5-20
- Mai bine zis peste câteva zile, spuse Leilani. Apropo, nu vi se pare uimitor cât de des apar zvonurile despre piticaniile astea cenușii și ciudate care își fac praf limuzinele intergalactice?! Dacă ar ajunge vreodată să cucerească Pământul, nu cred că am avea de ce să ne facem prea multe griji.
Micky crezuse că, povestind toate astea, fetița se va destinse până la urmă, dar constata că, pe măsură ce continua să ocolească subiectul legat de soarta fratelui ei, Leilani devenea tot mai încordată.
- Ok, care-i treaba, de fapt? Ce legătură există între toate chestiile astea despre OZN și Lukipedia?După o ușoară ezitare, Leilanu spuse:
- Doctorul Doom zice că a avut o viziune, în care se făcea că eu și frate-meu vom fi vindecați de extratereștri.
- Vindecați?!
Micky nu considera că diformitățile fetiței erau o boală sau o infirmitate. Văzând la Leilani atâta siguranță de sine, istețime și spirit răzvrătit, îți venea greu, de fapt, să concepi că era o persoană handicapată, chiar dacă mâna ei stângă, pusă pe masă, arăta atât de neputincioasă, până și acum, în lumina slabă a celor trei lumânări.
- Luki s-a născut cu o malformație urâtă la bazin, articulații defectuoase ale șoldurilor, ca la jucăriile stricate, femurul drept mai scurt decât stângul și niște oase lipite la piciorul drept. Teoria Sinsemillei este că, din cauza halucinogenelor luate de ea în timpul sarcinii, copilul a ieșit înzestrat cu puteri supranaturale.
Arșița nopții n-avea forța să topească toată gheața din oasele lui Micky. Își amintea obsedant de femeia în neglijeul vaporos, cu fața schimonosită de furie și rânjind cu dinții pătați de umbrele razelor lunii.
- Ce părere ai de teoria asta, doamnă D? întrebă Leilani, cu o gravitate ce denota o furie multă vreme înăbușită, și nu pe tonul ei glumeț obișnuit.
- Nasoală, spuse mătușa Gen.
Leilani zâmbi strâmb.
- Da, nasoală. Încă mai așteptăm ziua când voi putea prezice numerele care vor ieși câștigătoare la loto săptămâna viitoare, când voi putea declanșa incendii doar cu puterea minții sau când mă voi teleporta la Paris, ca să iau masa de prânz.
- Unele dintre problemele fratelui tău... Mie mi se pare că măcar o parte din ele s-ar fi putut remedia prin operații.
- Oh, mama e mult prea deșteaptă ca să pună vreo bază în medicina apuseană. S-a bizuit pe armonia sferelor, incantații, leacuri homeopate și pe o mulțime de cataplasme, care ar fi putut concura la miros cu cele mai oribile miasme din canalele Calcuttei.
Micky terminase și a doua ceașcă de cafea. Nici nu-și amintea când o băuse. Se ridică în picioare, ca să-și mai toarne o porție.
Avea o senzație de neputință și simțea nevoia să facă ceva tot timpul cu mâinile, fiindcă, dacă nu și le ținea ocupate, exista riscul să o apuce o criză de nervi. Îi venea să bată pe cineva, de dragul lui Leilani, să se răcorească bine pocnind pe careva, dar aici nu avea pe cine. Dar, și dacă se ducea alături să-i bage mințile în cap Sinsemillei, asta presupunând, evident, că nebuna nu ar omorî-o, tot n-ar putea ameliora situația fetiței, ba dimpotrivă, n-ar reuși decât să agraveze lucrurile.
În picioare, lângă bufet, unde era întuneric, Micky își turna cafea bârjbâind ca orbii.
- Prin urmare, dementul ăsta vă târăște pe tine și pe Luki cu mașina peste tot, în căutarea unor extratereștri cu forțe tămăduitoare, zise Micky.
- Cu „tehnologie tămăduitoare”, o corectă Leilani. Ăsta e planul în baza căruia am acționat cu toții de patru ani încoace.
- Leilani, scumpete dulce, nu trebuie să te mai întorci acolo, decretă Geneva. Noi n-o să te lăsăm să te mai duci înapoi la ei. Nu-i așa, Micky?
Poate singurul lucru bun legat de furia care făcuse scrum viața lui Micky era faptul că și toate iluziile ei dispăruseră în același fel. Ea nu avea fantezii inspirate din filme sau din alte curse. Mătușa Gen putea, eventual, să-și imagineze că ar fi Ingrid Bergman și că ar avea capacitatea să salveze un copil sărman abandonat, pândit de primejdii, și asta doar arborând un zâmbet fascinant sau recurgând la un dispreț princiar, pe când Micky își dădea seama că se aflau într-o situație fără ieșire.
Pe de altă parte, dacă deznădejdea reprezenta singurul rezultat, poate că mistuirea iluziilor nu era totuși chiar atât de dezirabilă.
Micky se așeză din nou la masă.
- Unde s-a produs dispariția lui Lukipela?
Leilani își îndreptă privirea spre fereastra bucătăriei, însă s-ar fi zis că, de fapt, contempla ceva aflat departe, deopotrivă în timp și în spațiu, dincolo de întunericul care coborâse între timp.
- În Montana. În locul acela din munți.
- Când asta?
- Acum nouă luni. Pe 19 noiembrie. Ziua lui Luki era pe 20. Atunci, ar fi împlinit zece ani. În viziunea doctorului-catastrofă, vindecarea noastră de către extratereștri se producea înainte ca noi să fi trecut pragul vârstei de zece ani. Eu și Luki urma să devenim „normali” până să atingem vârsta de zece ani, așa i-a promis el Sinsemillei.
- „Lumini stranii pe cer”, cită Miky, „raze verzuir care te trag din pantofi, sus de tot până la navva-matrice”.
- Eu, una, n-am văzut așa ceva. Dar mi s-a spus că exact asta i s-a întâmplat lui Luki.
- Ți s-a spus?! se miră Gen. Despre cine e vorba, dragă?
- De așa-zisul taică-meu. În ziua aceea, după-amiaza târziu, a parcat rulota undeva lângă șosea. Nu era un teren de campare. Nici măcar un popas în toată regula, unde să găsești niște dușuri sau măcar mese pentru picnic. Era pur și simplu un fel de tăpșan la marginea drumului. Cu păduri de jur împrejur. A zis că vom merge într-o parcare pentru rulote abia mai târziu. Voia întâi să ne ducem în locul acela special, la vreo trei kilometri mai încolo, unde un tip pe nume Carver sau Carter parcă, susținea că fusese răpit de niște calamari roșii de pe Jupiter sau cam așa ceva. Am crezut că o să ne târască pe toți până acolo, ca de obicei, dar după ce a detașat de rulotă automobilul mic pe care îl remorcăm în permanență, a spus că îl ia doar pe Luki cu el.
Fetița tăcu.
Micky nu insistă să afle mai multe detalii. Simțea nevoia să știe ce se întâmplase în continuare, dar într-un fel parcă nu voia totuși să afle.
După un timp, Leilani întoarse privirile spre Micky, abandonând imaginile acelui noiembrie din trecut.
- Mi-am dat seama de-atunci ce se petrecea. Am vrut să merg cu ei, dar Preston nu m-a lăsat. Iar Sinsemilla... m-a reținut cu forța.
O nălucă traversă în fugă memoria fetiței, un duh plăpând ca o jucărie stricată, șonticăind cu un picior mai lung decât celălalt. Micky zărea parcă aievea silueta acestei apariții în ochii albaștri ai fetei.
- Țin minte cum Lukipela s-a dus la mașină, șchiopătând, cu pantoful lui ortopedic cu talpă groasă, cu piciorul țeapăn și legănându-și ciudat bazinul, cum făcea de fiecare dată când pășea. Și pe urmă... când au demara.... Lukipela s-a uitat înapoi spre mine. Nu-i vedeam fața clar, din cauza geamului murdar. Mi s-a părut că îmi făcea cu mâna.
14.
Instalat fericit la masă, pe taburetul lui, prostovanul de Burt Hooper știe despre el că e un camionagiu, care mănâncă pui cu crochete de cartofi, însă habar n-ar că e leit Forest Gump, bun la suflet, dar, oricum, un gogoman. Bine intenționat, domnul Hooper arată spre coridorul care duce la toalete.
Cei doi cowboys pornesc în același timp spre Curtis.
Donella strigă după ei, dar nici măcar ea, în pofida dimensiunilor ei impunătoare, nu-i poate opri doar cu vorba.
În dreapta lui Curtis, se găsește o ușă pivotantă, cu o inserție ovală din sticlă. Hubloul acesta este plasat prea sus ca să poată vedea prin el, așa că împinge ușa ca să treacă, fără să știe ce se află dincolo.
A ajuns într-o bucătărie de restaurant, pardosită cu plăci de gresie albă. Șirurile de mașini de gătit, cuptoare, frigidere, ciuvete și mese de pregătit mâncarea, toate din oțel inoxidabl, strălucitoare și bine frecate formează un labirint de coridoare prin care un băiețel poate foarte bine scăpa, furișându-se în grabă, ghemuit.
Nu toate mâncărurile servite în restaurant sunt pregătite de către cei doi bucătari din sala de mese. În bucătărie lucrează multe persoane, toate ocupate până peste cap. Nimeni nu pare să-i dea atenție lui Curtis când intră acolo.
De la un cuptor la altul, pe lângă o plită de gătit mai lungă, pe lângă un șir de tigăi adânci pline de ulei încins care sfârâie, ocolind capătul unei mese alungite pentru pregătit mâncarea, Curtis se strecoară repede într-o nișă îngustă, care are pe jos niște preșuri de cauciuc nu prea bine fixate.
Se ghemuiește pe vine, sperând că a reușit să se facă nevăzut până să apară cei doi cowboys. Încearcă să nu se ciocnească de bucătari, ocolindu-i ba prin stânga, ba prin dreapta. Degeaba, însă, de data asta nu mai trece neobservat.
- Hei, puștiule!
- Ce cauți aici, băiete?!
- Ia, bagă de seamă, bagă de seamă!
Tocmai intră în următoarea nișă, afundându-se și mai mult în bucătăria uriașă, când îi auzi pe cei doi cowboys, care se apropie. Da, ei sunt, nu încape nicio îndoială. Aroganți și setoși de sânge ca niște ofițeri din Gestapo, se năpustesc pe ușa batantă, tropăind cu cizmele pe pardoseala de gresie.
Ca reacție la apariția celor doi, bucătarii amuțesc și încremenesc pentru o clipă ca niște marionete. Nimeni nu întreabă cine sunt acești intruși fioroși, nimeni nu îndrăznește să mai atingă vreo oală, de teamă să nu atragă atenția, poate fiindcă toți se tem că ar putea fi vorba de niște agenți federali de la serviciul de imigrații, veniți special să facă o razie în căutarea unor străini intrați ilegal în țară.
Dar, datorită prezenți celor doi intruși, Curtis are acum aliați.
În timp ce băiatul ghemuit pe vine înaintează în salturi prin bucătărie, bucătarii, spălătorii de vase se dau la o parte din calea lui, îl lasă să treacă, fac un paravan din trupurile lor, ca să-l ascundă de privirile celor doi cowboys și îl dirijează cu gesturi discrete spre ceea ce puștiul presupune că este o ieșire de serviciu.
E speriat rău, simte din plin gustul amar al morții care stă la pândă, toracele i s-a chircit de tot, iar fiecare răsuflare a devenit un chin, inima îi bate ca o ciocănitoare furioasă, dar cu toate astea simte aromele delicioase de pui la rotisor, friptură la cuptor și cartofi prăjiți. Frica nu-i anihilează complet foamea și, în ciuda salivei amare, apetitul i-a rămas intact.
Zgomotele din urma lui îi indică faptul că asasinii încearcă să-l înhațe. Se aud glasuri supărate, când bucătarii își dau seama că acești doi cowboys nu dețin autorizațiile necesare pentru a le verifica actele și protestează împotriva prezenței lor acolo.
La o masă plină cu teancuri de farfurii curate, Curtis se oprește și, rămânând tot pe vine, îndrăznește să ridice capul. Trage cu ochiul printre două vrafuri de farfurii și îl vede pe unul dintre urmăritori cam la vreo cinci metri distanță.
Urmăritorul e chipeș, cu o față aproape prietenoasă. Dacă, în loc să-i scapere ochii de furie, s-ar apuca brusc să zâmbească și ar deveni amabil, n-ar fi exclus ca bucătarii să treacă de partea lui și să-l ajute să-și captureze prada.
Dar, deși uneori se lasă amăgit de aparențe, Curtis e suficient de perspicace, încât să-și dea seama că omul acesta emană prin toți porii toxinele ucigașe care i-au viciat creierul.
În timp ce înaintează pe culoarul unde se pregătesc salatele, străinul privește în stânga, în dreapta, împingând la o parte pe bărbații și femeile care îi stau în drum, de parcă ar fi niște piese de mobilier. Complicele nu se vede imediat în spatele lui; probabil că a luat-o pe altă parte.
Pe jumătate ghemuit, clătinându-se dintr-o parte în cealaltă și balansând din brațe ca să-și păstreze echilibrul, așa cum fac maimuțele când fug speriate, băiatul ocolește prin capăt o masă lungă și se întâlnește cu un bucătar, care își plimbă privirile prin bucătăria imensă, urmărind mișcările hăitașilor. Bucătarul în uniformă albă e un înger, probabil, din moment ce ține în mână un pachet cu crenvuști proaspeți.
O bubuitură zgâlțâie încăperea, făcând să zdrăngăne vesela. Cineva se năpustește prin ușile batante, venind de pe holul care duce la toalete, pe urmele celor doi cowboys.
Alți pași grăbiți răsună greoi pe pardoseala cu gresie. Glasuri. Pe urmă, strigăte:
- FBI! FBI! Stai, stai, stai!
Curtis pune mâna pe crenvuști.
Surprins, bărbatul dă drumul pachetului.
Bucuros de comoara lui gastronomică, Curtis o zbughește pe lângă bucătar spre libertate și o cină improvizată, surprins de sosirea agenților FBI, dar nicidecum liniștit de această turnură neașteptată a evenimentelor.
„Când plouă, toarnă cu găleata”, așa spunea maică-sa. „Dar când vin inundațiile, noi nu intrăm în panică, nu-i așa, băiete?” Iar el știa întotdeauna răspunsul la această întrebare mai mult retorică: „Nu, noi nu intrăm niciodată în panică”. Iar ea obișnuia să mai adauge: „Și de ce nu intrăm în panică în timpul inundațiilor?!” La care el zicea: „N-avem timp de asta, fiindcă trebuie să înotăm!”
În spatele lui, în altă parte a bucătăriei, niște farfurii cad și se sparg, iar o oală de supă sau vreo cratiță, se răstoarnă pe pardoseală.
Pe urmă, se aud focuri de armă.
15.
Cafeaua fiersese prea mult și devenise cam amară. Ajunsă la a treia ceașcă, pe Miky n-o mai deranja gustul pe care-l căpătase lichidul. De fapt, povestea lui Leilani răscolise în Micky o profundă amărăciune, care își găsea un corespondent perfect în aroma cafelei.
- Prin urmare, tu nu crezi că pe Lukipela l-au luat extratereștrii, îi zise Geneva fetiței.
- Nu, dar mă prefac, zise Leilani încetișor. De față cu doctorul Doom, simulez că dau crezare poveștii lui, că aștept cu nerăbdare ziua când Luki va veni înapoi la noi - poate peste un an, peste doi - vindecat la trup. E mai prudent așa.
Micky era cât pe-aci să întrebe dacă Sinsemilla credea că extratereștrii îl răpiseră pe Luki. Dar, pe urmă, își dădu seama că femeia pe care o întâlnise mai devreme avea toate motivele să accepte cu ușurință o asemenea poveste.
Leilani luă prima îmbucătură din a doua porție de plăcintă. Mesteca tacticos, prea mult poate, având în vedere cât de coaptă era umplutura de mere rase, și privea lung la farfurie, nedumerită parcă de gustul schimbat al desertului.
- Dar ce motiv ar avea omul ăsta să omoare un copil nevinovat? întrebă Geneva.
- Asta face el. La fel cum poștașul distribuie corespondența, spuse Leilani, ridicând din umeri. Citește despre el și o să te lămurești.
- Dar nu te-ai dus la poliție, remarcă Micky.
- Cine? Eu, un copil?
- Polițiștii țin seama de ceea ce spun copiii, interveni Geneva.
Micky știa din experiență că nu puteai pune bază pe așa ceva.
- Oricum, indiferent dacă poliția te-ar crede sau nu, cert e că n-ar înghiți povestea tatălui vitreg despre vindecări de pe alte planete.
- Nici pomeneală să le spună el așa ceva. Tipul susține că extratereștrilor nu le place să li se facă publicitate. Și asta nu fiindcă ar fi modești. Doctorul Doom zice că, dacă povestim cuiva despre ei, n-o să-l mai aducă pe Luki înapoi niciodată. Prin urmare, n-avem voie să vorbim despre extratereștri decât între noi. Sinsemilla respectă această interdicție.
- Dar, dacă ar trebui să explice unde a dispărut Luki, ce-ar spune? întrebă Geneva.
- În primul rând, nimeni n-ar avea cum să remarce sau să se gândească să întrebe așa ceva. Suntem veșnic în mișcare, cutreierând toată țara. Nu avem niște vecini permanenți și nici prieteni, cu excepția oamenilor cu care facem cunoștință întâmplător, bunăoară, când ne oprim seara în vreun camping, pentru ca, apoi, să nu ne mai întâlnim niciodată cu ei. De mult de tot, Sinsemilla a rupt orice relația cu rudele ei. Asta a fost înainte să mă nasc eu. N-am cunoscut pe nimeni din familia ei, nici măcar nu știu pe unde locuiesc rudele ei. Nu vorbește niciodată despre ele; doar din când în când nu se poate abține să nu remarce că erau niște indivizi intoleranți și gomoși - deși, cum bănuiți, probabil, ea folosește un limbaj mult mai colorat.
Fetița duse cu furculița la gură încă o bucată de plăcintă, mestecând din nou cu aceeași expresie de stoicism, de parcă ar fi mâncat conopidă, nu cu scârbă, ci cu indiferență.
- Bun, dar dacă poliția întreabă de Luki... începu Geneva.
- Nu contează. Vor zice că n-a existat niciodată, fabulez eu, ca atunci când îți născocești prieteni de joacă imaginari.
- Dar nu se poate, dragă, i-ar prinde cu minciuna.
- Ei, ba bine că nu, se poate foarte bine. Și până să apară doctorul Doom, Sinsemilla se muta de colo-colo. A fost cu mai mulți bărbați, în perioada aceea; unii se drogau, alții vindeau droguri, dar toți alergau după chilipiruri, toți se mutau dintr-un loc în altul, fiindcă, dacă n-o făceau, riscau ca poliția locală să-i bage la zdup. În fine, cine știe pe unde or mai fi acum tipii ăștia sau dacă și-ar mai aminti veunul de Luki - or dacă ar mai admite măcar că l-au cunoscut.
- Certificatele de naștere, sugeră Micky. Acestea ar constitui o dovadă. Unde te-ai născut? Luki unde s-a născut?
Încă o îmbucătură de plăcintă înghițită cu un aer posomorât.
- Nu știu, zise Leilani.
- Nu știi unde te-ai născut?
- Sinsemilla zice că ursitoarele nu au cum să te găsească și să-ți taie firul vieții, dacă nu știu unde te-ai născut, dar n-au cum să afle asta, dacă nici tu nu vei pomeni vreodată numele locului, așa că atunci vei trăi veșnic. Zice că noi ne-am născut acasă, dar nu știu unde anume. În cel mai bun caz... poate cu o moașă. Aș rămâne absolut stupefiată, dacă aș afla că nașterile noastre au fost înregistrate vreodată undeva.
Cafeaua amară se răcise. Micky sorbea totuși din ea, ca și cum s-ar fi temut că, dacă n-o bea, ar fi adus coniacul și l-ar fi băut, indiferent de obiecțiile lui Leilani. Alcoolul nu-i potolea niciodată furia. Numai mânia o mai făcea să meargă înainte, așa că până de curând nici nu voie să renunțe la ea.
- Știi numele tatălui tău, spuse Geneva, încrezătoare. Dacă l-ai putea găsi...
- Nu sunt sigură că eu și Lukipela avem același tată. Sinsemilla nu ne-a spus niciodată. Poate nu știe nici ea. Luki și cu mine avem același nume de familie, dar asta nu înseamnă nimic, fiindcă nu ăsta e numele tatălui nostru. Nu ne-a spus niciodată cum îl chema.
Micky se cutremură când îi reveniră în minte ochii furibunzi ai Sinsemillei, cu mult alb în jurul pupilelor, ca doi aștri lunari din alte galaxii.
- Ea îi zice simplu „Klonk”, susținând că ăsta e zgomotul care se auzea dacă ciocăneai cu degetul în țeasta lui. Îl urăște enorm și poate de-aceea ne urăște un pic și pe noi - pe mine și pe Luki. Iar pe Luki mai mult decât pe mine, nu știu de ce.
În ciuda lucrurilor pe care le știa despre Sinsemilla Maddoc, Geneva nu suporta această acuzație împotriva femeii.
- Leilani, scumpete dulce, și așa profund tulburată psihic cum e, ea tot mama ta rămâne, iar în felul ei te iubește foarte mult.
Mătușa Gen nu avea copii, dar nu fiindcă așa voise ea. Dragostea pe care nu avusese niciodată ocazia să o dăruiască unei fiice sau unui fiu își păstrase intact tot potențialul, devenind un mare rezervor afectiv, din care sentimentele ei se revărsau acum asupra tuturor ființelor pe care le întâlnea.
- Nicio mamă nu-și detestă copilul, draga mea. Nicio mamă, crede-mă.
Nu era prima oară când Micky regreta căGeneva nu era mama ei. Cât de diferită ar fi fost viața ei - complet lipsită de furie și de impulsuri autodistructive.
- Unul dintre motivele care mă determină să cred că îl urăște pe Luki mai mult decât pe mine este numele pe care i l-a dat, insistă Leilani. Zice că mie mi-a spus Leilani, adică „floare cerească”, fiindcă poate așa.... lumea nu va mai vedea în mine doar o infirmă jalnică. La biata Sinsemilla, asta înseamnă culmea grijii materne. Dar tot ea zice că a știut cum va fi Luki, încă dinainte de a-l aduce pe lume. În havaiană, Lukipela înseamnă Lucifer.
Geneva părea atât de îngrozită, încât n-ar fi fost de mirare dacă ar fi adus la masă coniacul care o tot tentase pe Micky, dar de data asta pentru sine, ca să-și ridice moralul.
- Niște fotografii, sugeră Micky. Poze cu tine și cu Luki. În felul acesta s-ar demonstra că n-a fost doar fratele tău imaginar.
- Au distrus toate fotografiile cu el. Pentru că, atunci când va veni înapoi cu extratereștrii, va fi perfect din punct de vedere fizic. Cine l-ar vedea în poze așa plin de diformități și-ar da seama imediat că numai niște ființe de pe altă planetă ar fi putut să-l vindece. Acum, doar în gând mai pot vedea chipul lui. N-am să uit nicicând cum arăta, insistă fetița, cu un glas mai blând, dar și mai pătrunzător totodată, așa cum aerul își face loc acolo unde apa nu ajunge. Nu se poate să fi fost pe pământul ăsta și să fi suferit, așa cum a suferit el, ca, apoi, să dispară complet, de parcă nici n-ar fi trăit vreodată. Nu e drept așa ceva. Fir-ar să fie, nu e drept deloc! Cineva are datoria să țină minte, pricepeți?! Cineva.
Dându-și seama de grozăvia situației în care se afla fetița, Geneva amuțise consternată, cuprinsă de un fel de paralizie emoțională trecătoare. Toată viața ei, până acum, Geneva Davis găsise întotdeauna cuvintele de consolare potrivite pentru orice împrejurare, știuse când să le aline semenilor rănile inimii, cu o mângâiere duioasă pe păr, sau când să le alunge teama, cu o sărutare tandră pe frunte.
Cu un aer solemn, Micky termină și a doua porție de plăcintă, mâncând parcă nu pentru a-și satisface propria nevoie sau dorință, ci de dragul celui care nu putea fi prezent acolo, la masă, mâncând parcă în numele lui Luki, un frate căruia îi plăcuse, probabil, plăcinta cu mere și a cărui memorie trebuia alimentată pe parcursul lungii lui absențe.
16.
Împușcături, dar și cârnați. Vânători periculoși, dar haosul oferă acoperire.
Curtis speră că nu va trebui să tragă nimănui un șut în organele sexuale, ceea ce nu înseamnă că nu e pregătit să facă tot ce este necesar pentru a supraviețui.
Din fire, el e o persoană mai degrabă visătoare decât calculată, mai mult poet decât războinic, deși se impune să aibă o atitudine ori poetică, ori războinică atunci când strânge la piept pachetul cu cârnați.
Ocolind și trecând pe sub alte mese de gătit, pe lângă bufete înalte cu rafturi pline de vrafuri de farfurii, pitindu-se în dosul imensității aparatelor culinare, Curtis se deplasează constant spre capătul bucătărie.
Niciunul dintre angajați nu se mai oferă să-l dirijeze. Acum, ei sunt preocupați să se ferească, să se târască pe burtă ca soldații prin tranșee și să îngâne rugăciuni, fiecare dintre ei fiind hotărât să-și păzească fundul prețios pe care mămica i l-a pudrat cândva drăgăstos cu talc.
Curtis aude cum gloanțe de plumb ricoșează șuierând sau țiuind în contact cu capacele aragazelor sau cu alte suprafețe metalice, înfingându-se în lemn sau tencuială. Vesela împușcată explodează într-un vacarm infernal; sub ploaia de gloanțe, rafturile metalice sună discordant; dintr-o instalație frigorifică distrusă, agentul de răcire se evaporă rapid ca o ceață toxică, fluierând aidoma unor spectatori nemulțumiți de concertul unor muzicieni netalentați; poate că, la urma urmei, chiar va redeveni poetic, în mijlocul unui asemenea tărăboi.
Agenții federali nu obișnuiesc să înceapă tratativele prin focuri de armă, ceea ce înseamnă că tot cei doi cowboys au deschis ostilitățle.
Lucrurile au luat o turnură uimitoare, dar tămbălăul din jur îl împiedică pe Curtis să înțeleagă pe deplin ce se întâmplă, de fapt. Dacă autoritățile federale au detectat prezența forțelor ostile care îl urmăresc pe băiatul orfan, înseamnă că au luat act și de existența băiatului, iar dacă i-au recunoscut pe urmăritori, nu se poate să nu-l recunoască și pe băiat.
Curtis avusese senzația că e urmărit de un pluton întreg. Dar dacă o fi un regiment, poate? Iar dușmanii dușmanilor lui nu sunt întotdeauna prietenii lui, categoric nu, în cazul acesta.
Trece de marginea unei alte niște și dă peste un angajat așezat pe podea, ghemuit într-un colț, la capătul unui șir de bufete. Bucătarul pare paralizat de frică.
Într-un colț al bucătăriei, urlă un bărbat. Poate că a fost împușcat. Curtis n-a mai auzit niciodată țipătul unei victime lovite de gloanțe. E ca un răcnet hidos de agonie. A mai auzit urlete din-astea și înainte, prea des chiar. Greu de crezut că o rană de glonț poate declanșa asemenea zbierete îngrozitoare.
Urletele înfiorătoare acționează asupra sângelui băiatului ca oțelul asupra laptelui și, deși o rafală bubuitoare de împușcături pune capăt țipetelor, băiatului tot îi îngheață sângele în vine. I-a pierit cheful și de crenvuști dar tot îi strânge în mână cu îndârjire, știind din experiență că, și după greața provocată de frică, tot te apucă foamea.
În plus, el n-are voie să uite de Old Yeller. „Cățel cuminte! Vin acum, cățel mic și scump.”
Îi țiuie urechile de la lungile rafale de împușcături. Acum însă când vacarmul a încetat, Curtis aude oameni țipând - doi bărbați înjură, iar o femeie murmură rugăciune după rugăciune. Tonul glasurilor lor sugerează că lupta nu s-a terminat și că, poate, nici nu va fi scurtă; nici urmă de calm în vocile lor - doar spaimă, teroare, prudență.
Când se apropie de capătul bucătăriei, vede câțiva angajați care se îmbulzesc să iasă pe ușă.
Întâi, se gândește să meargă după ei, dar pe urmă observă că intră toți într-un răcitor încastrat în zidărie, cu intenția, probabil, de a închide bine ușa izolată din fier. Un bun refugiu contra gloanțelor.
Dar Curtis nu vrea un refugiu, ci o ieșire pe unde să fugă. Repede de tot.
Încă o ușă. Dincolo se află o cămară mică, iar în celălalt capăt o ușă. Înăuntru, pe ambele laturi, rafturi metalice perforate, pe care sunt depozitate bidoane din plastic pline cu suc de portocale, suc de mere, lapte, dar și cartoane cu ouă, calupuri cu brânză...
Înșfacă mânerul unui bidon cu suc de portocale, propunându-și să nu uite să revină într-o bună zi în Utah - presupunând că reușește acum să scape teafăr de-aici - ca să aducă înapoi recipientul, dar și crenvuștii. Deși e sincer în intenția de a plăti pentru ceea ce ia acum, tot se simte ca un hoț.
Punându-și toate speranțele în ușa din capăt, Curtis descoperă că aceasta se deschide spre o încăpere mai mare, unde, fiind mai cald, sunt depozitate produse care nu au nevoie să stea la rece; cutii cu șervețele de masă, hârtie igienică, detergenți lichizi, ceară de parchet.
În mod logic, magazia aceasta ar trebui să dea spre o rampă de încărcare sau spre o parcare; într-adevăr, de partea cealaltă a următoarei uși presupunerea lui se confirmă. O adiere caldă, fără arome culinare și fără miros de gloanțe îl întâmpină zglobiu, ca un câine jucăuș, și îi răvășește părul.
O ia la dreapta pe rampa aproape întunecată și, dintr-un salt, ajunge în capăt. Coboară patru trepte de piatră și nimerește într-o parcare mai slab luminată decât cele pe care le-a văzut înainte.
Probabil că majoritatea vehiculelor de aici aparțin angajaților de la restaurant, stația de benzină, motel și magazine.
Ținând într-o mână bidonul cu suc delicios, iar în cealaltă pachetul cu crenvuști, Curtis o zbughește printre două automobile, dorind cu disperare să dispară de-acolo înainte ca toți urmăritorii să tabere deodată asupra lui.
În momentul în care se contopește cu umbrele dintre vehicule, aude strigăte, tropăituri - brusc atât de aproape.
Se răsucește brusc, cu fața spre direcția din care a venit, gata să-l împroaște cu sucul din bidon pe primul agresor care ar apărea. Crenvuștii nu-s buni pe post de armă. Instrucțiunile de autoapărare primite de la mama lui nu s-au referit niciodată la cârnați. Așa că, în afară de suc, nu-i rămâne decât să tragă șuturi în organele sexuale.
Doi, trei, cinci bărbați țâșnesc prin fața mașinilor parcate paralel, ca o haită formidabilă de specimene voalate, toți purtând ori veste negre, ori hanorace negre, cu literele FBI strălucind albe pe piept și pe spate. Doi au puști, ceilalți pistoale.
Sunt atât de concentrați la ieșirea din spate a restaurantului, încât, trecând prin dreptul lui Curtis, niciunul nu-l observă.
Băiatul scapă neatins și rămâne în posesia periculosului bidon cu suc și a inofensivilor crenvuști. Inspirând adânc aerul fierbinte al deșertului și scoțându-l afară mai cald decât îl absorbise, băiatul se îndreaptă spre vest, folosind vehiculele angajaților pe post de paravan. Nu prea știe încotro s-o apuce, însă abia așteaptă să se îndepărteze de acest complex de clădiri.
Ocolește prin spate o camionetă Dodge, intrând repede pe un alt culoar, iar aici îl așteaptă cățeaua credincioasă, o formă neagră stropită cu niște spirale albe. E în alertă, cu urechile ciulite, nu fiindcă a adulmecat mirosul de crenvuști, ci pentru că simte primejdia în care se află stăpânul.
- Bravo, cățea cuminte. Hai să plecăm de-aici!
Cățeaua se rotește și-o ia din loc, nu alergând, ci la pas, ca să rămână lângă băiat. Bizuindu-se pe simțurile ei fine și știind că nu-l va conduce spre posibili complici ai celor doi cowboys și nici spre alți agenți federali înarmați până în dinți, Curtis se lasă călăuzit de ea.
17.
Tuturor, cu excepția lui Noah Farrel, „Căminul celor singuratici și uitați de mult”, le era cunoscut sub denumirea de Sanatoriul „Cielo Vista”. Numele așezământului sugera o perspectivă paradisiacă, dar oferea în schimb doar un colț de purgatoriu.
Nu prea știa de ce, în mintea lui, dăduse acestei instituții un nume cu niște conotații atât de emoționale. Viața, în general, îl lecuise de orice sentimentalism, deși nu putea nega faptul că avea și acum o oarecare disponibilitate spre romantism.
Asta nu însemna totuși că azilul amintit ar fi fost cumva „romantic”, abstracție făcând poate de arhitectura cu influențe spaniole și aleile cu bolți umbrite de buganvilea. În ciuda acestor arbuști plăcuți, nimeni nu s-ar fi gândit să vină aici în căutare de iubiri și aventuri cavalerești.
Azilul era un așezământ privat, cu un personal devotat și prietenos. Noah aprecia profesionalismul angajaților, însă zâmbetele și saluturile lor i se păreau false, nu fiindcă s-ar fi îndoit de sinceritatea lor, ci pentru că și lui îi venea greu să arboreze un surâs sincer în acest loc și pentru că îl copleșea un asemenea sentiment de vinovăție, încât se simțea incapabil să exteriorizeze vreo emoție.
În holul principal de la parter, dincolo de biroul asistentelor, Noah se întâlni cu Richard Velnod.
Richard prefera să i se spună Rickster, cum îl poreclise afectuos tatăl lui.
Rickster mergea, târșâindu-și picioarele și zâmbind visător, ca și cum Moș Ene i-ar fi trecut pe la gene, îmbiindu-l la somn. Înfățișarea lui - gâtul gros, umerii mari și rotunzi, brațele și picioarele scurte - te ducea cu gândul la niște personaje de basm, făpturi cuminți și inofensive care nu vor răul nimănui.
Mulți oameni, când văd o persoană grav afectată de sindromul Down, au sentimente de milă, jenă, neliniște. Noah însă de fiecare dată când îl vedea pe acest băiat care, deși avea douăzeci și șase de ani, într-un fel tot băiat rămânea pentru totdeauna, conștientiza foarte clar că imperfecțiunea constituia un numitor comun în această lume și se bucura, totodată, că era capabil să-și îndrepte defectele, dacă dorea acest lucru.
- Oare buburuzelor le place pe întuneric? întrebă Rickster.
- Există vreo buburuză pe-aici?! se miră Noah.
Rickster ținea palmele făcute căuș și lipite, ca și cum ar fi ascuns în ele vreo comoară pe care se pregătea să o aducă prinos în fața unui tron sau altar.
Când Noah se înclină mai aproape ca să arunci o privire, Rickster desfăcu mâinile, șovăitor. În scobitura mâinii, de dedesubt, se târa o buburuză, cu carapacea roșie ca o mărgea lustruită.
- Ar vrea să zboare un pic, remarcă Rickster, închizând la loc căușul palmelor. O să-i dau drumul, continuă el, aruncând o privire pe fereastră spre noaptea care tocmai se lăsase. I-o fi frică. Voiam să zic afară, în întuneric.
- Mă pricep la buburuze, spuse Noah. Le place noaptea tare mult.
- Zău?! Cerul se pierde în beznă și totul capătă dimensiuni uriașe. N-aș vrea să-i fie frică.
Trăsăturile blânde ale lui Rickster, la fel ca și ochii lui serioși exprimau o bunătate naturală, pe care nu avusese nevoie s-o învețe de la nimeni, precum și o inocență incoruptibilă, care te făceau să nu iei în derâdere grija lui față de insectă.
- Știi, buburuzele se tem rău de păsări.
- Fiindcă păsările mănâncă mulți gândăcei.
- Exact, așa e. Dar o mulțime de păsări se duc noaptea la culcare și nu mai ies decât dimineața. Buburuza ta nu poate păți nimic pe întuneric.
Cu fruntea teșită, nasul turtit și trăsăturile colțuroase, chipul lui Rickster părea mai potrivit pentru expresii morocănoase, dar de data asta un zâmbet larg și frumos îi lumină toată fața.
- Știi, eu nu țin captivă nicio vietate!
- Știu.
Muște, furnici, fluturi de noapte, obosiți după ce s-au lovit îndelung de geam, păianjeni urzitori, gâze speriate - toate astea și multe altele fuseseră salvate de acest om-copil, care le scosese din Cielo Vista și le redase libertatea.
Odată, când un șoarece infractor mișuna din cameră în cameră și pe coridoare, scăpând de potera comică formată din portari și asistente medicale, Rickster a îngenuncheat și a întins mâna spre el. Simțind parcă spiritul renăscut al Sfântului Francisc, fugarul speriat a zbughit-o drept în palma lui, sus pe brațul lui, oprindu-se, în final, pe umărul lui aplecat. Spre încântarea personalului medical și a pacienților, în aplauzele tuturor, a ieșit afară și i-a dat drumul vietății tremurânde pe pajiștea din spatele clădirii.
Fiind neîndoielnic un șoricel de casă, care prefera viața la gura sobei și nu cursele pe câmp, mai mult ca sigur, că bietul animal a stat pitit printre flori doar ca să-i treacă spaima. Iar, pe înserate, s-a fofilat, probabil înapoi, în clădirea azilului, unde era cald și nu-l pândea nicio pisică.
Aceste acte salvatoare îi întăreau lui Noah convingerea că, pentru Rickster, statutul de pacient internat la Cielo Vista, în ciuda grijii manifestate de personalul medical și a confortului oferit, reprezenta o situație nefirească pentru orice formă de viață.
Până la vârsta de șaisprezece ani, băiatul trăise în lumea de-afară, cu mama și tatăl lui. Dar părinții lui muriseră într-un accident de mașină, provocat de un șofer beat pe Pacific Coast Highway; la numai zece minute distanță de casă, bieții oameni se treziseră mai aproape însă de paradis.
Unchiul lui Rickster, executorul testamentar, era și tutorele băiatului. Deoarece reprezenta o povară jenantă pentru rudele lui, Rickster a fost expediat la Cielo Vista. A ajuns aici sfios, speriat, docil. După o săptămână a deveni binefăcătorul gărgărițelor, eliberatorul șoriceilor.
- Am mai dat drumul unei buburuze o dată, poate de două ori chiar, dar asta s-a întâmplat ziua, pe lumină.
Bănuind că lui Rickster îi era, poate, cam frică de întuneric, Noah zise:
- Vrei s-o duc eu afară și să-i dau drumul?
- Nu, mersi. Vreau să văd eu cum pleacă. O s-o pun pe trandafiri. O să-i placă tare mult.
Cu mâinile făcute căuș și lipite de piept, într-un gest protector, porni târșâind picioarele spre hol și ușa din față.
Noah își simțea și el picioarele ca de plumb, dar făcu efortul să nu și le târșâie pe porțiunea de culoar cât mai avea de mers până la camera Laurei.
Ca și cum abia atunci și-ar fi adus aminte că voia să-i spună ceva, eliberatorul de buburuze strigă:
- Laura nu e azi aici. S-a dus pe-acolo unde se duce ea.
- Unde, adică? se miră Noah, oprindu-se.
Fără să privească înapoi, băiatul spuse:
- În locul acela trist.
În capătul culoarului camera ei era mică, dar nu înghesuită; nimic dinăuntru nu-ți sugera că te afli într-un spital sau sanatoriu.
Singura lumină venea de la una dintre veiozele de pe noptierele care flancau unicul pat din cameră. Laura nu participa la programul comun al celorlalți pacienți și, deoarece era incapabilă să întrețină relații cu alți oameni, nu avea nici colege de cameră.
Desculță, îmbrăcată cu niște pantaloni albi de bumbac și o bluză roz, ședea lungită pe pat, peste cuvertura mototolită, cu capul pe pernă, cu spatele la ușă și la veioză, cu fața într-un con de umbră. Nu se mișcă deloc când intră el și nici nu dădu vreun semn că sesizase prezența lui, deși Noah trecuse de cealaltă parte a patului și privea în jos spre ea.
Unica lui soră, acum de douăzeci și nouă de ani, avea să rămână pentru totdeauna un copil în inima lui. Nenorocirea survenise când fata avea doisprezece ani. Până atunci, fusese ca o rază de lumină, singura strălucire într-o familie care, altminteri, trăia în umbră și se hrănea din obscuritate.
Frumoasă la doisprezece ani, frumoasă întrucâtva și acum, stătea întinsă pe partea stângă, expunând privirilor doar profilul de pe partea dreaptă, cea nemarcată de violența care îi schimbase viața. Jumătatea ascunsă a feței, îndesată în pernă, era emisfera nevăzută, unde funiile cicatricilor exterioare mențineau întreagă structura osoasă.
Deși nici cel mai priceput chirurg plastic nu ar mai fi reușit să-i redea frumusețea, o mare parte din grozăvia hidoșeniei ar fi putut totuși dispărea de pe fața ei mutilată, scoțând la iveală un chip cu trăsături comune. Cu toate acestea, societățile de asigurare refuză să achite costul operațiilor estetice scumpe, atunci când pacientul a suferit și leziuni grave pe creier, care spulberăă orice speranță de a mai duce o viață normală.
Așa cum îl prevenise și Rickster, Laura se izolase într-unul dintre locurile ei tainice. Uitând de tot ceea ce o înconjura, privea fascinată într-o altă lume plămădită din amintiri sau fantezie, ca și cum ar fi contemplat o piesă de teatru jucată pentru un singur spectator.
Noah îi rosti numele, dar, așa cum se aștepta, Laura nu reacționă. O mângâie pe frunte. Niciun fel de tresărire și nicio clipire.
Nu vorbea decât arareori și nu-l recunoștea niciodată pe Noah. Chiar dacă mai ținea minte câte ceva din perioada când fusese sănătoasă, amintirile acestea difuze erau împrăștiate peste peisajul sumbru al minții ei în niște fărâme atât de minuscule, încât nu mai avea cum să le recompună la loc, la fel cum nici bucățele de scoici sparte, numai pot fi lipite într-un întreg, oricât ai încerca.
Oricât de greu i-ar fi fost s-o vegheze când se afla în această transă de disperare, Noah era mulțumit totuși că sora lui nu se refugiase pe un tărâm și mai tulburător, unde se rătăcea uneori. În locul acela mai neospitalier chiar, ochii ei secați de lacrimi se umpleau de groază, iar frica altera jumătatea frumoasă a feței ei.
- Cu banii câștigați pe cazul ăsta, putem plăti încă șase luni de sanatoriu, îi spuse Noah. Așa că, acum, avem acoperită prima jumătate a anului următor.
A-i asigura Laurei cele necesare era motivul pentru care muncea, motivul pentru care locuia într-un apartament cu chirie mică, motivul pentru care o rablă de mașină, nu călătorea niciodată și își cumpăra haine de la angrosiști. A-i asigura Laurei cele necesare era însăși rațiunea sa de a fi.
Dacă s-ar fi purtat ca o persoană responsabilă, atunci, demult, când ea avea doisprezece ani, iar el șaisprezece, dacă ar fi avut curajul să se revolte împotriva familiei lor mizerabile și ar fi făcut ce trebuia, nu s-ar mai fi întâmplat ca sora lui să fie snopită în bătaie, rămânând mai mult moartă decât vie. Iar viața ei n-ar mai fi acum un lung șir de vise și coșmaruri cu ochii deschiși, punctate de scurte intervale de placiditate consternată.
- Ți-ar plăcea și ție Constance Tavenall, spuse el. Dacă ai fi avut șansa să crești mare, cred că ai fi semănat foarte mult cu ea.
Când venea în vizită la Laura, vorbea îndelung cu ea. Indiferent dacă era într-o transă ca aceasta sau în stare de veghe, Laura nu reacționa niciodată; s-ar fi zis că nu înțelegea nicio frază din monologul lui. Dar el continua să dea din gură, până ce nu-i mai venea în minte ce să spună și simțea că i se uscase gâtul de tot.
Pentru a suporta povara existenței de zi cu zi și a putea respira în continuare sub greutatea fiecărei nopți, Noah Farrel nădăjduia că, ajutând-o, astfel, pe Laura, își ispășea greșelile. Speranța iertării păcatelor era singura hrană a sufletului său, iar posibilitatea mântuirii i se deschidea ca o oază în deșertul inimii.
Richard Velnod nu se putea elibera pe sine, dar măcar putea reda libertatea unor vietăți - șoareci și fluturi de noapte.
Noah nu se putea elibera pe sine, nici pe sora lui, dar își găsea mulțumirea măcar în faptul că vocea lui, ca o cârpă care șterge praful de pe un geam, ar putea reprezenta o rază de lumină în întunericul unde sălășuia ea.
18.
Băiatul părăsi în fugă parcarea pentru personalul complexului, expunându-se pericolului reprezentat de acel vast spațiu asfaltat; în timp ce ocolește locul destinat camioanelor și intră în cel rezervat doar automobilelor mici, băiatului i se pare că aude împușcături sporadice.
La ferestrele motelului cu două etaje, majoritatea draperiilor au fost trase la o parte. Curioși, locatarii îngrijorați se zgâiesc afară, încercând să descopere sursa vacarmului.
Deodată, zornăitul armelor și panica clienților devin principalele cauze ale tămbăului. Răgete cumplite sfâșie văzduhul nopții.
Claxonând frenetic ca să-și facă loc, un camion cu remorcă se năpustește pe rampa de ieșire de pe autostradă, drept spre benzinărie. Șoferul aprinde și farurile, pentru a semnaliza că vehiculul masiv i-a scăpat de control.
În unele dintre rezervoarele uriașe ale stației de alimentare se află motorină, un combustibil care ia foc repede, dar nu explodează așa ușor; alte rezervoare însă conțin benzină, altfel spus, un bilet sigur spre apocalipsă.
Dacă s-ar întâmpla ca bolidul acesta uriaș să se izbească de pompe și să le spulbere ca pe niște popice, exloziile care s-ar declanșa ar convinge populația pe o rază de cincisprezece kilometri că Dumnezeu Atotputernic, în varianta sa mai aspră din Vechiul Testament, s-a săturat de păcatele oamenilor și își strivește creaturile sub gigantice tălpi de foc.
..........................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu