13.
Cutia de Pepsi îi alunecă lui Rose din mână, căzu pe jos și se rostogoli sub scaun, unde se vărsă conținutul rămas în ea.
- O pierdem, Joe.
- Nu mai e mult.
- Trebuie să-ți spun cum a fost... când avionul a intrat în pământ.
Șase kilometri în jos, cu viteză tot mai mare, motoarele scâșnind, aripile trosnind, fuzelajul pocnind.
Pasagerii țipă și sunt țintuiți atât de tare în scaunele lor de forțele de gravitație acumulate, încât mulți nu pot nici măcar să-și ridice capul.
Un picaj care nu se mai sfârșește, doar șase kilometri, dar parcă ar cădea din lună...
.... și apoi Rose se trezește într-o albăstreală, o albăstreală strălucitoare și tăcută. Nicio senzație de mișcare. Nici de cald sau rece. Atârnată. În așteptare. Încearcă să expire răsuflare stătută, dar nu poate, nu poate, până ce...
... cu o expirație la fel de sonoră ca un strigăt, se trezește în poiană, în scaunul ei, imobilizată, cu 21-21 lângă ea. Pădurile din apropiere au luat foc. Poiana este un abator de nedescris. Și 747 nu mai este.
În penultimul moment, fata le scosese pe ea și pe Rose din avionul condamnat printr-o monumentală excitare a darului ei psihic, ducându-le într-un alt loc, într-o dimensiune din afara spațiului și le ținuse în acel misterios purgatoriu ca un refugiu pentru ele, într-un singur minut cumplit de distrugere catastrofică. Ochii ei strălucesc și au privirea rătăcită a unui copil autist.
La început nu poate umbla, nu poate nici măcar să stea în picioare și Rose trebuie s-o ridice de pe scaun și s-o poarte în brațe.
Rose își amintește luminițele care licăreau în cabina pasagerilor și rotirea limbilor de pe ceasul ei de mână și este sigură că pilotul a fost victima unei misiuni ude.
Acest gând o mână departe de locul accidentului, prin jurul copacilor în flăcări, clătinându-se printre tufe, apoi pe o potecă a căprioarelor, spre o altă poiană, la o colină de unde vede luminile de la Lose Change Ranch.
Când ajunge la casa fermei, fata și-a revenit întrucâtva, dar încă nu e cu totul în apele ei. Acum poate umbla, dar este letargică, posacă, distantă.
În timp ce se apropie de casă, Rose îi spune lui 21-21 să țină minte că numele ei este Mary Tucker, dar 21-21 spune:
- Numele meu este Nina. Eu vreau să fiu Nina.
Acestea sunt ultimele cuvinte pe care le va rosti ea - poate pentru totdeauna.
În lunile care au urmat accidentului, găsind adăpost în casa prietenilor lui Rose din sudul Californiei, fata doarme douăsprezece până la paisprezece ore pe zi. Când e trează n-o interesează nimic. Este palidă și firavă și chiar și ochii ei de ametist par să-și fi pierdut puțin din culoare.
Este clar că efortul necesar pentru deplasarea ei și a lui Rose în albastrul acela și afară din el, în timpul accidentului, a secătuit-o total, poate chiar a omorât-o. Nina nu mai are capacități paranormale și Rose este deprimată.
Totuși de Crăciun, Nina începe să arate interes pentru lumea din jur. Se uită la televizor. Citește din nou cărți. Încă nu vorbește, dar pare tot mai conectată.
Rose o încurajează să se întoarcă din exilul ei autoimpus, vorbindu-i în fiecare zi de binele pe care-l poate face și de speranțele pe care le poate aduce celorlalți.
În sertarul unui birou din dormitorul pe care-l împarte cu fata, Rose păstrează un exemplar din Los Angeles Post, care dedică toată jumătatea de sus a primei pagini accidentului avionului 353. Asta o ajută să-i amintească de cruzimea dușmanilor ei.
Într-o zi din iulie, la unsprezece luni după catastrofă, o găsește pe Nina stând pe marginea patului cu ziarul deschis la o pagină cu fotografii ale câtorva victime ale accidentului. Fata atinge fotografia Ninei Carpenter, care i-a dat jocul Porci și Prinți și zâmbește.
Rose se așază lângă ea și o întreabă dacă e tristă amintindu-și de prietena pierdută.
Fata scutură din cap, negând. Apoi duce mâna lui Rose spre fotografie, și când degetele lui Rose ating hârtia de ziar, ea se prăbușește în strălucirea albastră asemănătoare sanctuarului în care fusese transportată în clipa dinaintea prăbușirii avionului, numai că aici este un loc plin de mișcare, căldură, senzații.
Rose are senzația că s-a cufundat într-o mare de lumină albastră, o mare plină cu înotători pe care ea nu-i vede, dar pe care îi simte alunecând în jurul ei.
Apoi un întotător pare să treacă prin Rose și să zăbovească acolo puțin și ea știe că este cu Nina Carpenter, fata cu zâmbet pieziș, care a murit, dar este în siguranță.
Mișcată la fel de profund ca atunci când aflase pentru prima dată de viața de după moarte în camera de la orfelinat, Rose își retrage mâna de pe fotografia Ninei Carpenter și stă un timp tăcută, umilită. Apoi o ia în brațe pe Nina ei, o strânge tare și o leagănă, fără a fi în stare să vorbească, nici să-și găsească cuvintele.
Acum, după ce puterea deosebită a fetei a renăscut, Rose știe ce au de făcut, de unde trebuie să-și înceapă activitatea.
Nu vrea să riște ducându-se din nou la Lisa Pecatone. Nu crede că vechea ei prietenă a trădat-o cu bună știință, dar bănuiește că prin legătura ei cu Post - și prin Post ajungându-se la Horton Nellor - cei de la Proiect 99 au aflat de prezența ei în avionul 353.
Întrucât Rose și Nina sunt considerate moarte, ele trebuie să profite de statutul lor fantomatic pentru a opera cât mai mult timp fără a atrage atenția dușmanilor.
Mai întâi, Rose îi cere fetei să ofere darul adevărului veșnic fiecăruia dintre prietenii care le-au adăpostit în cele unsprezece luni de haos emoțional. Apoi vor lua legătura cu soții și soțiile, părinții și copiii celor care au pierit în accidentul de avion, aducându-le cunoașterea nemuririi primită de ele și viziuni ale celor dragi pe interfața albastră.
Rose intenționează să înceapă cu Joe Carpenter, dar nu-l poate găsi. Colegii lui de la Post i-au pierdut urma. Și-a vândut casa din Studio City. Numărul lui nu e în cartea de telefon. I-au spus că e un om terminat. S-a retras undeva ca să moară.
Rose trebuie să înceapă activiatea în altă parte.
Deoarece Post a publicat fotografii cu numai o mică parte a victimelor din sudul Californiei și deoarece ea nu are cum să adune fotografii ale celorlalte victime, Rose se decide să nu folosească până la urmă portrele. În schimb, reperează mormintele lor prin anunțurile funerare din presă și face fotografii cu aceste morminte.
Pare normal ca imaginea să infățișeze o piatră de mormânt și ca aceste monumente din bronz și granit să devină porțile prin care cei ce vor primi fotografiile să ajungă la cunoașterea adevărului că Moartea nu este puternică și înfricoșătoare, că dincolo de această etapă dureroasă, Moartea însăși moare.
Încă la peste treizeci de kilometri de Big Bear Lake, Rose Tucker rosti atât de încet, încât abia putea fi auzită peste uruitul motorului și foșnetul cauciurilor:
- Joe, te rog, ia-mi mâna.
El nu putea s-o privească, nu voia s-o privească, pentru că era cuprins de superstiția copilăroasă că ea se va simți bine, totul va fi perfect cu ea, atâta vreme cât el nu va confirma vizual cumplitul adevăr pe care-l auzea în glasul ei. Dar o privi.
Era atât de mică, acolo în scaunul ei, rezemată de portieră, cu ceafa lipită de geam, la fel de mică în ochii lui cum probabil i se păruse ei 21-21 când fugise cu ea din Virgina.
Chiar și în lumina slabă de la bordul mașinii, ochii ei imenși și expresivi erau din nou la fel de autoritari ca atunci când o întâlnise pentru prima dată în cimitir, plini de înțelegere și bunătate - și aveau un licăr ciudat de bucurie care-l speria.
Glasul lui tremura mai tare decât al ei.
- Nu mai e mult.
- Prea mult, șopti ea. Ține-mă de mână.
- Fir-ar să fie!
- Liniște-te, Joe.
Joe opri mașina în fața unei priveliști întunecate: cerul dur al nopții, discul glacial al unei luni care părea să răspândească frig și nu lumină și o vastă întunecime de copaci, stânci și canioane coborâtoare.
Joe își scoase centura de siguranță, se aplecă și îi luă mâna. Strânsoarea ei era firavă.
- Ea are nevoie de tine, Joe.
- Nu sunt eroul nimănui, Rose. Nu sunt nimic.
- Trebuie s-o ascunzi... s-o duci departe....
- Rose...
- Dă-i răgaz... să sporească puterea ei.
- Nu pot să salvez pe nimeni.
- Nu trebuia să încep atât de repede activitatea. Va veni ziua în care... în care ea nu va mai fi atât de vulnerabilă. Ascunde-o undeva, departe... lasă-i puterea să sporească. Ea va ști... când va sosi momentul.
Mâna ei începu să alunece dintr-a lui.
El i-o acoperi cu ambele lui mâini, o strânse, n-o lăsă să-i scape.
Vocea i se estompa și părea să se îndepărteze, deși nu se mișca.
- Deschide-ți... deschide-ți inima în fața ei, Joe.
Pleoapele ei fluturară.
- Nu, Rose, te rog.
- Nu-i nimic.
- Te rog, nu!
- Ne vedem mai târziu, Joe.
- Te rog.
- La revedere.
Apoi, el rămase singur în noapte. Îi ținea mâna în noapte, în timp ce vântul îngâna o melodie seacă. Când, în sfârșit, reuși să se mobilizeze, o sărută pe frunte.
Indicațiile pe care i le dăduse Rose erau ușor de urmat. Cabana nu era nici în orășelul Big Bear Lake, nici pe unul din malurile lacului, ci mai sus, pe pantele dinspre nord, cuibărită adânc printre pini și mesteceni. Drumul cu asfalt crăpat și gropi ducea la o alee murdară, la capătul căreia era o căsuță albă de scânduri, cu acoperiș de șindrilă.
Lângă cabană era un Jeep. Joe parcă în spatele Jeepului.
Cabana avea o verandă înaltă, adâncă, pe care erau aranjate unul lângă celălalt trei balansoare cu speteze de răchită. Un negru chipeș, înalt, cu constituție atletică, stătea lângă balustradă și pielea lui de abanos era luminată într-o nuanță arămie de două becuri galbene fixate pe tavanul verandei.
Fata aștepta în capul scării de patru trepte care ducea din alee pe verandă. Era blondă și avea în jur de șase ani.
Joe scoase de sub scaunul lui pistolul pe care-l luase de la povestitorul cu păr alb, după încăierarea de pe plajă. Când coborî din mașină, vârî arma sub cordonul blugilor.
Vântul scrâșnea și șuiera printre dinții cu ace ai pinilor.
Joe se îndreptă spre scară.
Copila coborâse două dintre cele patru trepte. Privea dincolo de Joe, spre Ford. Știa ce se întâmplase.
Negrul de pe verandă începu să plângă.
Fata vorbi pentru prima oară după mai mult de un an, din momentul când îi spusese lui Rose în fața casei soților Ealing că voia să i se spună Nina.
Privind mașina, rosti un singur cuvânt, cu un firicel de glas:
- Mama.
Părul ei avea aceeași nuanță ca părul Ninei. Avea aceleași oase fine ca ale Ninei. Dar ochii ei nu erau cenușii ca ochii Ninei și oricât de mult se strădui Joe să vadă chipul Ninei, nu se putea amăgi pe el însuși că aceasta era fiica lui.
Deci din nou fusese antrenat în comportamentul de căutare, căutând ceea ce era pierdut pentru totdeauna.
Luna de deasupra era un hoț, strălucirea nu-i aparținea, ci era o reflexie slabă a soarelui. Și asemenea lunii și fata aceasta era o hoață - nu era Nina, ci o reflexie a Ninei, răspândind nu lumina strălucitoare a Ninei, ci palide licăriri.
Indiferent dacă era doar un mutant creat în laborator cu puteri mentale ciudate sau cu adevărat speranța omenii, Joe o detestă în acel moment și se detestă pe el înuși fiindcă o detesta pe ea - dar totuși o detesta.
17.
Vântul fierbinte vuia la ferestre și cabana mirosea a pin, praf și a cărbune negru din flăcările plăcute ale iernii trecute, care îmbrăca zidurile de cărămidă ale unui cămin mare.
Cablurile electrice de afară erau suficient de slab întinse ca să se legene în bătaia vântului. Din când în când se loveau de casă, făcând luminile să palpite și să pâlpâie. Fiecare tremur al lor îi amintea lui Joe de luminile care pulsau în casa Delmann și pielea i se încreți de spaimă.
Proprietarul era negrul înalt care izbuncise în lacrimi pe verandă. Era Louis Tucker, fratele Mahaliei, care divorțase de Rose cu optsprezece ani în urmă, când ea se dovedise incapabilă să aibă copii. Ea apelase la el în clipa cea mai grea a vieții ei. Și după atâta timp, deși avea o soție și copii pe care-i iubea, era clar că Louis încă o iubea pe Rose.
- Dacă crezi că adevărat că ea nu e moartă, că doar s-a mutat în altă parte, rosti rece Joe, de ce plângi pentru ea?
- Plâng pentru mine, spuse Louis. Pentru că ea a plecat de aici și eu va trebui să aștept multe zile ca s-o revăd.
Două valize erau pregătite în camera din față, chiar lângă ușă. În ele se aflau lucrurile fetiței.
Ea era la fereastră, de unde privea Fordul, închisă în tristețea ei ca într-un sac.
- Mi-e frică, spuse Louis. Rose urma să stea aici cu Nina, dar acum nu cred că mai e sigur aici. Nu vreau să cred că ar fi adevărat, dar ar fi putut să mă găsească înainte de a părăsi ultimul loc cu Nina. De câteva ori până acum mi s-a părut că ne urmărea aceeași mașină. Apoi a dispărut.
- Nu era nevoie. Cu dispozitivele de care dispun, pot efectua o urmărire de la câțiva kilometri distanță.
- Și apoi chiar înainte să intri pe alee, am ieșit pe verandă pentru că mi s-a părut că am auzit un elicopter. Acolo, sus, în munți, pe vântul ăsta - e normal?
- Ar fi mai bine s-o duci de aici, căzu de acord Joe.
În timp ce vântul izbea cablurile electrice de casă, Louis se ducea până la cămin și înapoi, cu mâna apăsată pe frunte, încercând să-și alunge din minte pierderea lui Rose suficient de mult timp pentru a se putea gândi ce să facă.
- Am crezut că tu și Rose... am crezut că o veți lua cu voi. Și dacă ajung la mine, nu va fi în mai mare siguranță cu tine?
- Dacă ajung la tine, spuse Joe, niciunul din noi nu va mai fi în siguranță aici, acum. Nu va exista cale de scăpare.
Cablurile se izbeau întruna de casă, luminile pulsau și Louis se duse la cămin și luă un aprinzător lung cu baterie și cu butan de pe vatră.
Fata se întoarse de la fereastră, cu ochii mari și spuse:
- Nu!
Louis Tucker apăsă pe aprinzătorul cu butan și din vârful lui țâșni o flacără albăstruie. Râzând, își dădu foc la păr și apoi la cămașă.
- Nina! strigă Joe.
Fata alergă spre el.
Mirosul de păr ars se răspândi în cameră.
Curpins de flăcări, Louis se duse să blocheze ușa de la intrare.
Joe scoase pistolul de la cordonul blugilor, ochi, dar nu putu să apese pe trăgaci. Bărbatul care-l înfrunta nu mai era cu adevărat Louis Tucker; era băiatul-obiect întinzând mâna de la patru mii cinci sute de kilmetri depărtare.
Și nu era nicio șansă ca Louis să-și poată recăpăta controlul asupra propriului corp și să supraviețuiască acelei nopți.
Și totuși Joe ezita să tragă, pentru că în momentul în care Louis va fi mort, băiatul va lichida pe altcineva.
Fata era probabil invulnerabilă, capabilă să seprotejeze cu propria ei putere paranormală. Deci băiatul îl va folosi pe Joe - și arma din mâna lui - pentru a împușca fata drept în cap.
- Amuzant, rosti băiatul cu glasul lui Louis, în timp ce flăcările îi cuprindeau părul, urechile i se carbonizau și pocneau, fruntea și obrajii i se bășicau. E amuzant, spuse el, bucurându-se de călătoria lui înăuntrul lui Louis Tucker,dar continuând să blocheze ieșirea pe verandă.
Poate că în momentul cel mai periculos, Nina se putea transfera în acea albăstreală strălucitoare sigură, așa cum făcuse înainte ca 747 să se afunde în poiană. Poate gloanțele trase în ea vor trece prin aerul gol unde fusese ea.
Dar exista o șansă ca ea să nu-și fi revenit complet, ca ea să nu fie încă în stare să săvârșească o astfel de faptă uluitoare sau chiar s-o poată săvârși, dar de data asta să fie mortal vlăguită.
- Prin spate! urlă Joe. Hai, hai!
Nina alergă spre ușa dintre camera din față și bucătăria din partea din spate a cabanei.
Joe se retrase cu spatele după ea, cu pistolul țintit spre bărbatul cuprins de flăcări, deși nu avea de gând să-l folosească.
Singura lor speranță era ca dorința de „distracție” a băiatului să le dea șansa să iasă din cabană, în aer liber, unde capacitatea lui de vedere la distanță și de a-și exercita puterea minții, vor fi, după cum spusese Rose, serios diminuate. Dacă renunța la jucăria Louis Tucker, va intra într-o clipă în capul lui Joe.
Aruncând aprinzătorul cu butan, în timp ce flăcările se împrăștiau pe mânecile cămășii și în jos, pe pantaloni, băiatul-obiect spuse:
- O, da, minunat! și veni după ei.
Joe își aminti limpede senzația de ac rece ca gheața care păruse să-i străpungă vârful coloanei vertebrale când abia reușise să scape din casa Delmann. Valul acela de energie îl sperie mai mult decât perspectiva de a fi cuprins de brațele de foc ale acestui spectru în pragul prăbușirii.
Se retrase disperat în bucătărie, trântind ușa, ceea ce era inutil, pentru că nicio ușă - niciun zid - nu-l puteau întârzia pe băiat dacă părăsea trupul lui Louis.
Nina se strecură prin ușa din spate a cabanei și o rafală de vânt, ca o haită de lupi, năvăli pe lângă ea și pătrunse înăuntru.
Când Joe o urmă în beznă, auzi ușa livingului prăbușindu-se în bucătărie.
În spatele cabanei era o curte mică, plină de praf și smocuri de iarbă. Dincolo de o masă de picnic și patru scaune din lemn roșiatic, se înălța din nou pădurea.
Nina alerga deja spre copaci, picioarele ei scurte munceau din greu, pantofii pocneau în contact cu pământul tare. Trecu ca fulgerul printre bălăriile înalte de la marginea pădurii și dispăru în întunecimea dintre pini și mesteceni.
Aproape la fel de speriat de perspectiva de a o pierde pe fată ca și de băiatul din bărbatul în flăcări, Jeo gonea printre copaci, strigând numele fetei, cu un braț ridicat pentru a se feri de crengile pinilor.
Din bezna din spatele lui se auzi vocea lui Louis Tucker, înăbușită de rănile produse deja buzelor de flăcările care în întindeau, dar încă se puteau desluși cuvintele cântate ale unei provocări copilărești:
- Vin, vin, vin, gata sau nu, vin, gata sau nu!
O breșă îngustă printre copaci lăsa să pătrundă o cascadă de raze ale lunii și Joe zări claia de păr blond bătută de vânt a fetei licărind ca un foc palid, în dreapta lui, la numai șase sau opt metri în față.
Când o prinse pe fată din urmă, întunericul din jurul lor se lumină brusc.
Joe se întoarse și văzu trupul posedat al lui Louis Tucker la zece metri distanță, arzând din creștet până-n tălpi, dar încă în picioare, săltând și zvâcnind prin pădure, propulsat dintr-un copac într-altul, la șapte metri distanță, abia mai trăind, dând foc covorului de ace uscate de pin peste care clătina și copacilor pe lânga care trecea.
Acum era la cinci metri distanță.
Duhoarea de carne arsă era purtată de vânt.
Băiatul-obiect striga fericit, dar cuvintele era înecate, neinteligibile.
Chiar și ținut cu ambele mâini, pistolul tremura, dar Joe reuși să tragă una, două, patru, șase rafale și cel puțin patru dintre ele atinseră spectrul arzător.
Acesta țâșni în pare, căzu și nu se mișcă, nici măcar nu se răsuci, omorât de foc și de împușcături.
Louis Tucker nu mai era o persoană, ci un cadavru arzător. Trupul lui nu mai adăpostea o minte pe care băiatul s-o poată încăleca pentru a călători și chinui.
Încotro?
Joe se întoarse spre Nina - și simți presiunea aceea glacială, cunoscută, pe ceafă, o pătrundere insistentă, dar nu la fel de puternică precum cea din pragul casei Delmann, mai slabă acum poate pentru că puterea băiatului scădea într-adevăăr acolo, în aer liber. Dar seringa aceea psihică nu era încă suficient de tocită pentru a fi ineficientă. Încă înțepa și pătrundea.
Joe urlă.
Fata îl luă de mână.
Colții glaciali îi dădură drumul, ca un liliac care își lua zborul.
Joe se clătină și își duse mâna la ceafă, convins că va pipăi carnea sfâșiată și sângerândă, dar nu era rănit. Și nici în mintea lui nu pătrunsese nimeni.
Atingerea Ninei îl salvase de posesiune.
Cu un țipăt ca de moarte, un șoim țâșni dintre crengile de sus ale unui copac și căzu ca o bombă pe fată, lovindu-i capul, ciugulind din scalpul ei, cu aripile fluturând, cu ciocul clămpănind.
Ea țipa și își acoperea fața cu mâinile și Joe încercă să îndepărteze atacatorul cu brațele.
Pasărea nebună se înălță și se duse, dar nu era desigur o pasăre obișnuită și nu era doar înnebunită de vânt și de focul năvalnic care se întindea rapid în pădurea din spatele lor.
Apăru din nou, cu un țipăt înfricoșător, ultima gazdă a vizitatorului din Virginia, trecând ca o săgeată prin lumina lunii, cu ciocul mai mortal decât un stilet, prea iute pentru a putea fi ochit și doborât.
Joe lăsă pistolul din mână, îngenunche și o lipi pe fată de el ca s-o protejeze. Îi lipi fața de pieptul lui.
Pasărea va încerca să ajungă la ochii ei. Să-i ciocănească ochii. Să pătrundă prin orbitele vulnerabile la creierul prețios de dincolo de ele. Odată creierul vătămat, puterea ei n-o mai putea salva. Îi va smulge din materia cenușie ceea ce o făcea să fie deosebită și o va lăsa în convulsii pe pământ.
Șoimul atacă, își înfipse ghearele în mâneca hainei lui Joe, pătrunzând prin catifeaua reiată, îi sfârtecă pielea antebrațului, înfingându-și celelate gheare în părul blond al Ninei, bătând tare din aripi, în timp ce ciugulea din scalpul ei, furios pentru că fetița era ferită.
Ciuguli apoi din mâna lui Joe când el încercă să-l dea la o parte, ținându-se de mânecă și de păr, hotărât să nu cedeze.
Îi ciugulea acum fața lui Joe și încerca să-i ajungă la ochi.
Doamne, ce durere, când îi spintecă obrazul! Trebuie să-l înșface, să-l oprească. Să-l strivească repede.
Strânse mâna în jurul lui și ghearele șoimului i se înfipseră în manșeta hainei, îi sfâșiau încheietura mâinii, aripile îi loveau fața, și îi ținteau capul, ciocul cel rău se repezea la el, dar Joe îl îndepărta mereu.
Să-l strivească, să stoarcă viața din el, să-i simtă inima zbătându-se în palma lui necruțătoare.
Oasele lui erau subțiri și seci, de aceea îi era ușor să zboare cu eleganță - dar erau și mai ușor de sfărâmat.
Joe simți cum i se fărâmițează pieptul și atuncă șoimul de pe fată, îl privi cum se rostogolește, infirm, dar încă viu, cu aripile bătând firav, incapabil să se ridice în noapte.
Joe îi ridică Ninei părul încâlcit de pe față. Fata era teafără. Nu-i lovise ochii. De fapt, era neatinsă și Joe se simți dintr-o dată mândru că îl împiedicase pe șoim să ajungă la ea.
Din sprânceana sfârtecată îi țâșnea sânge, se prelingea înn jurul orbitei și îi intra în ochi, încețoșându-i vederea. Sângele șiroia din rana din obraz, îi picura din mâna ciugulită de șoim, care-l ustura, și din încheietura rănită.
Scoase pistolul, îi puse piedica și îl vârî la loc în cordonul blugilor.
Din pădurea din jur se auzi un urlet de animal înfricoșător, care încetă brusc și apoi, peste munte, acoperind vuietul vântului, un țipăt străpunse noaptea. Se apropia ceva.
Poate că băiatul reușise să-și controleze mai bine talentul pe parcursul anului în care Rose fusese plecată și poate că acum era capabil să lichideze chiar pe cineva aflat în aer liber.
Din cauza vântului puternic și a vuietului de tren expres a focului sălbatic, Joe nu putea stabili cu precizie din ce direcție venea urletul și acum, băiatul, înveșmântat în trupul gazdei sale, se apropia în tăcere.
Joe o ridică pe fată de pe cărarea căprioarelor, cuibărind-o în brațele sale. Trebuiau să-și continue drumul și până ce i se va irosi energia, se va putea deplasa mai repede prin pădure ținând-o în brațe decât de mână.
Era tare mică. Îl speria că era atât de mică, aproape la fel de fragilă ca oasele de pasăre ale șoimului.
Ea se lipi de el și Joe încercă să zâmbească.
În lumina focului de iad, ochii lui strălucitori și rânjetul crispat erau probabil mai degrabă înspăimântătoare decât încurajatoare.
Băiatul nebun în noua sa încarnare nu era singura amenințare cu care erau confruntați. Explozibilul vânt Santa Ana azvârlea covoare strălucitoare, cearșafuri de foc umflate, peste flancul muntelui.
Baraje de foc de cel puțin o sută de metri lățime blocau drumul de întoarcere spre cabană. Nu puteau să ocolească vâlvătaia și nici să treacă prin spatele ei, pentru că se răspândea în lateral mai repede decât ar fi putut trece ei prin tufișuri și peste terenul accidentat.
În același timp, focul venea spre ei. Repede.
Joe stătea cu Nina în brațe, țintuit locului și descurajat de vederea impunătorului zid de foc și își dădu seama că erau nevoiți să abandoneze mașina și să facă pe jos tot drumul care-i va scoate din munți.
Crengile de pin explodară și perdele arzătoare de ace și conuri se rotogoliră prin crengile mai joase, aprinzând totul în coborâșul lor și, dintr-o dată, Joe și Nina se treziră într-un tunel de foc.
Joe fugea cu fata în brațe, departe de cabană, pe îngusta cărare a căprioarelor, amintindu-și relatări despre oameni surprinși în hățiișuri arzătoare în California, unde nimeni nu-i putea ajunge, nici măcar cu mașinile, când vântul bătea cu sălbătice.
Poate că flăcările nu se puteau înteți în densitatea aceea de copaci la fel de repede ca printre tufele uscate.
Când ieșiră din tunelul de foc, noi flamuri de flăcări se desfășurară de-a curmezișul cerului de deasupra lor și din nou, vârfurile copacilor din față se aprinseră.
Ace arzătoare roiau în jos ca niște albine lucitoare și Joe se temea că părullui, părul Ninei, hainele lor vor lua foc.
Tunelul se prelungea cu aceeași viteză cu care fugeau prin el.
Acum îi chinuia fumul.
Pe măsură ce vâlvătaia se întețea rapid, ea genera propriile sale rafale, sporind forța vântului Santa Ana și stârnind împreună o furtună de foc.
Cărarea adăpostită urca și deși panta nu era abruptă, Joe își pierdu răsuflarea mai repede decât s-ar fi așteptat.
Gâfâind, inspirând fumul astringent și zgura unsuroasă, sufocându-se, scuipând salivă îngroșată și înăcrită de mirosul focului, strângând-o cu disperare pe Nina, ajunse pe o culme.
Pistolul din talie îi apăsa dureros stomacul în timp ce alerga. Își dorea să ia o mână de pe Nina, să scoată arma și s-o arunce. Dar se temea că nu avea destulă putere ca s-o țină cu un singur braț, că o s-o scape și de aceea suportă oțelul care-l împungea.
Nivelul lui de adrenalină crescu spectaculos, peste limita suportabilă și dacă n-ar fi fost împins mai departe de panică, s-ar fi prăbușit înainte de a trece de creastă.
Îl dureau mușchii de la picioare. Își simțea brațele ca plumbul sub greutatea fetei.
Dar încă nu erau în siguranță, așa că mergea mai departe, poticnindu-se și clătinându-se, clipind ca să alunge lacrimile din ochii obosiți de fumul usturător, dar înainta constant - până ce coiotul îl atacă mârâind din spate, mușcând sălbatic din spinarea lui, fără a reuși însă să smulgă cu fălcile decât bucăți din sacoul de catifea.
Impactul cu cele patruzeci de kilograme ale fiarei furioase îl dezechilibrară.
Ar fi căzut cu fața în jos pe cărare, cu Nina sub el, dacă greutatea coiotului agățat de el n-ar fi acționat ca o contragreutate și rămase pe picioare.
Sacoul se sfâșie, coiotul îi dădu drumul și căzu.
Joe se opri, o puse pe Nina jos, se răsuci spre părdător și scoase pistolul de la talie, bucuros că nu-l lepădase mai devreme.
Luminat din spate de focul de pe culme, coiotul îl înfruntă pe Joe.
Joe apăsă pe trăgaci, dar glonțul nu ieși. Își aminti că trăsese piedica.
Coiotul alunecă spre el, ținându-se jos, rapid, dar precaut, atacându-i gleznele, și Joe dansa frenetic înapoi ca să evite să fie mușcat, deblocând piedica în timp ce se deplasa.
Animalul șerpui în jurul lui, mârâind, plescăind, cu spume la gură. Colții i se înfipseră în gamba dreaptă.
Joe urlă de durere și se răsuci, încercând să țintească blestemăția, dar coiotul se răsuci și el, sfârtecându-i carnea gambei, până ce Joe crezu că o să leșine din cauza durerii care-l săgeta ca o serie de șocuri electrice din picior până la șold.
Brusc, coiotul îi dădu drumul și se îndepărtă de Joe de parcă ar fi fost cuprins de frică și derută.
Joe se clătină spre el, înjurându-l și urmărindu-l cu pistolul.
Fiara nu mai era în dispoziție de atac. Scheuna și cerceta bezna din jur cu evidentă perplexitate.
Cu degetul pe trăgaci, Joe ezită.
Dându-și capul pe spate, privind luna scânteietoare, coiotul schelălăi din nou. Apoi privi spre culme.
Focul era la nu mai mult de o sută de metri distanță. Vântul pârjolitor se înteți brusc și flăcările se înălțau tot mai sus în noapte.
Coiotul înțepeni și ciuli urechile. Când focul se ridică din nou, coiotul țâșni prin fața lui Joe și a Ninei, fără a-i băga în seamă și dispăru săltând în canionul de dedesubt.
În sfârșit, învins de imensitatea vlăguitoare a acelor spații deschise, băiatul își pierduse puterea asupra animalului și Joe simți că în pădure nu mai plutea nimic de natură spectrală.
Furtuna de foc se repezi din nou spre ei, valuri orbitoare de flăcări, un flux cataclismic care năvălea prin pădure.
Cu un picior mușcat, șchiopătând rău, Joe nu mai putea s-o care pe Nina, dar ea îi prinse mâna și se grăbiră cât de tare puteau spre întunecimea primordială ce părea să ivorască din pământ, înecând șirurile de conifere din străfundurile canionului.
Joe spera să găsească un drum. Asfaltat, pavat sau cu pământ bătut - nu conta. Să fie doar o cale de ieșire, orice fel de drum, numai să-i îndepărteze de foc și să-i ducă spre un viitor unde Nina să fie în siguranță.
Merseseră nu mai mult de două sute de metri când în spatele lor se auzi un trosnet și când se întoarse, temându-se de un nou atac, Joe văzu doar o turmă de căprioare galopând spre ei, fugind de flăcări.
Zece, douăzeci, treizeci de căprioare, grațioase și iuți, se despărțiră în jurul lui și al Ninei, bubuind cu copitele, cu urechile ciulite și atente, ridicând nori de praf palid, nechezând și fornăind - apoi dispărură.
Cu inima bătându-i tare în piept, prins într-un vțrtej de sentimente pe care nu le putea desluși, ținând încă mâna fetei, Joe porni în jos pe cărare, pe urmele lăsate de copitele căprioarelor.
Făcu vreo șase pași până să-și dea seama că nu-l durea gamba mușcată. Nu-l durea nici mâna ciugulită de șoim și nici fața sfâșiată de ciocul lui. Nu mai sângera.
Pe drum, în tumultul produs de trecerea căprioarelor, Nina îl vindecase.
18.
La cea de a doua comemorare a prăbușirii zborului național 353, Joe Carpenter ședea pe o plajă liniștită din Florida, la umbra unui palmier, privind marea.
Acolo, valurile veneau spre țărm mai blând decât în California, mângâind nisipul cu o voluptate tropicală și oceanul nu părea deloc o mașinărie.
Joe era un om diferit de cel care fugise de focul din munții San Bernardino. Avea părul mai lung, decolorat atât de substanțe chimice cât și de soare. Își lăsase mustață ca să se deghizeze.
Deținea acte de identitate pe un nou nume: certificat de naștere, carte de asigurare socială, trei cărți de credit importante, permis de conducere. Falsificatorii de documente de la Infinifața nu falsificau de fapt documente, ci mai degrabă foloseau știința calculatoarelor pentru a manipula sistemul, obligându-l să scuipe acte autentice pentru oameni care nu existau în realitate.
Suferise și modificări lăuntrice, pe care le punea pe seama Ninei - deși continua să refuze darul suprem pe care i-l putea da ea.
Ea îl schimbase nu prin atingerea ei, ci prin exemplul ei, prin blândețea și bunătatea ei, prin încrederea ei în el, prin dragostea ei de viață, dar și pentru el și prin credința ei că toate erau la locul lor.
Nu avea decât șase ani, dar în unele privințe era bătrână, pentru că dacă era ceea ce toată lumea credea că este, ea era legată de infinit printr-un cordon ombilical de lumină.
Stăteau într-o comunitate de membri ai Infinifeței, care nu purtau mantii și nici nu-și rădeau capetele.
Peste o săptămână sau două, Joe și Nina urmau să se mute la un alt grup, pentru a le aduce darul pe care doar această copilă îl putea dezvălui, căci ei călătoreau permanent pentru a răspândi fără vâlvă vestea cea mare.
Peste câțiva ani, când puterea ei ajunsă la maturitate o va face mai puțin vulnerabilă, va sosi momentul să o spună lumii întregi.
Acum, la comemorarea pierderii, ea veni spre el pe plajă, sub palmierul care se unduia ușor și după cum bănuise el, se așeză alături. Părul ei era acum șaten.
Era îmbrăcată cu un șort roz și un tricou cu Donald Duck zâmbind pe pieptul ei - o înfățișare cât se poate de obișnuită pentru orice copil de șase ani de pe planetă.
Își trase genunchii în sus și își înconjură picioarele cu brațele. Un timp nu spuse nimic.
Priveau amândoi un crab mare, cu pcioare lungi deplasându-se pe nisip, căutându-și un loc unde să se cuibărească, îngropându-se ca să nu fie văzut.
În cele din urmă, fata spuse:
- De ce nu-ți deschizi inima?
- O să mi-o deschid. La momentul potrivit.
- Când va fi momentul potrivit?
- Când voi învăța să nu mai urăsc.
- Pe cine urăști?
- Mult timp te-am urât pe tine.
- Pentru că nu sunt Nina ta.
- Nu te mai urăsc.
- Știu.
- Mă urăsc pe mine însumi.
- De ce?
- Pentru că mi-e frică.
- Nu ți-e frică de nimic, spuse ea.
El zâmbi.
- Mi-e frică de ceea ce îmi poți arăta.
- De ce?
- Lumea e atât de crudă. E atât de greu. Dacă există Dumnezeu, El l-a chinuit pe tata cu o boală necruțătoare și l-a luat când era tânăr. El mi le-a luat pe Michelle, pe Chrissie, pe Nina. El a îngăduit ca Rose să moară.
- E ceva trecător.
- Dar tare urât.
Ea păstră un timp tăcerea.
Marea șopti din nou nisipului. Crabul tresări, scoase un penducul cu ochi ca să cerceteze lumea și se hotărî să se deplaseze.
Nina se ridică și se duse spre crabul din nisip. De obicei, aceste vietăți se sperie și fug repede când se apropie cineva de ele. Dar acesta nu fugi ca să se ascundă, ci o urmări pe Nina când îngenunche și îl studie. Ea îi mângâie carapacea. Îi atinse unul din clești și crabul nu o pișcă.
Joe privea și se minuna.
În cele din urmă, fata se întoarse să se așeze lângă Joe și crabul dispăru în nisip.
Fata spuse:
- Dacă lumea e crudă... poți să mă ajuți s-o repar. Și dacă asta vrea Dumnezeu să facem, înseamnă că până la urmă El nu este crud.
Joe nu răspunse la provocarea ei.
Marea era de un albastru-incandescent. Cerul se boltea pentru a se întâlni cu marea la o margine invizibilă.
- Te rog, spuse ea. Te rog, ia-mă de mână, tată.
Nu-i mai spusese niciodată „tată” și lui Joe i se strânse inima când auzi acest cuvânt.
Îi întâlni privirea ochilor de ametist. Și își dori să fi fost cenușii ca ai lui. Dar nu erau.
Venise cu el, răsărind din vânt și foc, din întuneric și groază și Joe presupunea că el era pentru ea tată în aceeași măsură în care Rose Tucker îi fusese mamă.
O luă de mână.
Și înțelese.
Un timp, n-a mai fost pe o plajă din Florida, ci într-o albăstreală strălucitoare, cu Michelle, Chrissie și Nina. Nu vedea ce lumi așteptau dincolo de aceasta, dar știa, mai presus de orice îndoială, că ele existau și această ciudățenie îl speria, dar îi și ușura sufletul.
Când se întoarse din acea strălucire, din albastrul din altă lume, se așeză pentru un timp, tremurând, cu ochii închiși, cufundat în acel adevăr revelat.
După un timp deschise ochii.
Fiica lui îi zâmbi.
Ochii ei erau de ametist, nu cenușii. Trăsturile ei nu erau ale celeilalte Nina, pe care el o iubise atât de mult. Dar nu era un foc palid, cum păruse până atunci, și el se întrebă cum de îngăduise furiei să-l împiedice s-o vadă așa cum era cu adevărat.
Ea era o lumină strălucitoare, de o strălucire aproape orbitoare, așa cum fusese Nina lui - așa cum suntem noi toți.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu