8-20
Numai mătușa Gen, ultima inocentă de pe pământ, îi putea numi prieteni... pe toți acei paria mândri de felul cum respingeau toate valorile și obligațiile, motivați doar de egoismul lor de paraziți, pentru care sângele altora era însăși substanța vieții.
- Știu că erau niște omeni făcă niciun Dumnezeu, niște haimanale, continuă Geneva.
- Mamei i-au plăcut băieții răi.- Dar nu mi-aș fi putut închipui că unul dintre ei ar... că tu...
Ascultându-și vocea de parcă n-ar fi fost a ei, Micky se miră că putea vorbi despre așa ceva. Până s-o întâlnească pe Leilani, nu știa ce înseamnă destăinuirea. Acum, i se părea doar ceva sfâșietor.
- N-a fost doar un singur nemernic. Mami avea talentul să-i adune... n-au fost toți, dar nici doar unul... fiindcă intuiau de fiecare dată că „e voie”.
Geneva se înclină în față, pe marginea patului, cu umerii strânși, de parcă ar fi vrut să îngenuncheze într-o strană.
- Doar ce se uitau la mine, spuse Micky, și adulmecau ocazia. Când vedeam un anumit zâmbet, îmi dădeam seama că ei știau cum stăteau lucrurile. Zâmbetul... nu era răutăcios, cum ai fi putut crede, ci cumva trist, ca și cum simțeau că va fi prea simplu, iar ei și-ar fi dorit să nu fie așa de ușor.
- Poate că n-a știut, spuse Geneva, pe un ton mai degrabă întrebător.
- I-am spus nu o dată. M-a bătut și m-a făcut mincinoasă. Dar știa că e adevărat.
Apropiindu-și vârful degetelor de nas, Geneva își ascunse fața într-o rugăciune, parcă, sub podul palmelor, ca și cum umbrele din odaie nu ofereau un camuflaj suficient sau ca și cum s-ar fi confesat în capela tainică de sub ochii ei.
Micky puse paharul umed pe un suport de plută de pe noptieră.
- Ținea la amanții ei mai mult decât la mine. Întotdeauna se sătura de ei mai devreme sau mai târziu. Știa și ea că, în final, va ajunge să se sature de ei. Totuși, până în clipa în care ajungea la concluzia că avea nevoie de o schimbare și se hotăra săă-l dea afară pe nemernicul „valabil” în acea perioadă, îi păsa mai puțin de mine decât de el, la fel cum se sinchisea mai puțin de mine decât de ticălosul care venea la rând.
- Când a încetat chestia asta sau, mai bine zis, a încetat vreodată? întrebă Geneva.
Cuvintele ei șoptite revrebau printre ogivele degetelor ei arcuite.
- Când n-am mai fost speriată. Când am crescut suficient pentru a mă putea opune.
Cu mâinile jilave de la paharul rece, Micky își frecă palmele de cearșafuri.
- Aveam aproape doisprezece ani, când a încetat totul.
- N-am știut niciodată, spuse Geneva, amărâtă. Niciodată. N-am avut nici cea mai mică bănuială, măcar.
- Știu, tanti Gen, știu.
- Oh, Doamne, cât de proastă am putut fi! exclamă Geneva.
Micky se răsuci pe pat, punând picioarele pe podea, și se apropie de mătușa ei, pe care o cuprinse tandru pe după umeri.
- Nu, dulceață scumpă, nu, să nu spui niciodată așa ceva despre tine. Ești atât de bună la suflet și de sinceră! Cum să crezi o asemenea grozăvie despre tine?!
- Naivitatea nu e o scuză, decretă Geneva, tremurând și frângându-și mâinile. Poate că am fost proastă, fiindcă am vrut să fiu proastă.
- Știi, tanti Gen, în toți anii aceia, faptul că am știut că tu exiști pe lume m-a ajutat să nu-mi pierd mințile.
- Ba nu, eu?! Geneva oarbă ca liliecii?!
- Da, tu. Datorită ție, am înțeles că oamenii nu sunt toți niște lepădături de teapa celor pe care-i cultiva maică-mea.
Micky încerca să-și păstreze emoțiile închise adânc în inimă, ceea ce și reușise până acum, dar, deodată, ochii i se încețoșară și glasul începu să-i tremure:
- Îmi doream... să fiu ca tine într-o bună zi. Să fiu un om cumsecade ca tine, da, asta îmi doream.
- De ce n-ai venit la mine, atunci, când se întâmplau toate astea? întrebă Geneva, privindu-și mâinile care se contorsionau neîncetat.
- De frică. De rușine. Mă simțeam pângărită.
- Și, după aceea, ai tăcut atâția ani.
- Dar nu de frică, ci... fiindcă tot murdară mă simțeam.
- Scumpa mea, tu ești o victimă, nu trebuie să-ți fie rușine.
- Dar rușinea tot mă copleșește. Și cred că poate... mi-era teamă că dacă vorbeam despre asta, s-ar putea să încep să uit și să renunț la furie. Or, furia m-a ținut pe mine în viață. tanti Gen. Fără ea, ce s-ar mai fi ales de mine? Cu ce-aș fi rămas eu?
- Cu liniștea sufletească, spuse Geneva, ridicând capul și uitându-se în ochii ei. Cu liniștea sufletească, pe care Dumnezeu știe că o meriți.
Micky închise ochii; nu mai voia să vadă dragostea aceea necondiționată pe care i-o arăta mătușa ei, fiindcă n-avea de gând să se lasă pradă emoțiilor și sentimentelor care mocneau în sufletul ei.
Geneva se apropie de Micky și o luă în brațe. Căldura din glasul ei o alina și mai mult decât gestul de tandrețe:
- Șoricelule erai atât de isteață, atât de inteligentă, atât de gulce, atât de plină de viață. Și acum ești la fel. Bogăția ta sufletească a rămas intactă, fiindcă nimeni nu-ți poate răpi darurile primite de la Dumnezeu. Numai tu le-ai putea risipi, șoricelule. Numai tu.
Mai târziu, după ce mătușa Gen plecase deja în camera ei, Micky ședea din nou rezemată de pernele proptite de tăblia patului, neștiind exact dacă, acum, ceva se scimbase sau nu.
Se schimbase totuși ceva - înviase speranța.
Îi spusese Genevei niște lucruri pe care credea că nu le va mărturisi niciodată cuiva, iar faptul că i se destăiuise i se părea cumva o ușurare.
Sorbind gheața topită din paharul de plastic, se decise să renunțe la al doilea rând de vodcă.
Slujbă n-avea. Perspective n-avea. Bani în bancă n-avea. Ce-avea totuși? O rablă de mașină din 1981, cochetă încă pe dinafară, dar uzată ca o mârțoagă obosită.
Micky nu realiză că se dădea jos din pat ca să-și mai umple un pahar decât atunci când ajunse la comodă, unde se trezi că scotea niște cuburi de gheață. După ce deșurubă dopul de la sticla de vodcă, șovăi înainte să-și toarne în pahar. Dar până la urmă își turnă.
Canicula. Întunericul. Din când în când zornăitul cuburilor de gheață care se mișcau singure, fiindcă se topeau în frapieră.
25.
Erau zile când Sinsemilla puțea a varză călită. În alte zile însă împrăștia în jur efluvii de roze.
Lunea se întâmpla să miroasă a portocale, marțea a țelină și păstârnac, miercurea, un pic a zinc și praf de cupru, joia, a tartă cu fructe, aromă care i se părea lui Leilani că se potrivea cel mai bine cu personalitatea mamei sale.
Biata Sinsemilla era o adeptă convinsă a aromaterapiei, crezând, totodată, în eliminarea toxinelor printr-o osmoză inversă într-o baie fierbinte bine dozată cu substanțe necesare.
De aceea Leilani evita să facă baie, făcea duș. Săpunul ei preferat - Ivory - era suficient pentru a o scăpa de „zemurile” de șarpe, de sudoarea de peste zi și de urmele sărate ale lacrimilor, care o deranjau mai mult decât orice.
Oricum era mai periculos la duș, decât în cadă. Când trebuia să își scoată proteza, orice suprafață alunecoasă i se părea periculoasă lui Leilani.
Ca și acum, uneori, făcea duș fără să-și scoată proteza. După aceea, va trebui s-o șteargăbine cu un prosop și s-o usuce cu feonul pe la articulații, fiindcă și „aparatul” trebuia spălat.
Sinistrul dispozitiv nu era o proteză ortopedică standard pentru genunchi, care ar fi presupus niște plastic turnat, curelușe de piele și cordoane elastice.
Lui Leilani îi plăcea să creadă că „instalația” ei avea niște calități sinistre de cyborg asasin.
Confecționată din oțel, cauciuc dur și burete, îi oferea stil și o alură sexy de robot de vânătoare, construit într-un laborator al viitorului și trimis înapoi în timp de către o inteligență artificială malefică, pentru a o nimici pe mama celui mai eficace inamic uman al ei.
După ce își uscă părul cu feonul, aplicând același tratament și protezei, tânăra cyborg asasină șterse oglinda, care se aburise, și își studie bustul. Tot n-avea sâni. Nu se așteptase la vreo schimbare semnificativă, dar măcar niște mici umflături tot spera să vadă.
Înfășurată într-un prosop, ieși din baie, ducând în brațe hainele murdare cu care fusese îmbrăcată, și porni spre camera ei.
Totul era liniștit în regatul Cleopatrei. Blițul aparatului de fotografiat nu mai imortaliza nicio imagine. Se sfârșise și cu declamările teatrale.
Leilani își puse o pijama subțire de bumbac - pantalonași și o bluză cu mâneci scurte. Pe spatele bluzei scria cu glaben și roșu Roswell, New Mexico. Pe piept, cu roșu - Starchild.
Identificându-se acum drept „copilul stelelor”, cum scrie pe pijama și provocându-i astfel pe extratereștri să vină s-o ia cu ei, Leilani alese de pe comodă trusa de prim ajutor și se îndreptă din nou spre camera mamei sale.
Trusa era foarte elegantă, fiindcă Doom, deși nu era doctor în medicină, înțelesese riscul de a te alege la tot pasul cu răni minore, atunci când te muți cu casa din loc în loc, așa că procurase ceva de calitate.
Lelani, la rândul ei, cunoscând înclinația mamei sale de a se automutila, completase trusa cu tot ceea ce i-ar fi trebuit pentru a interveni oricând eficient. În plus, avea tot timpul trusa la îndemână, lângă ea.
Bluzele roșii drapau, în continuare, lămpile. Dar lumina purpurie nu mai crea o atmosferă de bordel, ci, ținând seama de cele petrecute recent în acea cameră, sugera mai degrabă o secvență dintr-un film cu marțieni.
Șarpele zăcea încolăcit ca o frânghie azvârlită pe podea, la fel de mort cum îl lăsase Leilani mai devreme.
Culcată pe stiva de perne, biata Sinsemilla zăcea cu fața în sus, cu ochii închiși, la fel de nemișcată ca și reptila de pe jos.
Fusese nevoie ca Leilani să facă un duș, să-și schimbe hainele și să-și rezerve o clipă de răgaz ca să-și revină, înainte de a se încumeta să revină aici.
Puse trusa de prim ajutor pe pat, lângă aparatul de fotografiat digital al mamei sale.
Sinsemilla sforăia încetișor. Prăbușindu-se de pe culmele intoxicării cu droguri, se cufundase într-un somn atât de profund că se învecina cu coma. Avea să rămână inertă la orice stimul exterior până a doua zi dimineață, târziu.
Leilani luă pulsul mamei sale; era regulat, dar rapid. Organismul său făcea mari eforturi să lupte împotriva drogurilor.
Deși șarpele nu fusese veninos, mușcăturile arătau urât - două înțepături mici, din care nu mai curgea sânge acum, dar în jurul cărora țesutul moale se învinețise rău.
Leilani ar fi preferat să cheme salvarea și s-o ducă pe maică-sa la spital. Deși știa că Sinsemilla ar turba de furie după aceea, pe motiv că fusese dată pe mâna medicilor occidentali, cu studii universitare, pentru care avea un dispreț suveran. Ajunsă înapoi acasă, s-ar dezlănțui într-o campanie de reproșuri violente care ar ține ore, zile poate, de îți venea să te rogi la Dumnezeu să te asurzească mai bine sau să-ți taie urechile decât să mai auzi așa ceva.
În afară de asta, dacă Sinsemilla ar face o criză de nebunie, când s-ar trezi pe un pat de spital, ar ajunge sigur la balamuc. Ceea ce însemna că Leilani ar rămâne singură cu doctorul Doom.
Nu era perves. În privința asta, nu o mințise pe Micky. Ucidea însă oameni și, chiar dacă nu era un asasin maniac, totuși nu era de dorit să naufragiezi numai cu el, pe o insulă pustie...
Așadar, cu ajutorul spirtului din trusa sanitară, Leilani dizovlă crusta de sânge închegat de pe înțepături. Puse, apoi, niște apă oxigenată, sub acțiunea căreia rănile se acoperiră de un fel de spumă sângerie. În fine, presără pudră de sulfamidă, ca să prevină infectarea mușcăturilor.
De câteva ori, Sinsemilla tresări sau gemu, fără însă să se trezească sau să încerce să se ferească de Leilani. În cazul în care colții viperei ar fi pătruns până la os, riscul de infectare ar fi fost major, indiferent câte antiseptice i-ar fi aplicat Leilani.
Oricum, aceasta se strădui să panseze cât mai bine rănile, bandajând, apoi, mâna Sinsemillei, astfel ca murdăria să nu pătrundă până la răni.
Avea mișcări lente, metodice, iar chipul ei exprima satisfacția pentru un lucru bine făcut, așa că, în ciuda luminii marțiene din odaie și a șarpelui mort de pe jos, Leilani simțea o mare liniște sufletească, pe care o savura din plin, fiindcă nu-i era dată decât arareori.
Frumos! Îngrijirile acestea concrete, mărunte sugerau o relație normală între mamă și fiică. Nu conta că rolurile lor erau inversate, că fiica se purta ca o mamă. Conta doar normalitatea. Pacea sufletească.
Aici, acum, Leilani resimțea cu plăcere, dar și cu melancolie ceea ce ar fi putut fi, dar n-avea să fie niciodată.
26.
În vârful dâmbului, câinele și băiatul - care mai de care gâfâind și pufăind - se opresc și privesc înapoi spre șoseaua aflată cam la cinci sute de metri spre sud.
Și, dacă tocmai ar fi terminat de mâncat o farfurie cu pământ uscat, Curtis tot nu ar fi avut senzația aceasta oribilă de praf și nisip pe limbă și între dinți. Parcă nu-i ajungea saliva ca să scape de gustul rău din gură.
Întrucât a locuit o vreme la marginea unui deșert mai cumplit decât acesta, știe că a alerga neîntrerupt pe un asemenea teren, unde umiditatea scădea până la douăzeci la ustă, fie și după ce soarele a apus de mult, este extrem de epuizant. Nici nu-și începuseră bine cursa, iar el își simțea gâtul ars de sete.
De aici, de sus, se vede și punctul de unde mașinile nu mai au voie să înainteze înspre sud-vest. Benzile de circulație care duc spre vest sunt blocate de vehicule ale poliției ce formează o poartă, prin care traficul de pe cele trei artere este canalizat pe un singur fir..
La nord de autostradă, în apropiere de blocajul rutier, elicopterul masiv, bine blindat și, poate, înarmat, staționează la sol.
Cu un mârâit înfundat, Old Yeller îl convinge pe Curtis să își îndrepte atenția spre est, unde se întâmplă ceva.
Două vehicule utilitare, modificate special pentru necesitățile poliției, cu șiruri de girofaruri aprinse, roșii și albastre, pe acoperiș, dar cu sirenele oprite, părăsesc șoseaua/ Coboară terasamentul ușor înclinat și pornesc spre vest peste câmp, deplasându-se paralel cu mașinle oprite pe autostradă.
Curtis presupune că vehiculele vor trece prin dreptul lui, până la blocajul rutier. Dar, spre surprinderea sa, cele două automobile încetinesc, oprind acolo unde se pare că le aștepta un grup de oameni, pe terasament, ceva mai la sud.
Deasupra acestui grup, pe autostradă, la marginea drumului, se formase o mulțime de circa cincizeci de inși, care urmăreau ceea ce se întâmpla mai jos, pe terasament. Toată lumea asta se strânse imediat lângă furgoneta celor doi psihopați,colecționari de dinți.
Poate că, alerați de cuvintele lui Curtis când o luase la fugă din rulotă, câțiva șoferi se apucaseră să inspecteze dubioasa furgonetă marca Windchaser. Descoperind sinistrele suveniruri, își luaseră în serios îndatoririle cetățenești și îi imobilizaseră pe cei doi bătrâni ucigași în serie, reținându-i pentru a-i da pe mâna justiției.
Ori poate că nu fusese așa.
Nu era exclus să se fi întâmplat altceva: de la blocada rutieră, din vehicul în vehicul mersese vorba pe autostradă că autoritățile căutau un băiat și un câine. Vreun automobilist se folosise de un telefon celular sau de un computer montat la bord pentru a raporta că perechea de fugari dispăruse undeva în pustietate, spre nord.
Dedesubt, cele lanternele se rotesc la unison și indică direcția spre nord. În direcția lui Curtis.
Fără clar de lună, deși Curtis stă chiar sus pe coama dâmbului, silueta lui profilată pe cerul prea întunecat nu se poate distinge.
Totuși, instinctiv, se ghemuiește pe vine, când lumina este proiectată în direcția lui. Chircit așa, se confundă cu tufele răzlețe de pe dâmb. Ține mâna pe grumazul câinelui. Amândoi stau la pândă, foarte atenți.
Una dintre mașinile de poliție ambalează motorul, virează spre nord, înaintează câțiva metri prin deșert, frânează și se oprește cu botul spre Curtis.
Farurile luminează mult mai departe, în sus, pe pantă, decât lanternele, dar tot nu ajung până la Curtis și Old Yeller.
Pe acoperișul automobilului, se aprinde brusc un proiector, care luminează atât de puternic, încât razele lui acționează ca niște săbii. Prevăzută cu un motoraș, lampa aceasta se mișcă și, de fiecare dată când „prinde în obiectiv” vreun tufiș sau niște bălării, proiectează pe ecranul negru al cerului ciudate umbre contorsionate. Din pietre sar parcă scântei de la straturile fine de mică.
A doua mașină de poliție înaintează și mai mult spre vest, pe o distanță cam de o sută de metri, după care virează spre nord. Reflectorul montat pe acoperiș împunge bezna cu săgețile lui luminoase, care țâșnesc din „salba” roșie și albastră a girofarurilor.
Aceste două vehicule înaintează paralel spre nord, în direcția lui Curtis.
Înainte ca situația să devină de-a dreptul catastrofală, băiatul și câinele o iau la fugă,în jos, spre ținuturile întunecate și aride de la poalele dâmbului.
Cedându-i inițiativa lui Old Yeller, băiatul merge pe urmele ei, deși nu așa de repede cum i-ar fi plăcut ei să-l conducă.
Curtis alunecă și e cât pe-aci să cadă pe niște grohotiș, se repede într-un tufiș, pe care l-a zărit prea târziu ca să-l mai poată ocoli, se zgârie într-un cactus pitic și nu-și poate înăbuși un țipăt, când un ghimpe îi intră prin ciorap în piciorul drept - și toate astea se întâmplă doar fiindcă nu pășește exact în spatele cățelei, ci uneori se mai abate ba la stânga, ba la dreapta.
Legătura dintre câine și băiat se cimentează printr-o încredere reciprocă. Curtis nu are nici cea mai mică îndoială în această privință.
Old Yeller se întoarce la el. Curtis crede că-i vorba doar despre un gest tipic de compasiune canină, dar pe urmă își dă seama că atenția cățelei se îndreaptă spre altceva.
Ridicând nasul, Old Yeller adulmecă lung, strânge bine botul ca să nu gâfâie și ciulește urechile spre zgomotul care a nedumerit-o.
Un fascicul de lumină străpunge văzduhul dincolo de conturul dâmbului, razele proiectorului se reflectă în piatră și sol, pe măsură ce vehiculul poliției urcă panta.
Deși Curtis nu poate ciuli urechile, acesta fiind unul dintre inconvenientele de a fi Curtis Hammond în loc de Old Yeller, urmează exemplul cățelei și își ține răsuflarea, ca să sesizeze mai bine ce i-a atras atenția. Inițial, nu se aude decât uruitul motorului de mașină...
Pe urmă, în depărtare, un zumzet stins, dar inconfundabil: elicele elicopterului lovind aerul străveziu al deșertului.
Băiatul o aude parcă pe maică-sa spunându-i:
- În momentele de mare cumpănă, când fiecare gest contează, nu trebuie să ai îndoieli. Scuipă din tine orice îndoială, dă-o afară, smulge-ți-o din inimă, alung-o din minte, arunc-o, descotorosește-te de ea. Nu am venit pe lume ca să avem îndoieli. Ne-am născut ca să sperăm, să iubim, să trăim, să învățăm, să ne bucurăm, să avem încredere că viața noastră are un rost... și să găsim Calea.
Alungând orice îndoială și ezitare, agățându-se cu disperare de speranță, Curtis înghite anevoios, din cauza nodului din gât, și se pregătește pentru o călătorie palpitanșp.
- Haide, cățeaua, spune el.
Și cățeaua o ia din loc.
Fără să șovăie, decis să se ridice la înălțimea așteptărilor mamei sale, băiatul pornește în fugă pe urmele câinelui.
Fiind însă doar Curtis Hammond, natura nu l-a înzestrat cu patru picioare iuți, ca pe Old Yeller, dar noroc că, fidelă, aceasta își potrivește pașii, adaptându-și viteza la rapiditatea maximă de care e capabil băiatul, pe care îl conduce spre stepa ce se așterne la nord.
Prin beznă aleargă aproape orbește, nu fără frică în suflet, dar eliberat de orice îndoială. De cele mai multe ori vede câinele în fața lui, dar, uneori, mai mult îl simte decât îl vede, alteori chiar nu-l vede deloc, dar știe că e tot acolo, că legătura dintre ei doi devine tot mai puternică, mai strânsă, pe măsură ce crește și distanța parcursă împreună.
Alergând cu această exuberanță oarbă, Curtis pierde noțiunea timpului și a spațiului, așa că nici nu mai știe cât de mare e distanța parcursă, atunci când i se pare că în obscuritatea din jur se produce o schimbare subită: în locul senzației de primejdie, apare certitudinea unui pericol iminent.
În noapte, s-a strecurat o amenințare mai sinistră decât cea reprezentată de ofițerii din mașinile de poliție sau de trupele din elicoper.
Câinele și băiatul își dau seama că nu mai sunt doar ținta unor căutări febrile, ci, din nou, prada unei partide de vânătoare, din moment ce în văzduhul negru al nopții de august apar noi mirosuri, sunete, energii care fac ca lui OLd Yeller să i se zburlească părul pe grumaz, iar lui Curtis să îi înțepenească rău ceafa de groază.
Moartea cutreieră deșertul, pășind peste nisipuri și tufe, furișându-se pe sub stele.
Apelând la resurse pe care nu știa că le are, băiatul aleargă și mai repede. Câinele, la fel. Între cei doi există o armonie deplină.
27.
Odată șarpele omorât, mama pansată și rugăciunile spuse, Leilani se duse la culcare, în întunericul benefic al camerei sale.
Încă de la vârsta de trei sau patru ani, Leilani nu mai voise să doarmă cu lumina aprinsă. Când era mică de tot, i se părea că un Donald Rățoiul luminat sau alt personaj de desene animate făcut din plastic, cu un bec înăuntru, putea alunga diavolii hămesiți, scutind-o de neplăcerile provocare de locuitorii lumii supranaturale, însă foarte repede înțelesese că veiozele lăsate în funcțiune peste noapte avea darul să atragă demonii, nu să-i gonească.
Uneori, la cele mai ciudate ore din noapte, Sinsemilla începea să bântuie prin casă fie pentru că simțea nevoia să se drogheze, fie pentru că se drogase prea mult, ori pur și simplu fiindcă așa era ea - o femeie cu mintea chinuită.
Deși nu avea niciun pic de respect față de somnul copiilor ei, în mod inexplicabil, nu prea se încumeta să-i trezească atunci când camera lor era cufundată în întuneric, fără nicio veioză aprinsă.
Trecuse de miezul nopții, dar Leilani tot nu dormea. Stătea lungită pe pat, cu ochii pironiți în tavan, când auzi motorul automobilului Dodge Durango, care opri în fața casei. Putea recunoaște dintr-o mie uruitul acestei mașini deoarece acest Durango în dusese Preston pe Luki în munții din Montana, în acea după-amiază cenușie de noiembrie, când Leilani își văzuse fratele pentru ultima oară.
Doctorul Doom nu trânti portiera, ci o închise cu atâta grijă, încât Leilani abia desluși zgomotul discret, deși dormitorul ei dădea spre stradă. Indiferent unde ajungeau să poposească în călătoriile lor, tatăl ei vitreg își trata vecinii cu multă considerație.
Și animalele se bucurau de toată bunătatea lui. Ori de câte ori vedea vreun câine pierdut, Preston îl ademenea să vină la el, verifica plăcuța de pe zgardă, după care făcea toate eforturile pentru a da de urma stăpânului.
La restaurant lăsa bacșișuri generoase; oprea întotdeauna pentru a veni în ajutorul automobiliștilor rămași în pană și nu ridica vocea la nimeni. Fără excepție, ajuta bătrânele să treacă strada - doar dacă nu prefera să le ucidă.
Leilani se răsuci pe partea dreaptă, cu spatele la ușă, și își trase până sub bărbie cearșaful cu care se învelise.
Își scosese proteza de la picior, fiindcă așa îi era mai comod, dar, ca de obicei, păstrase aparatul în pat, lângă ea. Întinse mâna și pipăi metalul rece, pe sub cearșaf.
Se întâmplase de câteva ori, de-a lungul anilor, atunci când își lăsase proteza pe podea, lângă pat, să constate când se trezise că cineva o luase de-acolo și o ascunsese, nu se știe unde.
Niciun joc nu i se părea mai stupid decât acest gen de „uite proteza, nu-i proteza”, deși Sinsemilla îl considera nostim și „educativ”.
Leilani nu se supăra niciodată pe maică-sa pentru această cruzime și nici pentru altele, fiindcă Sinsemilla nu suporta copiii ingrați. Când era nevoită să se preteze la jocul acesta odios, Leilani o făcea cu îndârjire și fără să comenteze, conștientă că o vorbă dură sau refuzul de „a se juca” ar stârni un val de mustrări din partea mamei sale. Iar, în final, tot ar trebui să-și găsească singură proteza.
Pe fereastra deschisă, auzea acum toate mișcările lui Preston - zornăitul cheilor, ușa de la intrare deschizându-se cu un scârțâit și închizându-se încetișor, la loc.
Poate că se va duce la bucătărie, să bea niște apă sau să ciugulească ceva de mâncare. Ori poate că atras de lumina roși care se revărsa pe hol va merge direct în dormitorul mare.
Ce va zice, când va vedea șarpele mort, țeava de la dulap azvârlită pe jos și pe Sinsemilla cu mâna bandajată?
Cel mai probabil, nu va intra în camera lui Leilani. Îi va respecta intimitatea și dreptul la odihnă.
În viața de zi cu zi, Preston manifesta față de ea aceeași bunătate pe care le-o arăta vecinilor, ospătărițelor și animalelor. În februarie, înainte de ziua ei, când ar fi trebuit să împlinească zece ani, dacă până atunci nu scăpa din ghearele lui sau nu născocea un mijloc de apărare eficient, Preston o va ucide, cu aceeași părere de rău cu care eutansiase o pisicuță călcată de mașină. Ba s-ar putea chiar și să plângă de mila ei.
Preston traversă tiptil holul, așa că Leilani nu-l auzi decât în clipa în care se deschise ușa de la camera ei. Nu simțise nevoia să bea apă sau să mănânce ceva. Nu-l interesase lumina roși din dormitorul principal. Nu. Venise, în schimb, direct la Leilani.
Fiind cu spatele la el, Leilani nu trebuia să țină ochii închiși.
- Leilani? șopti el. Dormi?
Fetița rămase nemișcată ca pisica moartă și nu-i răspunse.
Grijuliu ca întotdeauna și nevrând ca lumina de pe hol s-o trezească din somn, Preston intră și închise binișor ușa.
În afară de pat, în odaie mai exista puțin mobilier: o noptieră, o comodă, un scaun de răchită.
Leilani deduse că Preston mutase scaunul lângă pat, atunci când auzi scârțâitul produs de greutatea trupului, când se așeză acolo.
O bucată de vreme, rămase nemișcat - un minut, două minute, trei.
Medita, probabil, fiindcă altminteri Leilani nici nu îndrăznea să spere că tatăl ei vitreg se preschimbase într-o stană de piatră, sub suflul vreunei zeități în care el nici nu credea.
Cu ochii deschiși, pe întuneric, Leilani se temea să n-o dea de gol bătăile puternice ale inimii.
- Am făcut un lucru minunat în seara asta, spuse el, în cele din urmă.
Glasul lui Preston, un instrument din fum și oțel, avea darul de a convinge, indiferent dacă răsuna tunător sau se insinua în șoaptă. Aidoma unui actor desăvârșit, știa să fie persuasiv în fața oricui. Vocea lui curgea melodioasă, moale, profundă, fierbinte.
Vorbea acum pe un ton voalat, aproape șoptit:
- O chema Tetsy, o variantă nefericită pentru Elisabeth. Părinții ei erau bine intenționați. Dar nu-mi pot da seama ce era în mintea lor. Ceea ce nu înseamnă, desigur că aveau prea multă minte. Amândoi sunt cam opaci, după opinia mea. „Tetsy” nu era un diminutiv, ci numele ei legal. Tetsy - parcă ar fi fost un cățeluș sau o pisicuță. Probabil că lumea o tachina fără milă. Oh, poate că numele n-ar fi contat prea mult, dacă ar fi fost și ea mai sprintenă, mai drăguță, mai diafană. Dar, bineînțeles, nu era deloc așa, sărăcuța de ea.
Leilani se simțea străbătută de fiori reci. Se ruga să nu înceapă să tremure, fiindcă în felul ăsta Preston și-ar fi dat seama că nu dormea.
- Tetsy avea douăzeci și patru de ani. O vreme, a dus-o bine. Când te gândești că sunt atâția oameni pe lumea asta cărora nu le-a mers bine niciodată.
„Foamete și boli”, se gândea Leilani, lugubru.
- Foamete, boli, spuse Preston. Sărăcie lucie...
„Războaie, opresiune, anticipă Leilani.
- ...război și opresiune, continuă Preston. Lumea asta e singurul Iad care există, singurul!
Vocea mătăsoasă a lui Preston Maddoc alunecă prin întuneric, suplă ca eșarfa unui sugrumător.
- Leilani? Dormi?
Fiorii dinlăuntrul ei îi încolăceau parcă toată ființa.
Închise ochii și își impuse să rămână nemișcată.
- Leilani? Dormi?
Pe sub cearșaf, Leilani pipăia cu mâna validă proteza pe care o luase în pat cu ea. Mai devreme, metalul i se păruse rece. Acum, parcă era de gheață.
Își încleștă degetele pe proteză, când Preston spuse:
- Lui Tetsy i-a mers bine destul timp, așa că ar fi fost o lăcomie din partea ei să-și dorească s-o ducă la fel de bine și în continuare.
Preston se ridică de pe scaun, iar răchita scârțâi prelung, ca și cum răsufla ușurată că scăpase de greutatea unui asemenea om.
- Tetsy colecționa miniaturi. Doar pinguini. Pinguini de ceramică, de stilcă, de lemn sculptat, de metal turnat. Pinguini de toate felurile.
Se apropie de pat, aplecându-se deasupra lui Leilani.
- Ți-am adus unul dintre pinguinii ei.
Dacă azvârlea cearșaful la o parte, răsucindu-se și ridicându-se brusc, putea folosi proteza pe post de bâtă, izbind cu ea prin întuneric, spre locul unde simțea că se afla capul lui. Dar asta doar dacă se atingea de ea.
Nemișcat, Preston nu spunea nimic. Probabil că privea în jos spre ea, deși nu avea cum să vadă mare lucru.
Se ferea întotdeauna să o atingă pe Leilani, de parcă s-ar fi putut molipsi de la diformitățile ei. Contactul cu ea îl deranja și, credea ea, îl scârbea, deși se străduia să nu arate acest lucru. Dacă extratereștrii nu vor veni la întâlnire, ratând momentul festiv al aniversării ei, ca s-o ucidă, Preston va trebui s-o atingă, iar pentru asta în mod cert își va pune mănuși.
- Ți-am adus un anumit pinguin, fiindcă mi s-a părut că seamănă cu Luki. E atât de dulce. Ți-l pun aici, pe noptieră.
Un zgomot ușor. Pinguinul a fost pus jos.
Leilani nu voia acest suvenir furat de la o tânără moartă.
Ca și cum casa asta ar fi fost astfel construită încât să sfideze toate legile gravitației, s-ar fi zis că Preston nu stătea în picioare lângă pat, ci atârna din podea ca un liliac adaptat unor reguli stranii, cu aripile strânse, neclintit, o prezență suspendată înfricoșător.
Poate că își pusese deja mănuși.
Leilani își încordă degetele pe măciuca de oțel.
După o perioadă de timp care fetiței i se păru interminabilă, Preston rupse tăcerea cu o declarație făcută pe un ton voalat, armonizat cu importanța afirmației comunicate:
- I-am spart inima.
Leilani știa că Preston se referea la necunoscuta pe nume Tetsy, care iubise și fusese iubită, care colecționa bibelouri cu animale ca să-și pigmenteze existența și care nu se așteptase niciodată să moară la numai douăzeci și patru de ani.
- Am făcut asta fără fanfară. Nimeni nu va ști. I-am spart inima, dar sunt convins că nu a durut-o.
Cât de mulțumitor trebuie să fie să poți trăi cu încrederea nezdruncinată, să știi fără putință de tăgadă că intențiile tale sunt onorabile, că, consecințele faptelor tale, oricât ar fi ele de grave, nu pot cădea sub incidența niciunei jucecăți.
Cu mișcări sigure, chiar și în bezna din cameră, tatăl ei vitreg puse scaunul la loc, de unde îl luase, și se duse la ușă.
Dacă un pic mai devreme șarpele i-ar fi vorbit lui Leilani, în timp ce stătea încolăcit pe patul mamei ei sau de sub comoda unde se refugiase, glasul lui nu ar fi sâsâit strident, ci ar fi învăluit-o ademenitor:
- Nu aș fi putut s-o fac să sufere, Leilani. Sunt inamicul durerii. Mi-am pus viața în slujba alinării durerii.
Când Preston deschise ușa de la dormitor, o lumină fantomatică reapăru pe zidul din față, iar forma lui spectrală șovăi în prag, privind spre fetiță. Pe urmă, umbra lui trecu parcă în altă realitate, distorsionându-se în timp ce dispărea, și o lespede de obscuritate astupă locul pe unde ieșise el.
Leilani și-ar fi dorit ca spectacolul de umbre să reprezinte realitatea, iar Preston să fi ieșit într-adevăr din această lume, trecând pentru totdeauna în altă dimensiune.
Dar Preston era tot acolo, la două uși de ea, respirând același aer ca și ea.
28.
Curtis aude sau miroase sau simte cum niște tarantule țâșnesc afară din galeriile lor săpate în nisip și, fojgăind pe lângă picioarele lui, fug în toate părțile. E posibil ca asta să nu fie decât plăsmuire ale închipuirii lui și nu niște impresii percepute printr-o simbioză mistică și stranie cu simțurile câinelui - dar, oricum, noaptea asta parcă freamătă de viață.
Old Yeller îl călăuzește, așa cum Lassie nu l-a călăuzit niciodată pe Timmy, sus, pe povârnișuri și jos, în vîlcele, iar sus, iar jos, repede și mai repede.
A crescut și distanța dintre ei și cele două vehicule de poliție, care continuă să le caute urma, undeva în spate, dincolo de deal. La un moment dat, un fascicul de lumină de la proiectoare țintise sus, spre cer, reflectând o strălucire albăstruie, nefirească, peste o suprafață de teren, dar din fericire Curtis și câinele trecuseră mai departe.
Inițial, în spatele celor două mașini de poliție, dar curând paralel cu ele, elicopterul se mutase de la vest la est, de la est la vest, înapoi și înainte peste suprafața de investigație, deplasându-se constant, însă indirect, spre nord. E foarte probabil ca „râșnița” asta să fie echipată cu un sistem de reflectoare puternice, în comparație cu care proiectoarele de pe mașinile de poliție nu par decât niște lumânări anemice. Cu toate acestea, pilotul nu recurge la ajutorul lor, ceea ce îl determină pe Curtis să presupună că elicopterul are la bord o aparatură electronică sofisticată pentru urmărirea la sol.
Asta nu e bine.
Stimulată de raționamentul băiatului sau de propriile ei instincte, Old Yeller mărește viteza, impunându-i și lui același ritm.
De când tot fuge, băiatului i-au crăpat buzele, i s-a uscat gura mai rău decât solul arid de sub tălpile lui și își simte gâtul parcă ars. O durere cumplită îl arde în pulpe, în coapte, dar acum, cu un pic de efort reușește să disimuleze acest disconfort.
N-o fi Curtis Hammond cea mai eficientă mașinărie de oase și mușchi din lumea asta, dar nici la cheremul fiziologiei nu e. Durerea nu reprezintă decât niște impulsuri electrice, or, pentru o vreme, cu puterea voinței va izbuti s-o domine.
Câinele fuge după libertate, iar Curtis fuge după câine, și al un moment dat ajung în vârful altui deal și descoperă dedesubt un fel de salină în aer liber.
Terenul coboară lin, formând o vale largă, ale cărei dimensiuni sunt greu de apreciat în bezna din jur; totuși, fundul acestei văi, de o fosforescență nepământeaă, pare o feerie după întunericul apăsător de până acum.
Probabil că, văzută din depărtare, în zilele caniculare de vară, când văzduhul vibrează din cauza arșiței toropitoare, această așezare pare o iluzie. Chiar și acum, conturate sec pe fundalul fluorescent din depărtare, clădirile acestea se înalță asemenea arhitecturii neconvingătoare dintr-un miraj.
Întunericul pavează unica stradă; nicio fereastră nu e luminată.
În buza văii, privind în jos, cățeaua și băiatul au încremenit în stare de alertă. Își țin răsuflarea.
Ea ciulește urechile, el nu. Simultan, înclină amândoi capul spre dreapta. Ascultă.
Niciun trosnet, pocnet, nicio bufnitură sau șoaptă. Inițial, o muțenie selenară domnește împrejur.
Dar, pe urmă, se aude un zgomot de dedesubt, apoi, dinspre sud - un fel de tropăit de copite, ca un grup de oameni care vin călare.
Cățeaua și băiatul se uită la norii negri care coboară parcă spre ei. Cățeaua e nedumerită. Băiatul se așteaptă să vadă călăreți fantomatici pe cer.
Desigur, când sunetul se intensifică, recunoaște zumzăitul elicopterului. „Râșnița” continuă să valseze ba la est, ba la vest, fără să se îndrepte direct spre ei, dar Curtis știe că în curând tot va ajunge aici.
Mai important însă este faptul că băiatul are nevoie de apă. Prin puterea voinței, poate ignora setea și nevoia de a bea lichide, dar nu are cum să oprească procesul de deshidratare.
În afară de asta, de la atâta fugă pe o asemenea caniculă, Old Yeller, cu blana ei bogată, riscă să sucombe din cauza supraîncălzirii organismului.
Privite mai de aproape, aceste case - sau ce-or fi ele, de fapt - se dovedesc a fi niște construcții rudimentare, cu ziduri din scânduri prelucrate grosolan și vopsite la repezeală.
Cu excepția celor șase sau opt arbori bătrâni și imenși care se înaltă printre alte structuri și mult deasupra lor, nu se vede niciun fel de vegetație, nu iarbă, flori sau tufișuri. Nimic.
Pășind deja cu multă prudență, Curtis și Old Yeller se strecoară acum pe o potecă dintre două construcții. Miroase vag a lemn putred. Un iz tipic de rozătoare cuibărite la temelia clădirilor.
În timp ce băiatul și câinele se apropie de capătul potecii, niște păsări de noapte sau lilieci fâlfâie din aripi deasupra, țâșnind de la o streașină la alta. Da, așa e. Lilieci sau păsări.
Oh, cu mult mai înfricoșătoare decât păsările lui Hitchcock, asta e cert. Te-aștepți din clipă în clipă să se și repeadă la băiat și să muște din el sau să se delecteze cu o bucățică delicioasă de câine.
Old Yeller tremură, poate fiindcă a mirosit ceva în noapte, dar cel mai probabil pentru că, printr-o osmoză psihică, băiatul i-a transferat o parte din teama lui.
- Iartă-mă, cățelușă dragă!
Când ies dintre clădiri, ajungând în stradă, Curtis își dă seama că au nimerit într-un film western. Se rotește încet pe călcâie, uluit. Nu lipsește nimic din acest decor... un oraș fantomă.
............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu