7-20
În loc să iasă pe hol, Leilani renunță să se mai țină de ușă și intră împleticindu-se înapoi în dormitor. De frică, dar și de furie nici nu mai era în stare să se țină pe picioare; sentimentul unei mari nedreptăți o făcea să se cutremure de indignare și să-și piardă echilibrul.
- Animăluțul ăsta alunecos nu-ți face niciun rău, Leilani. Nu vrea decât un pic de tandrețe, atâta tot, spuse Sinsemilla, cu un zâmbet straniu.
Veninos sau nu, șarpele se repezise la fața lui Leilani, la fața ei, adică lucrul cel mai frumos pe care îl avea ea, fiindcă în realitate știa că nu va ajunge niciodată să aibă niște sâni formidabili, cum se împăunase în fața lui Micky.Șarpele se repezise la fața ei, iar pe ea n-o interesa nici cât negru sub unghie dacă era veninos sau nu, din moment ce, oricum i-ar fi schimbat viața dacă și-ar fi înfipt colții ăia în obrazul sau în nasul ei.
Vipera continua să stea încolăcită sub pervaz. Avea ochii luminoși și balansa capul, de parcă ar fi auzit o muzică lină cântată la flaut de un îmblânzitor de șerpi.
- Bang! Țuști!
Sinsemilla redusese anecdota la aceste două onomatopee, care o amuzau însă la fel de mult, făcând-o să țopăie pe pat, ca o puștoaică zburdalnică.
Legănându-se și șchiopătând vizibil, Leilani se îndreptă spre debara, până la care însă mai avea de ocolit patul, care o despărțea de șarpele de sub pervaz. Era convinsă că, în ptima clipă de neatenție, vipera alunecoasă se va furișa spre ea, pe sub pat.
- Scumpete, scumpete, spunea Sinsemilla. Uite, uite aici. Scumpete, vezi? Uită-te aici! insista ea, întinzând mâna ca să-i arate ceva. Vezi, scumpete, vezi că nu-i nimic.
Cum să se încumete să arunce o privire spre maică-sa, când șarpele putea să atace în orice moment?! Dar nici s-o ingnore pe Sinsemilla nu putea, așa cum nu poți ignora un asteroid de mărimea Texasului, să zicem, despre care știi sigur că se va lovi de Pământ vineri la prânz!
Sinsemilla desfăcu pumnul stâng, în care avea un ghemotoc de șervețel îmbibat de sânge. Hârtia îi scăpă din mână; în palmă se vedeau două răni mici.
- Sărăcuța de ea m-a mușcat, când s-a oprit curentul.
Cele două împunsături din palma Sinsemillei făcuseră crustă și nu mai sângerau.
- Am prins-o strâns de tot, continuă Sinsemilla, dar se contorsiona înfiorător. N-a fost ușor să-i scot colții din mine. Dacă mi-aș fi tras mâna brusc, riscam să-mi sfâșii toată pielea, dar și să-i fac rău bietei vipere.
Cele două înțepături gemene, semănau cu mușcătura unui vampir.
- Pe urmă, am ținut-o în brațe pe mititica de ea, multă vreme, pe întuneric, uite-așa, amândouă aici pe pat, iar după un timp a încetat să se mai zbată. Între noi două s-a stabilit o legătură, scumpete, da, între mine și viperă. A fost ceva extraordinar, nici nu-ți poți închipui! În viața mea n-am simțit ceva mai minunat, pe cuvânt!
Inima lui Leilani bătea nebunește, poticninindu-se aritmic.
Într-o stranie complicitate cu vietatea primejdioasă de sub geam, ușa de la debara se înțepenise, încăpățânându-se să nu se deschidă. Mârârind neputincioasă, Leilani reuși s-o zgâlțâie din țâțâni, urnind-o din loc.
- Mititca de ea are numai colți, nu însă și venin! Să nu faci pipi pe tine, fiindcă nu ne putem permite să folosim prea des mașina de spălat, din cauza restricțiilor la curentul electric.
La fel ca în debaraua din camera lui Leilani, nici aici nu exista decât o singură bară metalică transversală, de care atârnau doar câteva bluze și cămăși.
Leilani se uită spre podea. Șarpele dispăruse.
Ravagiile unei mușcături de viperă pot însemna mult mai mult decât o rană superficială. Nervii au și ei de suferit. Unii mușchi faciali pot rămâne paralizați pentru totdeauna,gura ți se schimonosește, alterându-ți trăsăturile.
Scoase tija metalică din suporții pereților laterali. Umerașele alunecară pe jos, cu haine cu tot.
Văzând această măciucă improvizată, Sinsemilla izbucni în râs. Uitând de mușcăturile din palmă, bătea din mâini încântată de distracția ce se anunța.
Leilani ar fi preferat o lopată sau o cazma. În fine, decât nimic era bună și țeava asta lungă.
Apucând bara cu mâna dreaptă, ca pe un toiag, se folosi de ea ca să-și păstreze echilibrul în timp ce se deplasa șonticăind spre pat.
Fluturând din mâini ca un cântăreț de muzică gospel, care slăvește cerul cu suite întregi de aleluia, Sinsemilla spuse:
- Oh, Lani, scumpete, dacă te-ai vedea cum arăți! Parcă ai fi Sfântul Patrick, la vânătoare de șerpi!
Șchiopătând prudent de-a lungul patului, Leilani își impunea să fie calmă, să își păstreze cumpătul.
Dar Leilani nu era în stare să judece limpede. Din cauza fricii și a furiei, nu-și putea controla mișcările.
Dacă vipera s-ar fi repezit la fața ei, putea s-o muște de ochi și s-o lase pe jumătate oarbă.
Se pocni de colțul tăbliei patului, împiedicându-se, dar se redresă imediat; se simțea proastă, neîndemânatică, de parcă ar fi fost Fata din Castelul Frankenstein, căreia nu-i mai lipseau decât șuruburile de la gât.
Nu-și mai dorea decât să nu piardă ceea ce o făcea să pară normală și să rămână întreagă.
Când ocoli patul prin capătul dinspre picioarele acestuia, văzu teroarea numită „animal de casă” acolo unde o lăsase, stivuită sub formă de colaci solzoși sub fereastră. Capul malefic se ridică. Era în stare de alertă.
- Oh, scumpete, Lani, ar trebui să filmez scena asta, mormăi Sinsemilla. Am scoate bani buni pe casetă, la TV - la emisiunea cu secvențe comice primite de la telespectatori.
Fața. Ochii. Ce mult riscase!
- Pleacă de-aici, fugi!
Degeaba, tot ar aduce-o înapoi.
Și unde ar fi șarpele? Undeva, oriunde, pretutindeni, la pândă. Și dacă maică-sa lua reptila în mașină, când porneau iarăși cu rulota la drum?
Ținând cu amândouă mâinile țeava îndreptată în față, Leilani se întreba până la ce distanță putea să sară prin aer un șarpe, când se descolăcea ca un arc din poziția de repaus.
- Mai bine fugi, șerpișorule, fugi că vine Lani-reaua! se prostea Sinsemilla, hilizindu-se.
Cum orice ezitare putea să-i înfrângă complet voința, Leilani știa că trebuia să acționeze imediat, cât timp era dominatăă de frică și furie.
Împungând cu lancea ei improvizată spre ținta încolăcită de sub pervaz, Leilani se miră singură auzindu-și țipătul sugrumat, ce izvora din disperare și furie, deopotrivă.
Reuși să imobilizeze șarpele lângă perete, dar numai pentru două-trei secunde, după care adversarul ei sinuos scăpă din încercuire.
- Fugi, mititico, fugi, fugi!
Împungând înainte, Leilani plesni lighioana, o strivi de perete, împingându-se în ea cu toată forța, încercând s-o distrugă, s-o taie în două, dar din nou vipera scăpă. Era greu s-o ucidă, de parcă ar fi fost doar un șarpe de fum, greu de țintuit, de parcă ar fi fost adevărul despre soarta fratelui ei.
Așa că nu-i rămânea decât să împungă, să împungă cu disperare.
În timp ce șarpele se fofila pe lângă perete, intrând sub comoda cu sertare, Sinsemilla sălta pe pat:
- Ohoho, acum să vezi bucluc, bucluc scris cu majuscule ca Ș-A-R-P-E! Vipera mică s-a pitit și de supărare face o criză sâsâitoare și caută să se răzbune!
Leilani spera să vadă pete se sânge pe perete - ori dacă șerpii n-au sânge în ei, măcar o mânjeală, o pată, ceva care să demonstreze că dihania se alesese cu niște răni fatale. Degeaba, nici urmă de sânge, puroi veninos sau zeamă de șarpe.
Lui Leilani îi transpiraseră palmele pe oțelul lustruit, dar asta nu însemna că nu împunsese și nu apăsase în șarpe cu suficientă forță, încât să-l rănească.
Comoda cu sertare era lipită de perete, sprijinindu-se pe patru picioare butucănoase. De la rama inferioară până la podea rămânea un spațiu de circa opt centimetri.
Acolo, dedesubt, pe undeva era și șarpele. Dacă își ținea răsuflarea, Leilani auzea sâsâitul furios. Fundul ultimului sertar amplifica sunetul în spațiul acela îngust.
Cel mai bine era să profite acum de stupoarea lighioanei, ca să termine odată cu ea. Se trase mai înapoi și, cu destulă greutate, se lăsă în genunchi. Aplecându-se în față, cu capul întors pe o parte, se lipi cu obrazul drept de preșul soios.
Dacă Moartea ar avea buzunare la mantie, sigur acestea ar mirosi ca și covorul împuțit de pe jos.
- Oh, ce frumos sâsâie mintea viperei în vreme ce își urzește planul, pregătindu-se să ucidă!
Lumina filtrată prin mătase, roșie ca bluza de gală a Sinsemillei, nu avea putere să alunge umbrele de sub comodă.
Leilani gâfâia, nu din cauza efortului - nu se obosise chiar așa de mult - ci fiindcă era îngrijorată, speriată, terorizată.
Cu fața la circa doi metri de vizuina improvizată a reptilei, Leilani respira rapid, zgomotos, pe gură, iar pe limbă simțea cum putoarea din covor îi făcea greață.
Sub comoda cu sertare, umbrele se răsuceau așa cum fac toate umbrele, atunci când te uiți fix la ele, însă lumina în nuanța rujului de buze nu săruta decât o singură siluetă din toate formele acelea fantomatice schimbătoare. Curbele de solzi reflectau difuz strălucirea roșiatică, sclipind vag ca niște rubine încețoșate.
- Șerpișorul urzește planul cum s-o înhațe pe Leilani, lingându-se pe buze de plăcere și întrebându-se ce gust o avea Leilani.
Șarpele se cuibări lângă perete, sub comodă, cam la mijlocul intervalului dintre părțile laterale ale acesteia.
Ridicându-se în genunchi, Leilani apucă țeava cu ambele mâini și începu să izbească puternic cu ea sub mobilă, vrând să-i vină de hac șarpelui.
Și a lovit, a lovit, a lovit cu furie, jupuindu-și încheieturile degetelor din cauza frecării de covor; iar lighioana se zbătea, pocnindu-se cu corpul ei fliexibil de fundul ultimului sertar.
Pe pat, Sinsemilla se purta ca un suporter pe stadion la meci, încurajând pe unul dintre combatanți, huiduindu-l pe celălalt. Și, cu toate că Leilani nu mai reușea să priceapă nimic din cuvintele mamei sale, intuia că simpatia acesteia se îndrepta spre reptilă.
În cele din urmă, se opri din atac. Oricum, șarpele murise. Îl omorâse deja de o bucată de timp. Sub comoda cu sertare, nimic nu se mai zbătea, nimic nu mai sâsâia.
Deși își dăduse seama că lighioana era moartă, Leilani continuase să lovească în ea cu disperare. Își pierduse controlul de sine. Cu cine semăna deja? Vorba proverbului, așchia nu sare departe de trunchi.
Cu fruntea asudată și corpul lipicios de transpirație, Leilani simțea mirosul acru al sudorii care îi ieșea din piele. În genunchi, cu umerii adunați spre piept, cu capul aplecat, cu părul atârnându-i umed și încâlcit peste față, cu mâinile încleștate și acum de furie pe țeava de metal, Leilani știa că semăna cu varianta feminină a lui Quasimodo.
Până acum, Leilani nu își dăduse seama că și în mintea ei exista un cuib pentru șerpii fricii și ai furiei; nu știuse că inima ei putea lua foc de la mușcătura lor subită, umplându-i trupul de frenezii demente, scăpate de sub control.
Ca un gargui, spânzurând de deasupra, Sinsemilla se aplecase peste tăblia patului; avea fața în umbră, dar în jurul capului lumina roșie forma un fel de halo, iar ochii îi sclipeau de emoție:
- Mititca de ea, viperă mică și încăpățânată!
Leilani nu pricepu nimic din ce spunea maică-sa, dar din fericire văzu în ce direcție se uitau ochii ei. Nu priveau spre ea, fiica ei, ci spre capătul măciucii improvizate, cel aflat spre Leilani, imediat lângă locul pe care erau încleștate mâinile ei.
Țeava tubulară de oțel era goală pe dinăuntru, cu un diametru de vreo cinci centimetri.
Șarpele, care de fapt nu murise, se refugiase în țeavă, când Leilani renunțase să mai lovească sub comodă. Pe dinăuntrul țevii, se târâse nevăzut de sub comodă până lângă Leilani, unde acum se mișca încet pe podea, fie pentru că era rănit, fie din viclenie. Oricum, nici nu conta.
În clipa în care trupul reptilei ieși complet din țeavă, Leilani o prinse de coadă. Știa și ea că șerpii trebuie prinși de porțiunea aflată imediat sub cap, pentru a le imobiliza fălcile,însă grija pentru unica ei mână validă o făcu se aleagă celălalt capăt.
Ce lipicios era, lipicios și ud, dar încă suficient de vioi încât să se zbată disperat ca să scape.
Înainte ca șarpele să se repeadă la mâna ei și s-o muște, Leilani țâșni în picioare, mai repede decât reușise vreodată din cauza protezei și, mânuind corpul viperei ca pe un lasou, izbi cu ea de două ori în comodă.
La prima aruncare, colții dezgoliți ratară fața Sinsemillei cu numai câțiva centimetri, iar, apoi, la cea de-a treia, șarpele se izbi cu capul de mobilă, încremenind pe veci.
Șarpele mort îi alunecă lui Leilani din mână, încolăcindu-se inert și inofensiv pe podea.
Sinsemilla amuțise, fie din cauza acestui deznodământ, fie datorită spectacolului în sine.
Deși ar fi putut foarte bine să întoarcă spatele cadavrului plin de solzi, Leilani știa că nu la fel de ușor putea scăpa și de imaginea mentală a propriei ființe cuprinse de o furie ucigașă, gâfâind sălbatic. Era conștientă de fapt că filmul odios al comportării ei dinainte avea s-o obsedeze toată viața.
Inima continua să-i bubuie în piept.
Dar nu voia să plângă. Nu aici. Nu acum. Nici frica, nici furia, nici măcar această revelație despre caracterul ei nu-i puteau stoarce lacrimi aici, in fața mamei sale. Lumea asta nu era chiar atât de mizerabilă, încât s-o constrângă să-i arate Sinsemillei cât era de vulnerabilă.
Pe hol, începu să tremure violent; dinţii îi clănţăneau în gură, coatele i se loveau de coaste, însă îşi încordă piciorul valid şi continuă să meargă.
Când ajunse la baie, o auzi pe maică-sa mişcându-se în dormitor. Întoarse capul, exact când o zvâcnire de lumină glacială umplea cadrul uşii. Bliţul aparatului de fotografiat.
Şarpele nu zăcea mort la marginea drumului, ca să merite să fie pozat, aşa cum fac excursioniştii, dar se părea că artista din Sinsemilla se simţise inspirată de graţia sinistră a cadavrului şerpuit, întinse pe zdreanţa portocalie de pe jos.
Încă un bliţ.
Leilani intră în baie, aprinse lumina şi porni ventilatorul. Închise uşa, izolându-se de maică-sa.
Dădu drumul la duş, dar nu se dezbrăcă. Astupă însă veceul cu capacul colacului şi se aşeză pe el.
Folosind drept zgomot de fond zumzăitul ventilatorului şi susurul apei de la robinet, făcu acum ceea ce nu făcuse niciodată de faţă cu maică-sa sau cu Preston.
Începu să plângă.
22.
Oricât de gustos şi răcoritpr era sucul de portocale lipăit dintr-un pantof, Old Yeller renunţă să mai bea când sirena începu să urle,ca o alarmă antiaeriană, imediat în spatele furgonetei-rulotă.
Îngrijorarea lui Curtis se transferă şi asupra ei: îl urmăreşte atentă, cu urechile ciulite, cu trupul încordat, gata să răspundă la comenzi.
Furgoneta începe să încetinească, în momentul în care şoferul se uită în oglinzile laterale. Până şi ucigaşii în serie, care colecţionează nostalgic în noptiere dinţii victimelor, trag pe dreapta, fără ezitare, când sunt somaţi de forţele de ordine.
Câdn echipajul de poliţie trece ca glonţul pe lângă ei, pierzându-se în noapte, furgoneta ia din nou viteză, dar Old Yeller nu se întoarce la sucul ei de portocale. Atâta timp cât Curtis este neliniştit, căţeaua rămâne şi ea în stare de alertă.
Aşezându-se iarăşi pe marginea patului, Curtis scoate banii din buzunarele pantalonilor. Netezeşte bancnotele şi le sortează. Operaţiunea nu-i ia prea mult timp. Îşi inventariază averea. Nu prea are ce inventaria.
Cu resursele sale anemice, slabă speranţă ca băiatul să poată trece de autorităţile locale. E limpede că tipii ăştia nu-şi vor vinde ţara şi onoarea pentru câteva bancnote mototolite de cinci dolari. Aşa că bagă banii la loc în buzunare.
Şoferul nu frânează, dar ridică piciorul de pe acceleraţie, iar viteza furgonetei scade constant. Asta nu-i bine. Nu-i bine deloc. Cei doi din faţă abia au plecat din parcare; doar nu s-or gândi să oprească iarăşi?! Probabil că e o coloană de maşini în faţă.
- Bravo, căţeaua! îi spune el lui Old Yelle, vrând s-o încurajeze şi s-o pregătească pentru neprevăzului ce va urma. Bravo, căţeaua! Aşa, stai cuminte!
Cum viteza maşinii scade continuu, iar şoferul frânează chiar de câteva ori, Curtis se duce la fereastra dormitorului. Căţeaua vine după el. Curtis deschide un geam şi simte adierea vântului cald. Se apleacă afară, peste pervaz, şi priveşte spre cabina furgonetei.
În întunericul nopţii, se disting luminile roşii de la frânele a zeci de automobile, drept în faţă, pe cele trei benzi de circulaţie. La peste jumătate de kilometru, în vârful unei pante, traficul s-a oprit complet.
În timp ce furgoneta încetineşte constant, Curtis închide fereastra şi se postează la uşa dormitorului. Căţeaua credincioasă stă lângă el.
- Bravo, căţeaua cuminte!
Când furgoneta frânează şi se opreşte de tot, Curtis stinge lumina din dormitor. Aşteaptă pe întuneric.
Mai mult ca sigur, proprietarii furgonetei vor rămâne în cabină o vreme. Vor studia blocajul rutier, punând la cale strategii în eventualitatea unei percheziţii a vehicului.
În orice moment, se putea întâmpla ca unul dintre ei să se retragă aici, în dormitor. Dacă o inspecţie din partea autorităţilor părea iminentă, atunci era foarte posibil ca aceşti doi maniaci obsedaţi de dinţi să încerce să se descotorosească de suvenirurile sinistre şi incriminatoare, colecţionate cu atâta pasiune.
Pe lângă avantajul de a-i lua prin surprindere, băiatul o avea pe Old Yeller. Iar căţeaua aceasta avea colţi, fireşte. Şi Curtis avea dinţi, deşi ai lui nu erau la fel de mari şi de ascuţiţi ca ai câinelui şi, spre deosebire de tovarăşa lui patrupedă, el nu se simţea tentat să se folosească de ei.
Nu-i deloc convins că maică-sa ar fi mândră de el, dacă ar ști că fiul ei și-a câștigat libertatea mușcând. Slavă Domnului, așadar, că o avea pe surioara lui canină.
- Bravo, cățeaua cuminte!
După ce staționă vreo două minute, furgoneta înaintă câțiva metri, oprindu-se din nou. Curtis profită de mișcarea vehiculului ca să întredeschidă ușa de la dormitor. Clanța scârțâie un pic, la fel și balamalele, iar ușa se întredeschide spre exterior.
Se uită prin crăpătura de vreo doi centimetri și studiază baia, care desparte dormitorul de bucătărie, salonaș și cabina șoferului. Ușa din celălalt capăt al băii este deschisă pe jumătate, lăsând să pătrundă lumina dinspre cabina mașinii. Dar băiatul nu reușește să vadă mare lucru din ceea ce se află acolo.
Apropiindu-se mai mult decât ar fi vrut Curtis, cățeaua se împinge în picioarele lui și își vâră trufa în crăpătura dintre perete și ușă. O aude cum adulmecă.
Grație mirosului excepțional cu care a înzestrat-o natura, Old Yeller adună mai multe informații decât îi aduc băiatului cele cinci simțuri ale sale la un loc. Așa că e preferabil să n-o dea la o parte.
Nu trebuie să uite nicio clipă că o relație reușită dintre băiat și câine se bazează pe un respect reciproc.
Cățeaua dă din coadă, frecându-se de picioarele lui Curtis, fie pentru că a prins vreun miros apetisant, fie pentru că îi împărtășește părerea despre cerința fundamentală a prieteniei dintre un băiat și un câine.
Brusc, un bărbat intră în baie venind dinspre cabina furgonetei.
Luat prin surprindere, Curtis e cât pe-aici să închidă ușa de la dormitor. Își dă seama însă la timp, că deschizătura aceea de nici doi centimetri nu ar putea atrage atenția bărbatului, așa cum s-ar întâmpla dacă ar mișca ușa.
Băiatul se așteaptă ca tipul să vină drept în dormitor, așa că se și pregătește deja să folosească ușa pe post de berbec, ca să-l trântească la pământ pe acest criminal. Pe urmă, el și câinelevor fugi mâncând pământul.
Ei bine, nu se întâmplă așa. Bărbatul se duce la chiuveta din baie și aprinde o mică lampă de deasupra, după care începe să se studieze în oglindă.
Old Yeller rămâne la ușă, cu nasul în deschizătura acesteia, dar nu mai pufăie zgomotos. A inrat „în calndestinitate”, deși continuă să mai miște ușor din coadă.
Deși speriat, Curtis este și un pic intrigat. E fascinant să te poți uita pe furiș la niște oameni aflați în casa lor, fie ea și pe roți, cum e această rulotă.
Bărbatul mijește ochii, strâmbându-se în oglindă. Se freacă bine cu degetul în colțul gurii, se strâmbă iarăși, după care pare mulțumit. În fine, își netezește cu palmele părul spre tâmple.
Zâmbind spre propria imagine, necunoscutul spune:
- Tom Cruise, păzea! Vern Tuttle e șeful.
Curtis habar n-are cine e Vern Turtle, însă Tom Cruise, desigur, e actor, star de cinema. E surprins și impresionat că omul acesta îl cunoaște pe Tom Cruise.
Continuând să se studieze în oglindă, străinul se scobește cu unghia între doi dinți. Cercetează atent ce are acum pe deget, se încruntă, se uită mai bine și, în final, aruncă restul în chiuvetă.
Curtis se înfioară. Imaginația lui înfierbântată asociază gestul bărbatului cu nenumărate posibilități cutremurătoare, toate având legătură cu binecunoscutul fapt că majoritatea ucigașilor în serie sunt și canibali.
În mod ciudat însă, aici în beznă, cu nasul în crăpătura dintre ușă și zid, Old Yeller continuă să dea din coadă. Groaza lui Curtis față de acest monstru uman nu a cuprins-o și pe ea.
Posibilul canibal stinge lumina de la chiuvetă, se întoarce în loc și traversează sala de baie spre micul spațiu închis, rezervat toaletei. Intră, aprinde lumina și trage ușa după el.
Mama băiatului obișnuia să spună că o ocazie irosită nu e numai o șansă pierdută, ci și o rană în viitorul tău.
Când unul dintre ucigași se ocupă de necesitățile lui fiziologice, iar celălalt stă în cabina furgonetei, ți se oferă o ocazie pe care doar un băiat neascultător, care nu ține seama de sfaturile mamei sale, ar fi în stare să o rateze.
Curtis deschide complet ușa de la dormitor.
- Hai, fetițo, ia-o înainte.
Dând din coadă, cățeaua intră în baie și se duce drept spre micul veceu.
- Nu, nu-i voie, nu, nu! Vino-aici!
Old Yeller schimbă direcția și iese din baie, intrând în bucătărie.
Pășind în urma câinelui, Curtis se uită spre cabina din față; femeia stă la volan, privind concentrată la șirul de mașini care blochează autostrada.
Curtis răsuflă ușurat, constatând că partenera ucigașului este incomodată în mișcări de centura de siguranță care o leagă de scaunul șoferului. Prin urmare, nu va putea să se dezlege de-acolo suficient de repede încât să-i blocheze ieșirea.
E cu spatele la Curtis, dar când acesta se apropie de ea observă că are aproximativ vârsta bărbatului. Părul ei tuns foarte scurt strălucește, nefiresc de alb.
Când câinele ajunge la ieșire, iar Curtis întinde mâna spre mânerul portierei, femeia îi simte. Mânca ceva, iar când ridică privirea, mestecând, așteptându-se să-l vadă pe bărbat, tresare surprinsă să dea cu ochii pentru un băiat și un câine.
De uimire, încremenește cu mâncarea în gură și cu mâna în aer, iar în mâna aceea are o ureche de om.
Curtis urlă, incapabil să se stăpânească nici atunci când își dă seama că „mâncarea” din mâna femeii nu e o ureche de om, ci o felie mare de cartof prăjit.
Portiera nu vrea să se deschidă. Mânerul nu se clintește. Băiatul apasă, se împinge, apasă tare. Nimic.
Portiera e încuiată, da, precis, e încuiată.
De pe scaunul șoferului, femeia își mai revine din sperietură și spune ceva, dar Curtis nu deslușește sensul cuvintelor care răzbat printre urletele lui.
Ucigașa desface centura de siguranță și vrea să se ridice.
Vai, Doamne, nu există decât o portieră, iar afurisita de ea e încuiată!
Feroce cum n-a fost niciodată până acum, Old Yeller se repede la femeie. Mârâind, scuipând parcă spune:
- Dinți? Vrei dinți? Poftim, dinți, atunci! Vezi cum ți se par colții mei, babă spurcată ce ești!
Cățeaua nu se apropie atât de mult încât să muște, însă reacția ei e suficient de convingătoare: femeia renunță imediat la ideea de a se ridica de pe scaun. Se chircește toată de frică, iar fața i se schimonosește de groază, cum li se întâmplase, probabil, și nenumăratelor ei victime pe care le ucisese fără milă.
Smuncit încolo și încoace, mânerul nu cedează, dar tras spre interior, funcționează. Portiera se deschide. Prin urmare, mecanismul nu fusese vrăjit, cum crezuse el, ci frica îl făcuse pe băiat să nu mai judece limpede.
Rușinat de această descoperire și incapabil încă să își înăbușe panica, Curtis deschide brusc portiera, se repede pe trepte în jos și, când aterizează împleticit pe asfalt, se lovește de o mașină care staționa și ea pe banda de lângă furgonetă.
Curtis se trage de lângă mașină și se întoarce pe loc, exact în momentul în care Old Yeller, fără să mai latre sălbatic, sare jos din furgonetă. Cu mustățile răsfrânte, de parcă ar râde, și dând din coadă, conștientă că ea era eroina zilei, cățeaua mândră o ia spre stânga, cu pași sprinteni.
Câinele merge paralel cu linia întreruptă care desparte cele două benzi de circulație, iar băiatul îi urmează exemplul. Nu mai urlă, dar e speriat în continuare, așa că, deocamdată, preferă să se lase condus de brava lui tovarășă.
Întoarce capul spre o mare strălucitoare de faruri și vede cum femeia cu părul alb se uită la el prin parbrizul furgonetei. S-a ridicat pe jumătate din scaun, aplecându-se peste volan, ca să vadă afară mai bine.
Unii automobiliști, dându-și seama că staționarea în coloana de mașini se va prelungi, au oprit motorul și au coborât ca să se mai dezmorțească/
Oamenii aceștia formează un zid prin care Curtis și Old Yeller vor trebui să treacă.
În cele din urmă, Curtis este oprit de un bărbat înalt, pământiu la față și veșnic încruntat, ca unul care suferă permanent de constipație. Între o camionetă Ford și un Cadillac roșu, se postează în fața băiatului și îi pune mâna pe piept:
- Hei, puștiule, ia stai așa, încotro, mă rog?
- Ucigași în serie, gâfâie Curtis, arătând spre furgoneta-rulotă, care se afla la o distanță de peste douăzeci de vehicule în spate. Acolo, în mașina aia marca Winchaser, au bucăți de om în dormitor.
Descumpănit, omul își trage mâna cu care îl ținea locului pe băiat, și se încruntă și mai urât, dornic să afle amănunte despre casa aia de groază pe patru roți.
Curtis o ia la fugă deși își dă seama că Old Yeller îl duce cumva spre vest. Mai e încă o distanță bună până la blocajul rutier aflat undeva sus, în vârful pantei, dar nu în această direcție ar trebui ei să meargă.
Mai încolo, între un Chevrolet și un Volkswagen, un tip pistruiat și cu o claie de păr roșu, ca un clovn, îl înhață pe Curtis de cămașă, gata să-l ia pe sus:
- Hei, hei, hei! De cine fugi tu așa, băiete?
Intuind că individul acesta nu se va lăsa impresionat de sperietura cu ucigașii în serie - ba nici chiar de o grozăvie mai mare - Curtis recurge la scuza pe care camionagiul Burt Hooper, acolo, în restaurantul Donellei, o găsise pentru el adineauri. Nu prea înțelege semnificația acelei expresii, dar știe că a avut câștig de cauză o dată, așa că încearcă și acum.
- Nu mă simt bine, domnule.
- Ei, drace, nici nu mă mir, să știi, declară roșcovanul, ținând zdravăn în continuare de poalele cămășii lui Curtis. Ce-ai făcut, băiete? Ai furat ceva?
Cățeaua se repede drept la șortul lui. Fără să latre, fără să mârâie, așa, din senin, fără niciun fel de animozitate vizibilă; aproape în joacă, Old Yeller sare în față, își înfige colții în șort și trage-trage, mai să-l răstoarne pe bietul roșcovan.
Tipul țipă, nu se mai agață de cămașa lui Curtis, dar Old Yeller tot nu renunță la șort, trăgând de el în jos, până ce bărbatul ajunge cu pantalonii în vine, rămânând numai în chiloți. Dă cu piciorul în cățea, dar îl cam incomodează șortul; nu nimerește cu talpa în blană, dar fără să vrea rămâne fără o sanda.
Numaidecât, câinele își scoate colții din șort și și-i înfinge în sandala scăpată din piciorul omului. Așa că, veselă, cu sandala în bot, pornește spre vest, de-a lungul liniei întrerupte, flancată de automobiliști așezați nervoși la volanul mașinilor lor supraîncălzite.
Old Yeller continuă să meargă în direcția greșită, dar Curtis nu are încotro, aleargă în urma ei, fiindcă oricum nu se mai poate întoarce acolo, mai ales după incidentele pățite recent pe drum, și nici spre est nu o poate lua, întrucât e foarte posibil ca poliția să fi blocat traficul și în această direcție.
Singura lor speranță se află în imensitatea deșertului.
În față, Old Yeller lasă să-i cadă sandala din bot și cotește la dreapta, printre cele două vehicule oprite. Curtis se ține după ea. Cățelușa zăbovește pe marginea drumului, așteptând să vină și băiatul.
Pe urmă, fără să se sinchisească de riscul de a fi prinsă sau mușcată de vreun șarpe, fericită la gândul că putea explora un teren necunoscut, ridică coada ca o flamură victorioasă.
Old Yeller conduce plutonul, în jos, pe dâmbul lin care coboară din autostradă.
23.
Așezat în fotoliu, Noah Farrel continua să vorbească. Sporovăia de-atâta timp, încât nu se mai auzea parcă.
Pe pat, complet nemișcată sub cuvertură, Laura era tot cataleptică, ghemuită în poziție fetală.
După o vreme mintea lui Noah fu năpădită din nou de gânduri nedorite. Cuvintele riscau să se reverse iarăși din el, dar de data asta sub forma unor crize de furie, de ură și milă față de propria lui persoană. Or, dacă aceste cuvinte ar fi străpuns prin temnița creierului bolnav în care Laura își ispășea sentința pe viață, n-ar fi luminat nicidecum întunecimea aceea lăuntrică.
Se duse spre pat, se aplecă spre sora lui și o sărută pe obrazul ud. Dacă i-ar fi fost sete și, în loc de apă, i s-ar fi dat oțet, tot nu i s-ar fi părut așa de amar ca șuvoiul constant al lacrimilor ei.
Pe hol, se întâlni cu o asistentă medicală care împingea un căriucior din oțel inxodabil; o brunetă minionă cu ten trandafiriu și ochișorii albaștri, vioi, ca la blondele nordice.
Zâmbetul ei molipsitor l-ar fi făcut poate și pe Noah să surâdă, dacă vizita deprimantă la Laura nu l-ar fi imunzat împotrica oricărei stări de bună dispoziție.
Pe asistentă o chema Wendy Quail. Se angajase de curând acolo. O mai văzuse o singură dată, dar în privința numelor avea o memorie de polițai.
- E rău? întrebă ea, privind spre camera Laurei.
- Da, destul de rău, recunoscu el.
- Toată ziua a fost cătrănită, zise Wendy.
Cuvântul „cătrănită” i se părea atât de inadecvat pentru a descrie profunzimea suferinței Laurei, încât Noah fu cât pe-aici să izbucnească în râs, chiar dacă mai înainte nu fusese în stare nici să surâdă măcar.
Wendy oftă.
- Toți le-avem pe-ale noastre.
- Cum adică?
- Da, toți avem necazurile noastre. Diferența derivă din faptul că pentru unii necazurile vin unul câte unul, pe rând, în timp ce pentru alții vin toate deodată, grămadă, cum a pățit și sora dumitale. Dar pentru toate necazurile din lume nu există decât un singur remediu, conchise Wendy, pe un ton sentențios.
Deși nu mai avea voie să poarte insigna de polițist,, Noah rămăsese cu reflexele de bun copoi, suspiciunea fiind una dintre trăsăturile lui fundamentale.
- Ce remediu? se interesă el, amintindu-și fără să vrea de derbedeul de la „Cercul prietenilor”, cu șarpele tatuat pe braț și cu platitudinile acelea înscrise pe tricou.
- Înghețată, bineînțeles.
Și, cu un gest teatral, luă capacul de pe lada frigorifică montată pe cărucior. Înăuntru, pe compartimente, se vedeau delicioasele sortimente de înghețată cu vanilie, cu ciocolată, cu nucă de cocos sau cu fructe.
Wendy le oferea pacienților suferinzi o mică atenție înainte de culcare.
Sesizând duritatea expresiei întipărite pe chipul lui Noah, tânăra spuse:
- Dar dumneata ce te-ai fi așteptat să spun?
- Dragostea e remediul, asta credeam că vei spune.
Chipul ei ștrengăresc și drăgălaș nu era făcut pentru zâmbete ironice, dar Wendy se strădui totuși să abordeze un astfel de surâs:
- Judecând după bărbații de care m-am îndrăgostit până acum, înghețata s-a dovedit imbatabilă de fiecare dată.
În sfârșit, zâmbea și el.
- Oare Laura ar vrea o înghețată?
- Nu e în stare să mănânce nimic deocamdată. Poate dacă aș ajuta-o să se așeze pe un scaun și i-aș da eu cu lingurița...
- Nu, nu, domnule Farrel. Mă duc să distribui înghețata asta la ceilalți pacienți și pe urmă o să văd dacă nu vrea și ea o porție. Și, dacă vrea, am să-i dau eu să mănânce. Îmi place să am grijă de ea. Îmi place să am grijă de toate aceste persoane speciale... fiindcă asta e, de fapt, înghețata mea.
Mult mai departe pe coridor, aproape de ieșirea din sanatoriu, ușa camerei lui Richard Velnod era deschisă.
Rickster, eliberatorul gărgărițelor și al șoarecilor, stătea în mijlocul camerei, îmbrăcat cu o pijama galbenă, și își savura înghețata, privind afară pe fereastră.
- Sigur o să visezi frumos la noapte, dacă mănânci bunătatea asta dulce acum, îi spuse Noah.
- Știi ce poate fi cu adevărat bun? replică Rickster, vorbind parcă și mai tărăgănat decât de obicei. Când e duminică miercurea, răspunse tot el.
La început, Noah nu se dumeri la ce se referea interlocutorul lui.
- Azi e miercuri, parcă, îl lămuri Rickster, dând din cap spre înghețata din mână.
- Oh, da. Ceva bun când nici nu te-aștepți, de fapt. Și atunci ți se pare și mai bun. Ai dreptate. Trăiască înghețata de miercuri!
- Ce faci? Te eliberezi?
- Da, da, plec.
Cu un aer ușor nostalgic, Rickster ținu să remarce cât de bine e să te poți „elibera”, ori de câte ori vrei să pleci de undeva, considerând că era ceva mai bun chiar decât înghețata pe care o capeți miercurea.
Ieșind din „Căminul celor singuratici și uitați de mult”, Noah inspira adânc aerul cald al nopții. În drum spre mașină - tot o rablă de Chevrolet - încercă să-și calmeze nervii.
Suspiciunea manifestată față de remarcele lui Wendy Quail fusese neîntemeiată. Laura era în siguranță.
În zilele care urmau, dacă vreunul dintre membrii „Cercului prietenilor” congresmanului Sharmer avea chef să-și scoată pârleala, pe Noah îl va lua în colimator, nu pe sora lui.
24.
Când te speli pe dinți cu periuța goală, efectul nu-i prea grozav pentru dantură, dar nici să îți strici cu pastă de dinți gustul bun de cocteil, înainte de culcare, nu-i o soluție prea inspirată.
Periindu-și bine dinții doar cu apă, Micky se retrase în odăița ei, pe care o dotase deja cu un păhărel de plastic și o frapieră cu gheață. În sertarul de jos al comodei avea o rezervă de vodcă ieftină cu aromă de lămâie.
Sub un tricou galben, pitise o sticlă nedesfăcută, alături de una pe jumătate plină. Micky nu ascundea băutura ca să n-o găsească Geneva; mătușa-sa știa că nepoatei sale îi plăcea să bea o tărie înainte de culcare și că, oricum, așa se întâmpla de obicei, indiferent dacă-i convenea ei sau nu.
Micky ținea vodca sub tricou, fiindcă nu voia s-o vadă acolo de fiecare dată când deschidea sertarul ca să caute ceva.
De când se mutase la Geneva, cu o săptămână în urmă, nu se îmbătase decât o singură dată, iar în două din cele șapte zile ale săptămânii nici nu pusese gura pe alcool.
Nu voia să întreacă măsura în seara asta, ci doar să se „amorțească” suficient, cât să nu-i mai pese de fetițe scumpe și neajutorate - cum era cea din curtea de-alturi sau cum fusese și ea până nu de mult.
După ce se dezbrăcă, rămânând doar în chiloți și sutien, se instală în vârful patului, sorbind vodca rece cu lămâie în bezna caniculară din cameră.
Dincolo de fereastra deschisă, noaptea zăcea fără suflare.
De pe autostradă, se propaga zumzetul traficului auto, care nu contenea la nicio oră.
Ciocănitul ușor la ușă nu-i făcu nicio plăcere, dar Micky spuse:
- Intră!
Geneva lăsă ușa întredeschisă și veni să se așeze pe pat, lângă nepoata ei.
Lumina difuză de la lampa montată pe hol nu reușea să împrăștie întunericul din cameră.
Deși ar fi putut profita de obscuritatea de cameră ca să-și ascundă starea de spirit, Geneva preferă franchețea, holbându-se de-a dreptul la sticla de pe comodă.
Sticla, în mod straniu, atrăgea lumina; vodca sclipea ca argintul viu.
În cele din urmă, Geneva întrebă:
- Ce-o să facem?
- Nu știu.
- Nici eu. Dar nu putem sta cu brațele încrucișate și să nu facem nimic.
- Nu, nu putem. Trebuie să mă mai gândesc.
- Încerc și eu, spuse Geneva, dar mintea mi se rotește în jurul ideii, astfel încât am senzația că o să-mi zboare ceva din cap. E o fetiță așa de dulce.
- Dar e și tenace. Își cunoaște puterile.
- Oh, șoricelule, ce-o fi fost în mintea mea când am lăsat-o pe copila asta să se ducă înapoi acolo?
Geneva nu-i mai spusese „șoricelule” de cel puțin cincisprezece ani.
Când auzi acest nume de alint, Micky simți că i se pune un nod în gât și nu mai poate înghiți vodca din gură. După câteva clipe de ezitare, se încumetă să vorbească:
- Ar fi venit, oricum, s-o ia, tanti Gen. Nu putem face nimic în seara asta.
- Sunt adevărate, nu-i așa, toate grozăviile pe care ni le-a povestit? Nu e ca la mine cu Alec Baldwin la New Orleans.
- Da, sunt adevărate, așa e.
După un timp, Geneva spuse:
- Leilani nu e singurul copil la care m-am referit adineauri.
- Știu.
- Unele lucruri s-ar spus în seara asta, la altele s-a făcut doar aluzie.
- Mai bine nici nu le auzeai.
- Mai bine le auzeam atunci, odinioară, când te-aș fi putut ajuta.
- Asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă, tanti Gen.
Zumzetul traficului rutier semăna acum cu bâzâitul înăbușit al unor insecte.
- Am văzut-o pe maică-ta cum a schimbat atâția bărbați, de-a lungul anilor. Așa a fost ea întotdeauna... neastâmpărată. Știu că n-ai trăit într-o ambianță benefică.
- Lasă, tanti Gen, nu te mai gândi. Ia exemplu de la mine. Eu am renunțat să mă mai gândesc la ce-a fost.
- Ba nu-i adevărat. N-ai renunțat deloc.
- OK, fie, poate că n-am renunțat, recunoscu ea, cu un râs sec. Dar am încercat să înec totul în vodcă, adăugă Micky, sorbind din pahar, dar nereușind să scape de gustul acestei mărturisiri.
- Unii dintre prietenii mamei tale....
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu