6-20
Curtis nu vede unde s-ar putea ascunde din calea acestui tăvălug; nici nu mai are timp să fugă, de altfel.
Oamenii care au fugit din restaurant par să fi ajuns la aceeași concluzie sumbră ca și Curtis. Cu excepția câtorva, toți încremenesc locului când văd camionul scăpat de sub control; dezastrul pare iminent.
Motorul uruie, claxoanele urlă, farurile clipesc ca niște ochi furioși de balaur, în timp ce camionul se năpustește pe culoarul gol din benzinărie, printre pompele de alimentare. Oamenii de la pompe fug din calea bolidului.
Scârțâitul frânelor apăsate așa de târziu demonstrează că șoferul nu e la cheremul bolidului scăpat de sub control, ci beat criță sau nebun de legat. Pneurile stârnesc brusc nori de fum străveziu, poticnindu-se parcă în asfalt.
Autocamionul se leagănă, pare gata să cadă în bot și să se rostogolească. Un vacarm cumplit izbucnește din frâne, iar pneurile maltratate scârțâie ascuțit, în momentul în care șoferul apasă de mai multe ori pedala, în loc s-a calce lung.
O bucată de anvelopă, ca un aligator, se desprinde de pe o roată și lovește pavajul, pocnind ca un bici. Câinele se sperie, Curtis la fel.
Trailerul pare ciudat construit, având două uși mari montate lateral și nu în spate. La o secundă după ce autocamionul s-a oprit complet, ușile se deschid, iar niște bărbați în combinezoane de luptă sar afară; aceștia nu se clatină pe picioară, nedumeriți, cum te-ai fi așteptat, ci își găsesc imediat echilibrul și direcția, de parcă până atunci ar fi călătorit într-un vehicul plin cu ouă aduse intacte la destinație.
Cel puțin treizeci de bărbați, îmbrăcați în negru, coboară din trailer: un pluton întreg de forțe speciale. Coifuri negre strălucitoare; scuturi antișoc pentru față, cu microfoane încastrate pentru a asigura o permanentă coordonare strategică a întregului efectiv. Veste antiglonț, centuri speciale dotate cu muniție de rezervă, grenade, cătușe, tuburi cu spray paralizant. La brâu, agenții poartă pistoale automate, însă în mâini au acum niște arme mult mai puternice.
Au venit aici să bată lumea.
Poate și pe Curtis, printre alții.
Din cel puțin zece filme pe care le-a văzut, Curtis știe că Biroul Federal dispune de resursele necesare pentru a organiza o asemenea operație, indiferent de lc - adică atât în pustiurile rurale din Utah, cât și în aglomerația din Manhattan - dar nu în cinci minute de la declanșarea alarmei.
E limpede că FBI era deja pe urmele hăitașilor care îl hărțuiseră pe Curtis și pe ai lui. Ceea ce înseamnă că FBI știe toată povestea; și că, deși inițial, probabil, au avut ceva dubii în privința veridicității faptelor, probele adunate i-au edificat complet.
Dacă Biroul Federal știe care este ținta acțiunii celor doi cowboys și dacă, de asemenea, și-a dat seama că mai sunt mulți alții care bântuie Vestul american în strânsă conlucrare cu aceiași cowboys, atunci nu se poate ca acești agenți FBI să nu cunoască identitatea prăzii lor: un băiețel pe nume Curtis. Stând aici în picioare, perfect la vedere, poate la nici zece metri de ei, sub un felinar.
Ce e el, de fapt? O victimă neajutorată?
De teamă, Curtis prinsese parcă rădăcini în asflatul negricios, devenind temporar de neclintit, ca un stejar adânc înțepenit în pământ; se așteaptă din clipă în clipă să fie ciuruit de gloanțe sau să fie întâi împroșcat cu spray paralizant, ciomăgit, încătușat și dus la interogatoriu, pentru ca, apoi, când vor avea chef călăii lui, să devină ținta focurilor lor de armă.
Nici vorbă însă de așa ceva. Deși aproape toți membrii forțelor speciale l-au văzut, niciunul nu zăbovește cu privirea asupra lui. În doar câteva secunde de când au debarcat furtunos din camion, se încolonează și pornesc în fugă spre restaurant și spre intrarea în motel.
Prin urmare, se pare că nici ei nu știu chiar tot. Până și Biroul Federal mai face greșeli.
Masa de clienți fugiți din local a încremenit, văzând sosirea intempestivă a acestor forțe speciale redutabile. Acum, tot ca un întreg omogen, se pun în mișcare, împrăștiindu-se spre vehicule, dornici să dispară cât mai repede din zona de luptă.
În toate părțile, în jurul lui Curtis, sistemul electronic de închidere centralizată deblochează portierele automobilelor, care piuie pe diferite tonuri, aidoma unor jucării de cauciuc apăsate aproape simultan.
Old Yeller reacționează instantaneu fie din cauza acestei serenade de țiuturi, fie pur și simplu instinctiv, simțind că e momentul s-o șteargă din loc. Parcarea a devenit o zonă fierbinte; e bine să plece amândoi spre ținuturi mai pașnice și mai răcoroase.
Prin urmare, cățelușa face o piruietă pe toate cele patru picioare, cu multă grație totuși, după care o zbughește prin fața unei mașini Honda din apropiere și se face nevăzută.
Cum ori de câte ori se ținuse după cățea nu pățise niciodată nimic, Curtis începe să alerge și o prinde din urmă lângă o furgonetă-rulotă, exact în momentul în care vehiculul începe să piuie, iar farurile clipesc des și repetat.
Imediat, câinele se oprește, iar Curtis la fel. Se uită unul la celălalt, apoi la portieră, din nou unul la celălalt. Proprietarii rulotei n-au apărut încă, dar sunt, probabil, prin apropiere, din moment ce au putut descuia portiera folosind telecomanda.
N-o fi furgoneta asta soluția ideală de transport, dar Curtis știe că n-are de ales: nu va găsi nicăieri limuzina visurilor lui și nici covorul fermecat din poveste, cu care să-și ia zborul de-acolo.
În plus,nici nu mai are timp de pierdut. E foarte posibil ca membrii trupelor speciale, sosiți la fața locului, să afle de la colegii lor, aflați deja în restaurant, că un puști este prada urmărită de cei doi cowboys, și să-și amintească, totodată, că au văzut mai devreme un băiat în parcare, ținând în mâini un bidon cu suc de portocale și un pachet cu crenvuști, iar alături un câine.
Și atunci să vezi bucluc.
Curtis deschide portiera case-rulotă, cățeaua sare pe lângă el, sus pe cele două trepte și pe urmă drept înăuntru. Urcă și el, închide portiera la loc, având grijă să stea suficient de aplecat, încât să nu poată fi văzut pe geam, de-afară.
Totul e cufundat în întuneric, dar pe geamuri și prin hublouri pătrunde suficientă lumină gălbuie, astfel încât Curtis se poate deplasa fără probleme spre partea din spate a rulotei, deși e nevoit să bâjbâie cu mâinile întinse în față, ca să evite diversele obstacole.
Dincolo de bucătărioară și nișa pentru dejun se află un fel de baie-spălătorie. Gâfâitul câinelui răsună cavernos în acest spațiu închis.
Este exclus să se ascundă în toaleta minusculă. Proprietarii rulotei tocmai au ieșit din restaurant și, mai mult ca sigur, unul dintre ei, cel puțin, o să vrea să meargă la toaletă, imediat ce vor pleca din parcare.
Curtis înaintează repede, pipăind cu mâinile în jur: chiuveta de la bucătărie, mașina de spălat vase, uscătorul, până la o ușă înaltă și îngustă. O debara adâncă, înțesată, probabil, de obiecte înghesuite alandala. Ideia i se confirmă când deschide un pic ușa; în clipa următoare, o trântește la loc, de teamă ca avalanșa dinăuntru să nu se rostogolească afară.
În partea din față a vehicului, portiera se deschide. Se aud voci agitate. Își fac apariția un bărbat și o femeie.
Pași tropăie pe treptele de la intrare, iar podeaua scârțâie sub greutatea trupurilor. Lumina se aprinde în sufragerie, revărsându-se ceva mai pală până spre locul unde se află Curtis.
Ușa de la baie s-a închis singură pe jumătate, așa că băiatul nu-i poate vedea pe cei doi. Dar nici ei n-au cum să-l vadă. Deocamdată.
Înainte ca vreunul dintre cei doi să vină aici să-și facă nevoile, Curtis deschide ultima ușă și pășește într-un spațiu mai întunecat decât baia slab luminată. În stânga lui, două ferestre dreptunghiulare licăresc stins, aidoma unor ecrane de televizoare care tocmai au fost scoase din priză.
Dincolo, în partea din față, glasurile celor doi se înfierbântă, se aud deja mai tare. Pornește motorul. Prioritatea nu e, se pare, vizita la toaleta din spatele rulotei, ci necesitatea de a spăla putina cât mai repede, pentru a scăpa de glonațele din parcare.
Fără să mai gâfâie, cățeaua se strecoară pe lângă Curtis, frecându-se de piciorul lui. Fără îndoială, simțurile ei au detectat absența oricărui pericol în încăperea întunecată.
Băiatul pășește pragul și închide încet ușa.
Punând jos sucul și crenvuștii, șoptește „Bravo, cățeaua”, sperând ca Old Yeller să priceapă că n-are voie să mănânce cârnații.
Pipăind, găsește întrerupătorul, aprinde lumina, dar o stinge aproape imediat: a vrut doar să studieze terenul.
Camera e mică. Un pat mare dublu, noptiere lipite de tăblie, un televizor pus în colț pe un dulăpior. Două uși glisante cu oglinzi ascund, probabi, interiorul unui șifonier plin de haine, unde n-au cum să încapă un băiat și un câine.
Firește, aceasta e o căsuță pe roți, nu un palat: de aceea, nu există ascunzători, coridoare secrete, beciuri adânci și turnuri înalte.
A știut la ce se expune când a intrat aici. Nu și-a dat seama totuși că furgoneta-rulotă nu e prevăzută cu o ușă la spate. Prin urmare, nu poate ieși de-aici decât tot pe unde a intrat sau, evident, pe fereastră.
Sigur, ar fi complicat să scoată cățeaua pe fereastră, așa că mai bine renunță la idee. În plus, n-o fi ea Old Yelles mare cât un dog german, dar nici nu e minusculă ca un chihuahua, ca s-o poată vârî în buzunarul de la piept și să sară cu ea pe fereastră, ca un supererou.
Pe întuneric, în timp ce furgoneta se urnește din loc, Curtis se așază pe pat, pipăind în jur; nu există niciun fel de cadru, ci doar un postament din lemn masiv bine ancorat de podea, peste care e așezată direct salteaua. Prin urmare, sub patul acesta nu s-ar putea ascunde nici măcar o stafie imaterială.
Furgoneta claxonează insistent. De fapt, afară e un adevărat concert de claxoane.
Peste urletul claxoanelor, scârșnetul pneurilor și scârțâitul frânelor, urechile băiatui mai percep un sunet ritmic și vioi, mai întâi, stins, apoi, mai puternic, aidoma șfichiuitului unei săbii care spintecă aerul; și, pe urmă, un alt sunet, ca un fel de lovitură combinată cu un tropăit, asemenea unei lame care retează felii în noapte. Lame, într-adevăr, dar nu de cuțite, ci elice de elicopter.
Curtis găsește încuietoarea ferestrei și deschise un geam. Scoate capul afară, își sucește gâtul privind în sus, ca să vadă de unde vine zgmotul. Un val de aer cald și uscat îi trece peste obraji și îi răvșește părul.
Curtis nu vede pe cel alte lumini decât cele ale astrului nopții, însă elicopterul se aude din ce în ce mai tare, de la o secundă la alta; parcă deja smulge bucăți mari din aer, ca un topor înfipt adânc în lemn.
Și - vââjjjbuuummm! - „mixerul” e chiar aici, trece pe deasupra furgonetei, poate la nici trei metri mai sus de Curtis, poate chiar mai aproape.
Nu e un elicopter de la monitorizarea traficului, nu e niciun aparat de zbor de la o televiziune de știri și nici măcar vreo aeronavă de protocol de la vreo mare companie, ci un aeroplan uriaș, negru și perfect blindat.
Aeronava zboară zumzăind pe deasupra lor, spre complexul de clădiri; în urma lui, furgoneta accelerează. Șoferul se comportă acum ca toți ceilalți din jur, gonind nebunește spre autostradă.
- Fugi, fugi, fugi! în îndeamnă Curtis. Mișcarea e salvarea, cine fuge departe ajunge, iar libertatea înseamnă identitate: Curtis Hammond va scăpa nevătămat. Fugi, fugi, fugi!
19.
Când s-a ridicat de la masă, pregătindu-se să plece din bucătăria Genevei, lui Leilani i se făcuse rușine; deși suficient de onestă încât să recunoască acest lucru, era tentată să ignore intenționat adevărata cauză a acestui sentiment.
Vorbise cu gura plină, înfulecând a doua porție de plăcintă. Bun, de acord, ai toate motivele să-ți fie jenă, când dai dovadă de proastă creștere la masă și te îndopi cu lăcomie, dar de aici și până a-ți fi rușine e o cale destul de lungă, asta dacă nu faci parte din categoria persoanelor care își plâng singure de milă.
Micky și doamna D încercară să o convingă pe Leilani să mai rămână. Se temeau pentru ea. Își făceau griji la gândul că maică-sa ar putea s-o taie bucăți în miez de noapte și s-o bage la cuptor pentru cina de mâine - deși, bineînțeles, nu și-au formulat neliniștea în niște termeni atât de plastici.
Leilani le asigură, așa cum mai făcuse deja, că maică-sa nu era periculoasă decât pentru ea însăși.
Doamna D și Micky erau îngrijorate și din cauza doctorului Doom. Cazul lui era mai grav decât al bietei Sinsemilla, fiindcă el dispunea de rezervoare întregi de pasiune pentru a-și alimenta fascinația față de moarte.
Doctorul Doom avea și niște reguli de viață, niște standarde pe care nu voia să le nesocotească, la fel ca niște ritualuri care trebuiau îndeplinite cu stictețe în toate problemele capitale ale existenței.
Întrucât se angajase să o vindece pe Leilani într-un fel sau altul, înainte ca aceasta să îmlinească zece ani, însemna că până atunci fetița nu era în pericol; în acel moment însă, Preston o va „tămădui” mai rapid și cu efecte mul mai puțin spectaluoase decât cele folosite de extratereștri.
Dar, a o sufoca punându-i o pernă pe cap sau a-i administra o injecție letală înainte de aninversarea ei, ar însemna pentru Preston să-și încalce codul etic, iar, pentru el normele etice erau ceva la fel de sfânt ca și credința pentru cel mai cucernic preot.
Ieșind din bucătăria Genevei, lui Leilani îi părea rău că se despărțea de Micky și de doamnaD, care își făceau atâtea griji pentru ea. Îi plăcea să aducă zâmbetul pe buzele oamenilor.
În seara asta, din păcare, prevalase, probabi, compasiunea și nu încântarea, în inimile interlocutoarelor ei.
Dar nu de-aici izvora sentimentul acela de rușine. Simțea totuși că se apropia de adevăr, așa că, vrând să se joace un pic; în vreme ce traversa curtea din spate, unde era întuneric; își imagină prostește că tentaculele cu ghimpi ale tufei de trandafiri fără flori ar fi brațele unui vampir amenințător, așa că făcu semnul crucii ca să alunge primejdia.
Leilani aruncă o privire spre rulota Genevei, vrând să vadă dacă numărul ei poznaș fusese apreciat cum se cuvine. Mai bine s-ar fi abținut! Micky stătea în picioare, jos, lângă trepte, iar doamna D ceva mai sus, în pragul ușii, dar amândouă aveau un aer îngrijorat. Mai rău chiar, sumbru. Poate chiar lugubru.
Leilani nu mai întoarse capul a doua oară. Se concentră, în schimb, asupra mersului, încercând să pășească natural și grațios, ceea ce, surprinzător, îi reușea pe distanțe foarte mici.
Micky și doamna D erau niște persoane tare drăguțe și afectuoase, dar împărtășindu-le și lor toate acele amănunte din viața ei, Leilani le făcuse un deserviciu mai groaznic decât dacă ar fi intrat în rulota lor cu un camion plin de bălegat, pe care l-ar fi vărsat acolo.
Povestea lui Leilani era hidoasă și trist, iar ele, de fapt, nici nu aveau cum s-o ajute.
Leilani știa mai bine decât oricine că era prinsă într-o capcană pe care nimeni nu avea forța să o desfacă, iar șansa de a scăpa, fie ea cât de slabă, presupunea renunțarea la piciorul captiv și abandonarea capcanei - metaforic vorbind - până la ziua ei de naștere.
Așadar, dezgolindu-și sufletul în fața lor nu realizare nimic, ci dimpotrivă le „îngropase” sub un morman puturos de vești proaste de care ele meritau să fie cruțate.
Ajungând la treptele pe care Sinsemilla le urcare după dansul ei selenar, Leilani se simți tentată să mai arunce o privire spre rulota Genevei.
Preferă însă să se abțină. Știa că se uitau, în continuare la ea, or, fluturând veselă cu mâna spre ele, tot nu ar fi izbutit să le ridice moralul.
Sinsemilla lăsase deschisă ușa bucătăriei. Leilani intră.
Pe durata scurtei plimbări până aici, se remediase și pana de curent. Ceasul de pe perete clipea, dar afișa o oră greșită.
Doctorul Doom ieșise în oraș - la un film sau la restaurant. Ori se dusese să omoare pe careva.
Într-o bună zi, o victimă potențială, insensibilă la farmecul sec al lui Preston și la compasiunea lui onctuoasă, îi va face doctorului o surpriză. Nu era nevoie de prea multă forță fizică pentru a apăsa pe un trăgaci.
Norocul o ocolise întotdeauna pe Leilani, așa că nu avea de ce spera că aceasta ar putea fi seara când Preston se va alege cu o doză letală din propria-i otravă. Se va întoarce acasă, mai devreme sau mai târziu, mirosind a moarte, indiferent de felul acesteia.
Din bucătărie vedea până în sufragerie și în living, unde lumina era aprinsă. Maică-sa nu o zărea pe nicăieri, dar asta nu însemna că nu exista La ora asta, biata Sinsemilla era, pesemne, atât de drogată, încât cel mai probabil stătea ascunsă prin dosul vreunei canapele sau ghemuită în poziție fetală prin vreun dulap.
Sinsemilla nu era în living.
Debaraua plasată imediat în vestibulul de la intrare constituia un refugiu ideal împotriva spiridușilor dezlănțuiți uneori de prea multe droguri ingerate. Dacă Sinsemilla se adăpostise aici, spiridușii imaginari o devoraseră, probabil, complet, fiindcă înăuntru nu erau decât obișnuitele umerașe din sârmă pentru haine, care se bălăngăneau din cauza curenților de aer, ori de câte ori Leilani deschidea ușa.
Nu-i plăcea deloc când trebuia s-o caute așa pe maică-sa, fiindcă niciodată nu se știa în ce hal o putea găsi!
Uneori scumpa mater i se arăta în mijlocul unei mizerii ce trebuia curățată. Or, Leilani nu suporta mizeriile. I se părea îngrozitoare perspectiva de a șterge urina și urmele de vomă și, dacă ar mai fi adăugat și de la ea două porții cvasidigerate de plăcintă, aceasta ar fi însemnat culmea dezastrului..
Deși respingea ideea de sinucidere, Sinsemilla rămânea adepta automutilării moderate. Acționa nu mai des de o dată pe lună: steriliza întotdeauna bisturiul la flacăra unei lumânări, își dezinfectapielea cu spirt și făcea fiecare incizie doar după o lungă chibzuință.
Rugându-se în gând să nu dea peste ceva mai scârbos chiar decât voma, Leilani își luă inima în dinți și porni spre baie. În spațiul acesta îngust și cu miros de mucegai nu era nimeni însă, și nu găsi nici mai multă mizerie decât fusese atunci când se mutaseră în rulotă.
Mai rămâneau două uși, ambele închise. Pe partea dreaptă, se afla dormitorul minuscul repartizat lui Leilani. Drept în față, era camera unde dormeau maică-sa și Preston.
Era foarte posibil ca Sinsemilla să fie în camera fiicei ei, la fel cum putea fi în oricare altă parte. NU avea niciun fel de respect față de spațiul privat al celorlalte persoane și nu pretindea niciodată respect față de spațiul ei, poate și fiindcă drogurile îi creau iluzia unei imense pustietăți, unde se putea bucura de singurătatea binecuvântată, ori de câte ori simțea nevoia.
O dungă subțire de lumină orna covorul de sub ușa din față. Nicio lumină însă nu se vedea pe sub ușa din dreapta.
Dar nici asta nu însemna ceva. Sinsemillei îi plăcea să stea singură în întuneric, uneori, încercând să comunice cu lumea spiritelor, alteori, vorbind singură.
Leilani ciuli urechile. Liniștea lipsită de orice ticăit a unui univers în care ceasurile se opriseră stăpânea casa în continuare. Când sângerezi nu se aude niciun zgomot, desigur.
În ciuda tendinței de a nu avea rețineri în nicio privință, Sinsemilla își limitase până acum doar la brațul stâng talentul de a mânui artistic bisturiul.
„Pleacă din casă. Culcă-te în curte. Lasă-l pe doctorul Doom să curețe mizeria, dacă e cazul.”
Totuși, dacă se refugia în curte însemna că fugea de răspundere. Exact la fel ar fi făcut și Sinsemilla într-o situație similară.
Leilani deschise ușa de la camera ei și aprinse, lumina. În măsura în care făceai abstracție de uzura cuverturii, patul era frumos aranjat, așa cum îl lăsase ea. Lucrurile ei, puține câte erau, păreau la locul lor. Circul Sinsemilla nu-și desfășurase activitatea aici.
Mai rămânea o ușă.
Își șterse palmele de tricou, fiindcă le simțea transpirate.
Leilani avea palmele umede în continuare. Și le șterse din nou. În ciuda caniculei de august, mâinile ei erau reci. Simți un gust amar, poate de la ceapa din salata Genevei, și își lipi limba de cerul gurii.
În momente de acest fel, încerca să-și imagineze că ar fi Sigourney Weaver, jucând rolul lui Ripley din Aliens. Ai palmele cleioase, sigur, ai mâinile reci, bineînțeles, simți că ți s-a uscat gura,dar trebuie să strângi din dinți, trebuie să-ți aduni curajul, să deschizi ușa aia nenorocită, să intri acolo, unde e bestia, și să faci ceea ce trebuie făcut.
Își șterse palmele de șort.
Majoritatea persoanelor care se automutilează sunt profund introvertite. Foarte puține pot primi diagnosticul de narcisism, acesta fiind și cazul Sinsemillei.
Mama, dacă era veselă, repeta adesea o incantație entuziastă compusă chiar de ea:
- Sunt o pisică șireată, sunt o briză de vară, sunt o pasăre în zbor, sunt soarele, sunt marea, sunt eu!
După trei pași silențioși, în ciuda protezei metalice, Leilani ajunse la ușă. Lipi urechea de lemn. Niciun gzomot din cealaltă parte.
Ripley, de obicei, avea un revolver și un aruncător de flăcări.
Ce bine i-ar prinde acum să poată confunda realitatea cu filmul, cum făcea doamna D. Amintindu-și cum ieșise biruitoare asupra reginei alien care se oua, Geneva s-ar năpusti în ușă, fără ezitare, și ar da buzna înăuntru.
Se șterse pe palme. Nu-i bine să-ți alunece mâinile în asemenea situații.
Leilani ciocăni la ușa dormitorului. Spre deosebire de maică-sa, ea respecta dreptul celorlalți la intimitate.
Sinsemilla nu răspunse.
Poate că draga mater se simțea minunat, în ciuda spectacolului pe care-l dăduse în curte. Poate că dormea liniștită și trebuia lăsată să se bucure
Mda, dar dacă era într-o stare gravă?! Dacă acum s-ar dovedi cât de util e să te pricepi la tehnicile de resuscitare cardiacă sau cât de important e să chemi imediat ambulanța?!
Ciocăni din nou.
Nu știa dacă să răsufle ușurată sau să-și facă și mai multe griji, atunci când mama ei strigă dinăuntru, cu o dicție de personaj shakespearian:
- Rogu-te, spune-mi tu care bați la ușa mea cine ești oare?
În câteva rânduri, când Sinsemilla mai vădise astfel de toane teatrale, Leilani se pretase la jocul ei, vorbin cu arhaisme și gesticulând exagerat, în speranța că s-ar putea apropia cât de cât de ea, ca o fiică de mama ei.
De fiecare dată însă ideea asta se dovedise neinspirată. Biata Sinsemilla nu accepta să devii și tu unul dintre personajele dramei; menirea ta era să admiri interpretarea ei, fiindcă spectacolul fuusese scris doar pentru ea.
Prin urmare, fetița spuse:
- Sunt eu. Ce faci?
- Intră, intră, domniță Leilani. Și vino fuga aici, la regina ta!
Hait! Treaba părea mai complicată decât varianta cu sânge și mutilare.
Dormitorul principal, la fel ca toate celelalte încăperi din rulotă, era ca o cocină.
Sinsemilla ședea pe pat, peste cuvertura din poliester verde-praz, rezemată pe un maldăr de perne. Purta neglijeul lungu, cu broderii pe poale, pe care îl cumpărase cu o lună în urmă la un talcioc de lângă Albuquerque, New Mexico, când se duseseră să exploreze enigmele extraterestre de la Roswell.
- Ce spui tu, domniță, în prezența Cleopatrei?
După ce făcu doi pași în cameră, Leilani se opri și, renunțând să-i atragă atenția Sinsemillei că o regină egipteană de acum peste două mii de ani nu avea cum să se comporte ca pe timpul cavalerilor Mesei Rotunde, spuse:
- Aveam de gând să mă culc, dar voiam să văd ce mai faci.
Fluturând din mână ca s-o cheme pe Leilani mai aproape, Sinsemilla zise:
- Vino încoace, țărăncuțo, și las-o pe regina ta să te învețe ce înseamnă frumusețile Raiului.
Leilani nu pricepea nimic din vorbele mamei sale. Știa însă din experiență că metoda cea mai înțeleaptă era să facă pe proasta.
Mai făcu un pas, nu din obligație sau din curiozitate, ci fiindcă, dacă ar fi plecată din cameră prea repede, putea fi acuzată de proastă creștere.
Sinsemilla nu le impunea copiilor ei reguli sau norme de comportare, ci le lăsa libertatea ce decurgea chiar din indiferența ei; însă devenea susceptibilă când simțea că indiferenței ei i se răspundea cu aceeași monedă și nu admitea să fie tratată cu răceală.
Ridicându-se de pe pernă și aplecându-se ușor în față, biata Sinsemilla-Cleopatra rosti pe un ton insistent, ce ținea loc de poruncă dură:
- Haide, fetișcano, vino, vino! Uită-te ce frumusețe avem aici! Îți doresc să fii și tu la fel de perfectă!
Pe pat, se afla un recipient rotund, ca un fel de cutie pentru pălării, cu capacul de culoare roșie așezat alături.
Sinsemilla fusese la cumpărături, ceva mai devreme, după-amiază. Preston era generos cu ea, dându-i bani pentru droguri și găteli.
Poate chiar își luase o pălărie, știut fiind că atunci când voia să se facă frumoasă îi plăceau la nebunie beretele, băștile, șepcuțele, dar și pălăriile cu boruri mari, turbanele și alte asemenea podoabe capilare.
- Nu mai pregeta, copilo! porunci regina. Vino imediat aici și privește această comoară paradisiacă.
Era limpede că întrevederea cu Maiestatea sa nu putea să ia sfârșit, până când noua pălărie - sau ce-o fi fost acolo în cutie - nu avea să fie admirată cum se cuvenea.
Înăbușindu-și un oftat, Leilani se apropie de pat.
Observă că pe pereții cutiei, de jur împrejur. se aflau două șiruri de găurele. Deși, inițial, crezu că era vorba doar de un efect ornamental, Leilani înțelese repede rostul orificiilor, când văzu ce fusese transportat în ambalaj.
Pe cuvertură, între cutie și Sinsemilla, capodopera paradisiacă se încolăcea lasciv: verde ca smaraldul, cu nuanțe cafenii și cu filigran de galben-crom. Trupul sinuos, capul turtit, ochii negri strălucitori și o limbă ce zvâcnea pe neașteptate.
Șarpele întoarse capul ca să își inspecteze noua admiratoare și, din senin, se repezi la Leilani, cu iuțeala unui curent electric transmis dintr-un arc între doi poli încărcați.
20.
În rulota de pe autostrada care ducea spre sud-vest, căre Nevada, Curtis și câinele ședeau pe pat, în întuneric, și mâncau crenvuști. Deveniseră foarte atașațo unul de celălalt, așa că, în ciuda beznei din jur, nu exista niciun pericol ca Old Yeller să confunde degetele băiatului cu vreo bucată din care ar fi vrut să se înfrupte. Între ei se stabilise o legătură de frate și soră. N-o lăsă să mănâne prea mulți crenvuști, de teamă să nu i se facă rău.
Știind că în cazul lui nu se punea problema supraalimentării, băiatul consumă restul de cârnați, atunci când constată că Old Yeller ar putea rgurgita de la prea multă mâncare introdusă brusc în stomacul până atunci gol. Ca să poată fi „Curtis Hammond” are nevoie de multă energie.
Ce cantitate uluitoare de energie i-o trebui probabil și Donellei, chelnerița cu forme minunate și o inimă pe măsură.
Amintindu-și de Donella, începe să-și facă griji pentru soarta ei. Ce s-o fi întâmplat cu ea în ploaia aceea de gloanțe? Silueta ei fantastică reprezintă o țintă ușoară, dar, totodată, prin masivitatea ei e mai greu de ucis decât oamenii obișnuiți.
În pare rău că nu s-a întors acolo, ca s-o salveze vitejește. Ce-i drept, e doar un băiețel fără prea multă experiență, pe când ea e o persoană adultă și extraordinar de deșteaptă. Nu contează, însă el tot regretă că nu i-a demonstrat cât e de curajos.
Niște elice de elicopter uruie iarăși în noapte. Curtis tresare, așteptându-se ca o rafală de gloanțe să ciuruiască rulota sau tropăitul trupelor speciale să zgâlțâie acoperișul furgonetei, iar dintr-un megafon să răsune ordinul de a se preda imediat. Vâjâitul paletelor devine asurzitor, dar pe urmă scade și dispare cu totul.
Judecând după zgomot, se pare că aeronava se îndreaptă spre sud-vest, de-a lungul autostrăzii. Asta nu e bine deloc.
Terminând de mâncat crenvuștii, Curtis bea suc de portocale din sticla de plastic, dar își dă seama că și lui Old Yeller îi e sete.
Amintindu-și de mizeria care se făcuse în Explorer, când încercase să-i dea câinelui să bea direct dintr-o sticlă de apă, se hotărăște să caute un castron sau ceva asemănător, în care să toarne lichidul.
Curtis se dă jos din pat. Pipăie peretele pe lângă ușă, și găsește întrerupătorul.
Obișnuit cu întunericul, simte inițial că lumina îl orbește. Vederea câinelui, în schimb, se adaptează imediat. După ce stătuse lungită până atunci pe pat, acum, se ridică în picioare, urmărind cu curiozitate mișcările lui Curtis și dând din coadă de nerăbdare.
Dormitorul e mic, așa că nu există aici vase ornamentale care să-i poată fi de folos.
Scotocind prin sertarele comodei, se simte ca un pervers. Nu știe el exact ce fac perverșii, însă intuiește că a-ți vârî nasul pe furiș în lenjeria altor persoane este un semn clar de perversiune.
Roșu la față de jenă și neîndrăznind să se mai uite nici la Old Yeller măcar, băiatul renunță să mai caute în comodă și se concentrează asupra sertarului de sus al noptierei de alături.
Înăuntru, printre alte lucruri care lui i se par inutile, găsește două borcane din plastic alb, fiecare cu un diametru de vreo zece centimentri și o înălțime cam de opt. Deși sunt cam mici, oricare dintre ele ar fi bun ca farfurioară pentru câine; n-ar rămâne decât s-o umple cu lichid de mai multe ori.
Pe capacul unuia dintre cele două borcane, cineva a lipit o etichetă pe care scrie „rezervă”. În opinia lui Curtis, înseamnă că borcanul acesta nu le este de prea mare trebuință proprietarilor rulotei, așa că decide să și-l însușească, sperând ca lipsa obiectului să nu-i deranjeze prea mult pe cei doi.
Deșurubează capacul, iar când îl scoate rămâne îngrozit văzând dinții dinăuntru, care rânjesc la el, cu tot cu niște gingii roz, dar, ce-i drept, fără vreo urmă de sânge.
Simțind că i se taie răsuflarea de spaimă, aruncă borcanul înăuntru, unde îl găsise, și se trage de lângă noptieră. Parcă și aude cum dinții clănțăne în sertar, deciși să roadă tot și să iasă la suprafață.
Deși n-are prea mulți ani, e suficient de informat în privința laturii sumbre a naturii umane, încât să înțeleagă perfect ce a văzut în borcanul acela.
- Ucigași în serie, îi șoptește el lui Old Yeller. Ucigași în serie!
Degeaba, cățeaua n-are cum să priceapă sensul acestei sintagme prea complicate. Îi lipsesc referințe culturale pentru asta. Încetează să mai dea din coadă, dar numai fiindcă simte frământarea celui care i-a devenit ca un frate.
Curtis știe că trebuie, în continuare, să găsească un vas în care să toarne niște suc de portocale, dar în niciun caz nu va mai căuta în alte sertare de la noptieră. Exclus.
Numai dulapul a rămas neexplorat.
Filmele și cărțile avertizează că dulapurile sunt problematice. Există riscul să găsești într-un dulap cele mai oribile lucruri care ți se pot arăta într-un coșmar.
Se holbează la imaginea sa într-una dintre ușile cu oglindă și nu-i deloc mândru de ceea ce vede. E palid la față, cu ochii mari și sticloși de frică. Poziția copilului năpădit de spaimă: corpul încordat, umerii aduși în față, capul vârât între clavicule și cumva aplecat în jos, ca și cum s-ar aștepta să-l lovească cineva.
Old Yeller își îndreaptă atenția de la Curtis la dulap. Scoate un mârâit înfundat.
Dacă îl pândește acolo ceva și mai hidos? Mai scârbos și mai înspăimântător decât dinții aceia?!
În fine, e posibil și ca brusca neliniște a câinelui să nu aibă nimic de-a face cu conținutul șifonierului cu oglinzi. Poate că s-a molipsit doar de la starea sufletească a băiatului.
Ușa dulapului zăngăne. Poate că doar vibrează, din cauza drumului.
Decis să fie la înălțimea așteptărilor mamei sale, amintindu-și de remușcările pricinuite de faptul că nu fusese în stare s-o salveze pe Donella, hotărât să găsească un castron din care să-i dea să bea câinelui însetat, băiatul apucă strâns mânerul uneia dintre ușile glisante.
Trage adânc aer în piept, își încleștează dinții și deschide dulapul.
În momentul în care propria-i imagine alunecă lateral și băiatul dă cu ochii de interiorul șifonierului, oftează ușurat constatând că pe unicul raft lung dinăuntru nu se află borcane cu globi oculari puși la păstrare.
Precaut, dar ceva mai liniștit, se lasă în genunchi, ca să caute în dulap vreun obiect pe care să-l poată folosi pe post de castron. Nu găsește decât pantofi de bărbați și de damă, dar răsuflă ușurat la gândul că încălțămintea aceasta nu e dotată cu niște picioare secționate.
Alege un pantof bărbătesc, dintr-o pereche care pare absolut nouă, îl pune pe jos lângă pat și îl umple cu suc de portocale turnat din bidonul de plastic.
În mod normal n-ar îndrăzni să distrugă lucrul altcuiva. Numai că ucigașii în serie nu merită respectul care li se cuvine cetățenilor cuviincioși.
Old Yeller sare din pat și lipăie încântat lichidul delicios. Nu ezită și nici nu se oprește să analizeze gustul - de parcă toată viața ei n-ar fi băut decât suc de portocale.
Nu e exclus, desigur, ca predecesorul lui, Curtis Hammond cel adevărat, să o mai fi lăsat și el să bea suc de portocale. Actualul Curtis Hammond totuși bănuiește că legătura dintre cățea și el se cimentează din ce în ce mai mult și că, de fapt, Old Yeller recunoaște gustul sucului, tocmai fiindcă băiatul a băut din el mai înainte.
Umple la loc pantoful, pune jos bidonul cu suc și se așază pe marginea patului, ca să se uite la câine cum bea.
- O să-ți port de grijă! promite el.
E mulțumit de felul în care se comportă, în ciuda fricii. E mulțumit și de potențialul lui.
O sirenă se aude în depărtare - pompierii, salvarea, poliția sau vreun șofer teribilist. Cel mai probabil, din păcate, poliția.
Old Yeller ridică privirea; sucul i se prelinge peste mustăți.
Țiuitul sirenei devine tot mai puternic, auzindu-se în spatele furgonetei-rulotă.
21.
Cu fălcile larg căscate, arătându-și colții din spate în toată arcuirea lor afurisită și împungând aerul cu limba despicată la vârf, șarpele înoată prin aer cu agilitatea unui țipar prin apă, dar mai iute decât orice țipar, ca un foc de artificii exploziv lansat spre fața lui Leilani.
Deși fetița se ferise la timp, e posibil și ca vipera să fi rata ținta, fiindcă dacă ar fi fost doar acea reacție instinctivă, reptila tot ar fi mușcat-o. Când șarpele se repezi pe lângă urechea ei stângă, lui Leilani i se păru că aude un sâsâit subțire; oricum, cert era că totuși simțise pe obraz zbaterea solzilor uscați.
Mângâierea aceea sinistră o înfioră de groază, de parcă reptila odioasă i s-ar fi strecurat pe sub tricou.
În clipa în care auzi sau i se păru că aude sâsâitul viperei, Leilani pivotă pe piciorul proteză, răsucindu-se într-o parte la timp pentru a vedea cum „comoara paradisiacă” descrie un lung arc spre podea.
Șarpele nu era mare, o jumătate de metru sau cel mult un metru, și gros cam cât arătătorul unui bărbat, dar când se lovi de podea și se rostogoli, frângându-se cu furie, de parcă și-ar fi confundat încolăcirile cu cele ale unui animal de pradă, păru la fel de fioros ca orice piton masiv sau șarpe cu clopoței.
După acest scurt moment de frenezie, vipera se descolăci și alunecă peste carpeta jerpelită, ca un fir iute de apă care se scurge printr-un mic șanț. Ajunsă sub pervaz, se încolăci iarăși și ridică semeț capul ca să evalueze situația și să vadă ce mai putea ataca.
Pășind în față cu piciorul valid, trăgând după ea piciorul stâng, fără grația mult studiată, fără nicio urmă de demnitate, Leilani ieși poticnindu-se spre hol, încercând să-și păstreze echilibrul și sprijinindu-se cu mâna de tocul ușii.
Trebuia să scape de șarpele acela periculos. Să ajungă la ea în dormitor. Să baricadeze ușa, ca să nu poată intra maică-sa.
Sinsemilla se amuza copios. Râdea în hohote:
- Nu e veninos, prostuțo! E un șarpe domesticit. Ha-ha-ha, dacă ai vedea ce mutră ai!
Inima lui Leilani pompa, cu putere, aer în plămâni, astfel încât răsuflarea ei se auzea tare și sacadat.
Ajunsă în pragul ușii, cu mâna încleștată pe clanță, aruncă o privire în spate ca să vadă dacă o urmărea șarpele. Vipera rămăsese încolăcită sub fereastră.
În genunchi pe saltea, maică-sa sălta ca o școlăriță, foarte încântată de festa pe care i-o jucase lui Leilani.
- Vai, ce naivă ești! Nu vezi că-i doar o mică vietate alunecoasă și inofensivă?!
Dar ce să facă? se întreba Leilani. Dacă fugea în camera ei și bloca ușa, tot nu ar fi în siguranță, fiindcă mai devreme sau mai târziu va trebui să iasă - ca să mănânce sau să se ducă la baie.
Urmau să mai rămână aici câteva zile, iar dacă dihania era lăsată liberă prin casă însemna că te puteai trezi cu ea oriunde; și în timp ce ea ar fi ieșit din cameră ca să se ducă la toaletă, ori să-și ia ceva de mâncare, vipera ar fi putut să se strecoare în cameră, târându-se prin spațiul larg de sub ușă. Sau ar fi putut s-o aducă acolo Sinsemilla.
Și atunci vipera se putea vârî sub patul lui Leilani, ba chiar în patul ei. Prin urmare, Leilani nu mai avea unde să se izoleze sau unde să-și afle liniștea.
Sărind pe pat și hilizindu-se încântată, Sinsemilla retrăia momentul care ei i se păruse atât de cominc:
- Șarpele bang prin aer, iar Leilani țuști la o parte, aproape zburând și ea, după care o tulește pe ușă ca un cangur beat!
......................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu