mustră Geneva cu blândețe.
- Oh, am auzit eu chestii și mai rele la noi acasă, le liniști Leilani. Sinsemilla se crede mare artistă fotografică așa că face poze cu accidente rutiere, atunci când mergem cu mașina. La masă, uneori, se apucă să povestească despre ororile pe care le-a văzut în ziua respectivă, cu mașini zdrobite... Iar așa-zisul meu tată....
- Ăsta e asasinul, probabil, o întrerupse Micky fără să clipească sau să zâmbească, de parcă nici nu i-ar fi trecut prin minte să pună la îndoială portretul de familie revoltător pe care fata li-l zugrăvea.
- Da, doctorul Doom, confirmă Leilani.
- Să nu-l lași să te înfieze, zise Micky. Sună mai bine chiar și Leilani Klonk decât Leilani Doom.
- Oh, nu știu ce să zic, Micky, interveni mătușa Gen, dar prefer parcă „Leilani Doom”.
Cu un gest dezinvolt, fata luă cutia de bere rece din fața lui Micky și, în loc să bea din ea, și-o roti înainte și înapoi pe frunte, ca să se răcorească.
- „Doom” nu e numele lui adevărat, bineînțeles. Așa l-am poreclit eu fără ca el să știe. Uneori, la masă, seara, îi place să povestească despre oamenii pe care i-a ucis - cum arătau când au murit, care au fost ultimele lor cuvinte, tot felul de ciudățenii din astea.
Fata puse berea pe masă, lângă farfuria ei, unde Micky nu putea ajunge așa ușor s-o ia. Atitudinea ei era plină de naturalețe, însă în realitate știa foarte bine ce făcea: avea grijă ca Micky să nu se îmbete.
- Deși dezgustător, poate că genul ăsta de conversație vouă vi se pare interesant, continuă Leilani. Însă credeți-mă, își pierde tot farmecul imediat.
- Cum îl cheamă, de fapt, pe tatăl tău vitreg? întrebă Geneva.
Înainte ca Leilani să apuce să răspundă, Micky sugeră:
- Hannibal Lecter.
- Unora, numele lor li se pare mai sinistru decât al lui Lecter. Sunt convinsă că ați auzit de el. Preston Maddoc.
- Impresionant nume, spuse Geneva. Te duce cu gândul la un judecător de la Curtea Supremă sau la un senator, ori un grangure și mai mare, poate.
- Provine dintr-o familie de gomoși, care au studiat toți la Ivy League. Niciunul din gașca lor nu are un prenume normal. Sunt mai groaznici și decât Sensimilla, la capitolul onomastică. Îi cheamă pe toți Hudson, Lombard, Trevor sau Crispin. Cu greu ai să găsești un Jim sau Bob în neamul lor. Părinții doctorului Doom au fost profesori - istorie, literatură - așa că al doilea lui prenume e Claudius. Preston Claudius Maddoc.
- N-am auzit în viața mea de el, spuse Micky.
Leilani păru surprinsă:
- Dar voi nu citiți ziarele?
- Am renunțat să le mai citesc din momentul în care n-au mai publicat știri, spuse Geneva. Acum sunt pline numai de opinii, de la prima pagină până la ultima.
- Dar l-au dat mereu la televizor, spuse Leilani.
Geneva scutură din capul ei cu circuite defecte.
- La televizor nu mă uit decât la filme vechi.
- Mie pur și simplu nu-mi plac știrile, explică Micky. Cele mai multe sunt proaste, iar, când nu sunt proaste, conțin numai minciuni.
- Ah, zise Leilani, făcând ochii mari. Voi sunteți din ăia cu douăsprezece procente.
- Ce suntem?!?
- De fiecare dată când se fac sondaje de opinie, pentru ziare sau TV, indiferent de întrebare, 12 procente din cei chestionați nu au nicio părere.
- Ba eu m-aș opune, zise Geneva, agitând o bucată de morcov.
- Și eu la fel, îi ținu isonul Micky.
Zâmbind cu gura până la urechi, Leilani mușcă dintr-un castravecior crocant:
- Îmi place mult de tine Micky B. Și de tine, doamnă D.
- Și nouă ne place de tine, scumpete, o asigură Geneva.
- Numai una dintre voi a fost împușcată în cap, zise Leilani, dar amândouă aveți circuite defecte - ce-i drept în sensul bun al cuvântului.
- Nimeni nu te întrece în complimente amabile, zise Micky.
- Și ești așa de deșteaptă, spuse mătușa Gen, cu mândrie, de parcă Leilani ar fi fost fiică-sa. Micky, știai că are un coeficient de inteligență de 186?
- Mda, mă așteptam să fie cel puțin 190, replică Micky.
- În ziua testului, spuse Leilani, am mâncat înghețată cu cacao la micul dejun. Dacă mâncam terci de ovăz, precis scoteam vreo șase-opt puncte în plus. Sinsemilla nu-i o mămică prea bună la capitolul alimentație. Prin urmare, când am dat testul, am trecut, mai întâi, prin faza în care zahărul mi-a crescut brusc în sânge, ca, apoi, să scadă dramatic. Asta nu înseamnă însă că mi-aș căuta cumva o scuză sau că mă vait. Bine măcar că am avut înghețată și nu fursecuri cu marijuana. La naiba, de fapt, bine că n-am murit și nu m-au îngropat în vreun mormânt fără nume, unde viermii să mișune prin craniul meu gol, sau bine ccă nu m-au luat într-o navă spațială extraterestră, cum a pățit Lukipela, și nu m-au târât departe pe vreo planetă la mama naibii, unde singurul fel de înghețată e cel cu gândaci de bucătărie pisați, în combinație cu praf de sticlă spartă.
- Prin urmare, acum, spuse Micky, vrei să te credem că, pe lângă faptul că ai o mamă drogată care te-ndoapă cu tofu-piersici-fasole-verde și un tată vitreg asasin, s-a mai întâmplat și ca pe frate-tău să-l răpească niște extratereștri.
- Așa se spune, așa credem și noi, zise Leilani. Lumini stranii pe cer, levitație cu raze verzui care te absorb cu totul și te bagă în nava principală, omuleți cenușii cu cap mare și ochi enormi - în fine, tot tacâmul. Doamnă D, pot să iau și eu o ridiche din aia care seamănă cu un trandafir?
- Sigur că da, dragă, spuse Geneva, împingând spre ea platoul.
Râzând încetișor și scuturând din cap, Micky spuse:
- Măi, fetițo, ai început să cam exagerezi deja cu fabulațiile tale gen familia Adams. Chestia asta cu răpirea de către extratereștri nu ține deloc, crede-mă.
- Sinceră să fiu, spuse Leilani, și eu sunt de aceeași părere. Însă alternativa e prea hidoasă, așa că prefer să las neîncrederea la o parte.
- Ce alternativă?
- Dacă Lukipela nu e pe altă planetă, înseamnă că se află altundeva, însă oriunde ar fi, poți fi sigură că nu e un loc unde să fie cald și curat sau unde să ți se dea de mâncare salată de cartofi delicioasă și sandvișuri apetisante cu pui.
Pentru o clipă, în ochii albaștri și luminoși ai fetei, în spatele imaginii duble a ferestrei reflectate în ei, ceva părea că se întoarce cu o lentoare înspăimântătoare, ca un trup care se răsucește încet, încet, înainte și înapoi, la capătul ștreangului unui călău.
Leilani întoarse privirea aproape imediat și, deși nu băuse decât o singură bere, Micky avu senzația că întrezărește un suflet suspendat într-un abis.
6.
Aidoma nimfei miraculoase din folclor, care plutește prin văzduh, venea și ea pe hol, neatingând parcă podeaua, înaltă și zveltă, grațioasă ca o pâlpâire de lumină.
Constance Veronica Tavernall-Sharmer, nevasta congresmanului venerat de jurnaliști, cel care împărțea șperțuri în pungi pentru rău de avion, se născuse din izvoarele rezervorului de gene umane, înainte ca fluviul să iasă din Eden și să fie poluat de afluenții unei lumi depravate.
Părul ei nu era doar blond, ci avea nuanța mirifică a monedelor din aur pur, cum îi șade bine unei descendente a unei familii vechi și bogate, care făcuse avere din operațiuni bancare și brokeraj. Ochii ei ca frunza de salcie erau verzi aidoma primăverii și proaspeți ca umbra crângurilor adânci.
Când făcuse cunoștință cu ea, în urmă cu două săptămâni, inițial, Noah Farrel n-o simpatizase pe această femeie și asta numai din pricipiu.
Născută în bogăție și binecuvântată cu o mare frumusețe, putea patina prin viață cu un surâs, desenând arabescuri grațioase în piruetele ei spectaculoase, în timp ce pretutindeni în jurul ei oamenii piereau de frig și cădeau sub gheața care, solidă sub ea, devenea înșelător de subține sub ei.
Când doamna Sharmer părăsise biroul lui, la sfârșitul primei lor întâlniri, hotărârea lui Noah de a o detesta cedase locul admirației.
Femeia aceasta își purta frumusețea cu modestie, dar mai impresionant chiar, își ținea pedigriul în poșetă și nu făcea paradă de el niciodată, cum vedeai la multe alte specimene care aveau același statut social.
La patruzeci de ani, era numai cu șapte ani mai mare decât Noah. O altă femeia de o asemenea frumusețe i-ar fi trezit un interes sexual - chiar și o octogenară păstrată tânără printr-un dezgustător tratament cu glande de maimuță. Dar la această a treia întâlnire totuși o considera ca pe o soră; nu-și dorea decât să o octrotească și să îi facă pe plac.
Avea talentul să-i atenueze cinismul, iar lui îi plăcea această acalmie lăuntrică, pe care n-o mai cunoscuse de mulți ani.
Când ajunse la ușa deschisă a apartamentului prezidențial unde o aștepta Noah, întinse mâna spre el; dacă ar fi fost mai tânăr și mai nesăbuit, poate i-ar fi sărutat-o. Așa, însă, dădu mâna cu ea. Fusese plăcut impresionat de mâna fermă a femeii.
Din vocea ei nu răzbătea disprețul, ci o impresionantă stăpânire de sine:
- Ce mai faceți, domnule Farrel, în seara asta?
- Mă întrebam cum de mi-a putut plăcea la un moment dat genul acesta de muncă.
- Cred că aspectul capă-și-spadă e tare nostim, la fel ca și urmăririle palpitante, ca în romanele polițiste ale lui Rex Stout.
- Mda, dar asta nu compensează neplăcerea de a fi mereu omul care aduce veștile proaste, zise el, dându-se la o parte din ușă, ca să o lase să intre.
Apartamentul prezidențial îi aparținea, nu fiindcă îl închiriase, ci fiindcă ea era proprietara hotelului. Se ocupa direct de toate afacerile ei; dacă soțul ei ar fi pus pe cineva s-o urmărească, vizita aceasta de seară nu i-ar fi trezit suspiciuni.
- Și dumneata aduci mereu numai vești proaste? îl întrebă ea pe Noah, în timp ce acesta închidea ușa și venea după ea în apartament.
- De cele mai multe ori.
Camera de zi era atât de spațioasă, încât ar fi putut încăpea în ea o familie de douăsprezece persoane,venită din Lumea a treia, cu șeptel cu tot.
- Atunci de ce nu te apuci de altceva? îl întrebă ea.
- N-or să mă lase niciodată să redevin polițist iar mintea mea nu are un buton de reprogramare. Dacă nu pot fi polițai, atunci măcar să fiu un simulacru de polițai, ca acum. Și, dacă într-o bună zi nu mai pot face nici asta... Ei bine, atunci....
- Atunci, să se ducă naibii totul, zise ea, terminând fraza în locul lui.
Noah zțmbi. Ăsta era unul dintre motivele pentru care îi plăcea de ea. Avea clasă și stil, dar fără pretenții.
- Exact, confirmă el.
Apartamentul fusese mobilat în pas cu moda. Combina electronică, din lemn de arțar în tonuri de miere, era un obelisc modificat, însă nu avea acea grație conică a obiliscului standard, ci prezenta niște proporții grosolane. Prin ușile deschise se vedea un ecran mare de televizor.
În loc să caute niște fotolii unde să se așeze, rămaseră în picioare să vadă spectacolul.
Era aprinsă o singură lampă, la lumina căriea aveai impresia că un juriu de fantome și rânduri de umbre umpleau camera.
Ceva mai devreme, Noah pusese caseta în video. Acum, apăsă PLAY, pe telecomandă.
Pe ecran: strada din Anahem. Obiectivul coborî de undeva de sus, focalizând asupra casei unde locuia amanta congresmanului.
- Ce unghi dificil, spuse doamna Sharmer. Unde erai?
- N-am filmat eu asta. Asociatul meu e la o fereastră din podul clădirii de vizavi. Am avut niște aranjamente financiare cu proprietarul. Punctul șapte din factura finală.
Camera de filmat se trase înapoi și coborî iarăși și mai abrupt chiar, aducând în prim-plan Chevrolet-ul lui Noah, parcat lângă trotuar - bolid rablagit, dar drag și sprinten, gata să gonească pe șosele atunci când se filma asta, dar ulterior transformat în piese de schimb, la un atelier unde se dezmembrau automobile.
- Asta-i mașina mea, îi explică el. Eu sunt la volan.
Camera se ridică, panoramând dreapta: un Jaguar argintiu se apropia în lumina blândă a după-amiezii. Mașina se oprește în fața casei iubitei, un bărbat înalt coboară din dreapta șoferului, iar Jaguar-ul pleacă mai departe.
O altă secvență dezvăluie că bărbatul adus de Jaguar era congresmanul Jonathan Shramer. Profilul lui pare dăltuit în piatra monumentelor aparținând unei ere eroice, deși acțiunile lui au demonstrat că inima și sufletul omului nu sunt pe măsura chipului său.
Emană aroganță, așa cum sfinții iradiază, poate,lumina sacră; a rămas în picioare, cu fața la stradă, cu capul ridicat, de parcă ar fi admirat paleta de culori a cerului în amurg.
- Fiindcă nu te scapă din ochi, m-a urmărit de la bun început, însă nu și-a dat seama că eu știu că el știe. E convins că nu voi pleca de-acolo cu aparatul foto întreg sau cu filmul din el. Îi place să se joace cu mine. Habar n-are de asociatul meu din pod.
În cele din urmă, congresmanul se duce la ușa casei cu două etaje și sună.
Urmează un prim-plan mărit la maximum cu tânăra brunetă care deschide ușa. Cu un șort perfect mulat și un sutien atât de strâmt, încât dacă plesnea pe ea putea omorî oamenii de pe stradă, tipa întruchipa ispita ușor accesibilă.
- O cheamă Karla Rhymes, raportă Noah. Când lucra ca dansatoare, își spunea „Tiffany Tush”.
- Presupun că nu era balerină.
- Dansa la un club numit „Planet Pussycat”.
În pragul ușii, Karla și politicianul se îmbrățișau. Chiar și în lumina pală a amurgului, la care se mai adăuga și umbra de la acoperișul verandei, lungul lor sărut nu putea fi confundat cu manifestarea unei afecțiuni platonice.
- Figurează pe statul de plată al fundației caritabile a soțului dumitale.
- „Cercul prietenilor”.
Cei doi de pe ecran păreau nu prieteni, ci mai degrabă frați siamezi, lipiți prin limbă.
- Încasează 86 000 pe an, spuse Noah.
Liniște pe banda video. Când se sfârși sărutul, reapăru și sunetul: Jonathan Shramer și metresa lui începură o conversație nu tocmai romantică.
- Măgarul ăla de Farrel chiar a avut tupeul să vină aici, Jonny?
- Nu te uita în direcția lui E în rabla de Chevy, vizavi.
- Un pervers nenorocit! Nici măcar nu-i în stare să-și ia o mașină ca lumea. Las că-l aranjează băieții mei, de-o să trebuiască să ia autobuzul la întoarcere.
- Pun pariu că și-o ia la labă, în timp ce stă cu ochii pe noi.
- Ador gurița ta răutăcioasă.
Karla chicoti ceva neinteligibil și îl trase pe Sharmer înăuntru, închizând ușa.
Constance Tavenall - fiincă, neîndoielnic, se va debarasa curând de numele Sharmer - se holba la televizor. Se măritase cu congresmanul în urmă cu cinci ani, înainte de prima dintre cele trei campanii politice reușite ale lui. Înființând „Cercul prietenilor”, își crease o imagine de gânditor mărinimos cu idei inovatoare în plan social. Pe de altă parte, căsătoria cu această femeie îi conferise respectabilitate.
Pentru un bărbat complet lipsit de caracter, o asemenea soție reprezenta echivalentul moral al unei splendide dame de companie, având menirea de a-i ului pe cunoscători, nu cu frumusețea ei, ci prin reputația ei excepțională, diminuând, astfel, riscul ca Sharmer să devină suspect sau să facă obiectul unei cercetări amănunțite.
În împrejurările date, calmul lui Constance era remarcabil. Vulgaritatea cuvintelor auzite n-o făcuse să roșească. Dacă era furioasă, disimula bine această stare. În schimb, o tristețe abia perceptibilă, dar copleșitoare, licărea stins în ochii ei.
- Un microfon direcțional extrem de performant a fost sincronizat cu camera, explică Noah. Am adăugat un fundal sonor numai în cazul replicilor care îl pot compromite.
- O stripteuză. Ce clișei banal.
Chiar și în vălul de mâhnire mută pe care acea videocasetă în țesea în jurul ei, tot găsise un fir subțire de umor, ironia fiind însăși esența relațiilor dintre oameni.
- Jonathan cultivă o imagine de rafinament ultramodern, continuă ea. Jurnaliștii se regăsesc în el. Ar fi în stare să-i ierte orice, chiar și o crimă, însă de data asta vor fi neîndurători, deoarece le e rușine de un asemenea clișeu.
Banda amuți din nou, în timp ce o tehnică perfect gradată sugeră trecerea timpului, transferându-l pe privitor de la imaginea amurgului la aceea a nopții propriu-zise, pe aceeași stradă.
- Folosim o cameră și un film special, care are capacitatea extraordinară de a înregistra imagini clare cu minimum de lumină.
Noah parcă se și aștepta să audă o muzică sinistră înainte de atacarea Chevrolet-ului. Din când în când, Bobby Zoon nu putea rezista tentației de a folosi tehnicile învățate la academia de film.
Prima dată când colaborase cu Noah, puștiul îi prezentase o casetă de zece minute, filmată superb și editată impecabil, care prezenta un proiectant software în timp ce vindea niște dischete conținând cele mai prețioase secrete tehnice ale patronului său, pentru care primea în schimb o valiză plină cu bani. Banda începea cu un generic pe care scria „Un film de Robert Zoon”, iar Bobby se supărase rău când Noah insistase să scoată numele lui de-acolo.
În cazul Sharmer, Bobby nu-i filmase pe zglobii „Beagle Boys” apropiindu-se cu barosul și cu levierul în mână.
Se concentrase, în schimb, asupra casei Karlei, focalizând obiectivul pe fereastra luminată a unui dormitor de la etaj, unde spațiul rămas descoperit între draperiile trase pe jumătate incita fantezia, promițând imagini demne de prima pagină a unui tabloid de scandal.
Brusc, camera de filmat se înclină în jos, prea târziu însă pentru a mai surprinde spargerea parbrizului. Erau prezentate, în schimb, celelalt momente: sfărâmarea geamului lateral, Noah țâșnind afară din Chevy și zbenguiala voioasă a celor două matahale împopoțonate țipător, care învățaseră numai rele, probabil, urmărind dimineața la televizor filme de desene animate, singura lor sursă de educație morală în copilărie și adolescență.
- Iată doi tineri turbulenți, care au fost salvați de la o existență de răufăcători și reabilitați de către „Cercul prietenilor”, zise Noah. Mă așteptam, oricum, să fiu identificat și „avertizat” cumva să mă potolesc, însă anticipam o metodă de convingere mult mai subtilă decât asta.
- Lui Jonathan îi plac senzațiile tari. Riscul îl incită.
Pentru a confirma aceste ultime remarci făcute de Constance Tavenall,banda video trecu de la Chevy la lumina suavă din fereastra dormitorului de vizavi.
Draperiile fuseseră trase complet la o parte.
Karla Rhymes stătea în picioare la geam, ca în vitrină, cu bustul dezgolit. Jonathan Starmer, gol și el, se afla în spate, cu mâna pe umerii ei.
Banda avea din nou sonor. Peste fundalul de bocănit care însoțea distrugerea automobilului, microfonul direcțional capta cea mai mare parte a conversației dintre Karla și congresman, în timp ce savurau spectacolul desfășurat pe stradă, dedesubt.
Violența îi incita. Mâinile lui Jonathan coborâră de pe umerii Karlei, pe sânii ei. Curând, se împreuna cu ea, pe la spate.
Noah apăsă butonul STOP, pe telecomandă.
- În continuare, nu mai e nimic, decât secvențe de același fel.
Scoase caseta din aparat și o puse într-o sacoșă de plastic, pe care o adusese cu el.
.............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu