11-13
Joe era surprins de propria lui răbdare. Deși afla tot felul de lucruri, ascultând conversația lor, misterul de bază se adâncea tot mai mult. Și totuși era dispus să aștepte răspunsurile.
Bizara aventură cu instantaneul Polaroid din sala de banchete îl cutremurase.
Rămânea dornic să afle adevărul, dar acum instinctul îl avertiza că trebuia să lase revelațiile să treacă peste el în valuri mici și nu într-un singur vval tsunami devastator.
Joshua trecuse prin poarta deschisă și se afla pe autostrada coastei Pacificului.
Deasupra delurilor din est, se înălța o lună galben-portocalie umflată și vântul cald părea să bată dinspre ea.
Mark spuse:
- Ați fost unul din miile de cercetători a căror activitate a fost urmărită de noi - deși v-ați bucurat de un interes deosebit datorită secretului maxim cu care a fost înconjurat Proiectul 99. Apoi, cu un an în urmă, ați plecat din Manassas cu o parte din proiect și peste noapte ați devenit persoana cea mai urmărită din țară. Chiar și după ce s-a presupus că ați murit în acel accident aviatic din Colorado. Chiar și atunci... oamenii vă căutau, o mulțime de oameni, cheltuind sume substanțiale pentru găsirea unei femei moarte - ceea ce nouă ni s-a părut foarte straniu.
Rose nu spuse nimic ca să-l încurajeze. Părea obosită.
Joe îi luă mâna. Tremura, dar îi strângea mâna, ca și cum ar fi vrut să-l asigure că totul era în regulă.
- Apoi am început să interceptăm rapoarte de la o anumită agenție de poliție clandestină... rapoarte în care se spunea că sunteți vie și activă în zona L.A., unde locuiau familii care pierduseră ființe dragi în accidentul avionului 353. Am inițiat propria noastră supraveghere. Ne pricepem destul de bine la asta. Unii dintre noi am fost militari. În orice caz, s-ar putea spune că noi îi urmăream pe urmăritorii care îi supravegheau pe oameni ca Joe. Și acum... Cred că a fost bine că am făcut asta.
- Da, vă mulțumesc, spuse ea. Dar nu știți în ce vă găbați aici. Nu e doar glorie... e și un pericol groaznic.
- Doamnă doctor Tucker, insită Mark, suntem actualmente peste nouă mii de persoane care ne închinăm viețile acestei activități. Nu ne temem. Și acum credem că dumneavoastră ați găsit probabil interfața - și că ea este foarte diferită de tot ce am anticipat noi. Dacă ați reușit într-adevăr să faceți această breșă... dacă omenirea se află în acel moment de cotitură al istoriei, când totul se va schimba radical și pentru totdeauna... atunci noi suntem aliații dumneavoastră firești.
- Cred că sunteți, confirmă ea.
Cu blândețe, dar insistând asupra acestei alianțe, Mark spuse:
- Doamnă doctor, amândoi ne-am ridicat împotriva ignoranței, ale fricii și ale propriilor interese, care vor să țină lumea în beznă.
- Nu uitați că am lucrat odinioară pentru ele.
- Dar ați renunțat.
O mașină ieși o clipă din autostrada coastei pacifice și se opri să-l ia pe Joshua. O urmă o a doua mașină prin poartă și apoi pe alee.
Rose, Mark și Joe se ridicară când cele două vehicule - un Ford urmat de un Mercedes - înconjurară fântâna și se opriră în fața lor.
Joshua ieși pe portiera din dreapta a Fordului și o tânără brunetă coborî din spatele volanului. Mercedesul era condus de un asiatic de circa treizeci de ani.
Se adunară toți în fața lui Rose Tucker și o clipă păstrară tăcerea.
Urmărindu-i pe acești oameni în timp ce ei o urmăreau pe Rose, Joe își dădu seama că ei priveau omul de știință nu doar cu curiozitate, ci uluiți, poate cu o admirație amestecată cu spaimă, de parcă s-ar fi aflat în prezența unei ființe transcedentale. O ființă sfântă.
- Mă miră că vă văd pe toți în civil, spuse Rose.
Ei zâmbiră și Joshua spuse:
- Acum doi ani, când am inițiat această misiune, nu prea vorbeam despre ea. Nu voiam să atragem atenția presei... deoarecere credeam că în general vom fi înțeleși greșit. Dar nu ne așteptam să avem dușmani. Și încă dușmani atât de violenți.
- Atât de puternici, spuse Mark.
- Am crezut că toți vor dori să afle răspunsurile pe care le căutăm noi - dacă le vom găsi vreodată. Acum ne-am lămurit.
- Ignoranța este o fericire în numele căreia unii sunt în stare să ucidă, spuse tânăra.
- Deci acum un an, continuă Joshua, am adoptat mantiile ca o diversiune. Oamenii ne înțeleg - sau cred că ne înțeleg. Suntem mai acceptabili dacă suntem considerați fanatici, etichetați clar și închiși într-o cutie. În felul acesta nu mai neliniștim oamenii.
Mantii.
Uimit, Joe spuse:
- Purtații mantii albastre și vă radeți în cap.
Joshua spuse:
- Unii dintre noi, da, de acum un an - și cei în uniformă susțin că ei sunt singurii membrii. La asta m-am referit când am afirmat că mantiile sunt o diversiune - mantiile, capetele rase, cerceii, enclavele comune vizibile. Ceilalți, am intrat în subteran, unde putem lucra fără a fi spionați, supuși la hăituiri și infiltrați cu ușurință.
- Vino cu noi, îi spuse tânăra lui Rose. Știm că s-ar putea ca tu să fi găsit calea și vrem să te ajutăm s-o arăți lumii - fără interferențe.
Rose se duse spre ea și îi puse o mână pe obraz, la fel cum îl atinsese pe Joe în cimitir.
- S-ar putea să mă alătur vouă în curând, dar nu în noaptea asta. Mai am nevoie de timp să mă gândesc, să fac planuri. Și mă grăbesc să mă întâlnesc cu o tânără, o copilă, care este în miezul evenimentelor.
Nina, se gândi Joe și inima lui tremură ca umbrele copacilor scuturați de vânt.
Rose se îndreptă spre asiatic și îl atinse și pe el.
- Pot să vă spun doar atât... suntem pe pragul prevăzut de tine. Vom trece prin ușa aceea, poate nu mâine sau poimâine sau săptămâna viitoare, ci în anii ce vor veni.
Se duse apoi la Joshua.
- Împreună vom vedea cum lumea se va schimba definitiv, vom aduce lumina cunoașterii în marea singurătate a existenței umane. În timpul întunecatei noastre vieți.
Și în sfârșit se apropie de Mark.
- Presupun că ați adus două mașini pentru că erați pregătiți să-i dați una lui Joe și una să mi-o dați mie.
- Da. Dar speram că...
Ea îi puse o mână pe braț.
- În curând, dar nu în noaptea asta. Am o treabă urgentă, Mark. Tot ceea ce sperăm să realizăm atârnă chiar în clipa asta în balanță, un echilibru precar - până ce voi ajunge la fata pe care am menționat-o.
- Oriunde este, noi te putem duce la ea.
- Nu. Joe și cum mine trebuie să facem asta singuri - și repede.
- Puteți lua Fordul.
- Mulțumim.
Mark extrase din buzunar o bancnotă de un dolar împăturită și i-o dădu lui Rose.
- Seria acestei bancnote are numai opt cifre. Treci peste a patra cifră; celelalte șapte alcătuiesc un număr de telefon din zona acoperită de prefixul 310.
Rose vârî bancnota în blugi.
- Când sunteți gata să veniți la noi, spuse Mark, sau dacă intrați vreodată într-un bucluc din care nu puteți ieși, întrebați de mine la acest număr. Vom veni după voi, indiferent unde sunteți.
Ea îl sărută pe obraz.
- Trebuie să plecăm.
Se întoarse spre Joe.
- Conduci tu?
- Da.
I se adresă apoi lui Joshua:
- Pot să iau telefonul tău celular?
El i-l dădu.
Rafale furioase de vânt băteau în jurul lor când se urcară în Ford. Cheile erau în contact.
În clipa când Rose închise portiera, spuse „Iisuse!” și se aplecă în față, cu respirația întretăiată.
- Ești totuși rănită.
- Ți-am spus. M-au bătut.
- Unde te doare?
- Trebuie să traversăm orașul, spuse Rose, dar nu vreau să trecem pe lângă localul Mahaliei.
- Poate ți-ai rupt o coastă.
Rose nu-l băgă în seamă, își îndreptă spatele și începu să respire mai bine, spunând:
- Nemernicii nu vor risca blocând drumul și verificând traficul fără colaborarea autorităților locale și n-au timp de asta. Dar pun pariu că vor urmări mașinile care trec.
- Dacă ți-ai rupt o coastă s-ar putea să-ți perforeze un plămân.
- Ce naiba, Joe, n-avem timp de asta! Trebuie să ne mișcăm dacă vrem s-o menținem în viață pe fata noastră.
El o privi uimit.
- Pe Nina?
Ea îi întâlni privirea și rosti „Nina”, dar apoi o spaimă i se furișă în ochi și își întoarse capul.
- Putem merge spre nosrd pe PCH, spuse el, apoi înaintăm pe continent pe drumul Kanan-Dume. E un drum de țară spre Augora Hills. Acolo putem intra pe 101, la est de 210.
- Dă-i drumul.
Cu fețele pudrate de lumina lunii, cu părul răvășit de vânt, cei patru care urmau să plece în Mercedes stăteau la pândă, mascați de delfinii de piatră și de copacii unduitori.
Decorul i se păru lui Joe fascinant și în același timp rău prevestitor și nu reușea să identifice temeiul niciuneia dintre aceste percepții decât admițând că noaptea era încărcată de o putere supranaturală, de neînțeles pentru el.
Când Joe băgă Fordul în viteză și începu să se desprindă de lângă fântână, tânăra femeie înaintă ca să-și lipească mâna de geam, lângă fața lui Rose Tucker. De cealaltă parte a geamului, Rose își potrivi palma pe palma ei.
Tânăra plângea și pe fața ei scânteiau lacrmile luminate de lună.
Joe se simțea ca și cum cândva, mai devreme, în noaptea aceea, ar fi stat în fața unei oglinzi a demenței și, închizând ochii, ar fi trecut prin propria lui imagine în nebunie. Era o nebunie care i se părea tot mai plăcută, poate pentru că îi oferea singurul lucru pe care și-l dorea cel mai mult și pe care nu-l putea găsi decât în acea parte a oglinzii - speranța.
Ghemuită pe scaunul de lângă el, Rose Tucker spuse:
- Poate că toate astea mă depășesc, Joe. Sunt atât de obosită - și atât de speriată. Nu sunt o persoană atât de deosebită, încât să pot face tot ce trebuie făcut, să pot duce o asemenea povară.
- Pentru mine ești foarte deosebită, spuse el.
- O să stric tot, spuse ea când începu să formeze un număr de telefon pe tastatura celularului. Fac pe mine de frică la gândul că nu voi fi suficient de puternică pentru a deschide ușa aceea ca să trecem toți prin ea.
- Arată-mi ușa, spune-mi unde duce și te voi ajuta, spuse el, dorindu-și ca ea să nu mai vorbească în metafore și să spună lucrurilor pe nume. De ce e Nina atât de importantă pentru tot ce se întâmplă? Unde este ea, Rose?
Cineva îi răspunse pe celular și Rose spuse:
- Eu sunt. Mut-o pe Nina. Mut-o acum.
„Nina.”
Rose ascultă o clipă, apoi rosti ferm:
- Nu, acum, mut-o acum, în următoarele cinci minute, chiar mai repede, dacă poți. Au făcut legătura între Mahalia și mine.. da, în ciuda tuturor precauțiilor pe care ni le-am luat. E numai o chestiune de timp - și nu avem prea mult timp - până ce vor ajunge și la tine.
„Nina.”
Joe ieși din autostrada de coastă a Pacificului și intră pe un drum de țară, spre Augora Hills.
- Du-o la Big Bear, îi spuse Rose persoanei de la telefon.
Big Bear.
De când Joe vorbise cu Mercy Ealing în Colorado - putea fi oare mai puțin de nouă ore în urmă? - Nina se întorsese în lume,, revenise în mod miraculos, într-un cotlon unde el nu putea s-o găsească. Dar în curând va fi în orășelul Big Bear de pe malurile lacului cu același nume, o stațiune de lângă munții San Bernardino, un loc pe care el îl cunoștea bine.
Întoarcerea ei era pentru el mai reală acum, când era într-un loc pe care îl putea numi, prin preajma căruia trecuse și Joe era curpins de un val de speranță atât de dulce, încât îi venea să urle ca să se descarce.
Rose vorbi în telefon:
- Dacă o să pot... o să fiu acolo peste două ore. Te iubesc. Hai, pleacă. Pleacă acum.
Termină convorbirea, puse telefonul pe scaun, între picioare, închise ochii și se rezemă de portieră.
Joe își dădu seama că nu prea-și folosea mâna stângă. O ținea îndoită în poală. Chiar și în lumina slabă a bordului, vedea că mâna îi tremura involuntar.
- Ce-ai pățit la braț?
- Nu te preocupa de asta, Joe. Ești drăguț că îmi porți de grijă, dar ești cam cicălitor. O să-mi treacă după ce ajungem la Nina.
Joe păstră tăcerea aproape un kilometru, apoi spuse:
- Spune-mi totul. Merit să știu.
- Da, meriți. Nu e o poveste lungă... dar de unde să încep?
16.
- Poți să începi cu oamenii de acolo. Cărei secte îi aparțin? întrebă Joe.
Ea îi spuse pe litere:
- Infinifața. E un cuvânt inventat, o prescurtare din Interfață și Infinit. Și nu sunt o sectă, în sensul pe care i-l dai tu.
- Atunci ce sunt?
În loc să-i răspundă imediat, ea se foi pe scaun, căutându-și o poziție mai comodă. Apoi, uitându-se la ceas, întrebă:
- Nu poți să mergi mai repede?
- Pe drumul ăsta nu pot. Chiar ar fi bine să-ți pui centura de siguranță.
- Nu pot din cauza durerii din partea stângă.
După ce își găsi poziția, Rose spuse:
- Cunoști numele Loren Pollack?
- Geniul softului. Un Bill Gates al săracilor.
- Într-adevăr, așa îi spuse uneori presa. Dar cuvântul „sărac” nu mi se pare potrivit a fi asociat cu o persoană care a pornit de la zero și a adunat șapte miliarde de dolari până la vârsta de patruzeci și doi de ani.
- Poate că nu.
Ea închise ochii și se rezemă de portieră, susținându-și greutatea pe partea dreaptă. Pe frunte avea broboane de sudoare, dar glasul îi era puternic.
- Acum doi ani, Loren Pollack a folosit un miliard de dolari din banii lui pentru a înființa un fond de caritate. L-a numit Infinifața. El crede că multe științe, prin cercetările facilitate de noua generație de calculatoare super-rapide, sunt pe punctul de a face descoperiri care ne vor confrunta cu realitatea unui Creator.
- Îmi sună a sectă.
- A, mulți îl consideră pe Pollack un impostor. Dar are o capacitate ciudată de a sesiza cercetări complexe dintr-o mare varietate de științe - și este înzestrat cu puterea clarviziunii. Știi că există un întreg curent în fizica modernă care găsește dovezi ale unui univers creat.
- Dar teoria haosului? Credeam că asta e marea descoperire, spuse Joe, încruntându-se.
- Teoria haosului nu afirmă că universul este întâmplător și haotic. Este o teorie extrem de largă, care, prin multe altele, consemnează relații ciudat de complexe în sisteme aparent haotice - cum ar fi vremea. Dacă pătrunzi suficient de adânc în haos, vei descoperi regularități ascunse.
- De fapt, recunoscu el, nu știu absolul nimic despre asta - doar modul în care se folosește acest termen în filme.
- Majoritatea filmelor sunt niște mașinării de fabricat tâmpenii, ca și politicienii. Deci... dacă Pollack ar fi aici, ți-ar spune că în urmă cu numai opt ani, știința lua în derâdere afirmația religiei că universul a fost creat ex nihilo, din nimic. Toată lumea știa că nu se poate crea ceva din nimic - era o încălcare a legilor fizicii. Acum înțelegem mai bine structura moleculară și fizicienii atomiști creează materie ex nihilo tot timpul.
Rose trase aer în piept printre dinții încleștați, se aplecă în față, deschise compartimentul pentru mănuși și scotoci prin el.
- Speram să găsesc o aspirină sau Ecedrin. Le-aș mesteca fără apă.
- Ne-am putea opri undeva....
- Nu. Mergi mai departe. Big Bear e tare departe...
Închise compartimentul pentru mănuși, dar rămase aplecată în față,ca și cum poziția aceea o ușura.
- În orice caz, fizica și biologia sunt disciplinele care îl fascineaz cel mai mult pe Pollack - mai ales biologia moleculară.
- De ce biologia moleculară?
- Deoarece cu cât înțelegem mai bine ființele vii la nivel molecular, cu atât mai clar ne va deveni faptul că totul este inteligent alcătuit. Tu, eu, mamiferele, peștii, insectele, plantele, totul.
- Stai puțin! Deci renunțăm la teoria evoluționistă?
- Nu total. Oriunde ne va duce biologia moleculară, ar putea să rămână loc și pentru teoria evoluționistă a lui Darwin - într-o formă oarecare.
- Nu cumva ești unul dintre acei fundamentaliști ridizi care cred că am fost creați exact cu cinci mii de ani în urmă în Grădina Raiului?
- Nu prea. Dar teoria lui Darwin a apărut în 1859, înainte ca noi să știm ceva despre structura atomului. El credea că unitatea cea mai mică a unei ființe vii este celula - pe care o vedea ca pe un fel de bucată de albumină adaptabilă.
- Albumină? Încep să nu mai înțeleg.
- Originea acestei substanțe vii esențiale, credea el, este aproape sigur un accident al chimiei - și originea tuturor speciilor se explică prin evoluție. Dar acum știm că celulele sunt structuri extraordinar de complexe, cu un mecanism atât de precis, încât ne este imposibil să le considerăm accidentale în natură.
- Da? Cred că a trecut cam mult timp de când am terminat școala.
- Chiar și în problema speciilor... Cele două axiome ale teoriei darwniene - continuitatea naturii și adapabilitatea - n-au fost niciodată validate de o singură descoperire empirică în aproape o sută cincizeci de ani.
- Acum chiar nu mai înțeleg nimic.
- S-o iau altfel.
Rose se aplecă în față, privind afară dealurile întunecate și luminițele care apăreau tot mai aproape din zona unde erau suburbiile orașului.
- Știi cine este Francis Crick?
- Nu.
- Este un specialist în biologie moleculară. În 1962 a împărțit Premiul Nobel pentru medicină cu Maurice Wilkins și James Watson pentru descoperirea structurii moleculare tridimensionale a AND-ului. Crick este un om de știință prin excelență, Joe, nu este deloc un spiritualist sau un mistic. Dar știi ce a sugerat acum câțiva ani? Că s-ar putea ca viața de pe pământ să fi fost proiectată de o inteligență extraterestră.
- Deci chiar și erudiții citesc National Enquirer...
- Problema este că el n-a reușit să împace ceea ce știm acum despre complexitatea biologiei moleculare cu teoria selecției naturale, dar n-a dorit să sugereze existența unui Creator, într-un sens spiritual.
- Deci, intră în scenă veșnic popularii extratereștri asemănători zeilor.
- Dar tocmai asta atrage după sine concluzia, nu vezi? Chiar dacă toate formele de viață de pe această planetă au fost create de către extratereștri... cine i-a creat pe ei?
- Iarăși teoria cu oul și găina.
Ea râse încet, dar râsul se transformă într-o tuse pe care abia și-o putea stăpâni. Se lăsă pe spate, proptindu-se din nou de portieră și îl fulgeră cu privirea când Joe încercă să-i sugereze că are nevoie de îngrijiri medicale.
După ce își recăpătă respirația, Rose spuse:
- Loren Pollack crede că țelul eforturilor intelectuale ale omenirii - țelul științei - este de a înțelege tot mai bine universul nu doar pentru a controla fizic mai bine mediul în care trăim sau pentru a ne satisface curiozitatea, ci pentru a rezolva dilema existenței pe care ne-a pus-o în față Dumnezeu.
- Și rezolvând-o, să devenim noi înșine niște zei.
Ea zâmbi, deși avea dureri.
- Acum ai intrat pe frecvența Pollack. Pollack crede că trăim într-o vreme când câteva breșe științifice cruciale vor dovedi existența unui Creator. Ceva ce este... o interfață cu infinitul. Aceasta va reda științei sufletul - va scăpa omenirea de spaimele și îndoielile ei, va vindeca vrajbele și urile noastre, unificând în cele din urmă specia noastră într-o căutare unică a spiritului și totodată a minții.
- Ca în Star Trek.
- Nu mă mai face să râd, Joe. Mă doare.
Joe se gândi la Gem Fittich, negustorul de mașini vechi. Atât Pollack cât și Fittich simțeau apropierea sfârșitului lumii, așa cum îl știau ei, dar valul de flux pe care-l zărea Fittich venind era întunecat și rece, măturând totul în calea lui, în timp ce Pollack vedea în viitor un val de lumină pură.
- Deci Pollack, spuse ea, a întemeiat Infinifața pentru a înlesni această căutare, pentru a urmări cercetările din întreaga lume, acordând prioritate proiectelor cu... ei bine, cu aspecte metafizice, pe care oamenii de știință s-ar putea să nu le detecteze.
- Deci Infinifața nu este nicidecum o religie.
- Nu. Pollack consideră că toate religiile sunt valide în măsura în care recunosc existența unui univers creat și a unui Creator - dar ele se împotmolesc în complicate interpretări ale așteptărilor lui Dumnezeu din partea noastră. În concepția lui Pollack, ceea ce ni se cere este să colaborăm pentru a învăța, a înțelege, pentru a înlătura straturile universului ca să-l găsim pe Dumnezeu... și pe parcursul acestui proces să devenim egalii Lui.
Ieșiseră deja dintre dealurile întunecate și pătrunseseră din nou în suburbiile unui oraș. În fața lor intrarea în autostrada care urma să-i ducă spre est, străbătând orașul.
În timp ce urca rampa, întreptându-se spre Glendale și Passadena, Joe spuse:
- Nu cred în nimic.
- Știu.
- Nicio divinitate iubitoare n-ar îngădui atâta suferință.
- Pollack ar spune că slăbiciunea gândirii tale constă în perspectiva sa umană îngustă.
- Poate că Pollack e un cretin.
Joe nu-și dădu seama dacă Rose începu din nou să râdă sau dacă era victima unui acces de tuse, dar îi trebui mai mult timp ca să-și revină.
- Trebuie să te vadă un medic, insistă el.
Ea se opuse categoric.
- Orice întârziere înseamnă... moartea Ninei.
- Nu mă obliga să aleg între...
- Nu este vorba de nicio alegere. Asta e problema mea. Ori eu, ori Nina... și ea are prioritate. Pentru că ea reprezintă viitorul. Reprezintă speranța.
Traficul de dumincă noaptea pe autostrada de care râdea luna era aglomerat fiindcă locuitorii Los Angelesului se întorceau din Vegas și din alte puncte din deșert, iar locuitorii deșertului se înșiruiau în direcție opusă, întorcându-se din oraș și de pe plajele sale.
Joe gonea cât de repede și de primejdios se încumeta, trecând de pe o bandă pe alta, dar fără a uita că nu putea risca să fie opriți de o patrulă de autostradă.
Mașina nu era înmatriculată nici pe numele lui, nici pe al lui Rose. Chiar dacă ar fi putut dovedi că o luaseră cu împrumut, ar fi pierdut multă vreme cu explicațiile.
- Ce este Proiect 99? o întrebă Joe. Ce naiba fac în institutul subteran de lângă Manassas?
- Ai auzit de Proiectul Human Genome?
- Da. A fost pe copertă în Newsweek. Din câte am înțeles, cercetează ce se află sub controlul fiecărei gene umane.
- E cel mai important demers științific al epocii noastre, spuse Rose. Cartografiază toate cele o sută de mii de gene umane și analizează alfabetul ADN al fiecăreia. Și fac progrese incredibil de rapide.
- Descoperă cum se pot vindeca distrofia musculară, scleroza multiplă...
- Cancerul, totul - cu timpul.
- Lucrezi la asta?
- Nu. Nu direct. La Proiect 99... avem o misiune mai exotică. Căutăm acele gene ce par a fi asociate cu talente ieșite din comun.
- Ca Mozart, Rembrandt sau Michael Jordan?
- Nu. Nu cercetăm talente creatoare sau sportive, ci talente paranormale. Telepatie. Telekineză. E o listă lungă și ciudată.
Reacția lui imediată a fost a unui reporter de criminalisticăă, nu a unui om care asistase recent la incidente fantastice.
- Dar nu există asemenea talente. Asta ține de domeniul științifico-fantastic.
- Există oameni cu performanțe deloc întâmplătoare, dovedite printr-o mare varietate de teste pentru dezvăluirea capacităților psihice. Ghicitul în cărți. Aruncare monedelor. Transmisia gând-imagine.
- Ce făceau la Duke University.
- Și multe altele. Când găsim oameni cu performanțe excepționale la aceste teste, le facem analiza sângelui. Studiem structura lor genetică. Sau copii în situații poltergeist.
- Poltergeist?
- Fenomenele poltergeist - după ce înlături falsurile - nu sunt de fapt stafii. În casele unde se petrec există întotdeauna unul sau mai mulți copii. Noi credem că obiectele care zboară printr-o încăpere și aparițiile ectoplasmatice sunt produse de acești copii, de puterea pe care și-o exercită fără să-și dea seama și pe care nu știu că o dețin. Construim o bibliotecă de portrete genetice neobișnuite, căutând modele comune printre oamenii care au trăit tot felul de experiențe paranormale.
- Și ați descoperit ceva?
Ea nu răspunse, probabil așteptând să treacă un nou spasm de durere, deși fața ei arăta mai degrabă neliniște sufletească decât suferință fizică. În cele din urmă spuse:
- Da, multe.
Dacă ar fi fost suficientă lumină ca să se vadă în oglinda retrovizoare, Joe știa că ar fi observat cum fața lui bronzată devenea albă ca luna, căci înțelese brusc care era esența Proiectului 99.
- Tu n-ai studiat chiar asta.
- Nu chiar. Nu.
- Tu ai aplicat cercetările.
- Da.
- Câte persoane lucrează la acest proiect?
- Suntem peste două sute.
- Care creați monștri, rosti el năucit.
- Oameni, spuse ea. Creăm oameni în laborator.
- Poate că arată a oamen, dar unii din ei sunt monștri.
Ea păstră tăcerea aproape un kilometru, apoi spuse:
- Da.
Și după alte clipe de tăcere:
- Deși adevărații monștri suntem noi cei care i-am creat.
Înconjurată de garduri și păzită de patrule, identificată pe autostradă drept un penitenciar denumit Qautermass Institute, proprietatea se întinde pe o mie opt sute de pogoane de teren în Virginia.
Deși măsurile de securitate par minime, niciun animal mai mare decât un iepure nu trece peste această întindere de pământ fără a fi monitorizat de detectori de mișcare, senzori de căldură, microfoane și camere video.
Vizitatorii neautorizați sunt imediat prinși și în rarele ocazii când vânători sau adolescenți amatori de aventuri escaladează gardul, aceștia sunt opriți și luați în primire la două sute de metri de locul pe unde pătrund.
Lângă centrul geografic al acestui pașnic teren se află orfelinatul, o clădire tristă de trei etaje, care seamănă cu un spital. Aici locuiesc actualmente patruzeci și opt de copii, sub vârsta de șase ani - deși unii par mai mari.
Toți sunt orfani, în sensul că nu au mame și nici tați adevărați, doar mame și tați chimici. Niciunul dintre ei nu a fost conceput prin actul dragostei și niciunul n-a venit pe lume din pântece unei femei. Ca fetuși, au fost hrăniți în pântece mecanice, plutind în lichidul amniotic produs într-un laborator.
Acești orfani nu au nume. Dacă li s-ar da nume, cei care se ocupă de ei ar fi încurajați să se atașeze sentimental de ei.
Cei ce se ocupă de ei - incluzându-i pe toți, de la paznicii care sunt și bucătari până la oamenii de știință care-i aduc pe lume pe acești copii - trebuie să rămână neutri din punct de vedere moral și detașați din punct de vedere sentimental pentru a-și face bine treaba.
Prin urmare, copiii sunt cunoscuți după coduri cu litere și cifre care trimit la indici specifici din biblioteca de portrete genetice ale Proiectului 99, de unde au fost selectate capacitățile lor speciale.
Aici, la etajul al treilea din colțul de sud-vest, stă în camera ei proprie ATX-12-23. Are patru ani, e în stare catatonică și urinează permanent. Așteaptă în pătuțul ei, în propriile ei excremente, până când o schimbă doica.
ATX-12-23 n-a rostit niciodată vreun cuvânt și nici n-a scos niciun fel de sunet. Șade nemișcată, privind în depărtare, uneori gângurind.
Camere video acoperă fiecare centimetru al camerei ei și înregistrează zi și noapte, ceea ce ar părea o risipă de bandă video - dar din când în când diverse obiecte neînsuflețite din jurul lui ATX-12-23 sunt însuflețite.
Mingi de cauciuc de diferite culori se ridică și se răsucesc în aer, plutesc de la un perete la altul sau se rotesc în jurul capului copilei timp de zece, douăzeci de minute la o tură. Obloanele de la fereste se ridică și coboară fără a fi atinse de nimeni. Un urs de pluș, pe care ea nu l-a atins niciodată umblă uneori prin cameră pe picioarele sale butucănoase, de parcă ar conține un mecanism care îi permite să facă asta.
Acum coboară aici, la etajul al doilea, vine la cea de a treia cameră din dreapta lifturilor, unde trăiește un băiat în vârstă de cinci ani, KSB-22-09, care nu are pereche nici din punct de vedere fizic, nici din punct de vedere mental. Căci el este un băiat roșcovan cu un IQ de geniu.
Îi place să învețe, este instruit intensiv zilnic, fiind actualmente la nivelul unui elev de clasa a noua. Are o mulțime de jucării, cărți, filme video și participă la ședințe de joacă supravegheat, alături de alți orfani, pentru că arhitecții proiectului consideră că este esențial ca toți subiecții cu facultăți mentale normale și depline capacități fizice să fie crescuți într-o atmosferă cât mai socială, ținând seama de limitele institutului.
Uneori, când se străduiește din greu (și uneori când nici măcar nu încearcă) KSB poate să facă mici obiecte să dispară - creioane, pixuri, agrafe de hârtie, deocamdată obiecte nu mai mari decât un pahar de apă.
Pur și simplu dispar.
Băiatul le trimite în altă parte, în ceea ce el numește „Tot Întunericul”. Nu poate să le aducă înapoi și nu poate să explice ce poate fi „Tot Întunericul” - deși nu-i place acel loc.
Trebuie să ia sedative ca să adoarmă, pentru că are deseori coșmaruri în care se trimite pe el însuși, bucată cu bucată, în „Tot Întunericul”. În ultimul timp, KSB-22-09 suferă de pierderi de memorie și de crize de paranoia, considerate a avea legătură cu folosirea îndelungată a sedativelor care i se administrează înainte de culcare în fiecare noapte.
Dintre cei patruzeci și opt de orfani ai Institutului, numai șapte manifestă puteri paranormale. Ceilalți patruzeci și unu nu sunt totuși considerați rateuri.
Fiecare dintre cele șapte succese și-au arătat talentele la vârste diferite - unul la numai unsprezece luni, altul abia la cinci ani. În consecință, rămâne deschisă posibilitatea ca mulți dintre cei patruzeci și unu să se deschidă în anii următori - poate abia când vor suferi schimbările dramatice ale organismului din perioada pubertății.
În cele din urmă, desigur, acei subiecți care vor îmbătrâni fără a manifesta vreun talent prețios vor fi scoși din program, fiindcă nici măcar resurse Proiectului 99 nu sunt inepuizabile,
Arhitecții proiectului n-au decis încă limita optimă pentru lichidare.
Deși volanul era dur sub mâinile lui și alunescos din cauza transpirației reci, deși zgomotul motorului îi era familiar, autostrada era solidă sub cauciucurile care se roteau, Joe se simțea de parcă ar fi pătruns în altă dimensiune.
Când groaza lui crescu o întrerupse pe Rose:
- Locul pe care-l descrii este iadul... Nu... nu se poate ca tu să participi la așa ceva. Nu ești genul.
- Nu?
- Nu.
Vocea i se subție în timp ce vorbea, de parcă puterea care o susținea contase în secretele păstrate de ea și pe măsură ce le dezvăluia unul câte unul, vitalitatea ei se scurgea cum i se scursese și lui Samson, cu fiecare șuviță de păr tăiată.
- Nu sunt acum acel gen de persoană... Dar probabil că eram atunci.
- Dar cum? De ce? De ce să vrei să fii implicată în... în asemenea atrocități?
- Din mândrie. Ca să dovedesc că sunt atât capabilă pe cât ei, suficient de capabilă pentru a face față acelei provocări fără precedent. Din entuziasm. Din bucuria de a fi implicată într-un program finanțat mai bine chiar decât Proiectul Manhattan. De ce au lucrat oamenii care au inventat bomba atomică la ea... știind ce făcea? Pentru că alții, în altă parte a lumii, o vor face dacă n-o facem noi... deci mai bine s-o facem noi, ca să ne salvăm de ei.
- Să ne salvăm vânzându-ne sufletel? întrebă el.
- Nu pot oferi nicio justificare pentru a mă dezvinovăți, spuse Rose. Dar este adevărat că atunci când am semnat, nu ne angajam să ducem experimentele atât de departe, să aplicăm ceea ce descoperisem cu... atâta zel. Am abordat crearea copiilor în etape... pe o cale alunecoasă. Intenționam să-l monitorizăm pe primul doar până în al doilea trimestru al etapei finale - și în fond, nu consideram fetusul o ființă umană adevărată. Deci nu experimentam de fapt pe o persoană. Și când l-am adus pe unul din ei până la capăt... nu erau anomalii îngrijorătoare pe graficele EEG, ciudățenii în curcumvoluțiunile creierului, care să ne fi indicato funcție cerebrală până atunci necunoscută. Deci trebuia să-l ținem în viață ca să... ca să vedem ce realizasem, să vedem dacă făcusem evoluția să înainteze cu un pas uriaș.
- Iisuse!
Deși o cunoscuse pe femeia aceea cu numai treizeci și șase de ore în urmă, sentimentele lui față de ea erau bogate și puternice, variind de la adorație la teamă și ajungând acum la repulsie.
Și totuși, din această repulsie izvora mila, căci pentru prima dată văzu în ea una dintre numeroasele fațete ale slăbiciunii umane, care, în alte forme, se dezvoltase în el însuși.
- Cam pe la început, spuse ea, am vrut cu adevărat să renunț. Am fost invitată la o discuție personală cu directorul proiectului, care mi-a spus clar că nu mai puteam pleca. Devenise un post pe viață. Simpla încercare de a părăsi Proiectul 99 înseamnă sinucidere - și în același timă periclitarea vieților celor dragi.
- Dar nu te puteai adresa presei, nu puteai da la iveală întreaga poveste, ca să-i termini?
- Probabil că n-aș fi putut s-o fac fără a avea dovezi palpabile și tot ce aveam eu era în capul meu. Oricum, doi colegi de-ai mei și-au închipuit probabil că pot distruge proiectul. Unul din ei a suferit un atac cerebral prematur. Celălalt a fost împușcat de trei ori în cap de un criminal - care n-a fost prins niciodată. Câtva timp am fost atât de deprimată, încât mă gândeam să mă sinucid ca să-i cruț de osteneală. Dar pe urmă... a apărut CCY-21-21...
Mai întâi, s-a născut cu un an înaintea lui CCY-21-21, un subiect masculin SSW-89-58. Manifestă talente miraculoase în toate privințele și povestea lui este importantă pentru tine, ținând seama de recentele tale experiențe cu oameni care se autoeviscerează și își dau foc - și de pierderile suferite de tine în Colorado.
La vârsta de patruzeci și două de luni, SSW-89-58 are abilitatea lingvistică a unui student mediu de anul întâi și poate citi un volum de trei sute de pagini în una până la trei ore, în funcție de complexitatea textului. Matematica superioară și-o însușește cu ușurința cu care ar mânca o înghețată. La fel și limbile străine.
Dezvoltarea lui fizică avanseară de asemenea într-un ritm accelerat și la patru ani are înălțimea și proporțiile echilibrate ale unui copil de șapte ani.
Se anticipează talente paranormale, dar cercetătorii sunt surprinși de marea varietate a altori calități geniale ale lui 89-58 - care includ capacitatea de a interpreta orice piesă la pian după ce o aude o singură dată - și de precocitatea lui fizică, pentru care nu s-a făcut nicio selecție genetică.
Când 89-58 începe să manifeste capacități paranormale, se dovedește a fi excepțional înzestrat.
Prima lui realizare uluitoare este vederea la distanță. Se joacă descriindu-le cercetătorilor încăperile din propriile lor case, pe care nu le-a vizitat niciodată. Îi duce prin muzee în care n-a intrat niciodată. Când i se arată o fotografie cu un masiv din Wyoming, în care este îngropat un centru de apărare ultrasecret al Comandamentului Aviatic Strategic, descrie cu detalii precise pupitrele de monitoare pentru rachete din sala de război.
Este considerat un agent de spionaj de o valoare inestimabilă - până ce, din fericire, treptat, descoperă că poate pătrunde în mintea unui om la fel de ușor cum intră în încăperi aflate în depărtare.
Începe să dețină controlul mental asupra primului om care s-a ocupat de el, îl face să se dezbrace și să umble prin sălile orfelinatului strigând cucurigu.
După ce SSW-89-58 îl lasă pe acesta în pace și se descoperă ce a făcut, este aspru pedepsit.
Resimte pedeapsa, o resimte profund.
În noaptea aceea abordează vederea la distanță a casei victimei sale și pătrunde în mintea lui, la o depărtare de șaptezeci de kilometri.
Folosindu-i trupul, le ucide cu brutalutate pe soția și pe fiica lui și apoi îl duce la sinucidere.
În urma acestui incident SSW-89-58 este domolit prin folosirea unei doze masive de tranchilizante administrate cu o armă. Doi angajați ai Proiectului 99 mor în timpul acestei manevrei.
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu