„Puținul tău este mai bun decât avuția altuia.”
                     proverb arab

La un pas de paradis, Dean Koontz

..............................................................................
                                             13-20

                    - Asta au urmărit încă din Colorado și, mai departe, în Utah, recunoaște Curtis. Să pună mâna pe mine, atât ei, cât și agenții FBI. Numai că am devenit tot mai greu de detectat.

    - Sărăcuțul de tine, șoptește Cass. Singur-singurel, nevoit să fugi mereu.

    - Am câinele cu mine.
    - Ei bine, acum ne ai și pe noi, zice Polly, ridicându-se. Haide, Cass, e timpul să ne punem în mișcare și s-o luăm din loc.
    - N-am auzit încă povestea lui până la capăt, obiectează Cass. Mai sunt atâtea chestii stranii de aflat, nu-i așa?!
    Polly rămâne de neînduplecat.
    - Curând, urmăritorii lui o să ajungă să-și bage nasul și aici. Trebuie să plecăm cât mai repede.
    - Ea e șefa, șoptește Cass, pe un ton solemn. Așa că va trebui să ne supunem.
    - Nu sunt nicio șefă, o contrazice Polly. Sunt doar practică, atâta tot. Curtis, până pregătim noi „căruța” de drum, tu o să faci un duș. Ești cam prea „parfumat”. Iar noi o să băgăm hainele tale la spălat.
    - Și cățelei mele i-ar prinde bine o baie.
    - O s-o spălăm și pe ea, mai târziu, promite Polly.
    Old Yeller rămâne cu Polly, în timp ce Cass îi arată lui Curtis cum să manevreze robinetele de la duș. Desface din ambalaj un săpun nou și îi pregătește niște prosoape curate.
    - După ce te dezbraci, aruncă hainele pe ușă, ca să le pun la spălat.
    - Sunteți foarte drăguță, doamnă... Cass, voiam să spun.
    - Scumpete, nu fi prostuț. Ne-ai adus exact ceea ce ne lipsea mai mult. Suntem pasionate de aventură, iar tu ești cel care chiar ai văzut niște extratereștri.
    Cum îi scapără ochii de entuziasm când rostește aveste cuvinte: aventură, extratereștri.
    Rămas singur, Curtis își scoate din buzunare mica lui comoară și pune banii pe dulăpior. Întredeschide ușa de la baie doar cât să-și poată arunca hainele afară, în fața mașinii de spălat. Pe urmă, închide bine ușa la loc.
    Uitându-se mai bine în oglindă, vede cum fața i se întunecă la culoare, căpătând o tentă stacojie, cum n-a văzut la alți oameni, ceea ce îl face să se întrebe brusc dacă este perfect stăpân pe sine. O roșeață de asemenea intensitate depășește registrul unei reacții fiziologice omenești. E roșu ca un rac fiert; simt că oricine l-ar vedea așa și-ar da seama că nu este cel drept care se dă. În plus, aerul lui de vinovăție ar putea stârni bănuiala oricărui polițist care l-ar zări.
    Cu toate că inima îi bate cu putere, Curtis încearcă să își păstreze calmul, în timp ce intră sub duș.
    Ieșind de sub duș, pe covorașul de baie, se șterge bine, dându-și seama că activitățile de îngrijire personală sunt legate de socializare, or, a constatat în mai multe rânduri că el nu se pricepe la așa ceva. Asta nu înseamnă, desigur, că poate să nu se mai spele și să umble murdar.
    Întorcându-se spre oglindă, descoperă ceva și mai groaznic. În momentul de față, nu este Curtis Hammond. Șocat, scapă prosopul pe jos.
    Mai exact: este Curtis Hammond, dar nu întru totul, nu cum trebuie, nu suficient de convingător, încât să poată trece drept om.
    Oh, Doamne!
    Fața din oglindă nu este hidoasă, dar e mai stranie decât orice mască de carnaval.
    În Colorado, la fermă, dincolo de ușa pe care scris „centrul de comandă al navei spațiale”, băiatul acesta orfan de mamă găsise pe noptieră un plasture folosit, iar sângele uscat de pe pansament îi permisese să se deghizeze.
    Atingând sângele, absorbindu-l, adăugase la repertoriul său și ADN-ul lui Curtis Hammond. În timp ce adevăratul Curtis continua să doarmă, tizul lui fugise, sărind de la fereastra dormitorului, iar de acolo până la urmă ajunsese aici, în baia celor două surori.
    A fi Curtis Hammond - de fapt, a fi oricine sau orice altceva decât el însuși - presupune o tensiune biologică permanentă, care creează o amprentă unică de energie, grație căreia poate fi identificat de către cei dotați cu aparatura tehnologică necesară.
    Apropiindu-se mai mult de oglindă, își impune să fie Curtis Hammond, nu așa, doar parțial, judecând după felul cum arată imaginea lui, ci cu convingere și grijă față de detalii.
    O scăpare ca asta poate fi un dezastru. Dacă Polly și Cass l-ar vedea așa, și-ar da seama că nu e Curtis Hammond, că nu e de pe acest pământ. Și atunci ar trebui să-și ia tălpășița de aici.
    Oricât de bune ar fi intențiile lui, s-ar putea să sfârșească,  până la urmă, și el ca bruta aceea cârpăcită care a evadat din laboratorul doctorului Frankestein, ajungând să fie urmărit cu torțe prin pădure, de către cei care îi vor capul.
    Se studiază îngrijorat în oglindă, urmărind cum trăsăturile plăcute ale lui Curtis Hammond se reinstalează pe chipul lui; dar procesul e treptat, fiind îngreuiat de erori de proporție.
    Ok. E din nou Curtis Hammond.
    Termină să se șteargă cu prosopul, cercetându-și tot timpul corpul după vreun semn ciudat.  Nimic, însă.
    Se înfășoară într-un prosop de plajă, ca într-un sarong. Dar tot i se pare că este indecent.
    Până ce i se usucă hainele, va trebui să rămână cu Cass și Polly, dar pe urmă, echipat la loc, e hotărât să-și ia tălpășița de-acolo, împreună cu Old Yeller.
    Acum, când poate fi ușor detectat de ucigașii familiei lui - ba poate chiar și de agenții FBI, dacă s-au dotat cu o tehnologie avansată - nu mai există nicio justificare de a pune în pericol viața celor două surori.
    Nu mai trebuie să moară și alți oameni, doar fiindcă soarta i-a scos în calea lui la momentul nepotrivit.
    Vânătorii se apropie, în mod cert. Sunt bine înarmați. Groaznic de încrâncenați. Extrem de porniți.

                                               44.

                          Soarele făcuse ore suplimentare, iar lunga după-amiază de vară s-a prelungit cu mult după ora la care liliecii și-ar fi luat deja zborul în anotimpuri mai răcoroase.
    Cu riscul de a se ruina financiar, tanti Gen fixă termostatul la 24 de grade Celsius, o temperatură ce nu putea fi considerată scăzută decât în Iad, poate. Totuși, în comparație cu cuptorul de-afară, în bucătărie părea de-a dreptul plăcut.
    Pregătind niște ceai cu aromă de piersici și multă gheață și punând apoi, masa pentru cină, Micky îi povesti Genevei despre Preston Maddoc, bioetică, omorul ca modalitate de vindecare, omorul ca gest de compasiune, omorul pentru a mări „cantitatea totală de fericire”, omorul în numele unei politici ecologice sănătoase.
    - Bine că am fost împușcată în cap acum optsprezece ani, fiindcă, dacă s-ar fi întâmplat așa ceva în ziua de azi, m-ar fi băgat într-o groapă adâncă, pentru a respecta normele de protecție a mediului.
    - Sau ți-ar fi prelevat organele interne, ar fi făcut abajururi din pielea de pe corp, iar resturile le-ar fi dat ca hrană animalelor sălbatice, evitând, astfel, poluarea solului prin săparea unui mormânt în plus. Vrei niște ceai rece?
    La 6:15, văzând că Leilani nu venise încă, Micky simți că i se întâmplase ceva rău, dar Geneva o sfătui să mai aibă răbdare. Pe la 6:30, și Geneva era deja îngrijorată, așa că Micky umplu o farfurie cu fursecuri, găsindu-și astfel un pretext de a se duce cu ele în vizită la familia Maddoc.
    În aer, mirosea a pârlit.
    Micky simțea o nervozitate accentuată la gândul că urma să dea ochii cu femeia care dănțuia sub clar de lună sau cu asasinul filosof.
    De fapt, spera să nu se întâlnească totuși cu Preston Maddoc. Leilani îi spusese mătușii Gen că doctorul Doom urma să fie plecat în această seară.
    Draperiile erau trase, iar geamurile ferestrelor străluceau sub razele soarelui coborât la asfințit.
    În picioare, pe treptele de beton, ciocăni la ușă, așteptă, se pregăti să ciocănească din nou, dar apucă farfuria cu amândouă mâinile, când clanța se răsuci și ușa se deschise.
    În fața ei, apăru Preston Maddoc, zâmbitor, aproape de nerecunoscut. Noua tunsoare, cu părul foarte scurt, nu-i dădea un aer de om iritabil, așa cum se întâmpla cu majoritatea bărbaților, ci îl făcea să semene cu un ștrengar ciufulit. Își răsese și mustața.
    - Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el, cu amabilitate.
    - Ăăă, bună! Suntem vecini. Eu și tanti Gen. Geneva. Geneva Davis. Eu sunt Micky Bellsong. Am vrut doar să vă salut și v-am adus niște prăjiturele de casă, în semn de bun venit în cartier.
    - Sunteți foarte drăguță, zise el, luând farfuria. Mmm, ce bine arată. Mama, Dumnezeu s-o odihnească, făcea și ea fursecuri din astea. Numele ei de fată era Hickory, ceea ce a făcut-o să se intereseze de arborele cu aceeași denumire - hicori, care face nuci americane, folosite de obicei la prăjiturele din astea.
    Micky nu se așteptase ca Preston să aibă o voce așa de frumoasă, plină de încrederea în sine pe care ți-o dau banii, dar și cu un timbru bărbătesc atrăgător.
   - Pe mine mă cheamă Jordan Banks, minți el, exact cum spusese și Leilani că va face. Toată lumea îmi spune Jorry.
    Micky simți fiori în tot corpul când dădu mâna cu el.
    Venind aici, știa că nu putea spune că Leilani nu onorase invitația la cină. I-ar fi făcut numai rău fetiței, divulgând relațiile de prietenie dintre ele. Dar sperase totuși să o vadă pe Leilani și să sugereze cumva că o aștepta la ele în seara asta, oricât de târziu.
    - Îmi pare rău că sunt nepoliticos și vă țin aici, la ușă, se scuză Maddoc. V-aș pofti în casă, numai că soția mea suferă de o migrenă cumplită: la cel mai mic zgomot, simte numai cuțite în cap. Când are asemenea crize, trebuie să vorbim în șoaptă și să mergem în vârful picioarelor.
    - Oh, nu vă faceți probleme pentru asta. Voiam doar să vă salut și să vă urez bun venit. Sper ca soția dumneavoastră să se însănătoșească repede.
    - Când are migrene nu poate mânca nimic - dar, după ce îi trece, îi revine pofta de mâncare. O să-i placă fursecurile astea. Mulțumesc încă o dată de amabilitate. La revedere, pe curând.
    Când ușa se închise, Micky coborî treptele, foarte încet, încercând să născocească o stratagemă prin care să-i dea de veste lui Leilani că fusese aici. Dar pe urmă grăbi pasul, de teamă că Maddoc o pândea poate de după perdele.
    În drum spre casa mătușii Gen, Micky își aminti de cuvintele lui Preston apropo de maică-sa - Dumnezeu s-o odihnească! Cât de natural și convingător răsunase glasul lui rostindu-le, când în realitate omul ăsta nu credea în nimic și cu atât mai puțin în Dumnezeu.
    Geneva o aștepta așezată la masa din bucătărie, ținând între palme paharul cu ceai rece. Micky își luă un scaun, turnă niște ceai și îi povesti despre Maddoc:
    - Leilani nu va veni la cină. Dar știu că va trece să mă vadă, după ce se culcă ai ei. O s-o aștept, indiferent cât de târziu s-ar face.
    - Mă gândeam.... n-ar putea sta la Clarissa? sugeră Geneva.
    - Și papagalii?
    - Bine că nu e vorba despre niște crocodili.
    - Dacă fac rost de dovada înregistrării la starea civilă a căsătoriei lui Maddoc, poate că reușesc să stârnesc interesul vreunui ziarist. De patru ani de zile, Maddoc a dus o existență retrasă, dar asta nu înseamnă că presa nu ar fi curioasă să mai afle amănunte despre el. E posibil să-i intrige și pe ziariști misterul ăsta. De ce să țină secretă această căsnicie? Oare tocmai căsnicia aceasta să fie motivul retragerii sale din viața publică?
    - Sinsemilla însăși e o ciudățenie vie, care ar putea trezi interesul oricărui ziarist, nu crezi? zice Geneva.
    - Dacă presa marșează și intră în joc, nu se poate să nu apară cineva care să știe de existența lui Lukipela. Băiatul nu a fost ținut ascuns toată viața lui. Chiar dacă n-a stat niciodată prea mult într-un loc, țăcănita de maică-sa rămâne o persoană memorabilă. Cine a întâlnit-o, fie și numai fugitiv, nu o uită așa ușor. Lucru valabil, probabil, și apropo de Lukipela. Și atunci Maddoc va trebui să explice unde e băiatul.
    - Și cum faci rost de dovada înregistrării căsătoriei lui la starea civilă?
    - Nu știu, mă gândesc încă.
    - Dar, dacă o mulțime de ziariști îl respectă pe Maddoc, s-ar putea să creadă că ai tu ceva împotriva lui!
    - Probabil așa va fi. Presa îi e favorabilă. Dar reporterii au și o doză de curiozitate, nu-i așa? Fiindcă altfel n-ar putea să-și facă meseria.
    - Am impresia că ești ferm hotărâtă să le dai o mână de ajutor ca să-și facă meseria mai bine.
    Micky luă în mână pinguinul de lut.
    - N-am să-l las să-i facă rău lui Leilani. Nu, exclus!
    - Nu te-am văzut niciodată așa, șoricelule.
    - Așa, cum? zise Micky, uitându-se în ochii Genevei.
    - Așa pornită.
    - Nu numai viața lui Leilani atârnă de un fir de păr, tanti Gen, ci și viața mea.
    - Știu.

                                                            45.

                           Fără să se atingă de biscuiți, Polly șofează având la îndemână o pungă de floricele cu aromă de brânză și o cutie cu bere rece, în consola de lângă scaun.
    Legea interzice să ai lângă tine un recipient cu orice fel de băutură alcoolică, în timp ce conduci un vehicul, dar Curtis se abține să îi atragă atenția lui Polly în privința acestei infracțiuni.
    Polly conduce cu viteză mare. Furgoneta gonește pe câmp, de parcă ar fi alimentată cu energie nucleară, nu cu benzină.
    În salonaș, Cass se relaxează pe o șofa așezată cu spatele spre partea laterală a rulotei, exact în spatele scaunului pentru șofer. Cățeaua e lungită lângă ea, cu bărbia pe genunchii ei, bucurându-se de mângâierile unei mâini binefăcătoare.
    La insistențele surorilor, Curtis s-a instalat pe scaunul copilotului, pe care l-a răsucit spre portieră, astfel că le poate privi simultan pe amândouă. Deși e înfășurat și acum în sarongul improvizat din prosopul de baie, nu-i mai e rușine de ținuta lui.
    Gemenele s-au născut și au crescut într-un orășel bucolic din Indiana, pe care Polly îl descrie ca pe „o mare plictiseală de cărămizi și scânduri”. Potrivit lui Cass, cele mai palpitante distracții de-acolo sunt să privești cum pasc vacile, cum ciugulesc găinile, și cum dorm scroafele. Halal amuzament!
    Eleve premiante amândouă, Cass și Polly au preferat să se lase de școală și să plece în Las Vegas. După nici o lună, au ajuns să joace dezbrăcate într-un mare spectacol de revistă, alături de alte balerine, saltimbanci și animale de circ.
    Datorită vechii lor pasiuni pentru jonglerii și acrobații la trapez, cele două surori au fost distribuite într-un mare spectacol de varietăți, inspirat de întâlnirile pământenilor cu ființe de pe alte planete. Cass și Polly au jucat în rolul de crăiese extratereste ale iubirii, care urmăreau să facă din toți bărbații niște robi ai dragostei.
    - Atunci, a fost prima oară când am început să ne interesăm de OZN-uri, îi mărturisește Cass.
    - În numărul de dans, cu care se deschidea spectacolul, își amintește Polly, coboram amândouă pe niște scări de neon dintr-o uriașă farfurie zburătoare. Era absolut impresionant.
    - Iar de data asta nici nu mai trebuia să apărem goale pe scenă tot timpul, spune Cass. Din obiectul zburător ieșeam complet dezbrăcate, firește.
    - Ca orice crăiasă extraterestră a iubirii, adăugă Polly, iar pe urmă chicotesc amândouă, cu un râs cristalin care îi amintește lui Curtis de fantastica Goldie Hawn.
    Curtis râde și el, amuzat de ironia și de tonul lor autopersiflant.
    - După primele nouă minute, zice Cass, purtam pe rând o mulțime de costume superbe, adecvate pentru jonglerii și acrobații la trapez.
    - Pe urmă, la sfârșit, continuă Polly, iarăși apăream goală, doar cu niște pene pe cap, cizme cu tot înalt și niște bikini minusculi. Producătorul susținea că aceasta era ținuta autentică a unei crăiese a iubirii.
    - Spune și tu, Curtis, reia Cass, câte crăiese ale iubirii, de pe alte planete, ai văzut tu îmbrăcate în chiloței din lame auriu și cu botine cu toc cui?
    - Niciuna, răspunde el, fără să mintă.
    - Exact ăsta a fost și argumentul nostru. E o costumație stupidă, care nu pare domnească în niciun colț al universului. Hai, penele de pe cap, treacă-meargă, dar restul? Câte crăiese ale iubirii, coborâte din alte galaxii, ai văzut tu îmbrăcate așa?
    - Niciuna.
    - Ca să fiu sinceră, nici producătorul nu e de condamnat, zice Polly. Apropo, tu de fapt câte crăiese ale iubirii ai văzut vreodată?
    - Doar două, recunoaște Curtis. Dar niciuna nu făcea jonglerii pe scenă.
    Nu se știe de ce, însă pe gemene remarca asta le amuză copios.
    - Dar cred că una dintre ele era un fel de acrobată, explică băiatul cu lux de amănunte, din moment ce putea să se aplece mult pe spate, până ajungea să-și lingă călcâiele.
    Din nou, surorile izbucnesc în râs.
    - Nu e deloc ceva erotic, se grăbește el să precizeze. Se lasă pe spate din același motiv pentru care un șarpe cu clopoței se încolăcește strâns. Din această poziție, poate sări sus de tot, retezându-ți capul cu mandibulele.
    - Ha-ha-ha, ce amuzant ar fi un număr ca ăsta într-un spectacol de varietăți și muzică din Vegas! spune Cass, prăpădindu-se de râs.
    - Nu mă pricep la teatrele de revistă din Las Vegas, zice Curtis, dar presupun că n-ați arăta pe scenă și faza în care crăiasa extraterestră își expulzează ouăle în capetele tăiate.
    - Depinde, scumpete! Depinde! Dacă faci totul să pară sclipitor și senzațional, merge și partea asta, despre care povestești tu, spune Polly, hilizindu-se în continuare.
    În sinea lui, Curtis își spune că a început să se descurce în societate, din moment ce gemenele îl găsesc așa de spiritual.
    Când Cass se scuză și pleacă să scoată hainele lui Curtis din uscător, câinele se ține după ea, iar băiatul își răsucește scaunul cu fața la drum. Urmează o conversație plăcută cu Polly.
    Datorită pasiunii lor pentru mecanică și motoare, în general, Polly și Cass au ales să călătorească tot timpul; indiferent ce se strică sau se uzează la furgoneta lor, ele se descurcă singure, dacă au piesele necesare. Acesta este și motivul pentru care au în permanență cu ele tot ce le trebuie pentru a remedia orice defecțiune.
    - Ce poate fi mai formidabil pe lumea asta, declară Polly, decât să te mânjești de ulei, benzină, vopsea, doar să reușești să repari cu mâna ta orice defecțiune la mașină?
    Ciudat! se gândește Curtis. Tocmai domnițele acestea cochete și elegante să aibă pasiunea salopetelor murdare de mecanic auto?!
    Urmată de Old Yeller, Cass se întoarce în salonaș și-l anunță pe Curtis că își poate pune hainele lui. În baie, unde s-a retras să se îmbrace, Curtis regretă că se va despărți curând de surori. Spre binele lor, cu prima ocazie, va trebui să dispară.
    Când Curtis se întoarce la locul lui, din dreapta  șoferiței, ultima fâșie de lumină roșie se îngustează tot mai mult spre apus.
    E o adevărată plăcere să călătorești cu mașina în compania celor două gemene, care stăpânesc la perfecție arta conversației, abordând tot felul de subiecte care le pasionează: schi extrem, scufundări, romane polițiste, rodeo, fantome și poltergeist, formații muzicale, tehnici de supraviețuire în jungă - totul le fascinează și le entuziasmează.
    Pe Curtis îl interesează, în special, bogăția de legende pe care surorile le știu despre OZN-uri, speculațiile lor fantasmagorice despre viața din alte lumi și suspiciunile lor sumbre privind motivele sosirii extratereștrilor pe Terra.
    Din câte știe el, omenirea este singura specie capabilă să elaboreze teorii despre ce se află în universul necunoscut, care sunt cu mult mai stranii decât ceea ce există, de fapt, acolo.
    Ajung la o încrucișare cu niște drumuri secundare, unde se află o stație de benzină și un magazin universal, probabil, o afacere de familie.
    În filme, prin astfel de locuri se întâlnesc, de obicei, tot felul de țăcăniți. În asemenea pustietăți, se comit o serie de crime monstruoase.
    Curtis ar vrea să nu se oprească aici, ci să meargă mai departe până la o localitate ceva mai populată. Gemenele însă vor să facă plinul la benzină, așa că Polly virează și intră pe o porțiune cu pietriș, în fața clădirii unde se află și benzinăria.
    Cele trei pompe de alimentare - două cu benzină, iar una cu motorină - nu au deasupra o copertină, ca la stațiile moderne, ci sunt expuse tuturor intemperiilor. Pompele par mai înalte decât cele din benzinăriile ultramoderne, iar fiecare are deasupra un fel de glob mare, transparent.
    - Fantastic. Pompe din-astea existau în anii 1930, zice Polly. Azi, au dispărut aproape complet. Când se pompează combustibilul, îl vezi cum face vârtejuri prin globul ăsta transparent?
    - Dar de ce? întreabă Curtis.
    Polly ridică din umeri. Habar n-are nici ea de ce.
    - Fiindcă așa funcționează ele.
    Fascinat de mașinăria aceasta magică, Curtis se minunează:
    - Pompa asta, cu glob de cristal, știe să prezică și viitorul?
    - Nu. E ceva drăguț, atâta tot.
    - Adică și-au dat atâta osteneală ca să monteze chestia asta aici, doar fiindcă se vede frumos? Ce planetă minunată?
    Gemenele coboară primele - Cass, cu o poșetă mare atârnată de umăr - decise să solicite toate verificările uzuale în cazul alimentării cu benzină: presiunea celor zece pneuri, baia de ulei, cutia de viteze...
    Misiunea lui Old Yeller e ceva mai prozaică; cățeaua trebuie să-și facă nevoile. Iar Curtis se duce cu ea, ca să-i țină de urât.
    Văzduhul nopții aduce, pesemne, un parfum supărător, care o determină pe Old Yeller să își ridice nasul pentru a detecta sursa acelui miros.
    În timp ce gemenele dispar după botul rulotei, în căutarea celui care deservește, cățeaua adulmecă în continuare și pornește hotărâtă spre partea din spate a vehicului. Curtis se ține după ea.
    Când au terminat de ocolit rulota, dau cu ochii de magazinul aflat cam la vreo douăzeci de metri distanță, dincolo de pompe. Ușa este întredeschisă, dar e bine fixată în balamale, din moment ce nu se clatină deloc în bătaia vântului.
    Cățeaua se oprește și face un pas înapoi. O descumpănesc, probabil, pompele acelea fantastice.
    Uitându-se și el mai bine la ele, Curtis constată că globurile nu sunt pline acum cu combustibil învolburat, ci cu un fel de întuneric dens, ca și cum sferele acelea transparente ar musti de răutate și cruzime.
    Lângă botul mașinii, un bărbat înalt și chel stă de vorbă cu gemenele. Deși nu-i poate vedea fața, fiindcă tipul stă cu spatele la el, Curtis simte că ceva nu e în regulă cu acest om.
    Cățelei i se zburlește părul pe grumaz, iar băiatul presupune să suspiciunea i-a fost transmisă de ea, prin legătura specială care există între ei.
    Deși Old Yeller mârâie în surdină, în semn că omul de la pompă nu-i deloc pe gustul ei, altceva îi stârnește interesul. Pornește aproape alergând spre partea de vest a clădirii, iar Curtis se grăbește să țină pasul cu ea. Este aproape convins că nu dorința de a-și face nevoile o mână pe cățea într-acolo.
    Magazinul este amplasat cumva pieziș pe suprafața de teren, fiind orientat cu fața spre mijlocul intersecției, și nu spre una dintre șosele; cea mai luminată este intrarea, astfel încât părțile laterale ale clădirii rămân învăluite în întunericul nopții. Spatele construcției este cufundat însă într-o beznă desăvârșită, presărată ici și colo de monedele de argint pe care luna, în zgârcenia ei, catadicsește totuși să le risipească.
    În zona aceasta, se află un Ford Explorer; conturul caroseriei abia se distinge sub palida lumină selenară. Curtis presupune că vehiculul aparține tipului care stă de vorbă cu gemenele, în fața benzinăriei.
    Un Corvette argintiu, care i-a depășit ceva mai devreme pe șosea, se află tot aici. Studiind cu atenție această mașină, Old Yeller scâncește.
    În momentul în care Curtis face un pas spre Corvette, câinele se repede spre partea posterioară a Ford-ului Explorer. Se ridică pe picioarele din spate, cu labele pe bara de protecție, încercând să se uite prin luneta automobilului, până la care nu poate însă ajunge, fiind plasată prea sus.
    Privește spre Curtis; în ochii ei se reflectă razele lunii.
    Cum băiatul nu vine imediat la ea, cățeaua lovește insistent cu labele în Ford. Curtis simte tremurul și înfiorarea câinelui. Frica i se furișează lui Curtis în inimă, iar de acolo îi cuprinde toată ființa, pătrunzându-i până în măduva oaselor.
    Venind lângă Old Yeller, în spatele Ford-ului, băiatul mijește ochii încercând să privească înăuntru, prin geam. Nu-și dă seama însă dacă în Ford se află într-adevăr ceva sau dacă ceea ce distinge el vag nu este decât o masă de umbre.
    Cățeaua continuă să lovească cu labele în vehicul.
    Curtis apucă de mâner și ridică portiera din spate. Când se aprinde plafoniera, înăuntru se văd două cadavre. Au fost azvârlite acolo, ca doi saci cu gunoaie.
    Ar lua-o la fugă, dar știe că maică-sa s-ar supăra pe el, dacă ar proceda astfel. De milă și scârbă, îi vine să plece de-acolo, dar a fost învățat să trateze astfel de orori ca pe un manual de supraviețuire, din care să deducă rapid indicii menite să-l ajute pe el și pe ceilalți să trăiască în continuare.
    Ceilalți, mai bine zis celelalte, în cazul acesta, sunt Cass și Polly.
    Înalt, chel și de sex masculin, unul dintre cadavre seamănă leit cu omul de la pompă care stătea de vorbă cu gemenele, adineauri.
    O coamă de păr castaniu, lucios și înfoiat încadrează chipul moartei de alăuri. Larg deschiși și acum, ochii ei căprui se holbează uimiți la prima licărire de veșnicie pe care a surprins-o în clipa în care sufletul ei a părăsit această lume.
    Niciuna dintre victime nu prezintă răni vizibile, deși ambele cadavre par să aibă gâtul rupt. Capul le atârnă moale, într-o poziție anormală, ceea ce atestă vătămarea gravă a vertebrelor cervicale. Pentru asemenea vânători, ahtiați după violență și crime, felul acesta de a ucide pare curat și milos.
    Fiecare cadavru a fost dezbrăcat de hainele exterioare și descălțat de pantofi; ca să se travestească în victimele lor, ucigașii au nevoie de o vestimentație în bună stare, fără rupturi sau pete.
    Dacă, într-adevăr, complexul acesta comercial - benzinărie și magazin universal - este o afacere de familie, înseamnă că aici zac mămica și tăticul. Afacerea și identitatea le-au fost răpite brutal.
    Cățeaua își îndreaptă atenția, din nou, spre Corvette. Nu îndrăznește totuși să se apropie mai mult de mașină, spaima fiind mai puternică decât curiozitatea. Aplecă mult capul spre stânga, cu un aer de uimire și teamă, totodată, apoi, îl înclină spre dreapta, clipind des; vrea să plece, dar pe urmă se răzgândește și întoarce iarăși capul spre mașină, ca și cum ar fi observat că aceasta se pusese în mișcare.
    Poate că în Corvette se află ceva și mai groaznic decât ceea ce a găsit în Ford, așa că preferă să nu se apropie nici el. Concentrându-se, încearcă însă să privească automobilul cu ochii cățelei, să împărtășească percepțiile ei, exploatând la maximum legătura dintre ei doi.
    Inițial, surioara lui canină nu vede mai mult decât el - dar, pe urmă, o fracțiune de secundă, nu mai mult, mașina luminată de razele lunii sclipește ca un miraj.
    Old Yeller clipește, clipește, însă automobilul sport rămâne aparent solid, așa că întoarce privirea și, cu coada ochiului, timp de vreo două-trei secunde, întrezărește ceea ce Curtis nu poate vedea cu ochii lui - un vehicul care nu este de pe acest pământ, mai spectaculos chiar decât orice Corvette, ca o bestie născută pentru a aduce violența în lume.
    Atât de impresionant este acest mijloc de transport, încât pentru a-l descrie simți nevoia să apelezi la vocabularul specific arhitecturii militare, fiindcă în ciuda splendorii, pare o fortăreață pe roți.
    În fața acestei dovezi, se spulberă orice îndoială, ticăloșii cei mai răi l-au ajuns din urmă. Vânătorii intuiesc probabil, că băiatul este în rulotă. Soarta milostivă și surioara lui isteață l-au scos din Fleetwood și l-au adus aici, pe acest teren al crimelor, fără să fie detectat. Dar, în două-trei minute - depinde de noroc - îl vor descoperi.
    Va fi recunoscut imediat ce li se va arăta.
    De aceea, în locul lui o trimite pe cățea la Polly.
    Speriată, dar ascultătoare, Old Yeller se urnește din loc, făcând cale întoarsă spre rulotă.
    Curtis nu-și face iluzii că va supraviețui acestei întâlniri. Inamicul este prea aproape, prea puternic, prea lipsit de scrupule, pentru a putea fi înfrânt de copilul acesta orfan de mamă, mic și neajutorat.
    Speră totuși că va putea să le prevină la timp pe Cass și Polly, ajutându-le, astfel, să scape, ele și cățeaua, de măcelul care îl așteaptă pe el.
    Old Yeller dispare după colțul clădirii. Spirit geamăn preaiubit, cățeaua e conștientă mereu de prezența Creatorului ei - or, acum, va avea nevoie de El, mai mult decât oricând înainte.

                                                       46.

                         Zidurile penitenciarului se sfărâmară în jurul ei, dar stivui cărămizile la lor, iar când gratiile căzură de la ferestre, le repară cu un aparat de sudură și cu mult mortar.
    Din visul acesta despre o închisoare pe care și-o clădea singură, Micky se trezi brusc, simțind că se întâmpla ceva rău.
    Pe sofaua din salonaș, lungită pe-o parte, cu ochii închiși, cu capul pe pernă, cu bărbia aplecată spre piept și rezemată cu mâinile împreunate, Micky rămase nemișcată, respirând ușor, ca și cum ar fi dormit.
    Casa părea învăluită într-o tăcere apăsătoare, cum simți după un priveghi, când toată lumea a plecat deja.
    Surdă parcă la amenințarea din jur, Micky o intuia totuși, așa cum îți dai seama că presiunea atmosferică s-a modificat, înaintea unei furtuni.
    Micky se instalase pe sofa să citească o revistă, în așteptarea lui Leilani. Se făcuse târziu, așa că Geneva se retrăsese în camera ei, urmând ca nepoata ei s-o trezească imediat, dacă fetița venea în vizită.
    După plecarea lui Gen, terminând de citit revista, Micky se întinsese pe canapea ca să-și mai odihnească ochii, și nu cu gândul să ațipească.
    Emoțiile zilei, canicula, umiditatea excesivă și o disperare tot mai profundă o înfundaseră în închisoarea din vis.
    Instinctiv, când se deșteptase, nu deschisese ochii.
    Îi ținea închiși și acum, în baza teoriei - pe care o îndrăgim cu toții din copilărie - potrivit căreia niciun căpcăun nu te mănâncă, dacă nu îl bagi în seamă.
    Se apropia cineva. Târșâitul unor tîlpi pe covor și scârțâitul podelei excludeau posibilitatea ca intrusul să fie doar o plăsmuire a imaginației ei.
    Niște pași, tot mai aproape. Pe urmă, nimic. Liniște.
    Simțea o prezență lângă ea. Cineva era acolo, în picioare, și se uita de sus la ea.
    Nu, nu putea fi Geneva. Chiar și într-una dintre imaginarele sale escapade cinematografice, când își închipuia că e o actriță sau alta, Geneva tot nu ar fi fost capabilă de un gest atât de straniu.
    Nemișcată, cu ochii închiși, Micky avea impresia că simțul olfactiv compensa cumva lispa voită a văzului. Detectă un parfum astringent, pe care nu îl cunoștea. Un aftershave cu miros proaspăt.
    Bărbatul se mișcă, făcând din nou podeaua să scârțâie. Se îndepărta. Printre gene, îl căută cu privirea, îl văzu. Se îndrepta spre bucătărie. Chiar și văzut din spate și, doar o fracțiune de secundă, din profil, atunci când se apropie de ușă, era ușor de recunoscut. Nepoftit, Preston Maddoc le făcuse o vizită.
    Micky lăsase întredeschisă ușa de la bucătărie, pentru eventualitatea în care Leilani s-ar fi gândit să treacă pe la ele. Acum, când plecă, Maddoc o lăsă larg deschisă.
    Se ridică de pe sofa și se apropie de bucătărie. Se aștepta să-l găsească acolo, în prag, zâmbind amuzat de încercarea ei stângace de a simula că dormea.
    Afară nu era nimeni. Se încumetă să iasă din casă. Nici țipenie de om în curtea din spate. Maddoc se dusese acasă.
    Întorcându-se în bucătărie, închise bine ușa și trase zăvorul.
    Frica se risipi, lăsând în loc senzația unei violări. Nu apucă însă se se indigneze, fiindă își aminti de Geneva, iar frica puse stăpânire iarăși pe ea.
    Micky se repezi pe hol. Trecând prin dreptul camerei ei, observă o dâră de lumină sub ușă. Or, știa precis că nu lăsase nicio lumină aprinsă.
    Ajunse în capătul holului, ultima ușă era larg deschisă.
    Doar cifrele luminoase și afișajul postului de radio cu ceas stăpungeau bezna apăsătoare din cameră. Apropiindu-se pe pat, Micky răsuflă ușurată: tanti Gen dormea liniștită, cu obrazul lipit de pernă. Și respira.
    Lui Micky i se luă o piatră de pe inimă. Ajunsă înapoi pe hol, trase binișor ușa de la dormitorul Genevei și se duse direct la ea în cameră.
    Pe pat erau împrăștiate toate obiectele pe care le avea de obicei în poșetă. Portofelul fusese golit, banii erau risipiți pe cuvertură, alături de carnetul de asigurări sociale, permisul de conducere auto, rujul de buze, pudra, pieptenele și cheile de la mașină.
    Dulapul era deschis. I se scotocise și prin comodă;  lucrurile din sertare fuseseră răvășite. Pe jos, zăceau actele de eliberare din închisoare. Știa că le lăsase în noptieră, sub Biblia primită de la tanti Gen.
    Indiferent cu ce scop inițial venise aici, Maddoc profitase din plin de situație, când găsise ușa deschisă de la bucătărie și pe Micky dormind pe sofa.
    În mod evident, omul ăsta știa despre relația lor cu Leilani mai mult decât crezuse ea, ori decât își dăduse seama fetița. Nu se lăsase amăgit de pretextul cu fursecurile aduse în semn de bun venit, ba dimpotrivă, poate că acesta îi stârnise bănuielile.
    Acum, Maddoc aflase suficient despre trecutul recent al lui Micky și despre slăbiciunea ei, încât s-o poată pune în dificultate.
    Micky se întreba ce ar fi făcut el, dacă ea s-ar fi trezit și l-ar fi găsit acolo, în cameră.
    Întorcându-se în bucătărie, văzu imediat platoul pe care îl dusese plin cu prăjituri, mai devreme, alături, la vecinii lor. Maddoc îl adusese înapoi, spălat.
    Dacă nu s-ar fi trezit la timp ca să-l vadă plecând, nici n-ar fi știut exact cine îi scotocise prin sertarele de la comodă și prin poșetă. Dar așa, aducând farfuria și lăsând-o acolo, pe masă, Maddoc arătase clar că voia ca ea să știe cine fusese intrusul. Iată, așadar, o provocare și un gest de intimidare, totodată.
    Mai tulburătoare însă decât apariția farfuriei era absența pinguinului. Figurina de lut, din colecția tinerei moarte, fusese pe masă, printre păhărele colorate în care erau lumânări pe jumătate topite.
    Maddoc îl văzuse probabil, când adusese farfurie.
    Eventualele suspiciuni pe care le avusese în privința relațiilor lui Leilani cu Micky și cu tanti Gen se confirmaseră și se accentuaseră astfel, odată cu descoperirea pinguinului.
    Cu senzație subită de gol în stomac, de apăsare în pipet, de vertij straniu, ca la bâlci, în roata mare, Micki se prăbuși consternată pe scaunul din bucătărie.

                                                      47.

                              Deși numele ei nu venea de la Pollyana, Polly era fosrte sociabilă și prietenoasă. Rar se întâmpla să-și facă vreun dușman. Cu toate acestea, când omul de la pompă veni spre ea, rânjind ostentativ cu gura până la urechi și îi spuse:
    - Salut, pe mine mă cheamă Earl Bockman, iar pe soția mea, Maureen. Noi suntem proprietarii complexului de-aici, și asta de vreo douăzeci de ani
    Polly conchise imediat că individul îi displăcea profund.
    Bine bărbierit, ferchezuit și frumos îmbrăcat, omul întrunea toate calitățile necesare pentru a face o impresie bună.
    - Eu m-am născut în Wyoming, spuse Earl, dar Maureen e de prin părțile astea. În fine, locuiesc pe-aici de-atâta vreme, încât am senzația că tot în ținutul ăsta am văzut lumina zilei și eu. Nu e suflet de om prin regiune care să nu fi auzit de Earl și Maureen Bockman, turuia el în continuare, ca și cum s-ar fi simțit obligat să convingă, astfel, de excepționala calitate a combustibului pe care îl vindea. Și Maureen, ce fată minunată, iar eu sunt cel mai norocos bărbat din lume, fiindcă am luat-o de nevastă, scumpa de ea!
    Auzind discursul acesta uluitor rostit cu un zâmbet ca în reclamele la pastă de dinți, Polly e gata să parieze că biata Maureen zăcea moartă în magazin, sugrumată poate de Earl sau lovită în cap cu vreo conservă ieftină de porc cu fasole.
    Mai era și ceasul ciudat de la mâna lui Earl, care avea un cadran complet negru, fără nimic altceva - fără cifre și limbi care să indice ora, minutele și secundele. Sigur, se putea foarte bine să fie genul de cronometru digital, foarte incomod, care nu afișează ora decât când apeși pe un buton lateral; dar bănuia că obiectul acela nici măcar nu era un ceas.
    Din clipa în care își făcuse apariția lângă pompele de alimentare, Earl se străduise să stea întors cu tot corpul și cu mâna dreaptă, astfel încât cadranul instrumentului să fie îndreptat spre Cass, pe urmă spre Polly, ba înapoi, ba înainte; în tot acest răstimp încercase să privească pe furiș, în mod repetat, la acest aparat ciudat.
    Polly crezu, inițial, că obiectul acela de la mâna lui era poate o cameră digitală, că tipul era pesemne vreun pervers, care poza femeile pe ascuns, pentru cine știe ce scopuri urâte, deși din câte știa ea nu se inventaseră încă aparate de fotografiat care să poată vedea prin haine.
    Examinând mai bine pompa de alimentare pe care scrie Diesel, cât timp Earl tot trăncănea, Cass realiză că sistemul de funcționare era mult mai complicat decât crezuse ea, așa că ceru ajutorul lui Earl.
    Când acesta se întoarse spre pompă, lui Polly i se păru că avea o mutră consternată, de parcă la fel ca și Cass, nici el n-ar fi știut cum funcționa instalația aceea.
    Încruntându-se, tipul se întreptă spre pompă, puse o mână pe ea, rămase așa câteva clipe, cu un aer meditativ, gânditor, aproape ca și cum ar fi încercat să ghicească secretele mașinăriei, grație unui al șaselea simț, poate, după care arboră iarăși rânjetul acela larg de paiață și spuse:
    - Facem plinul?
    Primind un răspuns afirmativ, apăsă pe un mâner de la pompă, scose furtunul și se întoarse spre Fleetwood, dar în momentul acela încremeni locului, ca o stană de piatră.
    Dându-și seama imediat că măscăriciul acela n-avea habar pe unde să alimenteze furgoneta, Cass se uită spre sora ei, telegrafiindu-i simbolic mesajul: „Ce-are imbecilul ăsta?” după care, luă furtunul din mâna lui Earl, născocind explicația politicoasă că, de groază ca nu cumva mașina să se zgârâie în timpul alimentării cu combustibil, prefera să facă ea, personal, această operație.
    Polly deschise ușița de la rezervor, deșurubă capacul, după care se trase la o parte lăsând-o pe sora ei să alimenteze, dar în tot acest timp nu încetă nicio clipă să îl supravegheze pe furiș pe Earl, care, crezând că ea e prea ocupată, își îndreptă ceasul ciudat spre cele două geamuri ale rulotei, se uită de două ori la cadranul instrumentului, ca și cum ar fi  putut desluși ceva pe suprafața lui neagră și lucioasă.
    Avea senzația ciudată că Earl întruchipa ceva ce ea nu mai întâlnise niciodată.
    Din noapte, apăru alergând Old Yeller și, agitată cum nu mai fusese niciodată, se repezi drept la sandala stângă a lui Polly; apucă strâns de tocul subțire, pe care începu să-l scuture.
    Polly bolborosi ceva, în loc de înjurătură, iar Cass, uimită, o strigă pe cățeaua.
    Profitând de tevatură, Earl Bockman, crezând că nu se uită nimeni la el, îndreptă ceasul spre câine și privi neliniștit la cadran, de parcă s-ar fi așteptat să afle astfel dacă animalul era turbat sau nu.
    Tot mișcând din picior, Polly izbuti să-și scoată sandala; în acel moment, cățeaua o luă la fugă cu trofeul între dinți, oprindu-se doar în dreptul furgonetei. Old Yeller legăna sandala, cu mișcări ghidușe, de parcă ar fi avut chef de joacă.
    Știind că, în cele cinci minute cât avea să dureze umplerea rezervorului, Cass putea, la nevoie, să-l pună la punct pe unul ca Earl Bokman, Polly se duse șchiopătând spre locul unde se postase Old Yeller, care, văzând-o sări în mașină, prin portiera rămasă deschisă.
    Când urcă și ea în fugonetă, Polly văzu sandala aruncată pe jos; cățeaua era deja în bucătărie, de unde, întinzând capul peste masă, înhăță între dinți pachetul cu cărți de joc.
    Pe urmă, Old Yeller se întoarse în salonaș, scutură pachetul de câteva ori, până ce reuși să împrăștie pe podea toate cărțile de joc dinăuntru.
    Jumătate dintre cărți căzuseră cu fața în jos; dând cu laba prin ele, Old Yeller începu să le aleagă, deloc la întâmplare, ci știind perfect ce făcea, până ce sortă din ele două cărți de treflă, două de cupă și una de pică.
    Cărțile fuseseră selectate în funcție de numărul de pe ele, din moment ce, folosind ba nasul, ba labele, cățeaua reuși să le înșire una lângă alta într-o ordine numerică firească - 3 de pică, 4 de treflă, 5 de cupă, 6 de treflă, 7 de cupă. Pe urmă, se opri, uitându-se plină de speranță la Polly.
    În Las Vegas, Polly văzuse nenumărate numere de dresură de câini, dar așa ceva nu mai întâlnise - o cățea cu aptitudini de matematician, ca Old Yeller. Prin urmare, mormăind iarăși ceva ca o înjurătură, Polly se înfioră de uimire și spuse ceea ce, probabil, celebra Lassie se săturase să tot audă în atâția ani de la Timmy, la fermă:
    - Ce încerci tu să-mi spui, fetițo?

    În opinia lui Cass, Earl Bokman nu știa să se poarte în societate, nici măcar cât celebrele personaje Romulus, Tarzan și HAL 9000 - unul crescut de o lupoaică, altul adoptat de o ceată de maimuțe, iar celălalt educat numai de mașini.
    Era încordat, fâstâcit. Nu-și găsea locul. Rar se întâmpla ca expresia de pe fața lui să se potrivească, fie și un pic măcar, cu ceea ce spunea în acel moment, iar ori de câte ori își dădea seama de această neconcordanță arbora un zâmbet, credea el, șmecheros și nevinovat.
    Și mai rău chiar, lui Earl nu-i tăcea gura deloc. Orice pauză în conversație, care dura mai mult de două secunde, îl umplea de nervi. Așa că se repedea imediat să spună ceva, indiferent ce, numai să vorbească. Și de obicei, era ceva extrem de anost.
    Cass ajunse la concluzia că Maureen, nevasta lui Earl era probabil ori o sfântă, ori o cretină notorie. Nicio femeie nu ar putea sta cu acest bărbat, doar dacă ar fi atât de credincioasă, încât să spere că se poate mântui îndurând asemenea chinuri, sau dacă ar fi o nulitate din punct de vedere intelectual.
    Și, de fapt, ce mai era și chestia asta cu ceasul? Cu gesturi la fel de neîndemânatice ca și încercările lui de a face conversație, Earl îndrepta mereu instrumentul spre diferite puncte din jurul lor. Ba, la un moment dat, chiar se lăsă pe vine, prefăcându-se că își leagă șiretul, dar profitând de fapt de pretext ca să poziționeze ceasul spre spațiul de sub Fleetwood.
    Studiindu-l pe Earl Bockman timp de nici trei minute, Cass conchise că măscăriciul acesta, benzinar și băcan la un loc, era la fel de smintit și rău la suflet ca starurile din lumea filmului, pe care le cunoscuse ea cândva.

    În întuneric, în spatele magazinului, între falsul Corvette și Ford-ul cu cele două cadavre, Curtis nu scapă din ochi ușa din spate a clădirii, dar și colțurile construcției, de unde ar putea apărea în orice clipă un mare pericol.
    Cea mai mare parte a atenâiei totuși și-o rezervă legăturii băiat-câine, pe care o exploatează acum mai mult decât înainte. El e aici, în noapte, dar e și acolo, în furgonetă, mai mult chiar decât aici e acolo, cu surioara lui canină, care o uluiește pe Polly cu aptitudinile ei aritmetice, iar, apoi, cu un instrument și mai complicat decât niște cărți de joc.
    Când e sigur că Polly a înțeles mesajul lui, că e alertată și că va acționa pentru salvarea vieții lui Cass, Curtis se setrage din câine și din furgoneta-rulotă. Acum, trăiește numai aici, în adierea fierbinte a preriei, în lumina rece a lunii.
    Vânătorii aceștia călătoresc întotdeauna câte doi sau în echipe mai mari, dar niciodată singuri. Faptul că ambele cadavre au fost dezbrăcate de haine, sugerează că, pe lângă bărbatul de la pompele de alimentare, există și o ucigașă marcată în femeie șatenă, care așteaptă în magazin.
    Așa-zisul Corvette e mai spațion în interior decât o mașină sport, putând găzdui lejer patru pasageri.
    Optimist, cum a fost educat să fie, Curtis va acționa pornind de la ipoteza că aici, la această intersecție, nu sunt prezenți decât doi asasini.
    Nu-i rămâne decât s-o ia la fugă de-acolo, sperând să găsească repede o stâncă înaltă sau un râu adânc, în care să aibă parte de o moarte mai ușoară decât cea pe care i-o pregătesc acești ucigași.
    Deși, îndeobște, ar fi evitat o ciocnire chiar și numai cu doi dintre acești vânători - ori numai cu unul - de data asta nu-și permite luxul de a se eschiva, întrucât are o obligație față de Cass și Polly.
    Le-a spus să fugă, dar s-ar putea ca ele să considere că nu pot pleca, fiindcă au datoria de a-l ocroti. În acest caz, nu-i rămâne decât să distragă atenția inamicului de la cele două gemene, oferindu-se pe sine ca momeală.

.............................................................................

      „Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile.”
                                             Friedrich Nietzsche

La un pas de paradis, Dean Koontz

..............................................................................
                                   12-20

                 Sună de la un telefon public, ca să anuleze interviul pentru angajare, programat pentru ora trei.

    Își petrecu toată după-amiaza documentându-se despre doctorul Doom, iar din ceea ce află conchise că situația lui Leilani era cu mult mai gravă decât îi povestise fetița.

    Esența poveștii lui Maddoc era la fel de simplă, pe cât de revoltătoare i se păreau detaliile ei. Iar implicațiile erau terifiante, nu numai pentru Leilani, ci pentru orice om care trăia și respira pe această lume.

    Preston Maddoc își luase doctoratul în filosofie. În urmă cu zece ani, se declarase „bioetician”, acceptând un post la o universitate Ivy League, unde preda etica viitorilor medici.

    Preston Maddoc, la fel ca majoritatea bioeticienilor, susținea neacordarea de îngrijiri medicale vârstnicilor - adică persoanelor peste șaizeci de ani - dacă boala de care sufereau putea avea un impact negativ asupra calității vieții lor, chiar dacă pacienții credeau că merită să mai trăiască încă.

    Chiar și în situația în care pacienții puteau fi vindecați complet, dar raya de vindecare era mai mică, să zicem, de treizeci la sută, mulți bioeticieni considerau că bătrânii trebuiau lăsați să moară,fără tratament, deoarece, din cauza vârstei, contribuția lor la dezvoltarea societății era mai redusă, în raport cu ceea ce primeau ei de la aceeași societate.
    Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Micky citi că aproape toți bioeticienii credeau că toți copiii handicapați, chiar și cei cu handicapuri minore, trebuiau lăsați să moară. Pruncii care făceau o infecție să nu fie tratați. Dacă aveau temporar probleme respiratorii, nu era cazul să se intervină, fiind recomandabil să fie lăsați să se sufoce. Copiii infirmi, care prezentau tulburări de nutriție, trebuiau lăsați să moară de inaniție. Se considera că handicapații sunt o povară pentru societate, chiar și dacă își pot purta singuri de grijă.
    Furia care o cuprinse pe Micky era diferită de starea de nervi distructivă pe care o simțea de cele mai multe ori. Sentimentul de acum nu avea nimic de-a face cu abuzurile și înjosirile pe care le suferise ea. Nu ființa ei o preocupa acum; furia aceasta avea virtuți purificatoare.
    Preston Maddoc credea că lichidarea copiilor era un gest etic atâta vreme cât micuțul nu începea să vorbească. Adică, ori spui „mama”, ori mori!
    Inițial, navigând prin site-urile de bioetică, Micky crezu că această cultură a morții nu era ceva serios. Se gândea că reprezenta, probabil, un joc în care participanții se luau la întrecere, încercând să propună soluții cât mai revoltătoare, concepte cât mai inumane.
    Apoi, descoperi cu stupoate că, dimpotrivă, oamenii aceștia se aflau în centrul comunității academice. Majoritatea școlilor de medicină aveau în programă cursuri de bioetică. În peste treizeci de universități importante existau specializări în bioetică.
    Numeroase legi statale și federale, concepute de bioeticieni, fuseseră promovate cu intenția de a face din bioetica de azi arbitrul moral și legal al judecăților de valoare asupra oamenilor.
    Handicapații sunt așa de costisitori, nu credeți? La fel și bătrânii. La fel și idioții. Bieții de ei ar fi mult mai fericiți dacă s-ar da la o parte; chiar așa, păi, dacă au avut tupeul de a se naște sau ideea proastă de a rămâne mutilați de la vreun accident, măcar să moară mai repede, dacă le-a mai rămas o fărâmă de conștiință socială.
    Ce-a pățit lumea asta, de-a ajuns o casă de nebuni?
    Micky începea să-și înțeleagă inamicul.
    Inițial, nu-l luase în serios pe Preston Maddoc.
    Acum însă își revizuise atitudinea. Era amenințarea întruchipată. Teribil, înspăimântător. Alien.
    Maddoc și alți bioeticieni celebri, americani și englezi - cele două națiuni în care demența aceasta părea foarte adânc înrădăcinată - erau invitați ca specialiști în emisiunile de televiziune, se bucurau de respect din partea presei și îi sfătuiau pe policieni în vederea adoptării unei legislații progresiste cu privire la terapia medicală. Niciunul dintre ei n-ar fi putut deschide gura însă în Germania, unde lumea i-ar fi linșat pe loc. Numai un holocaust putea inocula asemea reacții în rândul unei societăți confruntate din nou cu barbaria.
    Micky se întreba cu disperare dacă n-ar fi necesar un holocaust și aici, pentru ca lumea să scape de nebunie și să revină la normal. I se făcea din ce în ce mai frică pentru țara ei și pentru viitor.
    Și nu descoperise încă tot răul.

                                                     40.

                              Evitând șirurile drepte și lungi de alei cu iarbă, de-a lungul cărora vehiculele sunt așezate față în față, cățeaua îl conduce pe băiat pe cărări mai întortocheate, printre mașini, ocolind adulți, copii și grătare pe care sfârâie bucăți de carne. Când, într-un târziu, Curtis privește în urmă, vede că hăitașii, dacă au existat într-adevăr, s-au dat bătuți.
    E tulburat, însă, în continuare, și se simte rușinat.
    Old Yeller scâncește, se postează lângă o rulotă uriașă și înclină capul spre spate, ca un câine care urlă la lună, dar nici urmă de lună pe cerul după-amiezii de acum. Nici nu urlă, de fapt, ci scrutează văzduhul în căutarea unei vaci zburătoare.
    Curtis se ghemuiește lângă ea, o scarpină între urechi și încearcă să-i explice că nu există niciun pericol ca o Holstein mare și voinică să îi strivească, la care cățeaua râde parcă și își îndeasă capul în mâinile lui mângâietoare.
    - Curtis?
    Băiatul ridică privirea. O femeie superbă se uita de sus la el.
    Are unghiile de la picioare vopsite cu ojă albastră, de parcă ar fi niște oglinzi ale cerului, I se văd degetele perfect, fiindcă poartă niște sandale foarte decupate și cu tocuri înalte, de parcă ar fi o balerină pe poante.
    Îmbrăcată cu niște pantaloni albi strâmți, pare că are niște picioare incredibil de lungi. Nu, nu-i o iluzie optică, remarcă băiatul în gând, ridicându-se de jos. Niciun experiment genetic nu ar fi putut crea un hibrid de gazelă umană cu niște picioare mai elegante decât astea.
    Părul auriu îi înceadrează fața luminată de doi ochi de culoarea opalului din buric. Buzele, ca într-o reclamă pentru cosmetice de calitate, au culoarea roșie a trandafirilor de toamnă târzie.
    - Curtis? întreabă ea din nou.
    - Da doamnă, zice el și își dă seama, imediat, că de când a stat de vorbă cu Donella, la restaurant nu a mai spus nimănui cum îl cheamă.
    Cu un aer prudent, femeia scrutează împrejurimile, vrând să se convingă că nu au stârnit atenția nimănui. Câțiva bărbați, care se holbau la ea, întorc privirea când se uită la ei.
    - Curtis Hammond? șoptește ea, trăgându-se mai aproape.
    Cu excepția Donellei și a nerodului de Burt Hooper, bietul de el, nimeni în afară de dușmanii lui nu îi cunoaște numele.
    Lipist de apărare ca orice muritor în fața îngerului morții, Curtis încremenește, așteptând parcă să fie spintecat, decapitat, împușcat, ars sau mai rău chiar, deși niciodată nu și-ar fi închipuit că Moartea ar putea veni gătită așa, cu cercei de argint, două șiraguri de mărgele turcoaz, trei inele cu diamante, câte o brățară la fiecare mână și podoabe în buric.
    Ar putea nega că el este Curtis cel original sau Curtis Hammond cel din prezent, dar tot degeaba, dacă persoana aceasta din fața lui face parte dintre hăitașii care i-au nimicit familia sau care i-au ucis familia lui Curtis, în Colorado, acum două nopți.
    - Da, doamnă, eu sunt, zice el, politicos până la capăt, împăcându-se cu gândul că va fi ucis, poate spre satisfacția domnului Neary și a celorlalți, pe care i-a ofensat fără să vrea.
    - Mă așteptam să fii mort, șoptește ea, pe un ton și mai dulce.
    - Da, doamnă, mort. Cred că sunt mort, de fapt.
    - Sărăcuțul de tine, spune ea, fără sarcasmul la care te-ai fi așteptat de la o ucigașă care vrea să-ți taie capul, ci, dimpotrivă, cu solicitudine.
    Surprins de compasiunea ei, băiatul profită de această neașteptată dovadă de simpatie și spune:
    - Doamnă, recunosc că și cățeaua aceasta știe poate prea multe, având în vedere profunda legătură dintre noi. N-am intenția să pretind că ar fi altfel. Numai că, neputând vorbi, nu are cum spune nimănui ceea ce știe. Chiar dacă de mine s-ar alege praful și pulberea, sincer vorbind nu cred că există vreun motiv ca și ea să fie omorâtă.
    - Dragul de tine, șoptește ea, nu știe de ce, dar am senzația că te urmăresc niște oameni îngrozitor de răi?!
    Old Yeller s-a ridicat în picioare, privind binevoitoare spre femeia în alb și dând din coadă, încântată parcă de cunoștință.
    - Mai bine să te scoatem din vizorul lumii, șoptește îngerul, care se pare că n-are nicio legătură totuși cu divizia morții. Hai cu mine, da?
    - Da, acceptă Curtis, fiindcă Old Yeller a adoptat-o pe femeie.
    Aceasta îi conduce spre ușa rulotei imense de alături, care, exceptând culoarea vopselei, ar putea trece drept un vehicul militar blindat.
    Judecând după înfățișarea ei, femeia îi amintește lui Curtis de Cenușăreasa, deși în picioare are sandale, nu conduri. Ce-i drept, Cenușăreasa nu s-ar îmbrăca așa - cu pantaloni strâmți pe fund. Dar, în fine, în momentul în care ușa se deschide, cățeaua sare în rulotă, de parcă acolo ar fi trăit toată viața. La sugestia gazdei, Curtis calcă pe urmele lui Old Yeller.
    Se intră direct în cabină și, trecând printre scaunele din față, se ajunge într-un salonaș cu canapele. Ușa se închide în urma lui.
    Brusc, basmul acesta cu zâne se preschimbă într-o povestire de groază. Privind spre bucătăria de mai încolo, Curtis vede lângă chiuvetă pe nimeni alta decât.... Cenușăreasa.
    Șocat, întoare capul: Cenușăreasa este și acolo, în spatele lui, întoarce scaunele din față, zâmbindu-i cu duioșie.
    Cennușăreasa de lângă chiuvetă este leită cu prima Cenușăreasă: același păr auriu, aceiași ochi albaștri, aceeași vestimentație. Identic totul. Până și vârful unghiilor de la picioare - albastre ca azurul cerului.
    Clone.
    Oh, Doamne, niște clone.
    Clonele aduc chinion, de obicei, fiindcă au venit pe lume ca să facă rău.
    - Clone, bolborosește Curtis.
    Prima Cenușăreasă surâde.
    - Ce-ai spus, scumpule?
    A doua Cenușăreasă pleacă de la ciuvetă, pășind spre Curtis. Și ea surâde. Și ține în mână un cuțit mare.

                                                            41.

                                Stând în bibliotecă, Micky descoperea peste tot, în aceste palate ale geniului tehnologic, același egoism primar și același materialism sumbru, vechi de când omenirea.
    Bioeticienii resping existența adevărurilor obiective. Preston Maddoc scrisese:
    Nu există comportament corect sau greșit, moral sau imoral. Bioetica înseamnă eficiență, determinarea unui set de reguli profitabule pentru un număr cât mai mare de oameni.
    În realitate însă această eficiență se traduce prin încurajarea suicidului în toate cazurile, în care o persoană suferindă se gândește la așa ceva, și nu doar la sprijinirea sinuciderii bolnavilor incurabili, a bolnavilor cronici, ci îndemnul la sinucidere adresat chiar și persoanelor care ar putea fi vindecate, dar care sunt uneori deprimate.
    Creșterea ratei sinuciderilor este un beneficiu pentru societate, consideră ei, întrucând, în cadrul unui sistem medical bine condus, organele celor care au avut o sinucidere „asistată” pot fi recoltate pentru transplant.
    Micky citi despre mulți bioeticieni care se bucurau de perspectiva soluționării crizei de organe prin intermediul unor programe de sinucidere bine coordonate; în entuziasmul lor, era limpede că vor milita agresiv pentru creșterea numărului de sinucideri, de îndată ce aveau să fie promulgate legile pe care le solicitau.
    Din fotografiile afișate pe ecran, reieșea că Preston Maddoc e un bărbat chipeș, nu neapărat totuși frumos, cu păr șaten destul de lung, mustață și un surâs atrăgător. Contrar așteptărilor lui Micky, pe fruntea lui nu se vedea codul de bare cu cifrele 666.
    Scurta lui biografie demonstra că era un bărbat căruia norocul îi surâsese dintotdeauna. Era unicul moștenitor al unei averi considerabile. Nu avea nevoie să muncească pentru a putea călători în voia dintr-un capăt în altul al țării în căutarea unor extratereștri cu puteri tămăduitoare.
    În urmă cu patru ani și jumătate își dăduse demisia din postul de profesor la universitate, „pentru a se dedica în principal, filosofiei bieticii”, precum și unor preocupări personale nespecificate.
    Se știa că acordase „asistență” în opt cazuri de suicid.
    Leilani susținea că tipul omorâse unsprezece persoane. În mod evident, fetița știa de încă trei persoane, care nu erau menționate în documentele oficiale.
    De două ori, Maddoc fusese condamnat pentru crimă, în două jurisdicții diferite. În ambele cazuri, instanța îl achitase, considerând că intențiile lui fuseseră nobile, iar compasiunea lui - admirabilă.
    În ultima vreme trăia destul de retras. De când se însurase cu Sinsemilla, devenind un soț devotat și o farmacie inepuizabilă, intrase într-un con de umbră, lăsându-i pe alții să lupte pe meterezele credinței într-o nouă lume  mai bună, unde fericirea depindea de omoruri inutile.
    Ciudat, dar Micky nu găsi nicio mențiune privind căsătoria lui Maddoc. Conform variantelor de biografii de pe Internet, Maddoc era burlac.
    Când o figură așa de controversată ca Preston Maddoc ajunge să se însoare, evenimentul matrimonial are valoare de știre. Și totuși... nicio vorbă despre asta.
    Leilani îi povestise despre o nuntă uimitoare, or, Micky știa deja că, oricât de exagerate ar părea cuvintele fetiței, Leilani nu mințea niciodată.
    Normal, când mireasa e o femeie ca Sinsemilla, s-ar putea să nu-ți dorești nicio publicitate în revistele la modă sau în emisiunile de televiziune de largă audiență.
    Dar cel mai probabi, această discreție ciudată fusese determinată de intenția mirelui de a-și ucide copiii vitregi, băiat și fată, în cazul în care așteptările privind o vindecare făcută de extratereștri nu se adevereau.
    Micky se deconectă de la Internet. Pe web, resursele erau inepuizabile, însă lumea reală putea oferi informații și mai utile. Următorul pas pe care trebuia să-l facă era să-l cunoască personal pe Preston Maddoc, ca să se lămurească pe deplin în privința lui.
    Traficul era aglomerat; de obicei, se enerva la volan, când trebuia să pornească și să oprească alternativ de nenumărate ori. Nu și azi, însă.
    Oprește, pornește. Oprește, pornește.
    Citise undeva că în anii 1970-1980, în California, încetase construirea de autostrăzi, întrucât cuvernatorul de atunci crezuse că automobilele nu se vor mai folosi pe scară largă prin 1995, ca urmare a implementării unei tehnologii alternative. Miracole. În toți anii aceștia, cât fusese nevoită să piardă ore întregi în blocaje rutiere, nu se gândise niciodată că neajunsurile respective se datorau unei politici absurde.
    Oprește, pornește. Oprește, pornește.
    Cât combustibil irosit aiurea! Câți nervi tocați degeaba, câtă poluare generată de consecințele neprevăzute ale acestui moratoriu asupra construirii de autostrăzi.
    Dacă nu făcea nimic și accepta ca Leilani să moară, cum ar mai putea suporta să trăiască, doar dacă nu adopta și ea filosofia lui Maddoc, potrivit căreia totul e doar materie, omul e doar trup?! Exact așa se întâmplase, de fapt, și cu viața ei în ultimii șapte ani.
    Oprește, pornește. Oprește, pornește.
    Micky avea senzația că se trezea dintr-un vis care dura de douăzeci și opt de ani.

                                                        42.

                              Când doamna D deschise sticla, aroma dulceagă de vanilie se răspândi ca prin farmec, prin aerul umed, în toate colțurile bucătăriei.
    - Mmmmmmm. Ce frumos miroase, nu crezi?
    Punând cuburi de gheață în două pahare înalte, Leilani inspiră adânc.
    - Nemaipomenit. Dar, din păcate, mi-aduce aminte de mirosul apei din cadă, când face Sinsemilla baie.
    - Doamne Sfinte! Doar mama ta nu s-o scălda în vanilie, sper?!
    În timp ce Geneva picura esență de vanilie peste gheața din pahare, pe care le duse apoi, la masă, împreună cu cutiile de Coca-Cola, Leilani îi povesti despre pasiunea Sinsemillei de a elimina toxinele prin osmoză inversă în băi fierbinți.
    - Păi, asta înseamnă că poți ști tot timpul când vine mama ta, după aroma de vanilie care o însoțește.
    - Da, dar și după mirosu de usturoi, concentrat de suc de varză sau tarhon, după cum a ales să-și „parfumeze” baia în ziua respectivă.
    Se așezară la masă și gustară din Coca-Cola cu vanilie pe care și-o pregătiseră.
    - E nemaipomenit de bun! se entuziasmă Leilani.
    - Nu-mi vine să cred că n-ai băut niciodată o asemenea combinație.
    - Păi, rar se întâmplă să avem  și noi niște Cola prin frigider. Sinsemilla susține că, indiferent de concentrație, cofeina inhibă dezvoltarea capacităților telepatice naturale ale omului.
    - Hei,  dar asta înseamnă că te pricepi de minune să ghicești gândurile oamenilor.
    - Da, înspăimântător de bine. Uite, în momentul de față, bunăoară, te căznești să-ți amintești numele tuturor soliștilor vocali cu care ai fost în grupul Destiny s Child, dar nu-ți aduci aminte decât de patru dintre ei.
    - N-ai nimerit-o, scumpete. De fapt, mă gândeam cât de bine ar merge o prăjitură mare și delicioasă cu Cola asta combinată cu vanilie!
    - Îmi place cum gândești, doamnă D, deși ai o minte prea complicată și nu prea reușeșc să-ți ghicesc gândurile.
    - Leilani, vrei o prăjitură mare și delicioasă?
    - Da, mulțumesc.
    - Și eu aș vrea, numai că, din păcate, nu avem. Ar merge și niște prăjiturele cu scorțișoară, ce zici?
    - M-ați convins, gata.
    - Dar nici din-astea nu avem, o anunță Geneva, sorbind din paharul cu Coca și vanilie. Dar ce părere ai avea de niște fursecuri cu ciocolată și migdale?
    - Mă abțin să-mi exprim vreo opinie, doamnă D.
    - Zău?! Dar de ce, dragă?
    - Fiindcă mi se pare că n-are niciun rost, oricum.
    - Mare păcat. Nu vreau să mă laud, dar eu fac niște fursecuri cu ciocolată și migdale absolut excelente!
    - Și acum ai așa ceva?
    - Da, vreo șaizeci.
    - Sunt suficiente, mulțumesc.
    Geneva aduse la masă platoul cu dulciuri. Leilani gustă un fursec.
    - Fenomenale! Și ce gust bun au împreună cu Coca-Cola! Numai că astea nu sunt migdale. Sunt alune!
    - Da, știu. Mie nu-mi prea plac migdalele, așa că, atunci când fac fursecuri cu ciocolată și migdale, folosesc de fapt, alune.
    - Mor de curiozitate să te întreb ceva, doamnă D, dar n-aș vrea să crezi că sunt nepoliticoasă.
    - Tu n-ai putea fi nepoliticoasă, nici dacă te-ai strădui. Ești o.....
    Geneva se încruntă, negăsind cuvântul.
    - Cum se zice, de fapt?
    - O mutantă drăguță.
    - Dacă așa spui tu, scumpete.
    - Te întreb cu toată simpatia, doamnă D - chiar faci eforturi să fii atât de fistichie sau așa ești dumneata din fire?
    Încântată, Geneva spuse:
    - Chiar ți se pare că sunt fistichie?
    - După părerea mea, da.
    - Vai, scumpete, ce compliment minunat, pe cuvânt! Drept să spun, nu știu dacă am fost fistichie din naștere, ori am devenit așa după ce am fost împușcată în cap. Indiferent cum ar fi, nu fac eforturi să par așa. Nici n-aș ști cum, de fapt.
    - Doctorul Doom o să ne ducă în Idaho, spuse Leilani, mestecând.
    - În Idaho?! Când? exclamă Geneva alarmată.
    - Nu știu, Când o să termine mecanicul de reparat rulota. Săptămâna viitoare, probabil.
    - Dar de ce în Idaho? Firește, există oameni drăguți în Idaho, care cultivă cartofi delicioși, sunt sigură de asta, dar e îngrozitor de departe până acolo.
    - Un tip care locuiește lângă Lacul Călugăriței, în Idaho, susține că a fost luat la bordul unei nave spațiale cu extratereștri și s-a vindecat.
    - De ce anume s-a vindecat?
    - De dorința de-a mai locui în preajma Lacului Călugăriței, probabil. Tipul își imaginează că povestea asta extravagantă l-ar putea propulsa în atenția opiniei publice, aducându-i numai avantaje - vreun contract pentru o carte sau un film TV, adică suficienți bani cât să se mute cu cata în Malibu, eventual.
    - Nu te putem lăsa să pleci în Idaho.
    - La naiba, doamnă D, am fost eu și în Dakota de Nord!
    - O să te ținem aici. Te ascundem în camera lui Micky.
    - Asta ar fi considerată răpire.
    - Nu și dacă avem consimțământul tău.
    - Ba nu, chiar și dacă ați avea consimțământul meu, potrivit legii tot răpire se consideră.
    - Păi, atunci, e legea proastă.
    - N-ați avea nicio șansă în instanță, doamnă D. Mai pot să iau un fursec?
    - Sigur că da, dragă. Dar chestia asta cu Idaho mă mâhnește enorm.
    - Mănâncă, mănâncă, recomandă Leilani. Prăjiturelele tale sunt așa de bune, că, dacă ar gusta din ele, până și victimele din camerele de tortură ale lui Torquemada s-ar apuca să dănțuiască de bucurie.
    - Păi, să le fac o tavă și lor, dacă le plac așa de mult.
    - Torquemada a trăit în timpul Inchiziției spaniole, doamnă D, adică prin secolul al XIV-lea, dacă înțelegeți ce spun.
    - Ah, pe-atunci nu făceam prăjituri. Dar mi-a plăcut întotdeauna să știu că lumea apreciază dulciurile pregătite de mine. Chiar și mai mult, când aveam restaurantul, produsele de patiserie erau extrem de căutate.
    - Ai avut un restaurant?
    - Am fost întâi chelneriță, pe urmă am avut propriul meu local, care cu timpul a prosperat și s-a extins într-un lanț de restaurante. Oh, atunci l-am cunoscut pe bărbatul acela adorabil, Zachary Scott. Ce succese! Ce pasiune.... Totul ar fi fost excepțional, dacă nu se întâmpla ca fiică-mea să se dea la el.
    - Nu știam că aveți o fată, doamnă D.
    Geneva ciugulea gânditoare dintr-un fursec.
    - De fapt, era fiica lui Joan Crawford.
    - Fiica lui Joan Crawford i-a făcut avansuri prietenului dumitale?
    - De fapt și restaurantele erau tot ale lui Joan Crawford. Chestia asta s-a întâmplat parcă în „Mildred Pierce”, nu în viața mea reală - dar asta nu înseamnă că Zachary Scott nu era un bărbat adorabil.
    - Poate reușesc să vin mâine pe-aici, ca să le facem totuși niște fursecuri prizonierilor lui Torquemada.
    Geneva râdea.
    - Pun pariu că și lui George Washington și băieților din Valley Forge le-ar face plăcere să primească niște prăjiturele delicioase de la noi. Ești o zână fabuloasă, fantastică și nemaipomenită, Leilani. Abia aștept să văd cum vei fi când te faci mare.
    - Un lucru e cert - voi avea sâni, nu știu cum, dar cert e că așa va fi. Sigur, nu înseamnă că ăsta e țelul existenței mele, totuși.
    - Mie mi-au plăcut sânii mei, mai ales, când am fost Sophia Loren.
    - Ești o persoană tare nostimă, doamnă D, chiar dacă ești deja o femeie în toată firea. Din experiența mea, nu toți adulții sunt nostimi.
    - De ce nu-mi spui și tu tanti Gen, ca Micky?
    Dovada aceasta de afecțiune o impresionă profund pe Leilani. Încercă să își disimuleze incapacitatea de a vorbi, sorbind repede din paharul cu Coca-Cola și esență de vanilie.
    Geneva sesiză șiretlicul cu paharul; ochii i se încețoșară de duioșie. Luă un fursec, vrând să-și facă de lucru, dar, degeaba, tot nu putea să-și ascundă ochii înlăcrimați în spatele lui.
    După părerea lui Leilani, asta ar mai fi lipsit - să înceapă amândouă să plângă, una de mila celeilalte, ca într-o telenovelă lacrimogenă.
    Venise momentul să scoată la iveală pinguinul.
    Îl extrase dintr-un buzunar de la șort și îl puse pe masă, printre sfeșnicele aranjate și acum ca la cina din seara precedentă.
    - Mă întrebam dacă ai putea să-mi faci un serviciu și să înapoiezi asta persoanei căreia i se cuvine.
    - Oh, ce drăguț e! exclamă Geneva și puse deoparte fursecul de care n-avea poftă și pe care nici nu și-l putea lipi de ochi.
    Luă figurina de pe masă.
    - E adorabil, nu-i așa? repetă Geneva.
    Pinguinul înalt de vreo cinci centimetri, sculptat din lut ars și vopsit manual, era într-adevăr atât de adorabil, încât lui Leilani i-ar fi plăcut să-l păstreze, dacă nu s-ar fi gândit cu groază de unde-l avea.
    - A aparținut unei fete care a murit azi-noapte.
    Zâmbetul îi îngheță Genevei pe buze, iar, apoi, pieri cu totul.
    - O chema Tetsy, spuse Leilani. Nu-i știu numele de familie. Dar cred că e de-aici, din ținut.
    - Ce-nseamnă toată chestia asta, scumpete?
    - Dacă o să cumperi ziarul de mâine și de duminică, o să găsești, probabil, un anunț mortuar într-unul din ele. Va avea menționat, desigur și numele de familie.
    - Mă sperii, dragă.
    - Scuze, n-am vrut. Tetsy avea o colecție de pinguini; și ăsta a fost al ei. Poate că Preston a rugat-o să i-l dea sau poate că l-a luat fără să i-l ceară. Oricum, eu nu-l vreau.
    Se uitau fix una la alta peste masă, fiindcă Geneva nu mai avea ochii încețoșați și fiindcă Leilani se comporta ca o Klonk, nemaiexistând pericolul de a inunda mobila din bucătărie în potopul lacrimilor ei.
    - Leilani, să chem poliția? întrebă Geneva.
    - N-ar servi la nimic. A pompat în ea o doză uriașă de digitoxină: rezultatul, un atac de cord, care i-a fost fatal. Preston a mai folosit metoda asta și altă dată. Digitoxina ese vizibilă la autopsie, așa că a trebuit să aibă grijă să nu se ajungă la așa ceva. Probabil că au și incinerat-o deja.
     Geneva se uită la pinguin. Se uita la Leila. Se uita la paharul cu Coca și esență de vanilie.
    - Bizară chestie, spuse ea.
    - Nu-i așa? Oricum, Preston mi-a dat mie pinguinul ăsta, fiindcă zicea că îi amintește de Lukipela.
    - Ce ticălos nenorocit! șuieră Geneva, cu o ură de care Leilani n-ar fi crezut-o capabilă.
    - E drăguț, Luki era drăguț. Stă aplecat pe o parte, la fel ca Luki. Dar nu seamănă cu Luki pentru că, bineînțeles, e pinguin.
    - Am o cumnată care locuiește în Hemet.
    Deși  chestia asta nu părea să aibă vreo legătură cu moartea sau cu pinguinii, Leilani se trase mai aproape, plină de interes:
    - E cumnată de-adevăratelea sau poate o fi Gwyneth Paltrow?
    - E de-adevăratelea. O cheamă Clarissa și e tare bună - cu condiția să suporți papagalii.
    - Îmi plac papagalii. Ai ei vorbesc?
    - Oh, tot timpul. Are peste șaizeci de papagali.
    - Cam mulți, după gustul meu. Aș prefera să fie doar un singur papagal.
    - Știi, mă gândeam, când o să dispari, s-ar putea ca poliția să vină să te caute aici, dar tocmai la Clarissa, în Hemet, n-ar avea cum să ajungă, totuși.
    Leilani tăcea, prefăcându-se că reflectează la sugestia Genevei:
    - Din șaizeci de papagali vorbitori, nu se poate ca unul să nu fie delator și să nu ne toarne.
    - I-ar plăcea să stai cu ea. În plus, se găsește mereu ceva de făcut acolo, numai dacă te gândești la tăvițele cu semințe și la paharele de apă, care trebuie mereu umplute.
    - De ce toată chestia asta îmi sugerează un film de Hitchcock? Și nu mă refer doar la „Păsările”. Am o bănuială că în toată povestea asta există un tip care se dă drept maică-sa și e obsedat de cuțite. Oricum, dacă Clarissa ar ajunge la închisoare pentru răpire de copii, ce s-ar întâmpla cu papagalii?
    Geneva privea în jur, ca și cum ar fi evaluat condițiile oferite de rulotă.
    - Păi, i-aș putea lua la mine.
    - Mamă, Doamne! Ăsta da, spectacol!
    - Dar n-au cum s-o bage pe Clarissa la închisoare. Pe lângă vârstă și greutate - are șaizeci și șapte de ani și cântărește vreo sută douăzeci de kile, la numai un metru șaizeci înălțime - mai e și problema gușii.
    Leilani evită să pună întrebarea evidentă.
    Geneva răspunse însă oricum:
    - La drept vorbind, nu e de fapt gușă. E o tumoare și, fiindcă e benignă, nu vrea să se opereze. Clarissa nu are încredere în doctori și, având în vedere tot ce-a avut de pătimit de pe urma lor, nici nu e de blamat pentru asta. Dar o lasă să atârne acolo, deși se tot mărește. Chiar dacă s-ar descurca până la urmă cu problemele legate de vârsta ei și de greutate, administrația închisorii tot s-ar teme că, de fapt, gușa i-ar putea speria pe ceilalți deținuți.
    Leilani sorbi ultimele picături de Cola din pahar.
    - Bine, atunci, când apare anunțul mortuar și găsești menționată adresa părinților lui Tetsy, ar fi nemaipomenit dacă ai putea să le trimiți pinguinul prin poștă. M-aș ocupa eu de chestia asta, numai că Preston nu-mi dă niciun ban, nici măcar cât să-mi procur câteva timbre. Îmi cumpără el tot ce vreau, dar cred că își imaginează că, dacă aș avea un fel de alocație, aș face economie și aș angaja până la urmă un ucigaș plătit.
    - Mai ai o jumătate de Cola în cutie, scumpete. Vrei să-ți mai pun niște gheață și esență de vanilie în pahar?
    - Da, mulțumesc.
    După ce pregăti încă două porții de răcoritoare, Geneva se așeză iarăși alături de Leilani. Neliniștea din sufletul ei desena un păienjeniș de riduri fine între constelațiile de pistrui de pe fața ei. Ochii verzi ai Genevei se întunecaseră.
    - O să găsească Micky o soluție și o să ne spună ce e de făcut.
    - N-o să pățesc nimic, tanti Gen.
    - Scumpete, nu te las să pleci în Idaho.
    - Cât de mare e gușa ei?
    - Poți să vii diseară la masă?
    - Sigur! Cred că doctorul Doom o să fie iarăși plecat, așa că nici n-o să aibă habar. El, poate, nu m-ar lăsa să vin, dar cu Sinsemilla nu-mi fac problleme, fiindcă nici n-o să-și dea seama, măcar, că am plecat.
    - Sunt covinsă că Micky va găsi o strategie până atunci.
    - Spune-mi, e mai mare decât o prună?
    - O să pornesc și aerul condiționat în seara asta, ca să putem gândi limpede. Sunt convinsă că acasă la guvernator funcționează tot timpul.
    - E mai mare decât o portocală?

                                                        43.

                              Cele două Cenușărese arată splendid, așa că n-au nevoie de zâne care să le facă și mai fermecătoare. Au un râs melodios și molipsitor, iar Curtis nu se poate abține să nu zâmbească, deși știe că frumoasele domnițe râd de teama lui ridicolă că ar putea fi clone.
    Firește, sunt doar gemene identice. Aceea pe care a întâlnit-o afară se numește Castoria, iar cealaltă este Poliluxia.
    - Mie să-mi spui Cass.
    - Și mie - Polly.
    Polly lasă din mână cuțitul mare cu care toca legume. Așezându-se în genunchi, pe podeaua bucătărioarei, începe să îi vorbească cu blândețe lui Old Yeller și să o scarpine între urechi; de plăcere, cățeaua o linge pe mână și dă din coadă, aruncând priviri adoratoare spre această zână bună.
    Punând ușor mâna pe umărul lui Curtis, Cass îl duce din hol în bucătărie.
    - În mitologia greacă, Castor și Pollux erau fiii Ledei, zămisliți cu Jupiter, care se deghizase în lebădă. Castor și Pollux sunt zeii marinarilor și ai călătorilor. Sunt renumiți și ca războinici.
    Cunoștințele băiatului le surprind pe doamne, care îl privesc cu o curiozitate evidentă.
    Și Old Yeller se uită la el, acuzator însă, fiindcă simte că din cauza lui mâna binefăcătoare a renunțat să o mai mângâie.
    - Și noi care tot auzim că jumătate dintre liceenii din ziua de azi nici nu știu măcar să citească, zice Cass. Văd că tu ești însă specialist în mitologie, chiar din cursul primar!
    - Mama era expertă în augumentația organică a creierului și în descărcarea de megadate în creier, explică el.
    Văzând expresia lor, Curtis regretă că a dezvăluit prea multe despre natura și adevăratele lui origini. Dar cele două domnițe îl uluiesc, la fel cum i se întâmplase cu Donella și Gabby, or, s-ar părea că pe el starea aceasta de uimire combinată cu admirație îl face slobod la gură, ori de-a dreptul confuz la vorbă.
    Încercând cu stângăcie să le abată atenția de la mărturisirea sa, Curtis continuă cu o minciună inofensivă:
    - În plus, mai aveam o Biblie și o enciclopedie inutilă, cumpărată de la un comis-voiajor.
    Cass ia un ziar de pe masă și i-l dă lui Polly.
    Ochii scânteietori ai lui Polly se fac mari de tot, azvârlind parcă raze albastre spre Curtis, când spune:
    - Eu nu te-am recunoscut, scumpete.
    Și întoarce ziarul, arătându-i lui Curtis cele trei fotografii de sub titlul cu litere de-o șchioapă CRIMELE SĂLBATICE DIN COLORADO AU LEGĂTURĂ CU MAGNAȚII DROGURILOR URMĂRIȚI PRIN UTAH.
    Fotografiile îi înfățișează pe membrii familiei Hammond. Domnul și doamna Hammond, prezentați aici, sunt cu siguranță cele două persoane care dormeau în pat, la ferma liniștită, când băiatul fugar a avut nerușinarea de a le lua douăzeci și patru de dolari din portofelul de pe comodă.
    A treia fotografie în arată pe Curtis Hammond.
    - N-ai murit, zice Cass.
    - Nu, ripostează Curtis, ceea ce din punctul lui de vedere este adevărat.
    - Ai scăpat.
    - Nu tocmai, deocamdată.
    - Cu cine ai venit aici?
    - Cu nimeni. Doar cu câinele meu. Am fugit și ne-am tot ascuns prin Utah.
    - Ceea ce s-a întâmplat acolo, la ferma familiei tale din Colorado, întreabă Polly, are vreo legătură cu harababura asta din Utah?
    - Mda, încuviințează băiatul, dând din cap.
    Castoria și Polluxia se privesc în ochi; legătura care se stabilește astfel între ele are precizia unui laser chirurgical prin care își transmit gândurile de la una la cealaltă. Următoarea lor întrebare e formulată cumva în canon:
    - Nu e vorba doar despre....
    - niște....
    - demenți, traficanți de droguri...
    - în toată chestia asta...
    - cum susține guvernul....
    - nu-i așa, Curtis?
    Băiatul își mută privirea de la una la cealaltă, răspunzând dublu la întrebare:
    - Ba da, ba da.
    Când gemenele schimbă priviri pline de subînțeles, cum fac și acum, par să-și comunice nu numai idei izolate, ci paragrafe întregi de informații complexe și opinii.
    - Acolo în Utah....
    - guvernul....
    - încrearcă să abată atenția....
    - de la contactul cu....
    - extratereștrii?
    - Da, spune Curtis, fiindcă acesta este răspunsul așteptat de gemene și singurul, de altfel, credibil pentru ele.
    Cass se uită la Polly, Polly se uită la Cass, lasere albastre transmițând tomuri nevorbite.
    - Dar unde sunt ai tăi, de fapt?
    - Ai mei au murit, de fapt.
    Ochii i se împăienjenesc: lacrimi de vinovăție și remușcări. Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi trebuit să se oprească undeva, dacă nu la ferma familiei Hammond, atunci la alta, ca să găsească haine, bani și o identitate convenabilă. Dar, dacă și-ar fi dat seama cât de aproape pe urmele lui erau hătașii, nu ar mai fi ales locuința soților Hammond.
     - Au murit. Ziarul nu greșește în această privință.
    Văzând că plânge, surorile zboară spre el ca niște păsărele spre cuib, când vine furtuna. Într-o clipă, Curtis e îmbrățișat, sărutat și dezmierdat de Polly, pe urmă de Cass, de Polly, de Cass, prins într-o roată amețitoare de compasiune și afecțiune maternă.
    Curtis este transportat de mâini diafane, spre masa din bucătărie, unde ca prin farmec se trezește în față cu un pahar de înghețată cu vanilie.
    Nu e neglijată nici Old Yeller, care primește o farfurie plină vârf cu bucățele de carne de pui, plus un castron cu apă și gheață. După ce curăță puiul din farfurie, cu o rapiditate demnă de un aspirator industrial, cățeaua molfăie gheața cu încântare, sfărâmând-o între dinți.
    Ca și cum imaginea și reflezia ei ar putea coexista una lângă cealaltă, Cass și Polly se instalează la masă, în fața lui Curtis.
    Strângând de pe masă cărțile de joc, Polly spune:
    - N-aș vrea să-ți zgândăr rănile, scumpule, dar ca să te putem ajuta trebuie să cunoaștem bine situația. Spune-mi, cumva, părinții tăi au fost uciși într-o acțiune de mușamalizare, fiindcă știau și văzuseră prea multe?
    - Da, doamnă, cam așa ceva.
    - Ceea ce înseamnă, evident, că și tu ai aflat și ai văzut prea multe, deduse Polly, vârând cărțile la loc în pachet.
    - Da, doamnă. Cam așa ceva, doamnă.
    - Poți să-mi spui pe nume, Polly, dar să nu mă întrebi niciodată dacă nu vreau un biscuit.
    - În regulă, doamn.... în regulă, Polly. Dar să știi că mie îmi plac biscuiții, așa că mănânc eu și porția ta.
    În timp ce Curtis soarbe zgomotos cu paiul sucul acidulat și îngheața topită, Cass se înclină spre el, cu un aer conspirativ, și șoptește pe un ton sinistru:
    - Ai văzut vreo navă spațială din altă galaxie, Curtis?
    Lingându-se pe buze, băiatul răspunde:
    - Parcă numai una, doamnă?!?
    - Spune-mi Cass, susură ea, iar de acum înainte conversația lor se derulează pe voce joasă. Castoria sună mai degrabă a doctorie de burtă.
    - Mie mi se pare ceva drăguț, Cass.
    - Vrei să-ți spun Curtis?
    - Sigur. Acum, eu sunt Curtis, adică sunt Curtis.
    - Vasăzică ai văzut mai multe nave spațiale de pe alte planete. Dar ai văzut și ceva... ființe alien?
    - O mulțime.
    Electrizată parcă de această destăinuire, se apleacă și mai mult peste masă, rostind apăsat:
    - Ai văzut niște extratereștri și, de aceea, vrea guvernul să te omoare, ca să nu poți povesti și altora despre asta.
    Curtis este absolut fermecat de entuziasmul ei copilăresc și nu vrea s-o dezamăgească:
    - Autoritățile ar prefera, probabil, să mă închidă bine undeva ca să mă studieze, ceea ce ar putea fi mai rău decât dacă m-ar ucide.
    - Fiindcă ai intrat în contact cu extratereștrii?
    - Cam așa ceva.
    Polly, care a rămas în expectativă până acum, se uită îngrijorată la fereastra de alături. Întinde mâna peste capul surorii ei, aapucă de șnur și trage draperia:
    - Curtis, și părinții tăi au avut contact cu extratereștrii?
    - Da, răspunse băiatul, fără să mai vorbească în șoaptă.
    - O întâlnire de gradul trei? șoptește Cass.
    - Mai rău, chiar.
    - Dar, atunci, de ce n-a vrut guvernul să-i studieze și pe ei, cum vrea să te studieze pe tine? De ce au fost uciși?
    - Nu guvernul i-a ucis, explică băiatul.
    - Cine, atunci? șoptește Cass.
    - Niște asasini alien, șuieră Curtis. Extratereștrii au omorât pe toată lumea din casă.
    - Prin urmare... nu vin să aducă pacea, în slujba omenirii! remarcă uimită Cass.
    - Ba unii, da. Dar nu și ticăloșii ăștia.
    - Și acum vor să pună mâna pe tine, nu-i așa? întreabă Polly.

............................................................................

La un pas de paradis, Dean Koontz

...............................................................................
                                   11-20

                   - Bine, hai să deschidem un dosar. Așa că pornim de la faptele de bază. Pe urmă, o să-mi relatezi povestea cu cuvintele tale, dacă așa ți-e mai ușor, iar eu voi consemna esența. Te numești Bellsong, Micky?

    - Bellsong, Michellina Teresa.

    Și Micky rosti pe litere fiecare nume în parte.

    F îi ceru o adresă și un număr de telefon.

    - Nu furnizăm niciun fel de informații despre reclamant - adică despre dumneata - familiei analizate, dar avem nevoie de datele astea în evidențele noastre.

    La cererea asistentei, Micky îi arătă carnetul de asigurare socială.

    După ce transcrise numărul de pe carnet, F lucră la computer câteva minute, oprindu-se în mod repetat pentru a studia ecranul, foarte preocupată de ceea ce citea acolo, ca și cum ar fi uitat că nu era singură.

    Iată influența dezumanizantă a tehnologiei, pe care o denunțase adineauri.

    Micky nu vedea ecranul. Drept urmare, rămase surprinsă când F, concentrată în continuare la computer, spuse:

    - Vasăzică, ai fost condamnată pentru furt, complicitate la înșelăciune și deținere de documente false - inclusiv carnete de conducere contrafăcute, carnete de asigurări sociale false...

    Cuvintele lui F reușiră ceea ce cantitățile excesive de vodcă și napolitane cu ciocolată nu izbutiseră să facă - îi provocară greață:

    - Păi... eu... voiam să zic... îmi pare rău, dar nu cred că aveți dreptul să mă întrebați despre asta.

    Privind în continuare la ecran, F zise:

    - Nu te-am întrebat. Am vrut doar săverific datele de identitate. Aici scrie că ai fost condamnată la optsprezece luni de închisoare.

    - Chestiile astea n-au nicio legătură cu Leilani.

    F nu răspunse nimic. Degetele ei fine apăsau clapele nu cu furie ca mai înainte, ci mângâindu-le parcă în căutarea altor informații.

    - N-am făcut nimic, spuse Micky disprețuindu-se pentru lașitatea sa. Tipul cu care eram pe-atunci se ocupa de chestii din-astea, fără ca eu să am habar.

    F părea mai interesată de ceea ce îi spunea computerul despre Micky, decât de ceea ce îi relata acum Micky în persoană.

    Deși F nu o mai întreba nimic, Micky se simțea obligată cumva să se justifice în continuare:

    - Întâmplarea a făcut să fiu și eu în mașină când l-a săltat poliția. Habar n-aveam ce era în portbagaj - nu știam nimic de actele false, de colecția de monede furate, nu, absolut nimic.

    Ca și cum n-ar fi auzit un cuvânt din cele spuse de Micky, F zise:

    - Ai fost trimisă la închisoarea de femei din Northem California. Asta e undeva la sud de Stockton, nu? Am fost odată la Festivalul Sparanghelului de la Stockton. La una dintre tarabe se vindea mâncare gătită de deținutele de la închisoarea de femei din Northern California. Din câte țin eu minte, toate felurile din care am gustat erau cam fade. Aici scrie că ești în continuare acolo.

    - Nu, e complet greșit. N-am fost niciodată la Festivalul Sparanghelului.

    Văzând însă încordarea de pe chipul femeii, Micky încercă să își îndulcească tonul:

    - Am fost eliberată săptămâna trecută. Am venit să locuiesc cu mătușa mea, până reușesc să mă pun pe picioare.

    - Aici scrie că ești tot la închisoare. Și că mai ai două luni de detenție.

    - Mi-au dat drumul înainte de termen pentru bună purtare.

    - Mă întorc imediat, zise F și, ridicându-se de pe scaun fără să se uite la Micky, se îndreaptă spre ușă.

                                                    36.

                        Peste bălării, prin noapte, în timp ce norii plutesc spre răsărit, iar cerul se purifică, băiatul șofează către apus, sub îndrumarea câinelui.

    Treptat, deșertul dispare, iar sub pneuri se așterne o pajiște cu iarbă înaltă.

    Motorul moare din lipsă de benzină, așa că vor fi nevoiți să-și continue drumul pe jos, străbătând un teren fertil, cum nu mai văzuseră de când ieșiseră din Colorado.

    Când vehiculul se scutură, dându-și ultima suflare, s-a terminat și cu preria. Au ajuns acum într-o vale adâncă, unde plopi și alți copaci umbresc un pârâu iute, cu pajiști verzi de o parte și de alta.

    Pe tot parcursul acestui drum străbătut cu mașina, nimeni nu a tras în ei, și nici n-au mai văzut cadavre carbonizate rostogolindu-se în noapte.Kilometru după kilometru, singurele lumini de pe cer au fost stelele.

    Acum, când Curtis coboară din mașină, singurele sunete ale dimineții sunt păcăniturile motorului care se răcește.

    Old Yeller este epuizată, cum era și de așteptat, după ce a făcut pe copilotul atâta amar de drum. Se duce la pârâu și lipăie cu nesaț din apa rece și proaspătă. Îngenunchiind ceva mai sus, în amonte, Curtis își astâmpără și el setea.

    - Poate că sunt eu prost, îi zice el câinelui. Poate că Gabby are dreptate. Mi s-a părut că sunt un om isteț. Știa o mulțime de lucruri despre guvern, iar în plus ne-a și scos din bucluc. S-ar putea să fi avut dreptate și în privința mea.

    Câinele e de altă părere. Cu un devotament tipic câinesc, pare că rânjește și dă din coadă.

    - Bravo, ce cățea cuminte. Am promis că voi avea grijă de tine, dar acum, uite, am rămas fără mâncare.

    Old Yeller îi atrage atenția la Mountaineer, spre care se îndreaptă țopăind, oprindu-se lângă portiera din dreapta.

    Când Curtis deschide ușa, cățeaua sare pe scaun și zgârâie cu laba în torpedo. Curtis deschide capacul și constată că Gabby călătorea pregătit cu merinde de drum: trei pachete cu biscuiți sărați, o bucată de carne de vită, alta de carne de curcan, două pungi cu alune și o tabletă dde ciocolată.

    Tot în torpedo, găsește și certificatul de înmatriculare al mașinii, din care află că pe proprietar îl cheamă Cliff Mooney. O fi rudă cu Gabby Hayes din partea mamei, nu-i așa?

    Curtis memorează adresa lui Cliff, de care va avea nevoie într-o bună zi, pentru a-l recomensa pe acest om.

    Luând mâncarea din torpedo, băiatul și cățeaua se instalează lângă pârâul argintiu, sub coroana bogată a unui copac falnic.

    Rezemat cu spatele de trunchiul copacului, rupe carnea de vită în bucăți și hrănește cățeaua, înghițitură cu înghițitură.

    Curtis desface unul dintre pachetele cu biscuiți, din care îi dă doi cățelei, nu mai mult însă, de teamă să nu i se facă rău.

    Old Yeller mai lipăie niște apă din pârâu, după care se întoarce lângă Curtis și se așază acolo, cu spinarea lipită de coapsa lui. Mâncând biscuiți în continuare, băiatul o mângâie cu mâna stângă - încetișor, duios. Curând, cățeaua adoarme.

    Dacă ești în mișcare, te poți ascunde mai bine. Ce bine ar fi dacă ar putea ajunge într-o zonă populată, unde să se piardă printre oameni.

    Cățeaua însă nu are energia lui. Nu-i poate pretinde să se extenueze din lipsă de somn, ceea ce i-ar putea cauza moartea.

    Termină de mâncat toți biscuiții, devorează apoi, ciocolata și își încheie micul dejun cu o pungă de alune. Ce frumoasă este viața!

    În timp ce mestecă, își amintește de felul cum a abandonat Gabby vehiculul acolo, pe fundul salinei. În felul acesta, paznicul manifestase un comportament în cazul cel mai bun excentric, iar în cazul cel mai rău, psihotic.

    În toată această aventură, Curtis nu întâlnise la nimeni o personalitate și comportare mai „alien”, decât la Gabby: felul exploziv cum țâșnise din mașină, fuga aceea frenetică pe solul fosforescent, potopul de înjurături...

    Cățeaua scâncește și visează; labele din față îi zvâcnesc, iar cele din spate se mișcă de-a binelea. Old Yeller visează că aleargă.

    Pune mâna pe pieptul ei, care se ridică și coboară rapid, în ritmul răsuflării. Simte cum îi bate inima, puterni și iute.

    Spre deosebire de băiatul de la care a împrumutat numele, acest Curtis nu doarme niciodată, prin urmare, nici nu visează niciodată. Curiozitatea în îndeamnă să folosească legătura aceea specială băiat-câine, prin care mintea lui se sincronizează cu cea a surioarei lui în devenire. În felul acesta, pătrunde în lumea tainică a viselor ei.

    O cățelușă printre alți cățeluși suge la mămica ei, fascinată de bătăile inimii acestia, pe urmă se lasă linsă de mama, limba aceea mare și caldă.... se cațără anevoios peste blana de pe burta mamei... pe urmă, atrasă mereu de misterul descoperirii, mai departe, blana mamei se preschimbă într-o pajiște mătăsoasă, greierii cântă... apoi, a crescut mare și aleargă singură după flutir portocali ca niști flăcări... din iarbă în pădure, umbre, parfum de frunze, ace de brad... orăcăit de broaște, când aleargă după căprioare aleargă cu ea și Prezența jucăușă, aici, ca pretutindeni, mereu....

    Rezemat de copac, Curtis se înfioară, întâi de entuziams și încântare.

    Curtis se înfioară în continuare și trăiește bucuria cățelei, profunda ei bucurie. Nu e doar bucuria de a alerga, de a sări sprintenă de pe buștean; nu e numai bucuria libertății sau a senzației de a fi VIU, ci bucuria sfredelitoare care vine o dată cu conștientizarea faptului că există acea Prezență sfântă, jucăușă.

    Alergând cu ea în vise, Curtis se așteaptă parcă să vadă o figură impresionantă privind în jos din domurile de catedrală ale copacilor.

    O dată cu visul se sfârșește și legătura cu veșnicia, apropierea aducătoare de bucurie a jucăușei Prezențe, iar Curtis se cutremură simțind pierderea.

    Când se simte în stare să se ridice, se ridică. Atunci când se simte în stare să se miște, lasă în urmă umbra copacului.

    Îl strânge pielea de pe obraji, de la lacrimile uscate.Cât s-au odihnit ei, a trecut deja de amiază.

    Revigorată, Old Yeller pășește pe malul pârâului, amușinând floricele galbene și roz. O boare dulce plutește alene peste pajiște.

    Brusc, lui Curtis scena asta i se pare prea moleșitoare. În fond, nu e o zi ca oricare, ci a treia zi de vânătoare. Nici pajiștea asta nu e o pajiște oarecare. Ca toate câmpurile dintre naștere și moarte, și aceasta este un potențial câmp de luptă.

    Ca și înainte, amenințarea se va apropia venind dinspre răsărit, pe urmele soarelui. Refugiul, dacă e să-l găsească vreodată, se află spre apus, așa că trebuie imediat să treacă pârâul și să meargă mai departe.

    Fluieră și câinele veni lângă el. Acum, nu mai e surioara lui în devenire, ci este chiar surioara lui.

                                                       37.

                             Plecând din birou fără nicio explicație, F. Bronson închise ușa în urma sa.

    Din toate părțile, priviri de feline o fixau pe Micky cu intensitatea unor camere de supraveghere video. Era ca și cum, deși absentă acum, în mod magic F o studia prin ochii larg deschiși ai protagoniștilor din imagini.

    Acum, principala problemă n-o mai reprezenta primejdia în care se afla Leilani, ci seriozitatea lui Micky, onestitatea sau josnicia ei.

    Micky putea jura că aerul căpătase cumva consistența și mirosul de blană al felinelor din poster - poate că F avea pisici acasă, pisici adevărate, nu numai postere. Poate că adusese pe haine și în păr puf de pisică.

    Acum, mai puțin decât oricând, nu-și putea permite să fie nervoasă. Dacă, la aroganța birocratică și la insultele proferate de F, reacționa prin sarcasm și ridiculizare, cum procedase de atâtea ori în trecut, ar obține o satisfacție meschină, dar în detrimentul lui Leilani.

    F ieșise, probabil, din cameră pentru a-i cere recepționerei să sune la poliție, ca să verifice dacă, într-adevăr, Micky fusese eliberată din închisoare înainte de termen.

    În fond, putea fi o fugară periculoasă care, sub înfățișarea asta inofensivă, venise aici să fure fondurile de protocol ale instituției sau să sustragă cine știe ce alte bunuri.

    Ușa se deschise. F intră în birou.

    Micky ridică numaidecât capul.

    Fără să dea nicio explicație pentru absența de adineauri, F se așeză din nou la birou, tot fără să se uite la Micky. Aruncă însă o privire rapidă spre poșeta lui Micky, ca și cum s-ar fi întrebat dacă nu conținea cumva arme semiautomate, muniție de rezervă și ceva alimente necesare, pentru a rezista în cazul unei anchete prelungite la poliție.

    - Cum o cheamă pe fată? întreabă F.

    - Leilani Klonk.

    Micky dictă pe litere ambele nume, renunțând să mai explice că, de fapt, cel de familie fusese născocit de mama țăcănită a fetiței.

    - Știi câți ani are?

    - Nouă.

    - Numele părinților.

    - Locuiește cu maică-sa și cu tatăl vitreg. Maică-sa își zice Sinsemilla, preciză Micky, dictând iarăși pe litere.

    - Cum adică „își zice”?

    - Păi, nu se poate să o cheme așa.

    - De ce? întrebă F, holbându-se la tastatură, cu degetele pregătite să apese tastele.

    - Este denumirea unei ierbi foarte puternice.

    F părea contrariată.

    - Unei ierbi?!?

    - Da, știți, marijuana, stupefiante.

    - Nu, nu știu, replică F, smulgând un șervețel dintr-o cutie și tamponându-se pe ceafă, fiindcă era leoarcă de transpirație. N-am de unde să știu așa ceva. Drogul meu cel mai tare e cafeau.

    Simțindu-se ca și cum fusese din nou judecată și condamnată, Micky se strădui să-și păstreze calmul și să răspundă pe un ton ponderat:

     - Eu nu mă droghez. Și nu m-am drogat niciodată.

    Și nu mințea.

    - Nu sunt de la poliție, domnișoară Bellsong. Nu trebuie să vă faceți griji din cauza mea. Nu mă interesează decât binele acestei fetițe.

    Pentru ca F să se implice în acest caz, era necesar să o creadă pe Micky, iar ca s-o creadă pe Micky trebuia să simtă că exista o legătură între ele. Deocamdată, nu păreau să aibă nimic în comun, în afară de faptul că amândouă erau femei, ceea ce nu presupunea nicio afinitate specială.

    Învățase din închisoare că femeile comunicau perfect când venea vorba despre bărbați, mai ales, dacă se punea problema să-i persiflezi. Așa că Micky spuse:

    - O mulțime de tipi mi-au zis că drogurile te fac mai lucid, ceea ce mi se pare o minciună. E de-ajuns să mă uit la ei ca să-mi dau seama cât sunt de tâmpiți.

    În cele din urmă, F își despinse privirea de pe tastatură.

    - Leilani știe, probabil, numele adevărat al mamei sale.

    Fața și ochii lui F aveau o opacitate de manechin. Lipsa aceasta studiată de expresivitate și refuzul de a se lăsa atrasă în discuții colaterale vădeau un dispreț suveran.

    - Nu, nu-l știe, zise Micky. Leilani n-a auzit s-o strige cineva altfel decât Sinsemilla. Femeia e superstițioasă în privința numelor. Crede că dacă știi numele adevărat al unei persoane capeți puteri asupra ei.

    - Ți-a zis ea asta?

    - Leilani mi-a spus.

    - Mă refeream la mamă.

    - N-am vorbit, de fapt, niciodată cu mama.

    - Având în vedere că te-ai prezentat aici pentru a depune plângere împotriva ei, acuzând-o că pune în primejdie viața copilului, pot deduce că ai cunoscut-o măcar?

    Ridicând la loc stăvilarul în calea furiei ce începea să-i dea târcoale, Micky spuse:

    - Da, am întâlnit-o o singură dată, Era tare stranie, drogată în ultimul hal. Dar cred că...

    - Un nume de familie pentru mamă? întrebă F, îndreptându-și atenția din nou spre computer. Ori e doar Sinsemilla pur și simplu?

    - După soț, o cheamă Maddoc. M-a-d-d-o-c.

    Pe un ton plat, F întrebă:

    - Ai vreo legătură cu ea?

    - Poftim? Ce fel de legătură?

    - Ești rudă cu ea, eventual prin alianță?

    O picătură de transpirație i se prelinse lui Micky pe tâmpla dreaptă. O șterse cu palma.

    - Cum v-am zis. N-am văzut-o decât o singură dată.

    - Ai avut vreodată relații amoroase cu un bărbat de care era îndrăgostită și ea? V-ați disputat vreun iubit? AI fost încurcat cu vreun fost soț de-al ei - în fine ați avut vreo legătură de care ar putea aminti când voi sta de vorbă cu ea? Fiindcă, poți fi sigură, domnișoară Bellsong, totul iese la iveală mai devreme sau mai târziu.

    Pisicile o studiau pe Micky, Micky se holba la F, iar F nu-și dezlipea privirea de pe tastatura computerului.

    Din categoria oamenilor ignoranți, cruzi și tâmpiți, la care se referise F mai devreme și care o determinaseră să-și tapeteze biroul cu postere cu pisici, făcea parte acum și Micky. Poate din cauza episodului cu închisoarea. Sau poate doar din cauza unei incompatibilăți între ele. Indiferent de motiv însă figura acum pe lista lui F, o listă scrisă cu un creion pe care nicio gumă nu-l putea șterge.

    În cele din urmă Micky spuse:

    - Nu, nu există nimic personal între mine și mama lui Leilani. Sunt doar îngrijorată pentru fetiță, atâta tot.

    - Numele tatălui?

    - Preston.

    Fața lui F deveni, în fine, ceva mai expresivă decât ecranul computerului.

    - Doar n-o fi vorba despre Preston Maddoc?

    - Ba cred că da. Până aceară, eu n-am auzit niciodată de el.

    Cu sprâncenele arcuite, F spuse:

    - N-ai auzit niciodată de Preston Maddoc?

    - N-am apucat să mă documentez în privința lui. Din câte spune Leilani... în fine, nu știu, dar înțeleg că a fost acuzat de uciderea unor oameni, însă cumva a reușit să scape basma curată.

    Expresia de vagă uimire întipărită o clipă pe chipul lui F se topi sub masca indiferenței birocratice, dar asistenta socială nu reuși să-și îndulcească și vocea, în care se deslușea o undă de dezaprobare:

    - A fost achitat, domnișoară Bellsong. I s-a stabilit nevinovățua, în două procese separate. Asta e cu totul altceva decât „a scăpa basma curată”.

    Micky se trezi din nou pe marginea scaunului, ghemuită în aceeași poziție imploratoare, dar de data asta nu-și mai îndreptă spatele și umerii. Trecându-și limba peste buze, simți gustul sărat al transpirației.

    - Doamnă Bronson, nu știu dacă tipul a fost achitat sau nu, dar știu că fetița asta a trecut prin multe necazuri în viață, iar acum a ajuns într-o situație disperată. Cineva trebuie s-o ajute. Bun, de acord, poate că Maddoc n-o fi vinovat de tot ceea ce s-a spus despre el, numai că Leilani a avut un frate mai mare care acum a dispărut. Or, dacă ea are dreptate, dacă Preston Maddoc l-a ucis pe fratele ei, atunci înseamnă că și viața ei e în pericol. Iar eu o cred, doamnă Bronson. Cred că și dumneavoastră i-ați da crezare.

    - L-a ucis pe fratele ei?

    - Da, doamnă. Așa spune ea.

    - A văzut ea asta cu ochii ei?

    - Nu, n-a văzut. Dar...

    - Păi, dacă n-a văzut, de unde știe ea că așa s-a întâmplat?

    Încercând să nu-și piardă răbdarea, Micky spuse:

    - Maddoc a plecat cu băiatul, dar de întors s-a întors fără el. A...

    - Unde l-a dus?

    - În pădure. Au...

    - Cum „în pădure”? Nu-s prea multe păduri pe-aici.

    - Leilani zice că asta a fost în Montana. Pe un teren unde vin OZN-uri...

    - OZN-uri?

    Aidoma unei păsări care își construiește cuibul și smulge fir după fir dintr-o zdreanță, D părea decisă să „ciugulească” din povestea lui Micky, nu fiindcă ar fi dorit să ajungă la o concluzie, ci din pura plăcere de a destrăma și a distruge totul. Când auzi cuvântul OZN-uri, privirea i se ascuți și, ca un șoim care își vede șobolanul și din înaltul cerului, o asaltă cu întrebări:

    - Farfurii zburătoare?

    - Domnul Maddoc crede în OZN-uri. Întâlniri cu extratereștri, chestii din astea ciudate...

    - De când? Dacă e adevărat, normal ar fi fost ca presa să fi făcut mare caz de așa ceva. Nu crezi? Știi bine că presa nu iartă nimic.

    - Din câte spune Leilani, tipul e obsedat de OZN-uri încă de când s-a însurat cu mama ei. Leilani zice....

    - Dar l-ai întrebat direct pe domnul Maddoc despre băiat?

    - Nu. Ce rost ar avea?

    - Vasăzică, te bizui în întregime pe afirmațiile unui copil, nu-i așa?

    - Dumneavoastră nu procedați adesea la fel în activitatea pe care o desfășurați? Oricum, nu l-am văzut niciodată.

    - Nu l-ai văzut pe domnul Maddoc? Bun, deci nu i-ai văzut niciodată - nici pe el, nici pe mama fetei.

    - Cum v-am spus, pe mamă am văzut-o o dată. Era atât de drogată, încât nici nu știa pe ce lume era. Probabil că nici nu mai ține minte că ne-am întâlnit.

    - Dar ai văzut cu ochii dumitale când se droga?

    - Ce nevoie aș fi avut să văd, când lucrul ăsta era absolut evident din comportamentul ei. Îi țâșneau drogurile prin toți porii, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Numai și fiindcă maică-sa se droghează aproape mereu, și tot aveți un motiv să o luați pe Leilani din casa aia.

    Interfonul piui pe biroul lui F, fără însă ca recepționera să spună ceva.

    - Mă întorc imediat, spuse F, fără însă ca recepționera să spună ceva.
    Lui Micky îi venea să rupă afișele cu pisici de pe pereți. Îi venea și să-și smulgă hainele de pe ea, dar știa că dacă ar fi făcut asta s-ar fi plasat într-o situație și mai dezavantajoasă față de F. Bronson.
    De data asta, F nu lipsi din birou decât câteva minute. Revenind în fața computerului, spuse:
    - Bun, povestește-mi despre fratele care a dispărut.
    Deși știa că ar fi fost preferabil să-și înăbușe furia, Micky nu se putu abține totuși să nu izbucnească:
    - Ce-ați făcut, ați sunat la poliție?
    - Poftim?
    - Ați verificat ca să vă convingeți că nu am evadat din închisoare?!
    Cu un aer implacabil, F se uită în ochii ei:
    - În locul meu, ai fi făcut la fel. Nu trebuie să te simți ofensată.
    - Din punctul meu de vedere, lucrurile nu arată la fel, ripostă Micky, îngrozită de reacția sa.
    - Cu tot respectul cuvenit, domnișoară Bellsong, eu am altă părere.
    O palmă peste obraz nu ar fi umilit-o mai mult. În ochii lui F se citea un dispreț glacial, o îndârjire cruntă și rece, ca o contrapondere a furiei care clocotea în inima lui Micky.
    Dintre toate asistentele sociale care lucrau acolo, soarta făcuse ca Micky să dea tocmai peste asta și să ajungă să se împungă amândouă, ca doi tauri turbați.
    Leilani. Avea o responsabilitate față de Leilani.
    Reprimându-și furia și mândria, care puteau să-i țină loc de mâncare pentru toată ziua, cel puțin, Micky insistă pe un ton rugător:
    - Lăsați-mă să vă povestesc despre fetiță. Și despre fratele ei. Vreau să vă povestesc tot, de la început până la sfârșit, fără întreruperi, fără întrebări și răspunsuri.
    - De acord, se învoi F, pe un ton sec.
    Micky condesă povestea lui Leilani, având grijă însă să omită cele mai revoltătoare aspecte, de teamă ca F să nu considere totul o fabulație. Dar în pofida acestei versiuni prescurtate, F începu să-și piardă răbdarea - se foia mereu pe scaun, ba lua carnețelul, ca și cum ar fi vrut să noteze ceva, ba îl punea la loc pe masă, fără să fi scris nimic.
    De fiecare dată când Micky menționa numele lui Preston Maddoc, asistenta socială se încrunta - pielea i se încrețea la colțurile ochilor, iar buzele i se lipeau strâns, de parcă ar fi fost cusute. În mod evident, nu era de acord cu ideea că Maddoc putea fi un asasin, or, lucrul acestea se citea pe fața ei.
    Atitudinea ei nu se justifica doar prin faptul că Micky îi era antipatică. Se părea că avea o părere bună despre Maddoc și, cu toate că nu îi lua apărare, se simțea că nu avea de gând să își reconsidere opinia.
    Când Micky termină, F spuse:
    - Dacă ești convinsă că s-a comis o crimă, de ce nu te duci mai bine la poliție?
    În acest caz s-ar fi complicat lucrurile. Nu avea pic de încredere în instituția poliției. În plus, știa că autoritățile locale nu ar avea niciun chef să demareze o anchetă referitoare la niște fapte petrecute pe un teritoriu care nu intra sub jurisdicția lor, când existau atâtea infracțiuni aici, în propria parohie.
    Nu-l cunoscuse pe Lukipela personal, așa că acuzațiile ei se bazau doar pe ceea ce îi povestise Leilani, ceea ce le făcea mai puțin credibile.
    În ciuda acestor gânduri răzlețe, formulă un răspuns succint:
    - Desigur, va trebui investigată și dispariția lui Lukipela, dar pentru moment contează situația lui Leilani, siguranța ei. Nu-i nevoie să așteptăm ca poliția să constate că Luki a fost omorât, pentru ca să luăm măsuri menite s-o ocrotească pe Leilani. Fetița e vie, e în primejdie chiar acum, așa că ea prezintă importanță în clipa de față.
    Fără să facă vreun comentariu, F se întoarse spre computer și începu să scrie ceva. Continuă să scrie vreo două-trei minute - poate că făcea un rezumat al rezumatului lui Micky, ori, cine știe, conchidea că orice investigație ulterioară era inutilă, recomandând închiderea dosarului.
    Afară, ziua parcă luase foc. California era mistuită de arșiță.
    Când se opri din scris, F se întoarse spre Micky și zise:
    - Încă o întrebare, dacă nu te deranjează. Dacă ți se pare prea personală, nu ești obligată să răspunzi.
    Precaută, afișând un zâmbet pe buze ca un ruj de proastă calitate, Micky spera ca intervenția ei să aibă totuși niște rezultate.
    - Despre ce este vorba?
    - L-ai descoperit pe Iisus în închisoare?
    - Pe Iisus?
    - Da, în fine, Iisus, Allah, Buddha, Vishnu. Mulți oameni se întorc spre religie, când ajung după gratii.
    - Sper că am găsit acolo o cale, o direcție. Plus ceva mai mult simț practic.
    - Oamenii deprind o mulțime de lucruri în închisoare, care seamănă mult cu religiile, chiar dacă nu sunt considerate ca atare, spuse asistenta socială. Mișcări politice extremiste, de stânga, de dreapta, unele rasiste, majoritatea pline de ranchiună la adresa lumii.
    - Eu nu port pică nimănui.
    - Sunt convinsă că îți dai seama de ce manifestam această curiozitate.
    - Sinceră să fiu, nu, nu-mi dau seama.
    - Știm amândouă că Preston inspiră ură unor fracțiuni diverse, atât religioase, cât și politice.
    - Realitatea e că nu știu. Habar n-am cine este acest individ.
    F ignoră protestele lui Micky.
    - Oameni, care în mod normal se dușmănesc unii pe alții, fac front comun împotriva lui Maddoc. Vor să-l distrugă, doar fiindcă nu sunt de acord cu el din punct de vedere filosofic.
    Micky aproape pufni în râs, auzind acuzația că niște motive filosofice ar fi determinat-o să ia atitudine împotriva acestui personaj.
    - Hei, filosofia mea este să fac cât mai puține valuri cu putință, să mă descurc de la o zi la alta și poate să am parte de un pic de fericire, fără ca pentru asta să mă bag în vreun adânc bucluc. „Adâncă” filosofie, nu-i așa?
    - Bine, atunci, spuse F. Mulțumesc că ai venit.
    Asistenta socială se întoarse spre computer. Abia într-un târziu, Micky se dumiri că fusese concediată.
    - O să trimiteți pe cineva acolo?
    - Cazul are un număr acum. Ceea ce înseamnă că i se va da curs.
    - Azi?
    F ridică privirea, uitându-se nu la Micky, ci la unul dintre postere: un cotoi alb și pufos, cu o căciuliță roșie de Moș Crăciun pe cap, stând în zăpadă.
    - Nu, nu astăzi. Nu este vorba despre abuzuri fizice sau sexuale. Copilul nu este expus unui risc major.
    Simțind că nu se făcuse deloc înțeleasă, Micky spuse:
    - Dar o s-o omoare.
    Privind cu nostalgie la pisoi, de parcă și-ar fi dorit să intre și ea în poster, unde era răcoare și bine, F spuse:
    - Presupunând că fata nu fabulează, ai zis că o s-o ucidă de ziua ei, adică în februarie.
    - Am zis „până” la acea dată, o corectă Micky. Poate în februarie, poate săptămâna viitoare. Mâine e vineri. Vreau să zic că la voi nu se lucrează în week-end, așa că dacă nu veniți mâine acolo, s-ar putea ca până luni ei să fi și plecat deja.
    F avea o privire fixă, de parcă s-ar fi cufundat într-o meditație profundă. Asistenta socială era ca o gaură neagră psihică; în preajma ei, te simțeai vlăguit emoțional.
    - Mașina lor e la reparat, insistă Micky, deși se simțea stoarsă, epuizată. Poate fi gata din clipă în clipă.
    Oftând, F smulse două șervețele din cutie și se tamponă pe frunte, cu multă grijă ca să nu-și strice machiajul. Pe urmă, ridică privirea, mirată oarecum că Micky era tot acolo.
    - La ce oră ziceai că ai interviul pentru slujbă?
    - La trei, zise Micky. Am tot timpul să ajung acolo.
    - La închisoare te-ai specializat în programe de calculator?
    - Mda, au profesori buni acolo, spuse Micky, crezând că asistenta voia iar s-o jignească.
    - Cum ți se pare piața locurilor de muncă în perioada asta?
    Iată prima întrebare normală, ca între două femei, de când Micky intrase în acest birou.
    - Peste tot mi se spune că economia este în declin.
    - Oamenii sunt răi, declară F.
    Micky nu știa cum ar fi trebuit să reacționeze la o asemenea remarcă.
    - În societatea asta de consum, spuse F, pe un ton aproape binevoitor, ca și cum s-ar fi adresat unei surori, când te prezinți la un interviu pentru angajare trebuie să fii perfectă - numai plusuri, fără minusuri. În locul tău, aș fi mai atentă la felul în care mă îmbrac. Hainele nu servesc scopului pe care îl urmărești.
    Taiorașul acesta roz-bombon era cel mai frumos lucru din garderoba lui Micky.
    Ca și cum i-ar fi citit gândurile, F spuse:
    - Nu-i vorba de magazinul de unde l-ai cumpărat, care se ghicește de la o poștă. Nu asta contează. Din păcate, fusta e prea scurtă, prea strâmtă, iar bluza mult prea decoltată. Oricine te-ar vedea, la o firmă, începând cu directorul de resurse umane, simte că ești un potențial „bucluc”. Or, numai asta nu le trebuie lor, în ziua de azi. Ți-aș recomanda să te îmbraci cu altceva, mai puțin... țipător.
    Poate că sfaturile lui F erau bine intenționate. Sau poate că nu. Poate că i-a și mulțumit, înainte să plece. Poate că nu. Nu-și mai amintea. Se trezise brusc pe hol, fără să știe când deschisese ușa și când ieșise afară.
    Ca și înainte, tot patru scaune, dar șapte persoane, în loc de cinci, ca la venire. Pe hol, părea și mai cald decât în birou.
    Iar în ascensor atmosfera era de-a dreptul încinsă. I se părea că se mișcă pereții cabinei cu totul, că presiunea e din ce în ce mai puternică.
    Ajunsă la parter, reperă toaleta. O cuprinse o senzație de greață caldă, uleioasă; îi era frică să nu vomite.
    Deschise robinetul de apă rece, și își puse încheieturile mâinilor sub jet. Închise ochii. Respira lent, respira adânc. Apa nu era suficient de rece, dar își făcea totuși efectul.
    Ștergându-se pe mâini, în cele din urmă, se întoarse spre oglinda lungă de pe perete. Când plecase de-acasă, crezuse că hainele cu care se îmbrăcase puteau crea o impresie bună, că avea un aer serios, de femeie de afaceri. Credea că părea drăguță.
    Acum imagnea din oglindă își bătea joc de ea. Fusta chiar era prea scurtă și prea strâmtă. Fără să fie exagerat de decoltată, bluza părea totuși nepotrivită pentru un interviu de angajare. Poate că și tocurile de la pantofi erau prea înalte.
    Totul la ea părea... țipător. Ieftin. Imaginea unei femei așa cum fusese ea până atunci și nu cum își dorea să devină. Nu se îmbrăcase pentru ea sau pentru slujba pe care voia s-o obțină, ci pentru bărbați, pentru acel gen de bărbați care nu o tratau niciodată cu respect, pentru genul de bărbați care îi distruseseră viața. Oglinda de acasă nu-i arătase tot ceea ce ar fi trebuit să știe.
    Pilula era amară, dar și mai amară era modalitatea în care îi fusese administrată. De către F. Bronson.
    Crezuse că depășise faza în care își folosea frumusețea ca pe o unealtă sau ca pe o armă, dar, de fapt, se întâmplase un lucru cu implicații mult mai profunde. Conceptul ei de frumusețe se schimbase complet; iar, când privea în oglindă, se speria, fiindcă nu mai găsea nimic din vechile repere.
    Se maturizase, probabil, dar lucrul acesta o înfricoșa acum, când nu se mai putea bizui nici măcar pe frumusețea ei fizică.
    Îi venea să facă țăndări oglinda. Numai că trecutul nu putea fi sfărâmat așa de ușor ca sticla. Or, în fața ei se afla trecutul, îndârjit, nemilos.

                                                             38.

                              Băiatul și câinele - primul capabil să tolereze mai bine decât celălalt canicula de august, celălalt cu un miros mai bun decât primul - așadar, băiatul și câinele fericiți că sunt împreună, au pornit în căutarea viitorului, întâi peste șesuri și pe urmă pe un drum de țară pustiu care, după o cotitură, devine brusc populat.
    Vreo treizeci de case-rulotă, plus cam cincisprezece camioane cu remorci acoperite pentru înnoptat, precum și o mulțime de vehicule utilitare s-au strâns lângă șoseaua asflatată cu două benzi de circulație și pe pajiștea alăturată.
    Singurele construcții permanente se zăresc în depărtare: o fermă, un hambar, grajduri.
    Când vede acest spațiu plin de lume, Curtis e tentat să treacă repede mai departe. Îl îngrijorează prezența la un loc a atâtor case rulotă. După mintea lui, o fi vorba de vreo întâlnire a ucigașilor în serie.
    Poate că spre campingul acesta se îndreptau și cei doi criminali cu părul alb care aveau cultul dinților.
    Old Yeller nu detectează însă niciun pericol.
    Curtis are încredere în instinctele ei. În afară de asta, mulțimea de oameni adunată aici constituie un bun camuflaj, în cazul în care răufăcătorii și-ar face apariția scormonind cu aparatura lor electronică, în căutarea tipului unic de energie produsă de băiat.
    Intrigat, dar îngrijorat în continuare din cauza oamenilor care se află acolo, se bizuie totuși pe judecata lui Old Yeller.
    Băiatul și cățeaua intră in camping, fără să fie opriți la poartă, asta fiindcă se presupune că veniseră cu vreunul dintre turiștii care au tras acolo.
    Peste tot, turiștii vorbesc unii cu alții - conversații purtate în șoaptă, cu multă gravitate, dar și replici gălăgioase și pătimașe.
    Din frânturile prinse de Curtis, în timp ce se plimbă cu Old Yeller pe-acolo, băiatul ajunge la concluzia că toți inșii aceștia sunt adepții OZN-urilor. Se adună aici de două ori pe an, în preajma datelor rămase celebre datorită unor vizite făcute de extratereștri, însă întâlnirea de acum are legătură cu un eveniment recent, inedit, care le-a stârnit interesul.
    Locurile de parcare sunt dispuse în raze, ca spițele unei roți; în centru se află o suprafață perfect circulară de pământ sterp, cu un diametru cam de trei metri și jumătate.
    Un bărbat înalt și voinic, cam la vreo șaizeci de ani, stă în picioarele pe acest petic de pământ sterp. Poartă mocasini, șosete alte, un șort kaki din care se văd niște genunchi aspri și păroși ca niște nuci de cocos, plus o cămașă tot kaki, cu mânecă scurtă și epoleți, de parcă s-ar pregăti să plece într-o expediție în Africa, în căutarea legendarului mormânt al elefanților.
    Vreo douăzeci de persoane s-au strâns în jurul acestui om. S-ar zice că toți au o reținere să se aventureze în zona moartă unde stă el.
    Când Curtis se alătură grupului, unul dintre nou-sosiți îi explică altuia:
    - Ăsta-i chiar bătrânul Neary. A fost acolo, sus.
    Domnul Neary vorbește despre Clara, prima vacă trimisă în cosmos.
    - Ce vacă bună era Clara, draga de ea. Dădea o găleată plină cu lapte cu conținut scăzut de grăsimi. Niciodată nu mi-a creat necazuri.
    „Necazurile” pricinuite de vaci sunt ceva nou pentru Curtis, care nu prea știe la ce s-a referit bătrânul. Dar mai bine să asculte în continuare, fiindcă, dacă n-ar răbdare să înveți, n-o să afli niciodată nimic, cum spunea maică-sa.
    - Vacile Holstein, ca rasă, sunt niște cretine, afirmă domnul Neary. Asta-i părerea mea. Unii pot susține că vacile Holstein sunt la fel de deștepte ca vacile Jersey sau Hereford. Sincer, cine poate spune așa ceva, înseamnă că nu se pricepe la vaci.
    - Cele mai deștepte vaci sunt vacile din rasele Alderney și Galloway, zice unul dintre acei adunați în afara zonei moarte.
    - Păi, așa putem sta aici toată ziua și să discutăm despre inteligența vacilor, zice domnul Neary. Dar în felul acesta nu ajungem mai aproape de Cer. Oricum, Clara mea nu era o Holstein tipică, în sensul că ea era inteligentă. Nu o inteligență cum am eu sau cum aveți voi, poate nici măcar cât câinele ăsta - și arată spre Old Yeller - dar ea le scotea pe celelalte vaci din staul dimineața și le ducea la păscut, după care tot ea le mâna seara înapoi.
    - Vacile din rasa roșie de Lincolnshire sunt cele mai inteligente, decretează o femeie robustă, cu părul prins în două codițe libere și cu pipa în gură.
    Domnul Neary pare enervat de replica acestei cucoane impozante.
    - Mda, dar, după cum se vede, pe extratereștri nu i-au pasionat vacile din rasa roșie de Lincolnshire, nu crezi? Au venit, în schimb, aici, și au luat-o pe Clara - și după părerea mea, știau că ea era cea mai deșteaptă vacă din tot staulul. În fine, cum vă povesteam, vehiculul acela ca un metal lichid s-a lăsat peste Clara, care stătea pur și simplu liniștită, așa ca voi și ca mine, acum.
    Majoritatea celor din jurul cercului ridică privirile spre cer, unii circumspecți, alții minunându-se parcă.
    O tânără palidă ca laptele degresat al Clarei zice:
    - S-a auzit vreun zgomot? Niște module de tonuri armonice?
    - Domniță, dacă vă referiți cumva la sunete de cimpoi, venite de la ei și de la mine, cum vedem în filme, nu, nici vorbă de așa ceva. Totul s-a petrecut într-o liniște mormântală. A ieșit o rază de lumină roșie din vehicul, ca un proiector, dar era de fapt un fel de rază de levitație. Clara s-a ridicat de la pământ într-o coloană de lumină roșie, cu un diametru de trei metri și jumătate.
    - Ce rază mare de levitație! exclamă un tânăr pletos, îmbrăcat în blugi și un tricou pe care scrie FRODO LIVES.
    - Sărăcuța de ea a scos doar un muget de uimire, zice domnul Neary, iar pe urmă s-a înălțat fără niciun protest, răsucindu-se lent așa, și așa, dintr-o parte în cealaltă, de parcă n-ar fi cântărit mai mult decât un fulg.
    Uitându-se cu subînțeles la tipa care fumează pipă, adaugă:
    - Dacă ar fi fost o vacă din rasa roșie de Lincolnshire, ce tărăboi ar fi făcut!
    Și așa Curtis află o mulțime de lucruri despre vaci, deși nu știe la ce i-ar putea folosi.
    - Dar de ce să vrea să ia o vacă? se miră adeptul lui Frodo.
    - Pentru lapte, sugerează tânăra palidă. Poate că pe planeta lor s-a produs vreo catastrofă biologică parțială, din cauze acsolt naturale, ceea ce a provocat deficiențe în aprovizionarea cu alimente.
    - Nu, nu, sunt suficient de avansați din punct de vedere tehnologic, încăt să își poată clona speciile indigene, opinează un tip cu aer profesoral, care fumează dintr-o pipă și mai mare decât a femeii robuste. Sunt capabili să își completeze cirezile din resurse proprii.
    - Sau poate li s-a făcut poftă și lor de niște cheeseburgeri delicioși, zice un tip rumen la față, care ține într-o mână o cutie cu bere, iar în cealaltă un hot-dog din care a mâncat jumătate.
    Câteva persoane râd: totuși, tânăra palidă, care seamănă cu o eroină de tragedie antică, se simte profund ofensată și se rățoiește la glumețul de lângă ea:
     - Dacă ființele astea sunt capabile să străbată galaxia, poți fi sigur că au o inteligență avansată, ceea ce înseamnă că sunt vegetariene.
    Punându-și în valoare talentul său de orator, Curtis zice:
    - Sau poate că folosesc vaca pe post de organism-gazdă pentru niște arme fabricate biologic. În felul acesta, e posibil să implanteze vreo zece embrioane în corpul vacii, să o trimită înapoi pe pășine, fără ca nimeni să știe ce se dezvoltă din embioanele plasate în Clara.  Până când, într-o bună zi, vaca o să se îmbolnăvească rău de tot și o să moară, iar din cadavrul ei descompus vor ieși zece „soldăței” insectiformi, fiecare mare cât un ciobănesc german, care la un loc vor avea suficientă forță cât să radă de pe fața pământului un orășel de o mie de oaeni, în nici douăsprezece ore.
    Toți se holbează la Curtis.
    Băiatul își dă seama imediat că s-a abătut de la spiritul conversației sau a încălcat vreun protocol de comportament al adepților OZN-urilor, dar în rest nu realizează în ce a constat ofensa pe care a adus-o auditoriului. Străduindu-se să dreagă lucrurile, care din lac în puț, cum spune proverbul:
     - Păi, sigur, poate că nu vor avea formă de insectă, ci de reptilă, ceea ce ar însemna că le-ar trebui șaisprezece ore ca să radă de pe fața pământului un orășel de o mie de cetățeni, fiindcă soldații-reptilă nu ucid cu aceeași eficiență ca soldații-insectă.
    În jurul lui, un evantai de expresii - de la nedumerire, până la enervare.
    Tânăra palidă se rățoiește la el:
    - Ființele dotate cu o inteligență avansată nu au defectele noastre. Nu își distrug sistemul ecologic. Nu poartă războaie și nu mănâncă animalele, decretează ea, holbându-se acum la fumătorii de pipă. Și nici nu fumează.
    Pe urmă, își îndreaptă ochii glaciali din nou spre Curtis, care riscă să sufere efecte de ciogenie profundă:
    - Nu au prejudecăți bazate pe rasă sau sex, continuă ea. Nimic de genul ăsta. Nu-și distrug niciodată organismul cu alimente excesiv de grase, zahăr rafinat și cofeină. Nu mint și nu înșală pe nimeni, nu provoacă războaie, cum am mai zis, și nici nu incubează insecte ucigașe în vaci.
     - Păi, universul ăsta e mare, zice Curtis, care, fără să se dea bătut, caută să fie împăciuitor. Și din fericire pentru noi, ființele spațiale cele mai rele, la care mă refeream eu, n-au ajuns deocamdată până în capătul acesta, aici, la noi.
    Tânăra se face și mai palidă, iar ochii scapără așchii de gheață, de parcă i-ar fi adăugat cineva în creier niște serpentine refrigeratoare suplimentare.
    - Firește, astea sunt niște pure speculații, se grăbește Curtis să precizeze.
    Înainte ca Meduza aceasta fără șerpi să-l preschimbe pe Curtis în stană de piatră, domnul Neary intervine:
    - Măi, băiete, n-ar trebui să mai pierzi atâta timp cu jocurile alea video SF, care ți-au băgat în cap. Noi vorbim aici despre realitate, nu despre aiureli din alea fanteziste cu care Hollywood-ul le strică mintea copiilor.
    Cei adunați în jurul zonei moarte își exprimă acordul cu această opinie, iar unul dintre ei întreabă:
    - Domnule Neary, v-a fost frică atunci când extratereștrii s-au întors să vă ia?
    - Domnule, firește, am fost îngrijorat, dar speriat, nu. Asta s-a întâmplat la șase luni după ce Clara a plecat plutind în zbor, ceea ce explică motivul pentru care avem două perioade de veghe aici, în fiecare an, la date aniversare. Apropo, unii zic că vin aici special ca să se înfrupte din prăjiturile făcute de nevastă-mea, așa că vă poftesc pe toți să gustați din ele. Desigur, anul acesta, avem trei perioade de veghe - cea de acum fiind neprevăzută și datorându-se întâmplărilorcare au loc chiar în momentul de față, acolo.
    Și, devenind parcă mai înalt, arată spre est, dincolo de câmpie, spre colina care se ridică în spatele unui pâlc de copaci.
    - Scandalul din Utah, care, știm cu toții, nu are nimic de-a face cu magnații drogurilor, cum susține guvernul.
    Pe mutrele celor din jur se citește neîncrederea în afirmațiile autorităților.
    Curtis profită de această reacție pentru a se reabilita în ochii oamenilor. Pășește de pe iarbă în cercul de pământ sterp și, ridicând glasul, declară:
    - Halal guvern! Niște satrapi, nebuni după putere, care habar n-au de nimic!
    Degeaba, cuvintele lui nu-i aduc simpatia auditoriului, care a amuțit complet.
    În timpul acesta, Old Yeller se trântește pe jos, cu labele în sus, arătându-și burta, fiindcă simte că demersul lui Curtis trebuie compensat cumva printr-o dovadă de supunere.
    Convins că Old Yeller procedează greșit, deoarece nu are cum să ghicească ce este în capul unor oameni, băiatul turuie mai departe, imitându-l deja pe Gabby:
    - Halal guvern! Niște hoți, cu toții, care te jecmănesc de bani, de pământ, de case, de hainele de pe tine, nenorociții!
    Cățeaua scâncește.
    Uitându-se la ufologii din jur, Curtis nu vede niciun zâmbet, ci doar fețe uimite și încruntate, ba chiar și expresii de milă, la câțiva.
    - Măi, băiete, probabil că părinții tăi sunt plecați, fiindcă altminteri ce mamă de bătaie ți-ar mai trage, ca să te înveți minte să mai spui asemenea prostii!
    Lui Curtis îi vine să plângă: fiindcă a făcut-o de rușine pe surioara lui, cu comportamentul său, și s-a dat în spectacol în fața atâtor persoane străine.
    - Domnule Neary, să știți că n-am făcut nimic rău, spune el pe un ton sincer și rugător.
    În mod inexplicabil, tocmai aceste cuvinte îl fac pe domnul Neary să-și iasă din fire:
    - Tinere, ai întrecut măsura. Ajunge!
    Cu un ultim efort disperat de a se face înțeles, Curtis spune:
    - Domnule Neary, vă rog, eu nu sunt tocmai întreg la minte. Mi-a zis mie o doamnă extrem de frumoasă că sunt prea dulce pentru lumea asta. Da, poate că sunt cam prost, prea dulce, prea bun, prost cum era Gump, așa sunt, da.
    Old Yeller sare în picioare, considerând probabil că situația a deveni prea periculoasă ca să mai stea așa, cu burta în sus. Pe urmă, sare afară din zona moartă, exact în clipa în care domnul Neary face primul pas spre Curtis.
    Bizuindu-se, în fine, pe insinctele câinelui, Curtis țâșnește pe urmele ei. Din nou, băiatul și câinele au devenit fugari.

                                                           39.

                           Chiar dacă odinioară, bibliotecile din sudul Californiei fuseseră aidoma celor descrise în cărți - rafturi până în tavan, firide în cotloane ascunse unde puteai citi confortabil - astăzi arătau cu totul altfel. Rafturile nu se mai înălțau până în tavan, fiindcă tavanul era format dintr-un grătar de plăci acustice intercalate cu tuburi de neon, din care se revărsa o lumină prea rece pentru a îndemna la visare, ca pe timpuri.
    Lui Micky i se părea că domnea aici o atmosferă de spital: sumbră, în ciuda luminii orbitoare, antiseptică, marcată nu de tăcerea studiului aplicat, ci de liniștea suferinței stoice.
    Un spațiu larg din sală era rezervat computerelor, toate cu acces la Internet.
    Jumătate din mese erau ocupate de cititori, dar Micky îi ignoră. Se simțea stingeră în taiorașul ei roz, deși până adineauri i se păruse că are un aer de femei serioasă și încrezătoare în forțele proprii.
    Concectată la rețea, parcă era un detectiv care pornise pe urmele lui Preston Maddoc. Activitatea ei de copoi dădu roade imediat: nenumărate site-uri ofereau o bogăție de informații despre personajul vânat.

..............................................................................