9-20
Deși rudimentare, clădirile sunt în stare bună și nu în paragină cum te-ai aștepta după atâția zeci de ani de părăsire. Chiar și așa, pe întuneric, se vede că vopseaua e proaspătă. Iar firmele magazinelor nu s-au decolorat de la arșița atâtor veri fierbinți.
Da, a fost cândva un oraș fantomă, părăsit, părăginit. Dar, acum, l-au restaurat, trasformându-l într-un muzeu în aer liber, unde turiștii se pot plimba în voie.
Însă noaptea, când nimeni nu mai vizitează clădirile abandonate, tot oraș fantomă rămâne. Întrucât nu există curent electric, condițiile sunt ca în secolul XIX, așa că nu locuiește nimeni aici.
Un mârâit din partea lui Old Yeller, pe urmă o labă frecată de piciorul băiatului... da, Curtis a înțeles mesajul tovarășei lui. N-au venit aici în vacanță.
Zumzetul elicopterului s-a pierdut în depărtare însă urmăritorii tot se vor apropia, mai devreme sau mai târziu.Nevoia de apă este tot mai acută. Au eliminat prin transpirație tot sucul de portocale băut mai devreme. N-are niciun chef să moară deshidratat și să-i rămână oasele pe-aici, printre schelete de șerifi, dansatoare de cabaret și gangsteri.
Știe din filme că fierăria e întotdeauna plasată în capătul străzii principale a oricărui oraș din Vestul sălbatic.
Curtis se duce să caute... da, perfect, informația s-a dovedit corectă. Vede grajduri și o potcovărie.
Caii trebuie adăpați cu apă, iar potcovarii au nevoie de apă ca să își astâmpere setea și ca să poată lucra.
Uneori, pompa de apă de la potcovărie este locul de unde toți orășenii se aprovizionează. Dar, dacă fântâna comunală a în altă parte, atunci pompa potcovarului e undeva înăuntru... da, exact, aici. Dumnezeu să binecuvânteze toate sudiourile cinematografice.
Dacă orașul a fost restaurat cu precizie istorică, înseamnă că pompa trebuie să fie funcțională.
Curtis se cocoață pe platforma de lângă pompă, apucă mânerul cu amândouă mâinile și trage de el în față și în spate, ca la jocurile mecanice.
Scârțâind și scrâșnind, pistonul se mișcă ușor la început, prea ușor chiar, încât Curtis se gândește că poate pompa o fi defectă, dar e urmă devine mai rigid, când lichidul se ridică în țeavă, din același filon subteran din care se hrănesc și copacii, care sunt probabil acolo dinainte de existența orașului.
Un șuvoi gros de apă țâșnește afară, scurgându-se prin găurile platformei de lemn pe care cade. Cățeaua sare veselă pe postament, săltând sub jetul de apă, cu limba scoasă să prindă lichidul salvator.
Odată pompa pornită, nu mai e nevoie ca băiatul să acționeze continuu mânerul. Pășește lateral și își face palmele căuș, umplându-le cu apă, ca să-i dea să bea lui Old Yeller. Pe urmă, pompează iarăși. Acum bea și el.
Brusc, băiatul și câinele sunt scăldați într-o lumină orbitoare.
Speriat, Curtis ridică privirea. Fasciculul e foarte puternic.
Oh, Doamne, acum a dat de bucluc.
29.
Ca și cum l-ar fi cuprins brusc o criză de reumatism psihosomatic, Noah simți că-l dor din nou rănile vindecate de gloanțe în umărul stâng și în coapsa dreaptă, deși erau vindecate deja de șaptesprezece ani.
Sculat din pat, trezit dintr-un vis urât într-un coșmar cu ochii deschiși, șofă întâi pe șosele și pe urmă pe strîzi, exploatând la maximum rabla de Chevy.
Durerea îl săgeta nemilos în vechile răni, ca și cum i-ar fi plesnit cicatricile. Noah aruncă o privire spre umăr, pe urmă spre coapsă, convins că avea să vadă pete de sânge pe haine.
Mătușa Lily, sora lui taică-său, îl împușcase întâi pe bătrân, fiindcă era în primejdie, după care trăsese două gloanțe în Noah, asta așa, doar fiindcă se afla și el pe-acolo, în calitate de martor. Lili îi spusese:
- Îmi pare rău, Nono!
Nono fiind numele de alint cu care îl dezmierdau în familie de când era mic.
Dacă o întreagă familie este implicată într-o afacere ilicită extrem de profitabilă, o disensiune între rude se poate referi, de multe ori, la chestiuni mult mai grave decât, bunăoară, modul de împărțire între moștenitori a colecției de bibelouri pe care bunica nu le-a inclus în testament.
Fabricarea de metamfetamină sub formă de tablete, capsule, soluție sau prafuri, fără rețetă, a fost și rămâne o activitate ilegală.
La vârsta de șaisprezece ani, Noah nu era implicat în afacere, dar se aflase prin preajmă de când se știa el pe lume. Nu se ocupa direct de vânzarea prodului sau de colectarea banilor, altfel spus, nu „era angrenat în partea de stradă” a activității. Știa, în schimb, toate dedesubturile procesului de fabricație, astfel că devenise un „chimist” specializat în metamfetamină.
Taică-său avea planuri mari în privința lui, dar înainte de a-i preda ștafeta la conducerea prăvăliei, voia ca Noah să-și termine studiile, fiindcă bătrânul credea în vituțile unei temeinice instruiri.
Noah știa foarte bine că tatăl lui era un ticălos și, oricum ai fi încercat să descrii relația dintre ei, cert rămânea faptul că iubire nu era nicidecum cuvântul potrivit în acest caz. Și totuși, taică-său era foarte mândru de aptitudinile lui Noah ca „sprițer”.
Or, pare ciudat, dar și când știi că taică-tău e un nemernic, o plagă a omenirii, tot te bucuri când zice că e mândru de tine. Așa și cu Noah! Taică-său, cu toate defectele lui, tot tatăl lui rămânea.
În momentul în care bătrânul, împușcat în față, căzuse grămadă, iar mătușa Lily zicea „Îmi pare rău, Nono!”, Noah o luă la fugă, mâncând pământul.
Primul ei glonț nu-l nimeri, al doilea îi sfredeli umărul, iar al treilea îi sfârtecă mușchiul coapsei. În momentul acela însă Noah ajunsese deja la ușa din față, așa că al treile glonț îl lovi în picior când era pe verandă, unde se prăvăli, rostogolindu-se pe trepte, ca un covor făcut sul.
Lily riscă, sperând că Noah își va da duhul până la urmă din cauza hemoragiei provocate de împușcături, și ieși pe la ușa din spate, pe unde și intrase, de altfel.
Noah o dezamăgi,astfel că după zece luni petrecute într-o închisoare, dintr-o sentință totală de treizeci de ani, Lily îl descoperi pe Isus, convertirea ei fiind poate sinceră sau doar o stratagemă menită să impresioneze instanța și să o elibereze condiționat.
În fiecare an, de Crăciun, îi trimitea o felicitare lui Noah, uneori, cu sfânta iesle, alteori cu Moș Crăciun. De fiecare dată adăuga un mesaj plin de remușcări, scris frumos de mână.
Mătușa Lily era o ființă rea, care fusese capabilă să-și omoare fratele și să-și împuște nepotul cu intenția de a-l ucide, dar, în general avea un comportament rațional, ceea ce nu se putea spune despre soțul ei, Kelvin.
Toată lumea îl poreclise Crank, adică Drogatul, din nenumărate motive.
Exact cu două luni înainte ca Lily să-l omoare pe bătrân, Kelvin o snopise în bătaie pe Laura, sora lui Noah, lăsând-o mai mult moartă decât vie.
Mult timp, unchiul Crank „testase” cu perseverență produsul familiei. Ei bine, și dacă produsul familiei ar fi fost sucul de mere, cantitățile consumate de Crank tot dăunătoare ar fi fost.
Când siguranțele au început să sară din cutia craniană a unchiului Crank, acesta a încercat să-și limpezească starea de confuzie snopind în bătaie pe cineva. Atunci, s-a nimerit ca Laura, în vârstă de doisprezece ani, să sune la ușă. Sau poate că a sunat la ușă cu cinci minute înainte ca siguranțele să sară, așa că unchiul Crank și-a poftit nepoata în casă, tratând-o cu o limonadă delicioasă, cum numai el se pricepea să pregătească. Dar, brusc, l-au apucat pandaliile.
Ceva mai devreme, Lily ieșise cu câinele la plimbare, iar când s-a întors acasă unchiul Crank o bătea deja pe Laura de câteva minute, folosind întâi pumnii, apoi, o statuetă de lemn, cumpărată de la un magazin de suveniruri din Las Vegas.
Lily îl trase pe Crank de lângă fată și îl puse să se așeze pe un fotoliu. Poate că numai ea reușea să îl potolească, indiferent de paroxismul crizei de psihoză toxică, și asta fiindcă lui Crank îi era frică de ea.
Fratele mătușii Lily, tatăl lui Noah, locuia la o stradă distanță, așa că, la trei minute de când îi telefonase sora lui, se și prezentase la locul faptei.
Fiica lui fusese bătută oribil, zăcând acum fără cunoștință, poate pe moarte, motiv pentru care tatăl a vrut inițial să cheme salvarea, după care și-a dat seama, la fel ca și Lily, că trebuia să se ocupe mai întâi de Crank.
Spre norocul familiei, unchiul Crank s-a „sinucis” peste șapte minute.
Sub îndrumarea răbdătoarei sale soții, a compus din inimă o mărturisire:
Dragă Laura,
Sunt un om distrus de metamfetamină și alte droguri. Nu mi-am dat seama ce fac. Nu sunt un om rău. Dar am ajuns în ultimul hal. Să nu dai vina pe mătușa ta, o bunătate de femeie, pentru ceea ce am făcut eu.
Cu dragoste, unchiul tău Crank.
În sminteala lui, unchiul Crank credea că biletul acesta îi va fi înmânat Laurei, împreună cu urările lui de grabnică însănătoșire.
Era atât de neputincios și confuz, încât nici n-a fost în stare să urce scările singur, trebuind să fie susținut de Lily și de cumnatul lui, care l-au ajutat, astfel să ajungă la baia de la etajul doi.
Crank credea că, după ce îl bărbiereau și îl spălau, îl vor duce la o clinică-sanatoriu, în Palm Springs, ca să urmeze un program de reabilitare.
După ce cumnatul lui l-a ținut cu o mână ca să nu cadă din picioare, Crank s-a instalat pe vasul de toaletă, peste capacul coborât al colacului, și a ațipit până când Lily l-a deranjat, băgându-i în gură țeava revolverului.
Lily își pusese mănuși și își înfășurase peste braț o față de pernă, ca să evite orice urme incriminatoare de praf de pușcă.
Surprins, mușcând țeava armei, unchiul Crank a deschis ochii, părând să-și dea seama că internarea la Palm Springs va fi ceva mai complicată decât crezuse el, și pe urmă Lily a apăsat pe trăgaci.
Timp de peste douăzeci de minute, pe parcursul cărora Crank a fost pregătit pentru călătoria în Iad, unde avea să fie expediat în cele din urmă, Laura zăcuse pe podea, în salonaș, cu obrazul, cândva adorabil, făcut chiseliță, și cu niște leziuni pe creier care se agravaseră de la o clipă la alta, până când Lily chemase ambulanța.
Noah nu fusese prezent la niciunul dintre aceste incidente, dar aflase despre ele de la taică-său.
Lucrurile s-au precipitat peste două luni, când tanti Lily s-a prezentat cu un revolver. Frate-său sustrăsese șapte sute de mii de dolari din profiturile obținute pe metamfetamină.
Împușcat în două locuri, Noah fusese convins că își va da duhul acolo, pe pajiștea din fața casei. Mai târziu, ajuns pe patul de spital, când își dăduse seama că va scăpa cu viață, Noah concise că își „merita” rănile, care reprezentau pedeapsa pentru faptul că nu fusese în stare să-și ocrotească surioara.
Vinovăția i-a dat puterea de a deveni prorpiul său Pygmalion, permițându-i să sculpteze un nou Noah Farrel, din piatra celui vechi. Vinovăția era ciocanul lui; vinovăția era dalta lui. Vinovăția era pâinea și inspirația lui.
Ori de câte ori auzea pe cineva declarând că vinovăția era un sentiment distructiv, că o persoană, pentru a fi pe deplin realizată, trebuia să-și „depășească” vinovăția, Noah știa că avea de-a face cu un imbecil. Lui, vinovăția îi salvase sufletul.
De-a lungul celor șaptesprezece ani totuși realizase, de asemenea, că acceptarea vinovăției nu era un scop în sine. Asumarea responsabilității pentru consecințele faptelor tale nu ducea neapărat la mântuire.
Or, până ce nu va găsi poarta spre mântuire, până ce nu o va deschide și nu îi va trece pragul, vechiul Noah Farrel nu va avea niciodată senzația că locul lui era în interiorul noului om creat de el.
Acum, în cele mai cumplite ceasuri ale nopții, gonind cu mașina pe străzile din Orange County, Noah era speriat cum nu mai fusese vreodată, mai speriat decât atunci când se alesese cu două gloanțe trase de Lily, așteptându-se să fie împușcat și în cap.
Când apăsă frâna și intră cu rabla lui de Chevy pe aleea Sanatoriului Cielo Vista, îl cuprinse disperarea văzând toate mașinile de poliție parcate acolo.
Apelul telefonic care îl smulsese din pat, apelul telefonic care ar fi putut fi o farsă sau o greșeală, avea o bază reală.
LAURA.
30.
Pompa scârțâie și scrâșnește, pe măsură ce mânerul lăsat liber acum, revine în poziția oprit. Jetul de apă din țeava de fier scade repede, reducându-se la căteva picături răzlețe.
- Ce naiba cauți aici, băiete? întreabă tipul care ține lanterna.
Din cauza luminii orbitoare, Curtis nu vede mare lucru din figura acestui bărbat.
- Ți-ai uitat urechile în ceilalți pantaloni, ia zi?
Ce expresie ciudată!
- Ți s-au umplut urechile de bălegar, băiete?
- La ce vă referiți, domnule?
- La urechi, ripostă străinul, deja nervos.
- Ferească Dumnezeu, domnule, nu!
- Ăsta-i câinele tău?
- Da, domnule.
- E rău?
- Nu e rea, domnule.
- Ce-ai zis?
- E cățea, domnule.
- Ce-i cu tine, ești cam prostovan?
- Da, poate.
- Mie nu mi-e frică de câini.
- Nici ei nu-i e frică de dumneavoastră!
- Ia, să nu faci mișto de mine, băiete.
- Nu mi-aș permite, nici dacă aș ști cum, domnule.
- Dar ce-o fi de capul tău? Oi fi vreun răufăcător, ia zi?!
- Dacă am înțeles bine ce m-ați întrebat, să știți că nu sunt, domnule!
Străinul coboară lanterna, îndreptând fasciculul de lumină spre Old Yeller.
- Am mai văzut ei javre drăgălașe ca asta, dar numai ce te-ai întors un pic și te-au înhățat de gioale.
- Gioale?! repetă Curtis, crezând că tipul se referă la un fel de bocanci, poate.
Fără lumina aceea orbitoare în ochi, Curtis vede că omul acesta nu e altul decât Gabby Hayes, cel mai mare năzdrăvan din istoria filmelor western. Dar, pe urmă, își dă seama că nu poate să fie Gabby, fiindcă Gabby a murit, probabil, de câteva zeci de ani.
- Dacă se dă la gioale, am ras-o, pe cuvânt.
Exact cum te-ai aștepta să vezi la orice cetățean țicnit din Vestul sălbatic de odinioară, indiferent de meseria lui, omul acesta are o armă. Nu un revolver oarecare, ci un pistol de 9 mm.
- N-oi arăta eu prea grozav, dar nici papă-lapte nu sunt, cum ai crede tu. Sunt paznicul de noapte al acestei ghene sculate din morți și îmi fac treaba strașnic.
Deși bătrân, omul ăsta nu e chiar atât de bătrân, încât să fie Gabby Hayes, chiar dacă Gabby Hayes ar mai putea fi în viață cumva, și nu e nici mort, așa că nu poate fi Gabby Hayes reînviat, într-un cu totul alt film...
Totuși, asemănarea este așa de mare, încât precis e vreun urmaș de-al lui Gabby, poate nepotu-său chiar, Gabby Hayes III.
Îmbujorat la față de emoție și venerație, Curtis se simte mic, mic de tot, ca în prezența unei altețe regale.
- Dacă vreau, pot să împușc omul și după colțul casei, prin ricoșeu calculat, dacă e musai, așa că fă bine și strunește-ți „lada” asta de purici, să nu se dea la mine, iar tu nu încerca să fugi nicăieri.
- Nu, domnule.
- Unde-s ai tăi, băiete?
- Au murit, domnule.
Sprâncele albe și stufoase se reped parcă la borul pălăriei.
- Au murit? Așa zici, băiete, au murit?
- Da, așa zic, domnule.
- Aici?
La care, paznicul îngrijorat cercetează din ochi strada lungă, de parcă gangsteri plătiți s-ar fi fofilat în tot locul ca să omoare oamenii cumsecade. Pistolul îi freamătă în palmă, de parcă s-ar fi îngreunat brusc și nu l-ar mai fi putut ține bine.
- Au murit aici, unde fac eu de pază? Nu se poate așa ceva! Unde ziceai că erau ai tăi?
- În Colorado, domnule.
- Colorado? Dar nu ziceai că au murit aici?
- Nu, am vrut să zic că au murit în Colorado.
Paznicul răsuflă ușurat, iar pistolul nu-i mai tremură între degete.
- Păi, și-atunci, după „bal” cum ai ajuns tu aici, cu roade-oase asta?
- Am alergat de ne-a ieșit sufletul, îl lămurește Curtis, simțind că măcar o parte din adevăr poate fi împărtășită oricărui urmaș al domnului Hayes.
- Să nu-mi spui tu mie că ați alergat pe jos tot drumul din Colorado până aici!
- Ba da, la început am alergat, domnule, pe urmă am făcut un fel de autostop, iar pe ultima porțiune, iar am alergat.
Old Yeller gâfâie, vrând parcă să confirme declarația băiatului.
- Și cine sunt nemernicii naibii de care ați fugit așa?
- Unii sunt mai drăguți, alții nu. Cei mai simpatici sunt cei trimiși de autorități, presupun.
- Autorități, ai zis?! se strâmbă paznicul scârbit. Aha, îi știu eu și p-ăștia - perceptori, inspectori de cadastru - așa-ziși făcători de bine!
- Am văzut agenți FBI, trupe întregi, pe cuvânt, plus pe unii de la Agenția Națională de Securitate, plus niște militari din armată, zău.
- Autorități! Pfui! pufnește paznicul atât de revoltat, încât mai-mai să plesnească de indignare. O adunătură de ticăloși, smintiți după putere, care habar n-au de nimic. Niște hoți, toți! Uite, de plidă, o familie, soț și soție, se spetesc toată viața muncind și plătesc toate dările la stat, iar dacă ea moare cu doi ani înaintea vârstei de pensionare, mizerabilii naibii nu-i dau un șfanț soțului din banii cotizați de ea, exact cum am pățit eu, de-am rămas cu o pensie de rahat și trebuie să vin aici, noaptea, de cinci ori pe săptămână, ca să fac pe paznicul în gaura asta de șarpe, de risc să mă muște de gioale tot felul de dulăi fioroși. Asta, în condițiile în care, unul debil la cap se alege cu o pensie cel puțin dublă decât a mea, fiindcă, vezi tu, cică e bolnav psihic! Pricepi, băiete, ce vreau să zic?
- Nu prea, domnule, recunoscu Curtis.
După toată agitația dinainte, acum, când vociferările furioase ale lui Gabby au băgat spaima în ea, Old Yeller scâncește, se lasă pe vine și face pipi pe platforma de lemn.
Curtis înțelege perfect reacția ei față de paznic, care, cel puțin deocamdată, a făcut mai mult pe durul, fără să le arate niciun fel de compasiune sau înțelegere.
- Ce-a pățit câinele tău, băiete?
- Nimic, domnule, doar că a trecut prin multe încercări în ultima vreme.
Uite, acum apar și alte pericole pentru câine și băiat: zumzetul elicopterului uriaș care spintecă văzduhul deșertului.
Paznicul înclină capul spre umăr, iar Curtis nu s-ar mira dacă urechile neobișnuit de mari ale tipului ar începe să se rotească încercând să capteze sunetul, ca niște farfurii de radio-telescoape.
- Sfinte Sisoie, drăcovenia asta e ca sfârșitul lumii. Doar nu vrei să zici că nemernicii ăia te vânează în așa ceva?
- Ba da, confirmă Curtis. Și asta nu e tot.
- Autoritățile țin musai să te înhațe, precum vrea pisica să prindă șoarecele.
- Nu-mi prea place comparația asta, domnule.
Îndreptând fascilul luminos al lanternei spre bucata de postament dintre ei, Gabby spune:
- De ce vor să pună mâna pe tine băiete?
- Răii ăia au avut ce-au avut cu mama mea, iar după ce i-au venit de hac, s-au gândit să mă aranjeze și pe mine.
- Dar cu mama ta ce-au avut? A fost ceva legat de... pământ?
Curtis habar n-avea la ce se referă paznicul, dar simte că are prilejul să-și facă un aliat din omul acesta. Așa că improvizează:
- Da, domnule, a fost ceva legat de pământ.
- Fir-ar ei să fie de nenorociți, că nu se mai satură odată de atâta pământ! înjură Gabby, scuipând cuvintele cu năduf.
Uimit de ieșirea paznicului, Curtis nu mai e nevoit să formuleze vreun răspuns, căci interlocutorul lui își continuă invectivele:
- Păi, să vezi ce-am pățit eu și nevastă-mea. Cumpărăm noi peticul ăla frumos de pământ, cu luciu de apă, cu pădure bătrână, că dacă-ți puneai mintea să sapi pe-acolo sigur găseai niscaiva oase de dinozaur printre rădăcini, cu pășuni bune. Ei bine, ne-a luat cincisprezece ani pe puțin ca să achităm împrumutul la bănci, niște lipitori și astea, pe urmă încă șapte ani de economii ca să avem cu ce face și noi o căsuță de lemn acolo, dar când în sfârșit am fost gata să săpăm fundația, autoritățile au zis că nu se poate. Și știi de ce? Cică am deranja nenorocitele alea de ploșnițe împuțite care trăiesc pe câmpul nostru, adică am provocat un dezastru ecologit, fiindcă ploșnițele astea scârboase nu trăiesc decât în puține locuri. Așa că, iată-ne pe noi doi, nevastă-mea și cu mine, proprietari în toată regula pe bucata noastră de pământ, unde n-avem voie să facem ce ne trece nouă prin cap, fiindcă deranjă ploșnițele! Ptiu, drace, mare porcărie!
Old Yeller s-a ascuns deja după Curtis.
La răsărit, bâzâitul elicopterului se aude tot mai tare prin văzduhul rănit de elice.
- Bun, și dacă te prind, ce-or să-ți facă, băiete?
- Ăia răi de tot o să mă omoare, spune Curtis. Ăia trimiși de autorități... s-ar putea întâi să mă ascundă pe-undeva, ca să mă poată interoga. Iar dacă răii nu mă găsesc acolo unde o să mă pitească agenții FBI... în fine, mai devreme sau mai târziu ăștia trimiși de autorități o să se apuce să facă experimente pe mine.
Deși afirmațiile lui par de-a dreptul incredibile, Curtis e sincer convins că așa va păți.
Ori paznicul intuiește că băiatul nu minte, ori e dispus să creadă orice oroare legată de niște autorități care au pus mai mult preț pe niște ploșnițe decât pe el, ca om.
- Experimente?! Pe un copil?!
- Da, domnule.
Gabby n-are nevoie să afle la ce fel de experimente va fi supus Curtis sau în ce scop se va face acest lucru. Mintea lui furioasă e capabilă să născocească tot soiul de grozăvii.
- Păi, sigur, nici nu mă mir! Ticăloșii naibii! Iau impozite și taxe de la noi, niște bieți oameni de rând, ca să se ducă și să tortureze niște copii! Ăștia sunt în stare să te ciopârțească mărunt-mărunt, să te fiarbă cu orez și să te servească la masă ploșnițelor împuțite, care, nu-i așa, trebuie ocrotite, ca să fie fericite!
Dincolo de creasta dealului, înspre est, o luminozitate difuză înflorește în noapte: se văr fascicule de lumină de la farurile sau proiectoarele celor două mașini de poliție. Și de la elicopter. Din ce în ce mai strălucitoare, de la secundă la secundă.
- Mai bine s-o luăm din loc, spune Curtis, referindu-se mai mult la el și la câine decât la paznic.
Gabby privește furios spre lumina care se ridică la răsărit, iar barba i se face țepoasă, de parcă ar fi fost conectată la o priză electrică. Pe urmă, mijește ochii la Curtis, concentrându-se să-l vadă mai bine, astfel că fața i se boțește și i se zbârcește, ca un pergament egiptean.
- Sper că n-ai bătut câmpii aiurea, băiete!
- Nu, domnule, deloc.
- Bine, atunci o să-i învățăm noi minte pe ticăloșii ăștia. Să nu te dezlipești de mine, ai priceput?
- Nu prea, recunoaște Curtis.
- Haide! țipă Gabby și o zbughește la fugă spre hotelul de alături.
Curtis ezită, neștiind exact cum „să nu se dezlipească” de Gabby. În ciuda reținerilor inițiale în privința paznicului, Old Yeller pornește pe urmele lui. Instinctul îi spune, se pare, că poate avea încredere în el.
Elicopterul se apropie: o avalanșă de sunete ritmice violente care alunecă în jos pe panta văii.
Dar se mai aude ceva. Un bâzâit pe care Curtis îl simte în dinți, o vibrație care îi răsună până în sinusuri și în măduva oaselor.
Pentru a contracara valul de frică, își amintește că modalitatea de a evita starea de panică, atunci când te simți luat de apă, este să te concentrezi asupra mișcărilor de înot.
Construcțiile din lemn, care se prăbușesc parcă peste ei din ambele părți ale drumului, par aurii sub lumina lanternei.
Ajung în capătul străduței, paznicul stinge lanterna, iar întunericul se închide peste ei, ca și cum ar fi coborât toți trei într-un beci adânc și ar fi tras ușa după ei. Gabby face doi pași într-o curte cu pământ bătătorit, după care se oprește.
Dacă n-ar fi fost câinele, care să-i arate pe unde să calce, Curtis s-a fi ciocnit de bătrân. Așa însă reușește să-l ocolească.
Gabby îl înșfacă pe Curtis, îl trage spre el și îi urlă la ureche, peste vacarmul elicopterului care se apropie:
- O luăm spre nord, căre hambarul care nu-i hambar!
Curtis se gândește că „hambarul care nu-i hambar”, ce-o mai fi și asta, e prea aproape, probabil, așa că nici acolo nu va fi la adăpost. După mintea lui, de fapt, nici granița cu Canada nu-i suficient de departe, ba nici chiar Polul Nord, dacă se gândește mai bine.
În stânga, Curtis sesizează o luminozitate sidefie foarte aproape de sol. Alarmat, arunci o privire spre vest și vede un fel de ceață lipită parcă de pământ. Ceața iluzorie este, în realitate, fosforescența naturală a depresiunii, fantoma unei mări moarte de mult.
Zbaterea elicelor se înmoaie brusc, fiind însoțită de fluieratul strident al decelarației. Elicopterul este la pământ.
Vin. Vin după el. Sunt eficienți și rapizi.
Paznicul nu aleargă, în sensul propriu-zis al cuvântului, ci înaintează prin mișcări zvâcnite. Din când în când, se mai oprește și întoarce capul, fluturând pistolul, ca și cum s-ar aștepta să dea cu ochii peste un bandit, exact acolo, în spatele lui.
Lui Curtis îi vine să strige:
- Mișcă, mișcă, mișcă....
Dar simte că ar fi degeaba, din moment ce Gabby e un urâcios pe care n-ai cum să-l scoți din ale lui.
Deși echipele de căutători au coborât, probabil, din elicopter, înspre sud, acolo unde au aterizat, nu se vede nicio lumină. Preferă să își efectueze cercetările în condițiile oferite de natură, fiind convinși că aparatura lor extrem de sofisticată poate fi eficientă și pe întuneric.
Totul începe, de fapt, printr-un urlet. Niște țipete de adult pe care groaza îl face să se comporte ca un copil.
Gabby se oprește iarăși și mijește ochii înapoi, pe drumul pe care au venit, vântură pistolul în toate direcțiile, în căutarea pericolului.
Prinzându-l pe paznic de braț, Curtis îl împinge înainte.
Spre partea de sus a orașului, urlă doi bărbați. Acum, sunt trei, ba chiar patru, poate. Groaza i-a cuprins subit, ajungând la paroxism.
- Ce dracu mai e și asta? se miră Gabby, iar vocea îi tremură rău.
Curtis trage de el, iar paznicul se urnește din loc iarăși, dar urletele sunt punctate acum de păcănitul și pârâitul unor arme automate.
- Doar nu s-or împușca unii pe alții?!?
- Haide, repede, repede, insistă Curtis, care din cauza panicii renunță la orice politețe, încercând să-l împingă pe bătrân de la spate.
Nici dacă i-ar sfârteca în bucăți cineva sau le-ar spinteca burțile, ori i-ar devora de vii, niște oameni n-ar putea scoate niște zbierete mai sinistre decât astea.
Cu smucituri și zvâncnituri, paznicul se deplasează spre nord; Curtis preferă să nu-l scape din ochi, așa că pășește în linie cu el, iar cățeaua le deschide calea, în față, ca și cum, printr-o stranie percepție paranormală, știe unde se află „hambarul care nu-i hambar”.
Lăsând în urmă jumătate de oraș, ajung la o altă ulicioară între niște clădiri, când, printr-un tunel de ziduri de scânduri, o lumină ciudată izbucnește în dreapta lor, pe strada mare. Pulsează de două ori, pe urmă, o masă mare întunecată se rostogolește de pe stradă spre ei.
Agil, dar dizgrațios ca o marionetă stricată, Gabby sare la o parte cu o iuțeală surprinzătoare. Curtis se ferește, iar câinele o zbughește să se ascundă.
Ca o ghiulea zvârlită din țeava tunului, un cadavru se izbește dintr-o clădire în alta, pocnind cu membrele în garduri, de parcă ar fi venit de pe lumea cealaltă. Nimerește, până la urmă, pe jos, dincolo de Curtis, moale ca o sperietoare suflată de vânt.
Pe pieptul explodat al victimei, pârlite și zbârcite, două litere albe - F și I - suplinesc lipsa unui B din mijloc.
Urâcios și reumatic cum e, paznicul încărunțit simte pericolul, ceea ce-l face să-și recapete sprinteneala juvenilă de odinioară. O tulește spre hambar, luându-se parcă la întrecere cu câinele, în timp ce Curtis aleargă în urma lor.
Urlete, țipete speriate și împușcături răsună printre clădiri, după care se aude un sunet straniu - priong, priong, priong - ca și cum ai ciupi dinții unei greble, aidoma coardelor unei viori.
Un Curtis Hammond zace mort în Colorado, iar altul gonește acum și el spre propriul mormânt.
31.
Nasturii, insignele și cataramele străluceau pe uniformele kaki ale polițailor care roiau în fața intrării Sanatoriului Cielo Vista.
Martin Vasquez, directorul general al acestui stabiliment, stătea deoparte, lângă un stâlp. Trezit din somn la această oră târzie din noapte, avusese grijă totuși ca în semn de respect să se îmbrace cu un costum negru.
În vârstă de vreo patruzeci de ani, Vasquez părea tânăr, cu fața netedă și privirea inocentă. Uitându-se la Noah Farrel, care venea spre el, ar fi preferat, probabil, să renunțe la prerogativele funcției sale și să poată aduce alinare, ca un preot care a ales sărăcia și celibatul.
- Îmi pare extrem de rău, sunt dezolat. Dacă veniți la mine în birou, voi încerca să vă explic ce s-a întâmplat, atât cât știm și noi, desigur.
În cei trei ani cât fusese polițist, Noah anchetase patru omoruri, la locul faptei. Și el avusese aceeași expresie ca ofițerii prezenți aici, atunci, de mult, când intrase în contact cu rudele îndoliate ale acelor victime.
Un amestec de compasiune și suspiciune mocnită, care persista și după identificarea făptașului.
Faptul că plătise costul internării Laurei în sanatoriu nu fusese o povară, ci însuși scopul existenței lui. Dar, chiar dacă oamenii aceștia îl credeau, el tot observa o undă de suspiciune dincolo de compasiunea lor.
Unul dintre polițai făcu un pas spre Noah, când acesta porni către ușa de la intrare, în urma lui Vasquez.
- Domnule Farrel, sunt nevoit să verific dacă purtați armă.
Noah se îmbrăcase în bragă, punându-și niște pantaloni sport și o cămașă înflorată. Tocul revolverului era la spate.
- Da, dar am permis.
- Sigur, domnule, știu, dar vă rog să-mi lăsați mie revolverul, pe care o să vi-l înapoiez la plecare.
Noah ezită.
- Ați avut cândva meseria mea, domnule Farrel. Gândiți-vă un pic și o să vă dați seama că ați proceda la fel.
Noah nu știa ce-l apucase să-și ia pistolul, din moment ce nu obișnuia să îl poarte tot timpul. Dar, când plecase de-acasă, după ce îl sunase Vasquez, nici nu fusese în stare să gândească prea limpede.
Scoase revolverul din toc și i-l dădu polițaiului.
Deși holul era pustiu, Vasquez spuse, arătând spre un coridor scurt, în stânga:
- În birou e mai bine, nu ne deranjează nimeni.
Noah rămase pe loc.
Drept în față, ușa era deschisă între hol și culoarul lung de la parter, unde se aflau rezervele pacienților. În capătul din fund, unde era camera Laurei, se vedeau niște bărbați. Toți erau în civil. Detectivi, specialiști în investigații pe baze științifice.
Revenind lângă Noah, Vasquez zise:
- O să ne anunțe când puteți să vă vedeți sora.
Lângă ușa camerei ei, se afla o targă de la morgă.
- Wendy Quial, ghici Noah, referindu-se la asistenta brunetă care le aducea înghețată bolnavilor, în urmă cu câteva ore, numai.
La telefon, i se spusese doar esența tragediei. Laura murise. Fulgerător. Fără să sufere.
- Cine v-a spus? se miră Martin Vasquez.
Prin urmare, instinctul nu-l mințise, deși el îl nesocotise. În fond, înghețata nu era soluția. Iubirea era soluția. O iubire dură, în cazul de față.
Un membru din „Cercul prietenilor” manifestase o iubire un pic cam dură, demonstrându-i lui Noah ce pot păți surorile celor care simt că este sub demnitatea lor să primească pungi pentru rău de avion doldora de bani.
Noah se imagina apăsând pe trăgaci; congresmanul se contorsiona de durere, rănit de moarte, cu burta ciuruită de gloanțe.
De ce n-ar face-o, în fond? Oricum, nu mai avea niciun țel acum. Or, e bine să ai cu ce să-ți ocupi timpul. În lipsă de altceva, răzbunarea putea fi o soluție mulțumitoare.
Neprimind niciun răspuns, Vasquez reluă:
- Avea un CV impresionant. Și iubea meseria de asistentă medicală. În plus, avea niște scrisori de recomandare excelente. Zicea că preferă să lucreze aici, unde atmosfera e mai puțin stresantă decât într-un spital.
Timp de șaptesprezece ani, de când Laura rămăsese mai mult moartă decât vie, în urma loviturilor primite, Noah se prefăcuse că nu era un Farrel, ci un străin de această familie de criminali, o persoană mai curată la suflet decât cei care îl zămisliseră, un om capabil să își ispășească păcatele. Dar, acum, când își pierduse sora pentru a doua oară, și de data asta definitiv, nu mai considera necesar să își ascundă firea păcătoasă.
- Prinsă însă asupra faptului, preciză Vasquez, e recunoscut tot. A lucrat ca asistentă medicală în trei spitale, secția nou-născuți. De fiecare dată, când lumea în început să se întrebe dacă numărul mare al deceselor micuților nu este cumva din cauze nenaturale, și-a schimbat locul de muncă.
Omorându-l pe congresman, Noah nu s-ar alege cu mare lucru, dar plăcerea de a-l ucide s-ar putea să fie suficient de dulce, încât să mascheze, pentru o vreme, amarul acestei vieți.
- Recunoaște că a omorât șaisprezece bebeluși. Dar nu consideră că a făcut ceva rău, ci, dimpotrivă, niște „mici” acte de clemență.
Până adineauri, îl auzise pe Vasquez vorbind, fără să-l asculte, însă. Acum, sesiză sensul cuvintelor lui.
- Clemență?!
- Alegea copii cu probleme de sănătate. Sau, uneori, copii care păreau doar debili. Ori micuți cu părinți săraci și analfabeți. Zicea că în felul ăsta îi cruța, salvându-i de la o viață plină de suferințe.
Instincul lui Noah fusese doar pe jumătate corect. Asistenta avea o „misiune”, dar nu din partea „Cercului prietenilor”, deși motivația faptei izvora tot din infatuare și egoism. Remarcase la multe persoane o asemenea atitudine, așa că știa ce însemna.
- După ce a plecat și de a treia secție de nou-născuți, înainte de a veni aici, spuse Vasquez, a lucrat la un azil, unde a eutanasiat cinci bătrâni, fără să trezească nicio bănuială. Și, în plus... e mândră de ceea ce-a făcut. Nu numai că nu are nicio remușcare, dar nici nu-i e rușine măcar. Ca și cum i s-ar părea normal s-o lăudăm și s-o admirăm, pentru... pentru „compasiunea” manifestată, cum zice ea.
Infamia congresmanului izvora din lăcomie și sete de putere, ceea ce lui Noah i se părea un lucru malefic, ușor de înțeles. La fel ca și în cazul tatălui său sau al unchiului Crank, bunăoară. Pe când, idealismul irațional al asistentei medicale provoca doar dispreț și scârbă, nu o dorință furibundă de răzbunare.
Or, fără o motivație vindicativă substanțială, Noah simțea iarăși că acțiunea sa n-are avea niciun rost.
- Un membru al personalului a surprins-o pe Quail în timp ce... o lichida pe sora dumitale. Altminteri, nici n-am fi știut.
În celălalt capăt al coridorului lung, un tip intra cu targa în camera Laurei.
În mintea lui Noah se propagă un fel de zgomot, ca un tunet îndepărtat sau ca vuietul unei cascade.
Trecu prin cadrul ușii deschise care lega holul de coridor. Martin Vasquez strigă după el, reamintindu-i că poliția interzisese accesul în acea zonă.
Când se apropie de cabinetul asistentelor medicale, lui Noah îi ieși în față un polițist în uniformă, care încercă să-l oprească.
- Fac parte din familie.
- Știu, domnule. Nu mai durează mult.
- Mda. Eu vreau acum.
Când Noah vru să treacă mai departe, polițistul îi puse mâna pe umăr. Noah reuși să se smulgă, continuând să avanseze.
Polițistul veni după el, îl înșfăcă din nou și probabil că ar fi ajuns să se bată, din moment ce ofițerul n-avea încotro, trebuia să-și facă datoria, dar, mai ales, fiindcă Noah simțea nevoia să lovească pe cineva.
Pentru a nu ajunge la pumni, unul dintre detectivii aflați ceva mai încolo pe coridor spuse:
- Dă-i drumul să treacă.
Un vuiet continuu, ca de la cinci cascade Niagara la un loc, răsuna și acum în mintea lui Noah, astfel încât vocile din jur i se păreau cumva atenuate și înăbușite.
- Nu pot să te las singur cu ea, spuse detectivul. Urmează să i se facă o autopsie, or, cum știi și dumneata, trebuie să dovedim că proba a fost supravegheată permanent.
Cadavrul reprezenta o probă la dosar. Ca un cartuș uzat sau un ciocan plin de sânge. Laura încetase să mai fie o persoană. Devenise un obiect acum, un lucru.
- Nu vreau să-i dăm ocazia avocatului angajat de nemernica aia dementă să spună că s-a „umblat” la cadavru, înainte de a se face testele de toxicologie.
„Nemernica aia dementă”, în loc de „pârâta”. Aici semnificația termenilor contează mai puțin decât în instanță.
Dacă avocatul reușea totuși să separe noțiunea de „nemernică” de aceea de „dementă”, impunând-o pe aceasta din urmă, atunci asistenta medicală avea toate șansele să își ispășească pedeapsa într-o clinică psihiatrică modernă, dotată cu piscină, televizor în cameră și ședințe de terapie menite nu să analizeze pornirile ei criminale, ci să o ajute să își păstreze respectul de sine.
Laura se afla pe pat, într-o pijama galbenă. Ori se trezise din transa ei catalepică și se îmbrăcase pentru somn, ori poate că asistenta îi schimbase hainele și o pieptănase ca o dovadă de bunăvoință înainte de a o omorî.
- Quail își imagina, ținând seama de starea de degradare psihică a pacientei, că moartea ei va fi pusă pe seama unor cauze naturale, fără să se recurgă la autopsie. Prin urmare, nici nu s-a obosit să folosească o substanță greu de detectat. I-a injectat o cantitate importantă de Haldol, un tranchilizant.
Pe la vârsta de opt ani, Laura înțelesese că familia ei era altfel decât altele. Nimeni nu încercase să îi inoculeze un simț moral puternic, ceea ce, de altfel, le lipsea tuturor celor din neamul Farrel. Dar cu toate astea, Laura avea, din naștere, conștiința răului și a binelui.
I se făcea mereu rușine, iar comportamentul rudelor o scandaliza tot mai mult, de la an la an. Se retrăsese în carapacea ei, găsindu-și refugiul în cărți și în reverii. Nu-și dorea decât să crească mare mai repede, să plece de-acolo și să își făurească o viață „curată, tihnită, fără să facă rău nimănui”.
Detectivul încercă să îl consoleze pe Noah, cu o ultimă dezvăluire:
- Supradoza a fost așa de mare, încât moartea a survenit imediat. Mizeria asta de medicament închide circuitul sistemului nervos central, ca un întrerupător.
Pe la vârsta de unsprezece ani, Laura voia să se facă doctoriță, intuind într-un fel că a nu provoca răul nimănui nu era suficient pentru a se rupe complet de rădăcinile ei familiale.
Când împlinise doisprezece ani, visa să devină medic veterinar, fiindcă animalele sunt niște pacienți mai buni decât oamenii. Pe oameni, spusea ea, nu-i poți tămădui de răul lor cel mai profund; nu poți decât să le alini suferințele fizice.
Grea povară să fii atât de lucid în privința naturii umane, la o vârstă așa de fragedă.
Detectivii și medicii legiști se retrăseseră mai în spate, lăsându-l pe Noah singur lângă pat, dar zăboveau totuși prin preajmă, având datoria de a veghea la integritatea probei decesului.
Laura zăcea lungită pe spate, cu brațele pe lângă corp. Palma stângă era lipită de cearșaf, dar pumnul drept, rămas aproape complet strâns, vădea o ultimă încercare de a se mai agăța de viață.
I se vedeau amândoi obrajii, unul neted, ca de porțelan, celălalt distrus și mutilat - opera lui Dumnezeu și opera lui Crank.
Pentru Noah, care știa că acum o vedea pentru ultima oară, ambele părți ale feței ei erau frumoase, impresionându-l fiecare în mod diferit.
Simți impulsul de a-i vorbi, așa cum făcuse de-a lungul atâtor ani, ceas după ceas, cu speranța că ea îl putea auzi. Dar acum, când sora lui plecase departe, de unde nu-l mai putea auzi, Noah constată că nu mai avea nimic de spus - nici ei, nici nimănui.
Sperase că tunetul acela îndepărtat care îi bubuia în cap se va opri, atunci când, văzând-o pe Laura, putea avea confirmarea dureroasă a morții ei. Dimpotrivă, vuietul devenea din ce în ce mai puternic.
Se întoarse cu spatele la pat și porni spre ușă, unde, o fracțiune de secundă, avu senzația că aerul se solidificase parcă, oprindu-l să iasă din cameră.
Pe hol, ușa de vizavi era închisă. La ultimele lui vizite, camera aceea - tot cu un singur pat - fusese deschisă, pentru aerisire, nefiind ocupată de vreun pacient.
Deși știa că era foarte posibil ca înăuntru să se afle un bolnav recent internat, instinctul îl împinse pe Niah spre acea ușă, pe care o deschise brusc, înainte ca niște brațe puternice să reușească să-l oprească, prinzându-l din spate.
Asistenta medicală Quail ședea pe un fotoliu; părea atât de minionă, încât abia atingea podeaua cu tălpile. Ochi albaștri scânteietori, ten trandafiriu, cochetă și drăguță, exact cum și-o amintea Noah.
......................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu