Capcană pentru vise, Stephen King

...........................................................................................
                                           2-13

                       Veneau aici, ei patru, la vânătoare,  în prima săptămână a lunii noiembrie, de aproape douăzeci şi cinci de ani, dacă puneai la socoteală şi anii în care i-a adus tatăl lui Beav, iar Jonesy nu se încurcase niciodată cu ascunzătoarea din copac până acum. Niciunul dintre ei nu se încurcase; le constrângea mişcările.
    Anul acesta, Jonesy o alesese.
    Ceilalţi credeau că ştiu motivul, dar nu cunoşteau decât jumătate din el.
    La mijlocul lunii martie a anului 2001, Jonesy fusese lovit de o maşină pe când traversa o stradă în Cambridge, nu departe de colegiului John Jay, unde preda el. Îi fusese fracturat craniul, îi fuseseră rupte două coaste şi-i fusese sfărâmat un şold, care-i fusese înlocuit cu o combinaţie exotică de teflon şi metal. Cel care-l lovise era un profesor de istorie de la Universitatea din Boston, ieşit la pensie, care se afla - potrivit avocatului său, în orice caz - în primele faze ale Alzheimer-ului; demn mai mult de compasiune decât de pedeapsă.
    Atât de des, gândea Jonesy, nu ai pe cine da vina când se aşează la loc praful! Şi chiar dacă ai, la ce-ţi foloseşte? Nu poţi face altceva decât să trăieşti cu ce ţi-a mai rămas şi să te consolezi cu faptul că, aşa cum îi spunea toată lumea în fiecare zi (până ce-au uitat cu toţii povestea, cel puţin), ar fi putut fi şi mai rău.
    Şi ar fi putut fi.
    Avea capul tare, şi crăpăturile din craniu se vindecaseră.
    Nu-şi amintea nimic de cu o oră înaintea accidentului, care se petrecuse lângă Harvard Square, dar restul bagajului său intelectual era nevătămat. Coastele i se vindecaseră într-o lună. Cu şoldul fusese mai rău, dar scăpase şi de cârje până în octombrie, iar acum, şchiopătatul nu devenea vizibil decât spre seară.
    Pete, Henry şi Beav crezuseră că din pricina şoldului şi numai a lui optase el pentru ascunzişul din copac, renunţând la pădurea umedă şi răcoroasă, iar şoldul fusese într-adevăr un factor decizional - doar că nu şi singurul.
    Ceea ce nu le spusese fusese faptul că acum nu mai simţea aproape deloc dorinţa de-a vâna căprioare. I-ar fi uluit. La dracu', până şi pe el îl uluia.
    Dar asta era; ceva nou în fiinţa sa, ceva ce nici nu bănuise până ce n-au ajuns aici în unsprezece noiembrie şi el şi-a scos Garand-ul din cutie. Nu-l revolta ideea de-a vâna, chiar deloc - pur şi simplu nu simţea nici un impuls să vâneze.
    Moartea trecuse pe lângă el într-o zi însorită de martie, iar el nu simţea nicio dorinţă de-a o chema înapoi, chiar dacă, de data asta, el era expeditorul şi nu destinatarul.

                                                          3.

                                       Ce l-a surprins era că încă-i plăcea să fie în tabără - din anumite privințe, îi plăcea chiar mai mult decât înainte.
    Îi plăceau discuțiile din toiul nopții - despre cărți, politică, porcăriile  pe care le înghiţiseră copii fiind, planurile lor de viitor. Erau cu puţin trecuţi de treizeci de ani, erau încă destul de tineri să-şi facă planuri, destule planuri, iar vechea legătură era încă puternică.
    Zilele însele erau plăcute - orele petrecute în ascunzătoarea din copac, când era singur. Avea cu el un sac de dormit, în care se vâra până la şolduri când i se făcea frig, o carte şi un walkman. După prima zi, a încetat să mai asculte la walkman, descoperind că-i place mai mult muzica pădurii - foşnetul vântului printre pini, croncănitul ciorilor. Citea puţin, bea cafea, mai citea puţin, uneori ieşea din sacul de dormit (la fel de roşu ca un semafor) şi urina de pe marginea platformei.
    Era un bărbat cu o familie numeroasă şi cu un cerc larg de colegi. Un om gregar căruia îi plăceau toate tipurile de relaţii pe care familia şi colegii (şi studenţii, desigur, nesfârşitul şuvoi de studenţi) le pot oferi, şi le echilibra cu măsură. Numai aici, aici sus, îşi dăduse seama că liniştea încă îl mai atrăgea, îl atrăgea foarte puternic. Era ca şi când ţi-ai întâlni un vechi prieten după o absenţă îndelungată.
    - Eşti sigur că vrei să stai cocoţat acolo, omule? îl întrebase Henry ieri dimineaţă. Vreau să spun, eşti binevenit să mă însoţeşti. Promit să nu suprasolicit piciorul ăla-l tău.
    - Lasă-l în pace, spusese Pete. Îi place acolo sus. Nu-i aşa, Jones-băiete?
    - Într-un fel, spusese el, nedorind să mai spună altceva, cum ar fi cât de mult îi plăcea de fapt.
    Unele lucruri n-ai vrea să le spui nici celor mai buni prieteni. Dar, uneori, prietenii apropiaţi ştiu, orice-ai face.
    - Să-ţi zic ceva, spusese Beav.
    Luase un creion şi începuse să-l roadă încet - cel mai vechi şi mai drag tic al său, datând încă din clasa întâi primară.
    - Îmi place să mă-ntorc şi să te văd acolo, asemenea unui spion ascuns într-un cuib de ciori dintr-o nenorocită de carte de aventuri. Păstrându-ţi atenţia trează, înţelegi?
    - Sunt pe poziţie, spusese el şi râseseră cu toţii, dar Jonesy înţelesese cuvintele lui Beav.
    Le simţise. Să-şi păstreze atenţia trează. Să-şi gândească doar gândurile şi să-şi păstreze atenţia trează, să observe vapoarele, sau rechinii, sau cine ştie ce. Îl duruse şoldul din pricina coborârii din ascunziş, rucsacul cu drăcoveniile lui înăuntru îi atârnase greu în spate, şi se simţise încet şi împiedicat pe scările din lemn bătute în cuie de trunchiul arţarului, dar totul era în regulă. Era bine, de fapt. Lucrurile se mai schimbă, dar numai un prost crede că se schimbă permanent în rău.
    Asta credea atunci.

                                                      4.

                                  Când auzi foșnetul ierbii  şi pocnetul slab al unei crengi rupându-se - sunete pe care le asocie fără drept de apel cu apropierea unei căprioare - Jonesy se gândi la un lucru pe care i-l spusese tată lui: Nu-ţi poţi face norocul.
    Lindsay Jones fusese un ratat toată viaţa şi spusese puţine lucruri demne de ţinut minte; fuseseră şi câteva excepţii, iar situaţia de faţă îl valida încă o dată: la câteva zile după ce hotărâse că încheiase definitiv cu vânatul, iată că venea o căprioară, una destul de mare, judecând după sunetele pe care le producea - un cerb, cu siguranţă, unul mare cât un stat de om, poate. Că era într-adevăr vorba de un om nici nu-i trecu prin minte.
    Acesta era un cătun izolat aflat la optzeci de kilometri de Rangely, iar cei mai apropiaţi vânători se aflau la o distanţă de două ore de mers pe jos. Cel mai apropiat drum asfaltat, cel care te ducea într-un sfârşit la magazinul lui Gosselin (BERE MOMEALĂ BĂUTURĂ DE IMPORT BILETE LOTO), se afla la o depărtare de cel puţin douăzeci şi şase de kilometri.
    Ei bine, gândi el, nu-i ca şi când aş fi depus vreun jurământ sau altceva de genul ăsta. Nu, nu depusese un jurământ. Noiembrie următor s-ar putea să vină din nou aici - nu cu o puşcă de vânătoare Garand, ci cu un aparat de fotografiat Nikon - dar încă nu era anul viitor şi acum nu avea decât puşca la-ndemână. Nu avea de gând să caute căprioara de dar la dinţi.
    Jonesy înfiletă dopul roşu al termosului cu cafea şi puse recipientul deoparte. Apoi îşi scoase picioarele din sacul de dormit cum le-ar fi scos dintr-un ciorap enorm - icnind din cauza junghiului trezit în şold la aceste mişcări - şi-şi apucă puşca.
    Nu fu nevoie să bage un glonţ pe ţeavă, astfel declanşând acel clinchet puternic ce-ar fi speriat căprioara; vechile obiceiuri mor greu: puşca fu gata de tras de-ndată ce ridică siguranţa. Nu ridică siguranţa însă, până ce nu se văzu în picioare şi fu convins că îl vor putea ţine pe poziţie.
    Emoţia dezlănţuită pierise, dar mai rămăsese un reziduu - îi crescuse tensiunea şi asta îi convenea de minune.
    De când îşi revenise după accident, îi conveneau de minune toate reacţiile de acest fel - era ca şi când ar fi existat doi Jonesy: unul de dinainte de-a fi fost culcat la pământ de-o maşină în mijlocul străzii şi altul, plin de griji, mai în vârstă, care se trezise în Spitalul General... dacă acea revenire în simţiri, înceată şi înceţoşată de calmante, putea fi numită trezire.
    Uneori încă mai auzea o voce - a cui, nu ştia, dar nu era a lui - cum strigă: Vă rog, opriţi-vă, nu mai suport, faceţi-mi o injecţie, unde-i Marcy, o vreau pe Marcy.
    O numea vocea morţii - moarte care-l ocolise în stradă şi care venise apoi la spital să încheie conturile, moartea deghizată într-un bărbat (sau poate că fusese o femeie, îi era greu să-şi dea seama) cuprins de dureri, cineva care striga Marcy, dar voia să spună Jonesy.
    Gândul pierise - toate gândurile comice pe care le avusese în spital piereau în cele din urmă - dar lăsase un reziduu în urmă. Reziduul se numea precauţie.
    Nu-şi aminteşte să-l fi sunat Henry şi să-i fi spus să aibă grijă de el în zilele următoare (iar Henry nu-i adusese aminte), dar de atunci încoace, Jonesy avusese grijă de el. Fusese precaut. Pentru că, poate, moartea se afla încă acolo, pe undeva, şi poate că uneori îţi striga numele.
    Dar trecutul era trecut. Supravieţuise întâlnirii cu moartea şi nimic nu avea să mai moară pe aici în această dimineaţă, cu excepţia unei căprioare (a unui cerb, spera el) care-şi purtase paşii în direcţia greşită.
    Foşnetul ierbii şi pocnetul crengii se auzeau dinspre sud, ceea ce însemna că nu va trebui să împuşte pe după trunchiul arţarului - foarte bine - şi să stea astfel contra vântului. Chiar şi mai bine. Majoritatea frunzelor din arţar căzuseră, iar el avea o traiectorie bună, dacă nu chiar perfectă, printre crengi.
    Ridică Garand-ul, potrivi patul în căuşul umărului şi se pregăti să împuşte un viitor subiect de discuţii.
    Ce-l salvă pe McCarthy - pentru o vreme, cel puţin - fu profesionalismul lui Jonesy într-ale vânătorii. Că aproape că-l omorî fu un fenomen pe care George Kilroy, un prieten de-al tatălui său, îl numea „frisonul-de-trăgaci".
    Frisonul-de-trăgaci, pretindea Kilroy, era un soi de frison-al-începătorului şi era, probabil, a doua cauză ca importanţă a accidentelor de vânătoare.
    „Prima e băutura", spunea George Kilroy, care, asemenea tatălui său, ştia foarte bine despre ce vorbea, chiar prea bine. „Prima cauză e întotdeauna băutura."
    Kilroy spunea că victimele frisonului-de-trăgaci erau unanim uimite să descopere că au împuşcat de fapt stâlpul unui gard, o maşină aflată în trecere, un şopron sau propriul lor partener de vânătoare (în cele mai multe cazuri, partenerul era soţia, sora, fratele sau un copil).
    „Dar l-am văzut", susţin ei şi, cei mai mulţi, potrivit lui Kilroy, ar trece testul cu detectorul de minciuni. Văzuseră căprioara, sau ursul, sau lupul, sau potârnichea ce ţopăia prin iarba înaltă de toamnă. Le văzuseră.
    Ce se întâmpla de fapt, potrivit lui Kilroy, era că aceşti vânători erau cuprinşi de neliniştea de-a apăsa pe trăgaci, de-a termina odată, într-un fel sau altul. Această nelinişte devenea atât de puternică, încât creierul convingea ochiul că vede ceea ce încă nu e vizibil, pentru a pune capăt tensiunii. Acesta era frisonul-de-trăgaci.
    Deşi Jonesy nu sesiză cine ştie ce nelinişte - degetele îl ascultaseră perfect când înfiletase capacul termosului - recunoscu mai târziu în sinea lui că da, s-ar putea să fi căzut pradă acestei boli. Preţ de o clipă văzu cerbul cu claritate prin tunelul de crengi împletite - la fel de clar cum le văzuse şi pe celelalte şaisprezece animale (şase cerbi şi zece căprioare) pe care le doborâse de-a lungul anilor de când venea la Bivuac. Îi văzu capul maro, văzu un ochi negru aproape ca postavul unui bijutier, văzu chiar şi o parte din coarnele lui.
    Trage acum! strigă o parte din el - partea de Jonesy de dinainte de accident, Jonesy cel întreg.
    Acesta vorbise din ce în ce mai des în ultima lună de zile, pe măsură ce Jonesy se apropia de acea stare proverbială numită cu uşurinţă de către toţi cei ce n-au suferit niciodată un accident de maşină cu termenul de „recuperare completă", dar niciodată nu folosise până acum un ton atât de răspicat.
    Acesta era un ordin, aproape o împuşcătură în sine. Degetul chiar i se crispa pe trăgaci. Nu parcurse acel ultim milimetru (sau poate c-ar fi fost destul jumătate de milimetru, sau câteva zecimi de milimetru), dar se crispă.
    Îl opri vocea celui de-al doilea Jonesy, cel care se trezise în Spitalul General, anesteziat, şi dezorientat, şi în chinuri, stăpân pe nimic altceva decât pe faptul că cineva dorea să se oprească ceva, că cineva nu mai suporta - dacă nu i se făcea o injecţie, cel puţin - că cineva o voia pe Marcy. Nu, nu încă - aşteaptă, fii atent, spuse acest nou şi precaut Jonesy, şi acestei voci îi dădu el ascultare.
    Paraliză pe loc, rămânând cu mare parte din greutatea corpului aruncată în faţă, pe piciorul stâng, cel teafăr, cu puşca ridicată la ochi, ţeava îndreptată în jos, prin tunelul acela luminos de ramuri împletite, într-un unghi perfect de treizeci şi cinci de grade.
    Tocmai atunci căzură din cerul alb primii fulgi de zăpadă.
    Prin această fulguială, Jonesy văzu o linie orizontală, portocalie şi strălucitoare sub capul animalului - părea că zăpada tocmai o scosese la iveală. Pentru o clipă, vederea îl lăsă pur şi simplu şi tot ceea ce văzu pe deasupra ţevii puştii sale deveni doar o bălmăjeală fără sens, asemenea culorilor amalgamate de pe paleta unui pictor.
    Nu mai era nicio căprioară şi nic un om, nu mai era nici pădurea, doar un amestec împrăştiat de negru, maro şi portocaliu. Apoi apăru mai mult portocaliu şi se închegă într-o formă mai plină de sens: o căciulă de felul celor cu apărătoare pentru urechi.
    Cei din afara statului le aduceau la magazinul L. L. Bean la preţul de patruzeci şi patru de dolari, fiecare purtând înăuntru o etichetă pe care scria FABRICAT CU MÂNDRIE ÎN SUA DE CĂTRE FEDERAŢIA MUNCII. Sau îţi puteai cumpăra una de la Gosselin, pentru şapte dolari. Pe eticheta celor din magazinul lui Gosselin scria doar FABRICAT ÎN BANGLADEŞ.
    Căciula aduse totul la claritate înspăimântătoare: maroul pe care-l luase drept capul cerbului era de fapt partea din faţă a unei haine de blană, ochiul ca postavul negru de bijutier era un nasture, iar coarnele nu erau decât nişte crengi - crengi chiar ale copacului în care se afla el.
    Fusese un gest iresponsabil (Jonesy nu se putea convinge să folosească termenul nebunesc) din partea bărbatului să poarte o haină maro în pădure, sigur, dar Jonesy încă nu putea să înţeleagă cum de fusese atât de aproape să facă o greşeală ce-ar fi putut avea consecinţe atât de îngrozitoare. Fiindcă bărbatul purta, de asemenea, şi o căciulă portocalie, nu-i aşa? Şi mai purta, peste iresponsabila haină maro, şi o vestă de semnalizare, tot portocalie.
    Bărbatul fusese... ... fusese la un milimetru de moarte. Poate la mai puţin. Atunci realiză visceral gravitatea situaţiei şi aceasta îl expulză brutal din propriul său corp.
    Preţ de o clipă îngrozitoare şi sublimă pe care nu o uită niciodată, nu fu nici Jonesy Numărul Unu, cel încrezător de dinainte de accident, nici Jonesy Numărul Doi, supravieţuitorul atent care-şi petrecuse mare parte a timpului într-o obositoare stare psihică de disconfort şi confuzie. În acea clipă fu un cu totul alt Jonesy, o prezenţă invizibilă, uitându-se la un bărbat cu puşca în mână, aflat pe o platformă într-un copac.
    Părul vânătorului era tuns scurt şi începuse deja să încărunţească, avea linii adânci în jurul gurii, barba-i crescuse pe obraji şi era buimăcit. Era pe punctul de-a trage.
    Zăpada începuse să se joace în jurul capului său şi lumina cădea pe cămaşa maro de flanelă, iar el, vânătorul, era pe punctul de-a împuşca un bărbat cu căciulă portocalie şi vestă de felul celei pe care el însuşi ar fi purtat-o dacă ar fi ales să-l însoţească pe Beaver în pădure şi nu să urce în acest copac.
    Se prăbuşi înapoi în sine cu o bufnitură, exact aşa cum s-ar arunca în scaun un şofer după ce-a reuşit să treacă cu maşina în goană mare peste o denivelare urâtă. Spre marea sa oroare, îşi dădu seama că încă-l mai urmărea pe bărbatul de la rădăcina copacului prin cătarea Garand-ului, ca şi când un crocodil încăpăţânat din creierul lui ar fi refuzat să accepte ideea că bărbatul în haină maro nu e o pradă. Şi mai rău, nu reuşea să-şi desprindă degetul de pe trăgaci.
    Pentru alte câteva clipe îngrozitoare, crezu că încă mai apasă, reducând inexorabil acele câteva puţine fracţiuni de milimetru care-l despărţeau de cea mai mare greşeală a vieţii lui.
    Mai târziu, ajunse totuşi să accepte că nu fusese decât o iluzie, ceva asemănător sentimentului că mergi cu spatele când te afli la volanul maşinii tale staţionate şi observi cu colţul ochiului o altă maşină rulând încet pe lângă tine. Nu, doar îngheţase, dar şi asta era îndeajuns de rău, era îngrozitor.
    Jonesy, gândeşti prea mult, îi plăcea lui Pete să spună când îl prindea uitându-se în gol, desprins de ce se discuta, dar ce voia să spună de fapt era: Jonesy, îţi închipui prea multe, şi asta era cel mai, probabil adevărat.
    Cu siguranţă îşi închipuia prea multe acum, când stătea în vârful copacului, sub prima zăpadă, părul fiindu-i pieptănat de vânt, cu degetul aşezat pe trăgaciul puştii – totuşi, fără să apese, aşa cum se temuse pentru o clipă, dar nici relaxându-se. Bărbatul era acum aproape sub el, prin cătare îi vedea căciula portocalie. Viaţa lui depindea de-un fir invizibil aflat între vârful ţevii Garand-ului şi acea căciulă.
    Bărbatul probabil că se gândea să-şi schimbe maşina, sau să-şi înşele nevasta, sau să-i cumpere fiicei sale celei mari un ponei (mai târziu, Jonesy avu motive să creadă că McCarthy nu se gândea la nici unul dintre aceste lucruri, dar atunci, în copac, cu degetul îngheţat şi încârligat în jurul trăgaciului, aceste motive, desigur, îi lipseau) şi nu ştia ceea ce nici el nu ştiuse când se afla la curba acelei străzi din Cambridge cu servieta într-o mână şi cu un exemplar din revista Phoenix la subsuoară, şi anume că moartea se află prin apropiere.
    Sau poate Moartea, o siluetă agilă, ca scăpată dintr-un film timpuriu de-al lui Ingmar Bergman, ceva ce ascunde un obiect ascuţit în faldurile obscure ale robei sale. Un foarfece, poate. Sau un bisturiu. Partea cea mai îngrozitoare a gândului că l-ar putea împuşca era că bărbatul n-ar muri, nu din prima clipă, cel puţin. Ar cădea la pământ şi ar zăcea acolo strigând, aşa cum zăcuse şi strigase şi Jonesy în mijlocul străzii.
    Nu-şi amintea să fi strigat, dar cu siguranţă că strigase; i se spusese că strigase şi nu avea niciun motiv să nu creadă. Strigase cu toată puterea, cel mai probabil.
    Dacă bărbatul acesta în haină maro şi accesorii portocalii ar începe să o strige pe Marcy? Sigur că n-ar face-o - nu chiar - dar mintea lui Jonesy s-ar putea să audă astfel de strigăte. Dacă exista frisonul-de-trăgaci - dacă putea să se uite la haina unui bărbat şi să vadă de fapt un cap de cerb - atunci exista cu siguranţă şi echivalentul lui auditiv.
    Să auzi un bărbat strigând şi să ştii că din cauza ta strigă - Doamne, Dumnezeule, nu!
    Şi, totuşi, degetul tot nu se relaxă.
    Ce-i spulberă paralizia fu în acelaşi timp un lucru simplu şi neaşteptat: la vreo zece paşi de rădăcina copacului unde se afla Jonesy, bărbatul în haină maro se prăbuşi la pământ. Jonesy auzi suspinul de durere şi surprindere pe care-l scoase - ufff! cam aşa sună - iar degetul se depărtă de trăgaci fără ca el să-şi dea seama.
    Bărbatul se sprijinea pe mâini şi pe genunchi, degetele îmbrăcate în mănuşi maro (mănuşi maro, o altă greşeală; tipul ăsta ar fi putut la fel de bine să iasă la vânătoare cu un afiş lipit de spate pe care să scrie ÎMPUŞCĂ-MĂ, gândi Jonesy) îi erau desfăcute pe pământul ce începuse deja să se albească de zăpadă.
    În vreme ce se ridica, bărbatul începu să vorbească pe o voce tremurată de spaimă şi uimire.
    La început, Jonesy nu-şi dădu seama că mai şi plângea pe deasupra.
    - O, Doamne, o, Doamne, spuse bărbatul în timp ce se ridica.
    Se bălăngăni pe picioare aidoma unui beţiv.
    Jonesy ştia că bărbaţii aflaţi în pădure, bărbaţii aflaţi departe de familie pentru o săptămână sau pentru un week-end se aruncă în braţele tuturor micilor lor vicii - să bea la ora zece dimineaţa era unul dintre cele mai dese. Dar nu credea că tipul acesta era beat. Fără niciun motiv; era doar un simţământ.
    - O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne.
     Apoi, pe măsură ce începea să umble din nou:
    - Zăpadă. Acum mai şi ninge. Te rog, Dumnezeule, o, Dumnezeule, acum mai şi ninge, o, Doamne.
    Primii paşi pe care-i făcu fură împiedicaţi şi nesiguri.
    Jonesy aproape că se hotărî să nu dea crezare simţământului său, fiindcă tipul era tropa, dar atunci mersul lui se îndreptă şi începu să umble un pic mai sigur.
    Îşi scărpina obrazul drept. Trecu exact pe sub ascunziş. Pentru o clipă nu mai fu o fiinţă umană, ci doar o căciulă portocalie cu umeri de-o parte şi de alta. Vocea îi plutea în sus, lichidă şi înecată în lacrimi, cel mai des O, Doamne şi ocazional O, Dumnezeule sau Acum mai şi ninge aruncat drept condiment.
    Jonesy rămase pe loc, urmărind cum bărbatul dispare mai întâi sub ascunziş şi apoi apare de partea cealaltă. Se întoarse pe călcâie automat ca să-l aibă în continuare în vizor pe acest bărbat trudit - la fel de automat îşi lăsase arma lângă picior şi automat îi pusese până şi siguranţa la loc.
    Jonesy nu-l strigă şi presupunea că ştia şi de ce: vinovăţie în stare pură. Se temea că bărbatul de jos va arunca doar o singură privire spre el şi-i va citi adevărul în ochi - chiar şi printre lacrimi şi prin zăpada deasă, bărbatul va vedea că Jonesy stătuse acolo sus, privindu-l prin cătarea puştii, că aproa-pe-l împuşcase.
    La douăzeci de paşi de copac, bărbatul se opri locului şi rămase ca prostrat, ţinând mâna dreaptă ridicată la sprâncene, apărându-şi ochii de zăpadă.
     Jonesy îşi dădu seama că observase Bivuacul. Observase, probabil, şi că ajunsese în sfârşit pe-o potecă adevărată.
    O, Doamne şi O, Dumnezeule se opriră, iar tipul o rupse la fugă spre zgomotul produs de generatorul de electricitate, bălăbănindu-se pe picioare aidoma unui om aflat pe-o punte de vapor.
    Jonesy auzea răsuflările scurte şi aspre ale străinului în vreme ce se-ndrepta către cabana spaţioasă, din coşul căreia fumul se ridica leneş şi se pierdea aproape imediat printre fulgii de zăpadă. Jonesy începu să coboare pe scările bătute în cuie pe trunchiul arţarului, cu puşca atârnându-i în spate (gândul că bărbatul ar putea reprezenta un pericol nici nu-i trecu prin minte, nu atunci, în orice caz; pur şi simplu nu voia să lase Garand-ul - de altfel o armă foarte bună - afară, în ninsoare).
    Îi înţepenise şoldul, şi, pe când ajunse la rădăcina copacului, bărbatul pe care aproape că-l împuşcase parcursese mai mult de jumătate din drumul până la uşa cabanei... uşă care era, desigur, descuiată. Nimeni nu-şi încuia uşa, nu în pustietăţile de aici.

                                                              5.

                               La o depărtare de trei metri de lespedea de granit ce servea drept scară la intrarea în Bivuac, bărbatul în haină maro și căciulă portocalie căzu din nou la pământ.
    Căciula  i se prăvăli din cap, scoţând la iveală un smoc şaten de păr rar şi transpirat. Rămase pentru o vreme sprijinit într-un singur genunchi şi cu capul aplecat.
    Jonesy îi auzea respiraţia aspră şi accelerată. Bărbatul îşi culese căciula de pe jos şi, chiar când şi-o repoziţiona pe cap, îl salută Jonesy. Bărbatul sări în picioare şi se întoarse nesigur.
    Prima impresie a lui Jonesy fu că faţa bărbatului era foarte lungă - avea ceea ce oamenii numesc o „faţă-de-cal". Apoi, când Jonesy se apropie de el, legănându-se puţin pe picioare, nu şchiopătând (iar asta era bine, fiindcă pământul de sub el devenea din ce în ce mai alunecos), îşi dădu seama că faţa tipului nu era, totuşi, cine ştie cât de lungă; era doar foarte speriat şi foarte, foarte palid. Urma roşietică de pe obraz pe care o scărpinase ieşea în evidenţă.
    Uşurarea pe care o simţi când îl văzu pe Jonesy grăbindu-se către el fu subită şi imensă.
    Jonesy aproape că râse de el însuşi, aproape că râse de gândurile pe care şi le făcuse pe când se afla în ascunzătoarea din copac, de teamă că acest bărbat i-ar putea citi adevărul în ochi. Bărbatul n-ar fi putut citi nimic pe faţa nimănui şi, în mod sigur, nu-i păsa de unde venise Jonesy şi ce făcuse înainte. Bărbatul acesta părea că e pe cale să-l ia în braţe pe Jonesy şi să-l acopere cu pupături vâscoase.
    - Mulţumesc Cerului! strigă bărbatul.
    Întinse o mână către Jonesy şi se împletici către el prin stratul subţire de zăpadă proaspătă.
    - O, măi să fie, slavă Cerului, m-am rătăcit, hoinăresc prin pădure de ieri, am crezut c-o să mor aici afară. Am... am...
    Îi alunecară picioarele şi Jonesy îl prinse de partea superioară a braţelor. Era un bărbat masiv, mai înalt ca Jonesy, avea un metru optzeci şi opt şi era şi mai lat în umeri.
    Totuşi, prima impresie a lui Jonesy fu de lipsă de substanţă, ca şi când frica îl sleise complet, lăsându-l uşor ca o păstaie de fasole.
    - Uşurel, prietene, spuse Jonesy. Uşurel, acum totul e în regulă, eşti în siguranţă. Să intrăm în casă şi să te încălzeşti, ce zici de asta?
    Ca şi când cuvântul cald ar fi fost tot ce avusese nevoie să audă, bărbatului începură să-i clănţăne iinţii.
    - S-s-sigur.
    Încercă să zâmbească, dar nu reuşi prea bine.
    Încă o dată, Jonesy era uimit de paloarea lui foarte pronunţată. Era frig în această dimineaţă, câteva grade peste zero, cel mult, însă obrajii bărbatului erau albi ca varul. Singura culoare a feţei lui, în afara petei roşii, o purtau umflăturile maronii de sub ochi.
    Jonesy îşi petrecu un braţ pe după umerii bărbatului, năpădit brusc de un absurd şi prostesc sentiment de tandreţe faţă de acest străin, un sentiment atât de puternic încât părea prima sa mare pasiune din timpul gimnaziului - Mary Jo Martineau, îmbrăcată într-o bluză albă fără mâneci şi într-o fustă de blugi dreaptă până la genunchi.
    Acum era absolut convins că bărbatul nu băuse - frica (şi poate sfârşeala) să fi fost mai degrabă de vină decât băutura pentru împleticeala picioarelor sale.
    Cu toate acestea, exista în respiraţia lui un miros anume - ceva ce aducea a banane. Îi amintea lui Jonesy de eterul pe care-l şpreia în dimineţile reci deasupra carburatorului primei sale maşini, un Ford din perioada războiului din Vietnam, ca să-l ajute să pornească.
    - Intrăm înăuntru?
    - Mda. F-frig. Slavă Cerului c-ai apărut. Asta e...
    - Cabana mea? Nu, e a unui prieten.
    Jonesy deschise uşa spălăcită de stejar şi-l ajută pe bărbat să treacă pragul. Străinul suspină adânc la atingerea aerului cald şi obrajii începură să i se înroşească. Jonesy se simţi uşurat să observa că, totuşi, mai era puţină viaţă în el.

                                                            6.

                                   Bivuac era o cabană destul de mare,  judecând după standardele cabanelor situate în inima pădurii.
    Se intra direct în singura şi imensa cameră de la parter - bucătărie, sufragerie şi living, toate-ntr-una - dar mai erau două dormitoare în spate şi încă unul la etaj, sub streaşină. Camera cea mare era îmbibată în miros de pin, în strălucirea lui aromată şi eclatantă. Pe jos era întins un covor împletit, cu motivele tribului indian Navajo, iar pe perete atârna o carpetă a tribului Micmac reprezentând nişte bravi vânători, cu suliţe în mâini, împresurând un urs enorm. O masă de stejar pur, îndeajuns de lungă să încapă opt meseni la ea, delimita zona de sufragerie a încăperii. În bucătărie se afla o sobă cu lemne, iar în living era un şemineu; când erau pornite amândouă, căldura era atât de puternică încât te ameţea – asta chiar şi când afară erau sub douăzeci de grade. Peretele de vest era construit complet din geamuri, oferind panorama versantului lung şi abrupt ce dispărea din vedere înspre vest.
    Avusese loc un foc acolo prin anii şaptezeci, iar copacii înnegriţi încă se mai vedeau scofâlciţi în zăpada abundentă.
    Jonesy, Pete, Henry şi cu Beav numeau versantul acesta Viroaga, fiindcă aşa-l numiseră tatăl lui Beav şi prietenii lui.
    - O, Doamne, mulţumescu-Ţi Ţie, şi-ţi mulţumesc şi ţie, îi spuse bărbatul cu căciulă portocalie lui Jonesy, iar când Jonesy rânji - erau prea mulţi de „mulţumesc" în vorbele lui - bărbatul râse strident ca şi când ar fi spus da, ştie, era o asociere amuzantă, dar nu se putuse abţine să nu-i mulţumească.
    Începu să inspire adânc, pentru câteva clipe părând unul dintre acei guru ai exerciţiilor fizice pe care-i vezi la televiziunea prin cablu dacă ai pachetul maximal. La fiecare exalare, vorbea:
    - Doamne, chiar am crezut că n-o mai duc mult... fost atât de frig... şi aerul era umed, asta-mi amintesc... mi-amintesc c-am gândit „O, băiete, o, Doamne, dacă va cădea totuşi zăpada"... am început să tuşesc şi nu m-am mai putut opri... se apropia ceva şi mi-am spus c-ar trebui să nu mai tuşesc, dacă era cumva un urs sau ceva, l-aş fi... ştii... l-aş fi provocat sau altceva... doar că nu m-am putut opri şi, după o vreme... ştii, a plecat singur.
    - Ai văzut noaptea un urs?
    Jonesy era în acelaşi timp fascinat şi consternat.
    Auzise c-ar fi urşi prin zonă - bătrânului domn Gosslin şi amicilor lui pierde-vară le plăcea la nebunie să spună poveşti cu urşi la gura sobei, mai ales celor din afara statului - dar gândul că acest bărbat, rătăcit fiind şi umblând singur prin pădure, fusese ameninţat de un urs în toiul nopţii era de-a dreptul groaznic.
    Era ca şi când ai asculta un marinar povestind despre un monstru marin.
    - Nu ştiu ce-a fost cu adevărat, spuse bărbatul şi-i aruncă dintr-o dată lui Jonesy cu coada ochiului o privire vicleană care lui nu-i plăcu şi pe care nu o înţelese. Nu sunt sigur, dar apoi n-au mai fost fulgere.
    - Şi fulgere? Doamne!
    Să nu fi fost neliniştea atât de veridică a bărbatului, Jonesy s-ar fi întrebat dacă nu-şi bătea cumva joc de el. De fapt, chiar se întreba acest lucru.
    - Fulgere din senin, cred, spuse bărbatul.
    Jonesy aproape că-l vedea cum se eschivează. Îşi scărpină pata roşie de pe obraz, care ar fi putut fi o degerătură.
    - Dacă apar iarna, înseamnă că vine furtuna.
    - Şi le-ai văzut? Azi noapte?
    - Aşa cred.
    Bărbatul îi mai aruncă o privire piezişă, dar, de data aceasta, Jonesy nu sesiză niciun pic de viclenie în ea şi bănui că nici înainte nu fusese nimic. Nu observă acum decât oboseala omului.
    - Mi-e totul confuz în amintire... de când m-am rătăcit, mă doare stomacul... întotdeauna mă doare când m-e f'ică, încă de când eram mic...
    Şi chiar că semăna cu un copil mic, gândi Jonesy, aş cum se uita în toate direcţiile cu ochii mari, cu un soi de inocenţă!
    Jonesy îl conduse spre canapeaua din faţa şemineului şi bărbatul se lăsă condus. F'ică. A spus până şi f'ică în loc de frică, asemenea unui copil. Un copil mic.
    - Dă-mi haina, spuse Jonesy, şi, în vreme ce tipul mai întâi se descheie la nasturi şi apoi trase fermoarul de dedesubt, îşi aduse aminte cum crezuse că are de-a face cu o căprioară, cu un cerb, la dracu' - confundase unul dintre acei nasturi cu un ochi şi puţin lipsise să-l împuşte.
    Bărbatul trase fermoarul până la jumătate şi acolo se înţepeni, o parte a dispozitivului metalic prinzând materialul.
    Se uită - se chiorî, de fapt - la el, ca şi când asta nu i se mai întâmplase niciodată.
    Când sări Jonesy să-l ajute, bărbatul îşi trase mâinile în lături, lăsându-i cale liberă, aşa cum ar face un băiat în clasa întâi când îşi pune galoşii greşit în picioare sau când îşi ia haina pe dos, şi profesorul vine să-i dea o mână de ajutor.
    Jonesy reuşi să repare fermoarul şi îl trase în jos până la capăt.
     Afară, prin peretele de sticlă, Viroaga se vedea cum dispare în ceaţă, dar siluetele negre şi scofâlcite ale copacilor erau încă vizibile.
    De aproape douăzeci şi cinci de ani veneau aici împreună la vânătoare, de aproape douăzeci şi cinci de ani fără să rateze o singură ocazie, şi niciodată nu căzuse zăpadă din abundenţă, cel mult fulguise puţin. Părea că situaţia era pe cale să se schimbe - deşi nimic nu era sigur. În zilele acestea, prezentatorii meteo de la radio şi de la televiziune făceau câţiva centimetri de zăpadă să pare o nouă eră glaciară.
    Preţ de câteva clipe, bărbatul nu făcu altceva decât să stea locului cu haina atârnându-i desfăcută, şi cu zăpada topindu-i-se de pe cizme şi scurgându-se pe podeaua lăcuită, şi uitându-se în sus către grinzi cu gura deschisă.
    Da, chiar semăna cu un puşti de şase ani - semăna cu Duddits. Aproape că te aşteptai să vezi mănuşile de lână cu un singur deget cum bălăngănesc prinse în capse la capătul mânecilor.
    Se scutură de haină exact în felul în care s-ar scutura un copil, coborându-şi pur şi simplu umerii şi lăsând-o să cadă. Dacă n-ar fi fost Jonesy acolo să o prindă, ar fi căzut pe podea şi s-ar fi îmbibat cu apa din bălţile de zăpadă topită.
    - Ce-i aia? întrebă el.
    O clipă, Jonesy nu avu habar despre ce vorbea bărbatul, apoi îi surprinse privirea îndreptată spre împletitura atârnând de grinda din mijlocul camerei. Împletitura era colorată - roşu cu verde şi cu urme de galben-canar - şi semăna cu o pânză de păianjen.
    - E o capcană pentru vise, spuse Jonesy. O amuletă indiană. Se spune că te fereşte de coşmaruri.
    - E a ta?
    Jonesy nu ştia dacă se referă la întreaga cabană (poate că tipul nu-l auzise înainte) sau doar la amuletă; oricare ar fi fost, răspunsul era acelaşi.
    - Nu, e a prietenului meu. Venim aici la vânătoare în fiecare an.
    - Câţi sunteţi?
    Urmărindu-l pe Jonesy cum îi agaţă haina în cuier, bărbatul tremura, cu braţele încrucişate pe piept, cu coatele prinse în palme.
    - Patru. Beaver - a lui e cabana - e plecat acum la vânătoare. Nu ştiu dacă-l va goni sau nu zăpada înapoi la cabană. Probabil că da. Pete şi cu Henry au plecat la magazin.
    - Magazinul lui Gosselin? Acolo?
    - Îhî. Haide aici şi şezi pe canapea.
    Jonesy îl conduse la canapea, un colţar ridicol de mare.
    Aceste piese de mobilier se demodaseră cu mult timp în urmă, dar aceasta nu avea un miros urât şi încă nimic nu-şi găsise cuib în ea. Moda nu avea prea mare trecere la Bivuac.
    - Odihneşte-te, îi spuse, şi-l lăsă singur pe canapea, tremurând şi clănţănind din dinţi cu palmele între genunchi.
    Deşi blugii lui aveau aspectul umflat pe care-l capătă când pe dedesubt mai e o pereche de izmene, bărbatul tremura de frig. Căldura-i adusese, totuşi, o urmă de culoare în obraji şi nu mai semăna acum cu un cadavru ci cu un difteric.
    Peter şi cu Henry dormeau împreună în dormitorul cel mare de la parter.
    Jonesy intră acolo val-vârtej, deschise uşa scrinului de cedru din stânga uşii şi scoase una din cele două pături de lână împăturite pe raftul de jos.
    În vreme ce traversa sufrageria către locul unde bărbatul şedea cuprins de friguri, îşi dădu seama că nu-l întrebase cel mai elementar lucru, ceea ce orice băiat de şase ani care are probleme cu fermoarul vroia să ştie.
    Aşezând pătura peste străinul întins pe canapeaua enormă, întrebă:
    - Cum te numeşti?
    Şi-şi dădu seama că ştia răspunsul cu aproximaţie. McCoy? McCann?
    Bărbatul pe care aproape că-l împuşcase se uită în sus la el, trăgându-şi imediat pătura până sub barbă. Pungile maronii de sub ochii lui erau străbătute de vinişoare vineţii.
    - McCarthy, spuse el. Richard McCarthy.
    Mâna lui uluitor de durdulie şi albă, acum că-şi scosese mănuşile, ieşi de sub pătură ca un animal sperios.
    - Iar pe tine?
    - Gary Jones, spuse el şi-i prinse mâna cu propria sa mâna, cea cu care aproape că apăsase trăgaciul. Cei mai mulţi îmi spun simplu Jonesy.
    - Mulţumesc, Jonesy.
    McCarthy se uită la el plin de seriozitate.
    - Cred că mi-ai salvat viaţa.
    - O, n-aş folosi cuvintele astea, spuse Jonesy.
    Se uită din nou la pata roşie de pe obraz. O degerătură, doar o pată mică de degerătură. Asta trebuia să fie.

                                                CAPITOLUL DOI
                                                         BEAV
                                                           1.

                               - Știi că nu pot anunța pe nimeni, nu-i așa? spuse Jonesy. Liniile de telefon nu ajung până aici. Avem un generator pentru curent electric, dar cam asta e toată tehnologia.
    McCarthy aprobă din cap, singura parte din el care se ivea de sub pătură.
    - Am auzit zgomotul generatorului, dar ştii cum e când te rătăceşti - zgomotele sunt înşelătoare. Uneori ţi se pare că le auzi din stânga, alteori din dreapta, apoi ai jura că vin din spate şi că-ntr-acolo trebuie să mergi.
    Jonesy dădu din cap, deşi nu ştia deloc cum e să te rătăceşti. Dacă nu puneai la socoteală acea săptămână şi ceva de după accident, când îşi petrecuse timpul bâjbâind într-o ceaţă ridicată de anestezice şi de durere, nu se rătăcise niciodată.
    - Încerc să-mi dau seama care ar fi cel mai înţelept lucru de făcut, spuse Jonesy. Atunci când Pete şi Henry se vor întoarce, te vom duce cu maşina înapoi la tabăra ta. Câţi sunteţi în echipă?
    Părea că McCarthy trebuie să se gândească pentru a răspunde. Aceasta, adăugată la felul nesigur în care umblase, îi întărea lui Jonesy ideea că bărbatul era în stare de şoc. Se întrebă dacă o noapte petrecută în mijlocul pădurii, rătăcit, ar putea avea acest efect; se întrebă dacă ar avea acest efect şi asupra lui.
   - Patru, spuse McCarthy după o pauză de gândire de un minut. Ca şi voi, băieţi. Vânam în perechi. Eu eram cu prietenul meu, Steve Otis. E avocat ca şi mine, în Showhegan. Cu toţii suntem din Showhegan, ştii, iar săptămâna aceasta e... foarte importantă pentru noi.
    Jonesy aprobă din cap şi zâmbi.
    - Mda. La fel şi la noi.
    - În orice caz, cred că m-am îndepărtat prea mult de el. Îşi scutură capul. Nu ştiu, îl auzeam pe Steve la dreapta mea, uneori îi vedeam vesta printre ramurile copacilor, apoi am... nu-mi mai amintesc. Cred că m-am luat cu alte gânduri - când te afli în pădure ai tendinţa să hoinăreşti cu mintea - şi, deodată, m-am trezit singur. Cred că am încercat să merg înapoi pe unde venisem, dar apoi s-a întunecat... Îşi mai scutură o dată capul. Totul mi-e confuz, dar da, suntem patru cu toţii, cred că ăsta e unul dintre puţinele lucruri de care sunt sigur. Eu, Steve, Nat Roper şi sora lui Nat, Becky. 
    - Precis că sunt foarte îngrijoraţi din pricina ta.
    McCarthy păru la început surprins de idee, apoi o înţelese. Cu siguranţă la asta nu se gândise încă.
    - Mda, precis că sunt. Sigur că sunt. O, Doamne, fir-ar să fie.
    Jonesy trebui să-şi reţină un zâmbet. Când se pornea, McCarthy începea să semene puţin cu un personaj din filmul acela, Fargo.
    - Aşa că ar fi mai bine dacă te-am duce înapoi la tabăra ta. Asta doar dacă nu...
    - Nu vreau să vă fiu o povară...
    - Te vom duce. Dacă vom putea. Adică, s-a înrăutăţit rapid vremea.
    - Chiar aşa, spuse McCarthy printre buze. Ar trebui să fie mai exacţi, având toţi acei sateliţi şi toate acele radare Doppler cu senzori de mişcare şi Dumnezeu mai ştie ce altceva. S-a zis cu valul de aer rece, dar potrivit anotimpului, hă?
    Jonesy se uită oarecum perplex la bărbatul de sub cuvertură, din care se vedea doar o faţă îmbujorată şi un smoc de păr şaten cuprins de calviţie.
    Prognozele ultimelor două zile pe care le auzise el - el, Pete, Henry şi Beav - anunţaseră, din contră, ninsoare. Unii dintre prezentatori îşi dăduseră cu presupusul şi spuseseră că s-ar putea ca ninsoarea să se transforme în ploaie, dar, în acea dimineaţă, tipul de la postul de radio din Castle Rock (WCAS era singurul post de radio pe care-l prindeau aici şi chiar şi acesta se auzea slab şi bâzâia din cauza paraziţilor atmosferici) vorbise despre o fulguială rapidă, cincisprezece-şaptesprezece centimetri de zăpadă depusă, urmată poate de-un alt val de ninsoare dinspre vest, şi asta doar dacă temperatura se menţinea scăzută şi dacă nu băteau curenţii spre ocean.
    Jonesy nu ştia de unde-şi aflase McCarthy prognoza meteo, dar cu siguranţă nu de la WCAS. Tipul era dat cu totul peste cap, asta era cu siguranţă explicaţia, şi avea tot dreptul să fie bulversat.
    - Ţi-aş putea încălzi nişte supă. Ce zici de asta, McCarthy?
    McCarthy zâmbi recunoscător.
    - Cred c-ar fi minunat, spuse el. Azi-noapte m-a durut stomacul, iar azi-dimineaţă m-a chinuit de-a dreptul, dar acum mă simt mai bine.
    - Din cauza stresului, spuse Jonesy. Eu mi-aş fi vărsat maţele de frică. Aş fi făcut şi-n pantaloni, asta-i sigur.
    - N-am vomitat, spuse McCarthy. Sunt destul de sigur că n-am vomitat. Dar...
    Încă o scuturare din cap; începuse să semene cu un tic.
    - Nu ştiu. Din cauza confuziei, totul mi se pare un coşmar.
    - Coşmarul s-a încheiat, spuse Jonesy.
    Se simţi puţin cam caraghios pronunţând aceste cuvinte - semăna cu mătuşa lui - dar era limpede că bărbatul avea nevoie de o încurajare.
    - Foarte bine, spuse McCarthy. Mulţumesc. Chiar mi-ar plăcea nişte supă.
    - Avem de roşii, de pui şi cred că mai este o conservă de Chunky Sirloin. Care e pe gustul tău?
    - De pui, spuse McCarthy. Mama spunea întotdeauna că supa de pui e cel mai bun remediu atunci când nu te simţi bine.
    Rânji cât timp spuse acestea, iar Jonesy încercă să alunge şocul care încerca să-i stăpânească trăsăturile feţei.
    Dinţii lui McCarthy erau albi şi egali, cam prea egali ca să nu fie vorba de nişte implanturi, având în vedere şi vârsta bărbatului, adică în jur de patruzeci şi cinci de ani. Însă cel puţin patru dintre ei lipseau - caninii de sus (cei pe care tatăl lui Jonesy îi numea „dinţii de vampir") şi cei doi dinţi de jos, chiar din faţă - aceştia, Jonesy nu ştia cum se numeau.
    Un alt lucru ştia, totuşi: McCarthy nu avea cunoştinţă de dispariţia lor. Nimeni care are cunoştinţă de asemenea lipse nu şi le expune cu dezinvoltură, chiar şi în situaţiile cum era aceasta. Sau aşa credea Jonesy.
    Un fior rece îi străbătu viscerele, un fel de apel telefonic de nicăieri. Se întoarse spre bucătărie înainte ca McCarthy să-i observe faţa schimonosită de uimire şi să se întrebe ce nu era în regulă. Poate să întrebe ce nu era în regulă.
    - O comandă de supă de pui vine imediat. Ce spui de nişte sandvişuri cu brânză la grătar lângă ea?
    - Dacă nu-ţi dă bătăi de cap. Şi spune-mi Richard, vrei? Sau Rick, aşa e şi mai bine. Când îmi salvează cineva viaţa, îmi place să facem trecerea spre numele mic cât mai curând posibil.
    - Rick să fie atunci, sigur. Ar fi bine să faci ceva cu dinţii ăia, Rick, înainte să trebuiască să apari din nou în faţa unui judecător.
    Sentimentul că ceva nu era în regulă devenise foarte puternic. Era vorba de acel declic, ca atunci când aproape că-i ghicise numele lui McCarthy.
    Încă se afla la o bună distanţă de la dorinţa de a-l fi împuşcat când îl avusese în cătarea puştii, dar începuse deja să-şi dorească cu ardoare ca McCarthy să fi păstrat dracului distanţa faţă de copacul şi de viaţa lui.

                                                             2.

                                     Supa se încălzea pe sobă, iar el pregătea sandvişurile cu brânză, când prima rafală de vânt lovi cabana, fâcând-o să se tânguie, şi ridică zăpada de la pământ într-un văl frenetic. Pentru o vreme, până şi siluetele negre şi scofâlcite ale copacilor din Viroagă pieriră şi nu se mai văzu altceva prin fereastră decât albul zăpezii; era ca şi când cineva montase un ecran mare de cinema în faţa ferestrelor.
    Pentru prima dată, Jonesy simţi o umbră de nelinişte nu în ceea ce-i privea pe Pete şi pe Henry, care probabil că se întorceau de la magazinul lui Gosselin în Scout-ul lui Henry, ci pentru Beav.
    Se putea spune că, dacă ştia cineva pădurile de aici, acela era Beav, dar nimic nu era sigur într-o furtună de zăpadă - zarurile-s aruncate, aceasta era o altă vorbă de duh pesimistă a tatălui său, probabil nu la fel de bună ca nu-ţi poţi face singur norocul, dar nici foarte rea.
    Sunetul generatorului i-ar fi putut fi de ajutor lui Beav, dar, cum spusese McCarthy, sunetele au un fel al lor de-a te înşela. Mai ales dacă începea şi vântul să dea din copite, aşa cum, se pare, se hotărâse să facă acum.
   Mama îl învăţase cele câteva lucruri elementare despre gătit pe care le ştia, iar unul dintre ele ţinea de arta pregătirii sandvişurilor cu brânză la grătar. Pune la-nceput un pic de mustard, spunea ea - mustard fiind pentru Janet Jones muştar - şi-apoi unge cu unt felia aia nenorocită de pâine, nu tava. Unge tava cu unt şi-o să mănânci numa' pâine prăjită cu-o ţâră de brănză-năuntru.
    Niciodată nu înţelesese cu ce poate afecta rezultatul final faptul că ungeai cu unt felia, nu tava, dar întotdeauna pregătise sandvişul după reţeta mamei, deşi era o pacoste să ungi partea de sus a sandvişurilor în vreme ce partea de jos se prăjea.
    La fel de ascultător, n-ar fi stat niciodată cu cizmele în casă... fiindcă mama îi spusese întotdeauna că „îi sug picioarele". Habar nu avea ce însemna asta, dar până şi acum, bărbat de aproape patruzeci de ani fiind, îşi scotea cizmele din picioare de-ndată ce intra în casă, ca să nu-i sugă picioarele.
    - Cred c-o să-mi fac şi eu o bunătate de-asta, spuse el, şi aşeză sandvişurile în tavă, cu partea unsă în jos.
    Supa începuse să aburească şi mirosea bine - mirosea a confort.
    - Bună idee. Sper să nu fi păţit nimic prietenii tăi.
    - Mda, zise Jonesy. Amestecă o dată în supă. Unde e tabăra voastră?
    - Păi, obişnuiam să vânăm pe Mars Hill, lângă o cabană a lui Nat şi a lui Becky, dar un binecuvântat cretin i-a dat foc acum două veri. A băut şi apoi a lăsat ţigara aprinsă nesupravegheată, cel puţin aşa a spus căpitanul de Pompieri.
    Jonesy aprobă din cap.
    - Nu-i o poveste chiar nouă.
    - Compania de asigurări i-a despăgubit. Noi însă am rămas fără un adăpost pentru expediţiile de vânătoare. Începusem să cred că acesta avea să fie sfârşitul lor, când Steve a găsit o cabană frumoasă în Kineo. Cred că e un cătun izolat, face parte din regiunea Jefferson, dar i se spune Kineo de către puţinii oameni care locuiesc acolo. Ai auzit de locul ăsta?
    - Îl ştiu, spuse Jonesy, vorbind printre buzele care-i păreau imposibil de amorţite.
    Tocmai primea un alt apel telefonic din-acelea de nicăieri. Bivuac se afla la vreo treizeci de kilometri de magazinul lui Gosselin. Kineo se afla la vreo cincizeci de kilometri vest de magazin. Asta însemna optzeci de kilometri în total. Ar fi trebuit să creadă că bărbatul care şedea pe canapea şi căruia nu i se vedea decât capul de sub cuvertură rătăcise cale de optzeci de kilometri, şi asta începând cu după-amiaza zilei de ieri? Era absurd. Era imposibil.
    - Miroase bine, spuse McCarthy.
    Chiar aşa era, dar lui Jonesy nu-i mai era foame.

                                                       3.

                                       Tocmai aducea potolul în sufragerie, când auzi pași pe piatra din fața cabanei. O clipă mai târziu se deschise ușa și intră Beaver. Zăpda se rotea în jurul picioarelor lui într-o ceață dănțuitoare.
    - Cristoase-păroase, spuse Beav.
    Pete alcătuise cândva o listă cu  beav-isme, iar Cristoase-păroase ocupa unul dintre primele locuri, alături de deja istoricele puţă-n-raţă şi pupă-mă-n cur. Expresii Zen şi profane în acelaşi timp.
    - Credeam c-o să-mi petrec noaptea acolo, cân' văzui lumina.
    Îşi înălţă mâinile către tavan, cu degetele împletite.
    - Văzui lumina, Iisuse, daaa, laudă şi mărire Ţie...
    Atunci începură să i se dezaburească ochelarii şi observă străinul de pe canapea. Îşi lăsă mâinile încet jos, apoi zâmbi.
    Acesta era unul dintre motivele pentru care-l plăcuse Jonesy încă din şcoala primară, deşi Beav era uneori obositor şi nici nu era cel mai strălucitor bec din candelabru, nici pe departe: prima lui reacţie în faţa neprevăzutului era un zâmbet, nu o încruntare.
    - Bună, zise el. Sunt Joe Clarendon. Tu cine eşti?
    - Ricky McCarthy, spuse el şi se ridică în picioare.
    Pătura căzu la pământ şi Jonesy observă că are o burtică destul de pronunţată sub sveter. Păi, gândi el, măcar în asta nu-i nimic ciudat, e boala bărbaţilor de vârstă mijlocie, care ne va ucide cu milioanele în următorii aproximativ douăzeci de ani.
    McCarthy întinse mâna, încercă să facă un pas în faţă şi aproape că se împiedică de cuvertură. Dacă n-ar fi sărit Jonesy să-l prindă de umeri, probabil că ar fi dat cu nasul de pământ, răsturnând măsuţa pentru cafea pe care mâncarea nu era încă aşezată.
    Încă o dată, Jonesy fu uimit de lipsa de coordonare în mişcări a bărbatului - îl făcea să-şi aducă aminte de el însuşi cu puţin înainte de venirea primăverii, când încerca să înveţe, pentru a doua oară în viaţa lui, să umble.
    Se uită acum mai atent la pata de pe obrazul lui McCarthy şi-şi dori să n-o fi făcut. Nu era vorba de o degerătură. Arăta ca un fel de tumoare a pielii sau ca o aluniţă din care crescuseră firişoare de păr.
    - Oau, oau, mişc-o-ncet, da' cu cap, spuse Beaver, făcând un salt înainte.
    Îl prinse pe McCarthy de braţ şi-l scutură până ce Jonesy crezu că McCarthy va sfârşi totuşi prăbuşit peste măsuţa pentru cafea. Fu bucuros când Beav - în toată măreţia lui de un metru şaizeci şi opt, cu zăpada încă topindu-i-se printre şuviţele de păr negre şi lungi, de hippie - se dădu cu un pas în spate.
    Beav încă zâmbea, chiar mai larg ca înainte. Cu părul lung până la umeri şi cu ochelarii cu rame groase, părea fie un matematician de geniu, fie un ucigaş în serie. De fapt, era dulgher.
    - Rick cel de faţă a trecut prin nişte peripeţii, spuse Jonesy. S-a pierdut ieri şi şi-a petrecut noaptea în pădure.
    Zâmbetul lui Beaver rămase la locul lui, dar deveni puţin îngrijorat. Jonesy intuia ce avea să urmeze şi-i făcu semn lui Beaver să tacă - căpătase impresia că McCarthy era un om destul de religios şi că nu se dădea în vânt după blasfemii - dar, desigur, să-i ceri lui Beaver să-şi ţină gura era ca şi când i-ai cere vântului să nu sufle.
    - Curvă-n-titirez! strigă el acum. A dracu' de groaznic! Stai jos! Mănâncă! Şi tu, Jonesy.
    - Mnu, spuse Jonesy, mănâncă tu porţia mea. Tu eşti cel care tocmai ai venit de afară din ninsoare.
    - Eşti sigur?
    - Sigur. Eu o să-mi fac o omletă. Rick o să-ţi povestească şi ţie ce-a păţit.
    Poate-o să ţi se pară mai logic decât mi s-a părut mie, gândi el.
    - Bine. Beaver îşi dădu jos jacheta (roşie) şi vesta (portocalie, desigur).
    Vru să le arunce pe mormanul de lemne, dar se răzgândi:
    - Stai, stai puţin, am ceva ce cred că ţi-ar plăcea.
    Îşi afundă mâna într-unui din buzunarele jachetei, scotoci şi scoase la iveală o carte în format de buzunar, destul de îndoită, dar nu într-atât încât să nu poată fi citită. Pe copertă dansau demoni mici cu cozi bifurcate:
    - Vicii minore, de Robert Parker.
    Era cartea pe care o citise Jonesy în adăpostul din copac. Beav i-o întinse, zâmbind.
    - Sacul de dormit l-am lăsat acolo, dar m-am gândit că nu vei putea adormi la noapte dacă nu vei ti cine e ucigaşul.
    - N-ar fi trebuit să urci după ea, spuse Jonesy, dar se simţea mişcat de gest în felul în care numai Beaver îl putea mişca.
    Beav venise prin furtuna de zăpadă şi nu putuse vedea dacă Jonesy se afla în adăpost sau nu; nu foarte clar, oricum. L-ar fi putut striga, dar pentru Beav asta nu era îndeajuns, Beav trebuia să vadă cu ochii lui.
    - Nicio problemă, spuse Beaver şi se aşeză lângă McCarthy, care se uita la el aşa cum se uită cineva la un animal mic şi exotic.
    - Păi, mulţam, spuse Jonesy. Ia tu sandvişul ăla. Eu îmi voi pregăti nişte ouă.
    Porni spre bucătărie, apoi se opri:
    - Ce ştii despre Pete şi Henry? Crezi că se vor întoarce cu bine?
    Beav deschise gura, dar, înainte să poată răspunde, vântul se tângui iarăşi, izbindu-se de cabană, făcând pereţii să tremure, şi îşi înălţă glasul într-un fluierat pe la streşini.
    - O, nu-i decât o ninsoare trecătoare, spuse Beaver când se opri vântul. Vor ajunge fără nicio problemă. Să ieşim din nou afară, dacă va veni cu adevărat vântul dinspre nord, asta ar putea fi cu totul altă poveste.
    Începu să înfulece sandvişul cu brânză la grătar.
    Jonesy se duse în bucătărie să-şi pregătească omleta şi să mai încălzească o conservă cu supă. Se liniştise în privinţa lui McCarthy, acum că Beaver era aici. Adevărul era că întotdeauna se simţea mai bine când îl avea pe Beav prin preajmă. Nebunesc, dar adevărat.

                                                          4.

                                     Pe când termină el de pregătit omleta și încălzise și supa, McCarthy  discuta deja cu Beaver ca şi când ar fi fost prieteni vechi, de cel puţin zece ani. Dacă McCarthy se simţea jignit de discursul presărat cu obscenităţi cel mai adesea comice, Beav contrabalansa cu extraordinarul său şarm.
    - Asta nu se poate explica, îi spusese Henry cândva. E-un şarlatan simpatic, asta-i tot - nu poţi să nu-l placi. Din cauza asta nu doarme niciodată singur - cu siguranţă nu-i cad femeile în braţe din cauza felului cum arată.
    Jonesy îşi aduse omleta şi supa în sufragerie, străduindu-se să nu şchiopăteze - uimitor cât de tare îl durea şoldul pe vreme proastă; întotdeauna crezuse că aceasta era o vorbă a bătrânilor, dar iată că se înşelase - şi se aşeză pe un scaun aflat la capătul canapelei.
    Aparent, McCarthy mai mult vorbea decât mânca. De-abia dacă se atinsese de supă şi mâncase doar jumătate din sandviş.
    - Ce mai faceţi voi, băieţi? întrebă Jonesy.
    Presără piper peste omletă şi se apucă să mănânce cu poftă; se părea că-i revenise complet apetitul.
    - Suntem doi codoşi fericiţi, spuse Beaver, dar, deşi fu la fel de sarcastic ca întotdeauna, lui Jonesy i se păru că e îngrijorat, poate chiar alarmat. Rick îmi povestea despre aventurile lui amoroase. Sunt la fel de interesante ca şi cele din revistele pentru bărbaţi pe care le aveau la frizerie când eram copil.
    Se întoarse spre McCarthy, continuând să zâmbească - acesta era Beav, întotdeauna zâmbitor - şi-şi trecu mâna prin cascada sa de păr negru şi bogat:
    - Bătrânul Castonguay era frizer în cartierul nostru din Derry, când eram puşti; m-a speriat atât de tare cu foarfecele lui, încât de-atunci nu mai calc pragul nici unei frizerii.
    McCarthy zâmbi timid, dar nu spuse nimic. Luă cealaltă jumătate de sandviş, se uită la ea, apoi o aşeză la loc în farfurie. Pata roşie de pe obrazul lui strălucea ca un tăciune aprins.
    Beaver, între timp, se grăbi să muşte din sandvişul lui, ca şi când s-ar fi temut de ce-ar spune McCarthy dacă i s-ar oferi şi cea mai mică ocazie.
    Afară, ningea din ce în ce mai abundent, sufla şi vântul, iar Jonesy se gândi la Henry şi la Pete conducând prin ninsoare. Acum se aflau probabil pe Deep Cut Road, în bătrânul Scout al lui Henry.
    - Nu numai că Rick aici de faţă aproape c-a fost devorat de un animal în mijlocul nopţii - el crede că a fost un urs - dar şi-a pierdut şi puşca. Un Remington nou-nouţ de calibru 30, la dracu'; p-ăla n-o să-l mai vezi nici într-o mie de ani.
    - Ştiu, spuse McCarthy.
    Culoarea din obraji îi pierea din nou şi era înlocuită de plumburiul acela de dinainte.
    - Nici măcar nu-mi amintesc când am lăsat-o din mână, sau...
    Fără veste, se auzi un pârâit înfundat, ca fâlfâitul aripilor unei lăcuste. Jonesy îşi simţi părul de pe ceafă ridicându-se, crezând că e vorba de ceva ce intrase pe coşul şemineului. Apoi îşi dădu seama că venise dinspre McCarthy.
    Auzise nişte băşini puternice la viaţa lui, auzise şi unele foarte lungi, dar niciuna nu fusese ca aceasta. Părea că se continuă la infinit, deşi nu putuse dura mai mult de câteva secunde. Apoi îl lovi mirosul.
    McCarthy ridicase lingura; o scăpă acum la loc în bolul cu supă aproape neatinsă şi-şi duse mâna dreaptă la obrazul pătat într-un gest aproape femeiesc de stânjeneală.
    - O, Doamne, îmi cer scuze, spuse el.
    - Nu-i nevoie, e mai mult loc afară decât înăuntru, spuse Beaver, dar n-o spuse decât din instinct, din instinct şi din obişnuinţa dobândită de-a lungul vremii - Jonesy observă că era la fel de şocat de miros ca şi el însuşi.
    Nu era vorba de mirosul sulfuros de ouă stricate care te făcea să râzi, şi să-ţi dai ochii peste cap, şi să-ţi fluturi palma prin faţa nasului, strigând „O, Iisuse, cine-a dat în brânză?” Nu era vorba nici de o băşină din-aceea mirosind a gaz metan de mlaştină. Era vorba de mirosul pe care Jonesy îl simţise în respiraţia lui McCarthy înainte, doar că acum era mai puternic - un amestec de eter şi banane prea coapte, asemenea lichidului pe care-l torni în carburator în dimineţile cu temperaturi sub zero grade.
    - O, Doamne, ce-ngrozitor, spuse McCarthy. Îmi pare-atât de rău!
    - Nu face nimic, serios, spuse Jonesy, dar stomacul i se adunase, asemenea unui animal protejându-se de un atac.
    Nu-şi va mai termina prânzul; în niciun caz nu-l va mai putea termina. Nu-l deranjau băşinile de obicei, dar aceasta chiar că puţea!
    Beav se ridică de pe canapea şi deschise o fereastră, dând drumul înăuntru unei rafale de zăpadă şi unui binecuvântat curent de aer proaspăt.
    - Nu-ţi face griji din pricina asta, partenere... dar a fost o băşină chiar prea coaptă. Ce dracu'-ai mâncat? Căcat de marmotă?
    - Iarbă, şi muşchi şi încă altceva, nu ştiu sigur ce, spuse McCarthy. Îmi era atât de foame, ştiţi, că trebuia să mănânc ceva, dar nu ştiu mai nimic despre supravieţuirea în sălbăticie, n-am citit nicio carte de Euell Gibbons... şi a mai fost şi întuneric.
    Rosti aceste ultime cuvinte ca lovit de inspiraţie.
    Jonesy se uită la Beaver, încercând să-i prindă privirea, să vadă dacă ştiu amândoi acelaşi lucru: că McCarthy minţea. McCarthy habar nu avea ce mâncase în pădure; habar nu avea dacă mâncase ceva. Nu voia decât să dea o explicaţie pentru acel neaşteptat şi teribil horcăit de broască. Şi pentru putoarea care-l urmase.
    Vântul suflă încă o dată, o rafală ca un suspin profund care trimise o nouă trombă de zăpadă prin fereastra deschisă, însă, cel puţin, împrospătă aerul dinăuntru, şi pentru asta îi mulţumeau lui Dumnezeu.
    McCarthy se aplecă în faţă atât de repede c-ai fi crezut că e propulsat de un arc şi, când rămase cu capul între genunchi, Jonesy avu o imagine destul de clară a ceea ce avea să urmeze; adio covor Navajo, mi-a făcut plăcere să te cunosc.
    Era limpede că şi Beav se gândea la acelaşi lucru; îşi trase în spate picioarele, până atunci întinse în faţă, ca să nu fie stropit.
    Dar, în locul vomei, din gâtul lui McCarthy ieşi un râgâit prelung şi profund - zgomotul scos de o maşinărie dintr-o fabrică pusă la munci prea grele. Ochii lui McCarthy ieşiră din orbite ca nişte bile de sticlă, iar pielea de pe obraji i se întinse atât de tare că i se văzură urmele craniului pe la pomeţi. Continuă la infinit, un sunet huruit şi gâjâit, iar, când se termină, zgomotul scos de generatorul din spatele cabanei păru mai puternic ca de obicei.
    - Am auzit destule râgâituri puternice până acum, dar acesta le umbreşte pe toate, spuse Beav.
    O spuse cu un respect natural şi sincer.
    McCarthy se lăsă pe spate cu ochii închişi, cu colturile buzelor lăsate în jos în ceea ce lui Jonesy i se păru a fi o expresie de ruşine, durere sau amândouă laolaltă.
    Încă o dată, simţi izul de banane şi eter, un miros de ferment activ, a ceva ce tocmai a început să macereze.
    - O, Doamne, îmi pare foarte rău, spuse McCarthy fără să-şi deschidă ochii. Mi se întâmplă asta de dimineaţă, de când s-a ivit lumina. Şi mă doare din nou stomacul.
    Jonesy schimbă cu Beav o privire discretă, îngrijorată.
    - Ştii ce cred eu? întrebă Beaver. Cred că trebuie să te întinzi şi să dormi puţin. Probabil că ai stat treaz toată noaptea, atent la ursul ăla nenorocit sau ce-o fi fost el. Eşti epuizat şi cu nervii la pământ şi fute-o-buhă ştie cu ce altceva la pământ. Ai nevoie să tragi jaluzelele un pic, câteva ore, şi-o să te simţi apoi ca după ploaie.
    McCarthy se uită la Beaver cu o recunoştinţă atât de jalnică încât Jonesy se simţi puţin ruşinat că e de faţă. Deşi pielea lui McCarthy era încă plumburie, începuse să transpire - broboane mari i se formau la sprâncene şi tâmple şi se rostogoleau apoi pe obraz asemenea unui ulei fin. Asta în ciuda curentului de aer rece care circula prin încăpere.
    - Ştii ce? spuse el. Cred că ai dreptate. Sunt obosit, chiar aşa. Mă doare stomacul, dar asta e doar din cauza stresului. Şi pentru că am mâncat tot soiul de lucruri, frunze şi alte... Doamne, oh, Doamne, nu ştiu... tot soiul de lucruri.
    Se scărpina la obraz.
    - Arată rău chestia asta de pe faţa mea? Sângerează?
    - Nu, spuse Jonesy. E doar roşie.
    - E-o erupţie, spuse McCarthy cu resemnare. Îmi iese acelaşi lucru de la alune. O să mă întind. Asta-i soluţia, chiar aşa.
    Se ridică în picioare, dar se clătina. Beaver şi Jonesy săriră amândoi să-l ajute, dar McCarthy îşi reveni înainte ca ei să facă ceva.
    Jonesy putea jura că ceea ce luase el drept burta unui om de vârstă mijlocie dispăruse aproape complet. Era posibil aşa ceva? Să fi dat bărbatul atât de multe gaze afară? Nu ştia. Tot ce ştia era că auziseră o băşină serioasă şi un râgâit chiar şi mai serios, genul acela de lucruri despre care povesteşti apoi vreme de douăzeci de ani sau mai mult, când începi cu „Obişnuiam să mergem la cabana lui Beaver Clarendon în fiecare an, în prima săptămână a sezonului de vânătoare şi, într-un noiembrie - în 2001 era, în anul marii furtuni de toamnă - a venit peste noi un tip...”
    Da, ar fi o poveste bună, oamenii ar râde la partea cu băşina şi râgâitul puternice, oamenii întotdeauna râd la poveşti despre băşini şi râgâituri. Nu va povesti, totuşi, partea în care fusese la distanţă de un milimetru să apese pe trăgaciul Garand-ului său şi să-i ia viaţa lui McCarthy. Nu, acea parte n-o va povesti. Nu-i aşa?
    Pete şi Henry ocupau acelaşi dormitor, aşa că Beaver îl duse pe McCarthy în celălalt dormitor de la parter, cel pe care-l folosea Jonesy.
    Beav îi aruncă o privire care cerea înţelegere, iar Jonesy ridică din umeri. La urma urmei, era singura cameră disponibilă. Jonesy va putea sta cu el în cameră la noapte - doar făcuseră asta de multe ori când erau copii - şi, ca să fie sincer, nu credea că McCarthy ar fi reuşit oricum să urce scările. Îl îngrijora din ce în ce mai mult chipul transpirat şi pământiu al bărbatului.
    Jonesy era tipul de bărbat care-şi aranja patul, după care-l îngropa sub cărţi, hârtii, haine, pungi şi diverse obiecte de toaletă. Le mătură acum pe toate cu mâna cât putu de repede şi trase pătura la o parte.
    - Vrei să uzi colacu', partenere? întrebă Beav.
    McCarthy scutură din cap. Părea aproape hipnotizat de cearşaful albastru şi curat pe care-l scosese Jonesy la iveală de sub pătură.
    Jonesy fu uimit încă o dată de cât de sticloşi erau ochii bărbatului. Asemenea ochilor unui trofeu de vânătoare împăiat.
    Imediat, fără voia lui, văzu sufrageria casei sale din Brookline, orăşelul acela rezidenţial uşă-n uşă cu Bostonul. Covoare împletite, mobilă în stil american vechi... şi capul lui McCarthy atârnat deasupra şemineului. „P-ăsta l-am prins în Maine, le-ar spune musafirilor la petrecerile cu cocteil. Mare, nenorocitul; m-a costat o avere să-l împăiez.”
    Închise ochii şi, când îi deschise, Beav se uita la el alarmat.
    - Mă înţeapă şoldul, spuse el. Scuze. Domnule McCarthy - Rick - ar fi mai bine să-ţi dai jos sveterul şi pantalonii. Şi cizmele, desigur.
    McCarthy se uită la el ca un om trezit din vis.
    - Sigur, spuse. Chiar aşa.
    - Ai nevoie de ajutor? întrebă Beaver.
    - Nu, Doamne, nu.
    McCarthy părea alarmat sau amuzat, sau amândouă de-odată.
    - Nu-s chiar atât de obosit.
    - Îl las, atunci, pe Jonesy să supravegheze treaba.
    Beaver se strecură afară din cameră şi McCarthy începu să se dezbrace, scoţându-şi întâi sveterul peste cap. Sub el, purta o vestă roşu-şi-negru de vânător, iar sub ea o helancă termică. Şi, da, burta se vedea mai mică sub helancă, Jonesy era sigur de asta. Ei bine - aproape sigur. Cu numai o oră în urmă, îşi aduse aminte, fusese sigur că haina lui McCarthy era capul unei căprioare.
    McCarthy se aşeză în scaunul de lângă fereastră să-şi dea jos cizmele, şi atunci se mai auzi o băşină - nu atât de prelungă cum fusese prima, dar la fel de puternică şi de profundă.
    Niciunul dintre ei nu scoase o vorbă despre asta sau despre mirosul care urmă, un miros destul de puternic în încăperea mică să-i aducă lacrimi în ochi lui Jonesy.
    McCarthy îşi scoase cizmele printr-o smucitură - bufniră înfundat pe podeaua de lemn - apoi se ridică şi-şi desprinse cureaua de la brâu. Când îşi dădea jos blugii albaştrii, scoţând la iveală partea de jos a echipamentului său termic, intră Beav, ţinând în mîini un vas de ceramică adus de la etaj. Îl aşeză la capul patului.
    - Asta, în caz că trebuie să... ştii tu, să borăşti. Sau dacă-ţi vine-un pachet din-ăla pentru care tre' să semnezi imediat.
    McCarthy se uită la el cu o privire goală, care-l alarmă pe Jonesy: în fostul lui dormitor se afla un străin, arătând ca o fantomă cum stătea aşa, cu izmenele lui lălâi atârnându-i pe picioare; era un străin bolnav. Întrebarea era, cât de bolnav?
    - În caz că nu reuşeşti să ajungi la baie, îi explică Beav. Care baie, apropo, e aproape. O iei la dreapta cum ieşi din dormitor, dar să nu uiţi că e a doua uşă cum mergi pe coridor, bine? Dacă uiţi şi intri pe prima, o să te caci în debaraua cu rufe.
    Pe Jonesy îl pufni râsul şi nu-i păsă chiar deloc de sunetul pe care-l scoase: ascuţit şi puţin isteric.
    - Acum mă simt mai bine, spuse McCarthy, dar Jonesy nu detectă niciun pic de sinceritate în vocea bărbatului.
    Iar bărbatul doar stătea acolo, în picioare, în izmene, ca un android ale cărui circuite de memorie au fost pe trei sferturi şterse. Înainte mai manifestase puţină viaţă, dacă nu chiar vivacitate; acum pieriseră amândouă, asemenea culorii din obraji.
    - Haide, Rick, spuse Beaver cu calm. Întinde-te şi fă-ţi somnul de frumuseţe. Dă-i bice şi recapătă-ţi forţele.
    - Da, bine.
    Se aşeză pe patul proaspăt desfăcut şi se uită pe fereastră. Ochii îi erau larg deschişi şi goi. Lui Jonesy i se păru că mirosul din cameră se împrăştie, dar poate că se obişnuise numai cu el, aşa cum te obişnuieşti cu mirosul cuştii maimuţelor la grădina zoologică dacă rămâi destul de mult timp în faţa ei.
    - Doamne, uite ce mai ninge!
    - Mda, spuse Jonesy. Cum îţi simţi stomacul acum?
    - E mai bine.
    Ochii lui McCarthy se îndreptară spre faţa lui Jonesy. Avea privirea fixă a unui copil înspăimântat.
    - Îmi pare rău că mi-a scăpat acel pârţ înainte - n-am mai făcut aşa ceva până acum, nici măcar în armată, când mâncam fasole aproape în fiecare zi - dar acum mă simt mai bine.
    - Sigur nu vrei să mergi la baie înainte să te culci?
    Jonesy avea patru copii şi întrebarea aceasta îi veni aproape automat.
    - Nu. Am făcut pipi în pădure, înainte să mă găseşti. Mulţumesc că m-ai primit înăuntru. Vă mulţumesc amândurora.
    - Ah, la naiba, spuse Beaver şi-şi mută, stânjenit, greutatea de pe un picior pe celălalt. Oricine-ar fi făcut la fel.
    - Poate, spuse McCarthy. Sau poate că nu. Biblia spune: „Iată, Eu stau la uşă, şi bat."
    Afară, vântul suflă şi mai fioros, făcând Bivuacul să se scuture. Jonesy aşteptă ca McCarthy să termine de vorbit – părea că mai are ceva de spus - însă bărbatul îşi trase doar picioarele în pat şi se acoperi cu pătura. De undeva adânc din patul lui Jonesy se mai auzi un pârţâit prelung şi profund, iar Jonesy hotărî că-i ajunsese câte se întâmplaseră până atunci.
    Una era să adăposteşti un călător străin când îţi venea la uşă, în pragul unei furtuni; alta era să-i stai prin preajmă când dezamorsa o serie de bombe cu gaz intestinal.
    Beaver îl urmă afară din cameră şi închise uşa cu blândeţe în urma lui.

                                                  5.

                         Când începu Jonesy să vorbească, Beav scutură din cap, îşi ridică degetul la buze şi-l conduse pe Jonesy prin sufragerie spre bucătărie, care era locul cel mai departe de McCarthy, în afară de şopronul din spatele cabanei.
    - Doamne, suferă cumplit tipu', spuse Beaver, iar Jonesy observă sub lumina crudă a tuburilor cu neon din bucătărie cât de îngrijorat era prietenul său.
    Beav scotoci în încăpătorul buzunar al halatului, găsi o scobitoare şi începu să o ronţăie. În trei minute - atât cât îi trebuia unui fumător împătimit să-şi termine ţigara - avea să o transforme într-o grămăjoară de aşchii flexibile. Jonesy nu ştia cum rezistau dinţii (sau stomacul) lui la aşa ceva, dar avea obiceul acesta de o viaţă întreagă.
    - Sper să greşeşti, dar... Jonesy îşi scutură capul. Ai mai mirosit ceva asemănător vreodată?
    - Mnu, spuse Beaver. Dar sunt mult mai multe în neregulă cu tipul decât faptul că are stomacul deranjat.
    - Ce vrei să spui?
    - Păi, în primul rând, crede că suntem în unsprezece noiembrie.
    Jonesy habar nu avea despre ce vorbea Beav. În unsprezece noiembrie ajunseseră ei aici, înghesuiţi în Scout-ul lui Henry, ca de obicei.
    - Beav, e miercuri. Suntem în paisprezece.
    Beaver aprobă din cap, zîmbind puţin fără să vrea. Îşi mută scobitoarea, care începuse deja să se dezintegreze, dintr-un colţ al gurii în celălalt.
    - Eu ştiu asta. Tu ştii asta. Rick, el nu ştie asta. Rick crede că azi e Ziua Domnului.
    -  Beav, ce ţi-a spus cu exactitate?
    Orice-ar fi fost, nu putea fi mare lucru - nu-ţi ia chiar atât de mult să faci o omletă şi să încălzeşti o conservă cu supă. Aceasta îi aduse aminte de altceva şi, în vreme ce Beaver vorbea, Jonesy dădu drumul la apă şi spălă cele câteva vase murdare. Nu-l deranja să meargă în tabără, dar blestemat să fie dacă avea să trăiască în mizerie, aşa cum se părea că erau dispuşi să facă mulţi bărbaţi când îşi părăseau căminele şi plecau în pădure.
    - A spus că au ajuns sâmbătă, ca să apuce să vâneze puţin, apoi să-şi petreacă duminica muncind la acoperiş, care avea câteva spărturi. A spus: „Cel puţin, n-a trebuit să încalc porunca aceea cu să nu lucrezi duminica. Singura muncă pe care o poţi depune când te pierzi în pădure e să încerci să nu-ţi pierzi şi minţile."
    - Hă, spuse Jonesy.
    - N-aş spune sub jurământ că McCarthy crede că suntem în unsprezece, dar ori asta e logica, ori trebuie să mergem cu o săptămână în urmă, până la patru noiembrie, fiindcă e evident faptul că el cred că azi e duminică. Şi, pur şi simplu, nu pot crede că a stat zece zile sub cerul liber.
    Nici Jonesy nu putea crede. Trei zile, însă? Da. Asta o putea crede.
    - Asta ar explica ceva ce mi-a spus el, zise Jonesy. A spus...
    Podeaua scârţâi şi amândoi tresăriră puţin. Se uitară spre uşa închisă a dormitorului de la celălalt capăt al încăperii, dar nu văzură nimic deosebit. Podelele şi pereţii scârţâiau mereu aici, chiar şi atunci când nu sufla vântul cu putere. Se uitară unul la celălalt, puţin ruşinaţi.
    - Mda, sunt nervos, spuse Beaver, citind poate gândurile lui Jonesy pe expresia feţei sau poate citindu-i-le chiar din minte. Tre' să recunoşti că-i puţin înfricoşător felul în care-a apărut din pădure.
    - Da, e.
    - Băşina aia a sunat ca şi când ar fi avut ceva îndesat în cur, ceva ce tocmai murea de asfixie.
    Beav se uită puţin surprins când spuse aceasta, aşa cum se uita de fiecare dată când spunea ceva haios.
    Începură de-odată să râdă, ţinându-se reciproc şi căscând larg gurile, eliberând sunetele ca pe o serie de suspine aspre, încercând să nu facă mult zgomot, nevrând să-i audă bietul bărbat dacă era încă treaz, să-i audă şi să ştie că de el râdeau.
    Lui Jonesy îi venea greu să-şi ţină vocea scăzută, fiindcă îşi dorea atât de mult această eliberare - râsul său avea o severitate isterică, iar el mai şi plusa, inspirând aer pe nas şi dându-i drumul afară într-un fornăit; îi curgeau şi lacrimile. Într-un sfârşit, Beaver îl prinse şi-l trase cu forţa afară din cabană.
    Rămaseră acolo, în zăpada din ce în ce mai mare, aşa cum erau, fără haine groase pe ei, râzând în sfârşit dezlănţuit, fiindcă vântul huruia destul de tare să-i acopere.

                                                               6.

                                   Când se întoarseră la cabană, mâinile lui Jonesy erau atât de amorțite, încât  de-abia dacă simți apa fierbinte  când o lăsă să curgă peste ele. Râsese până la ultimul hohot însă, şi asta îl făcuse să se simtă bine. Se gândi din nou la Pete şi la Henry - se întrebă cum se descurcau şi dacă vor reuşi să ajungă înapoi fără probleme.
    - Ai spus că se explică nişte chestii, zise Beav. Începuse să ronţăie o altă scobitoare. Ce fel de chestii?
    - Nu ştia că urma să ningă, spuse Jonesy. Vorbi încet, încercând să-şi amintească exact cuvintele lui McCarthy. „S-a zis cu valul de aer rece, dar potrivit anotimpului", cred că aşa s-a exprimat. Fraza asta capătă sens numai dacă ultima prognoză pe care a auzit-o a fost cea din unsprezece sau doisprezece. Fiindcă, până ieri spre seară, chiar a fost rece, dar potrivit anotimpului, nu-i aşa?
    - Mda, foarte potrivit anotimpului, fu Beaver de acord.
    Scoase din sertarul de lângă chiuvetă un prosop imprimat cu nişte buburuze decolorate şi începu să şteargă vasele cu el. În vreme ce muncea, se uită de partea cealaltă a încăperii, la uşa închisă a dormitorului:
    - Ce-a mai spus?
    - Că tabăra lor se află în Kineo.
    - Kineo? Asta e la şaptezeci-optzeci de kilometri distanţă de aici. Adică, a...
    Îşi scoase scobitoarea din gură, îi examină urmele de muşcături şi o vârî cu celălalt capăt la loc între buze.
    - O, înţeleg.
    - Mda. N-ar fi putut parcurge atâta drum într-o singură noapte, dar dacă a stat sub cerul liber trei zile...
    - ... şi patru nopţi; dacă s-a pierdut sâmbătă după-amiaza, asta înseamnă patru nopţi...
    - Da, şi patru nopţi. Aşadar, presupun că a continuat să meargă spre est, fără abateri...
    Jonesy înmulţi în gând douăzeci şi cinci de kilometri cu trei zile.
    - Cred că e posibil.
    - Cum de n-a îngheţat? Beaver îşi coborâse vocea până aproape de o şoaptă, probabil fără să-şi dea seama: Poartă o haină groasă şi are izmene pe sub pantaloni, dar temperatura a scăzut mult în zona asta pe timpul nopţii, de la Halloween încoace. Aşa că, spune-mi tu cum e posibil să fi petrecut patru nopţi afară fără să fi îngheţat. Nu are nici măcar urme de degerături, doar pata aceea de pe obraz.
    - Nu ştiu. Şi mai e ceva, spuse Jonesy. Cum de nu a început să-i crească barba?
    - Hă?
    Lui Beaver i se deschise gura. Scobitoarea îi atârnă de buza de jos. Apoi, foarte încet, dădu din cap.
    - Mda. Nu are decât nişte fire scurte pe obraji.
    - Aş spune că e barbă de mai puţin de-o zi.
    - Probabil că s-a bărbierit, hă?
    - Sigur, spuse Jonesy, închipuindu-şi-l pe McCarthy rătăcit prin pădure, speriat, zgribulit de frig şi înfometat (nu c-ar fi arătat ca şi când ratase prea multe mese; asta era o altă chestie ciudată), dar încă îngenunchind la un pârâiaş în fiecare dimineaţă, spărgând gheaţa cu cizma ca să ajungă la apa de dedesubt, apoi scoţându-şi nedespărţita lamă Gillette din... de unde? Din buzunarul hainei?
    - Iar în dimineaţa asta şi-a pierdut lama şi de asta are barba crescută de cinci milimetri, spuse Beav.
    Zâmbea din nou, dar nu cu prea mult umor.
    - Mda. Atunci când şi-a pierdut şi puşca. I-ai văzut dinţii?
    Beaver făcut o grimasă gen „Ce-mai-e-şi-asta".
    - Îi lipsesc patru. Doi de sus, doi de jos. Seamănă cu puştiul care apare mereu pe coperta revistei Mad.
    - Nicio grijă, amice. Am şi eu câţiva absenţi nemotivaţi.
    Beaver trase de o comisură a buzelor, arătându-şi gingia din partea stângă într-un rânjet strâmb de care Jonesy s-ar fi putut lipsi. 'Eezi? Chia' ichi în ş'ate.
    Jonesy aprobă din cap. Nu era acelaşi lucru.
    - Tipu'-i avocat, Beav, stă printre oameni tot timpul, felul cum arată face parte din viaţa lui. Colţişorii-ăştia-s chiar din faţă. Nu ştia că i-a pierdut. Pot jura pe orice.
    - Doar nu crezi c-a fost expus la radiaţii sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa? întrebă Beaver neliniştit. Când eşti radiat, îţi cad dinţii, am văzut cândva asta într-un film. Unul dintre cele la care te uiţi tu mereu, un film din-ăla cu mutanţi. Nu crezi că-i vorba de aşa ceva, nu-i aşa? Poate-a căpătat pata aia roşie când a fost radiat.
    - Mda, a primit o doză de radiaţii când a explodat Fabrica de Energie Nucleară Dealul Marţian, spuse Jonesy, iar mina întrebătoare a lui Beaver îl făcu imediat să-i pară rău de gluma pe care o făcuse. Beav, când te radiază, cred că-ţi cade şi părul.
    Faţa lui Beav se lumină.
    - Da, chiar aşa. Tipu' din film a sfârşit-o la fel de chel ca Telly cum-i-o-trage-o, juca rolul unui poliţist într-un serial de televiziune. Făcu o pauză. Apoi tipu' a murit. Cel din film, vreau să zic, nu Telly, chiar dacă, acum că mă gândesc mai bine...
    - Tipu' nostru are destul păr, îl întrerupse Jonesy.
    Dacă-l lăsau pe Beaver să deschidă o paranteză, era foarte probabil să nu se mai întoarcă niciodată de unde porniseră. Observă că, în absenţa străinului, niciunul dintre ei nu se referise la el cu Rick sau chiar cu McCarthy. Doar tipu' ca şi când şi-ar fi dorit să-l transforme în ceva mai puţin important decât o fiinţă umană - ceva generic, ca şi când asta i-ar ajuta să le pese mai puţin dacă... ei bine, dacă. 
    - Da, spuse Beav. Are, nu-i aşa? Are mult păr.
    - Poate are amnezie.
    - Poate, dar îşi aminteşte cine e şi cu cine se afla când s-a pierdut. Ştie chestii de-astea. Omule, ce mai suflu de trompetă a tras, nu-i aşa? Iar putoarea! Ca eterul!
    - Da, spuse Jonesy. Îmi tot aducea în minte mirosul lichidului de carburator. Diabeticii încep să scoată un miros asemănător când li se agravează boala. Am citit asta într-un roman poliţist, cred.
    - Seamănă cu mirosul lichidului de carburator?
    - Nu-mi amintesc.
    Stăteau faţă-n faţă, uitându-se unul la celălalt, ascultând vântul. Lui Jonesy îi trecu prin minte să-i spună lui Beaver despre fulgerele pe care tipul pretindea că le văzuse, dar de ce să se obosească? Ce-i destul e destul.
    - Am crezut c-o să-şi verse fasolea când s-a aplecat în faţă, spuse Beav. Tu nu?
    Jonesy aprobă.
    - Şi nu arată bine, n-arată deloc bine.
    - Nu.
    Beaver suspină, îşi aruncă scobitoarea în gunoi şi se uită pe fereastră, unde zăpada cădea mai deasă şi mai grea ca înainte. Îşi trecu degetele prin păr.
    - Cât îmi doresc să fie aici şi Henry şi Pete. Mai ales Henry.
    - Beav, Henry e psihiatru.
    - Ştiu, dar e cel mai aproape de meseria de doctor de aici - şi cred că tipu' de colo are nevoie de atenţie medicală.
    Henry, de fapt, chiar era medic - trebuia să fie, altfel n-ar fi primit licenţa de „psihopatru" - dar niciodată nu practicase altceva decât psihiatria, din câte ştia Jonesy. Totuşi, înţelegea ce voia Beaver să spună.
    - Încă mai crezi că se vor întoarce cu bine, Beav?
    Beaver suspină.
    - Acum o jumătate de oră aş fi spus cu siguranţă, dar zăpada a-nceput să cadă abundent. Cred că da.
    Se uită la Jonesy cu seriozitate; nu mai rămăsese mult din vechiul hopa-ţopa Beaver Clarendon în acea privire.
    - Sper că da, spuse el.

                                                   CAPITOLUL TREI
                                               MAȘINA LUI HENRY
                                                               1.

                               Urmărind acum lumina farurilor Scout-ului prin ninsoarea deasă, croindu-și drum ca printr-un tunel  pe Deep Cut Road către Bivuac, Henry începu din nou să se gândească la o metodă de-a o face. Exista, desigur, Soluţia Hemingway - cu mult timp în urmă, ca student la Universitatea Harvard, scrisese un eseu cu acest titlu, aşa că trebuie să se fi gândit (într-un fel personal, nu doar pentru a îndeplini cerinţele unui curs tembel) încă de pe-atunci la asta. Soluţia Hemingway era o puşcă, iar Henry deţinea una chiar acum... nu c-ar fi făcut-o aici, printre ceilalţi.
    Ei patru petrecuseră nişte momente minunate la Bivuac şi ar fi un gest lipsit de respect s-o facă aici. Ar polua locul pentru Pete şi Jonesy - şi pentru Beaver; pentru el, poate, mai mult decât pentru ceilalţi, şi asta n-ar fi corect. Dar avea să se întâmple curând, o simţea venind, ceva asemănător cu un strănut. E ciudat să-ţi compari momentul morţii cu un strănut, dar la asta se reducea probabil totul. Pur şi simplu hapciu! şi-apoi bun găsit întuneric, prieten vechi. Când aplici Soluţia Hemingway, trebuie să-ţi dai jos papucii şi ciorapii. Patul puştii trebuie spirjinit pe podea. Ţeava se introduce în gură. Degetul cel mare se ţine pe trăgaci.
    Notă către mine, gândi Henry când Scout-ul derapă uşor pe zăpada proaspăt aşternută, iar el redresă imediat direcţia - îl ajutară şi rădăcinile copacilor, fiindcă, de fapt, asta însemna acest drum: un mănunchi de rădăcini scoase la suprafaţa pământului de tractoarele forestiere care-l foloseau pe timp de vară. Dacă te hotărăşti să aplici această metodă, ia mai întâi un laxativ şi aplic-o doar după ce-ai fost o ultimă dată la baie, ca să nu le oferi celor care te vor găsi un spectacol mai abject decât e nevoie.
    - Poate-ar trebui să-ncetineşti puţin, spuse Pete.
    Între picioare ţinea o sticlă de bere pe jumătate goală; atât nu ajungea însă ca Pete să se afume. Alte trei sau patru, totuşi, şi, chiar dacă Henry ar ataca drumul ăsta cu o sută la oră, Pete ar sta în scaun fără să clipească, ascultând un disc de Pink Floyd şi cântând o dată cu formaţia.
   Probabil că Henry chiar ar putea conduce cu o sută la oră şi nu s-ar simţi vreo diferenţă faţă de viteza cu care mergea acum.
    Să conduci pe Deep Cut Road, aşa plin de rădăcini cum era, era ca şi când ai conduce cu roţile peste traversele de cale ferată, chiar şi acum, când zăpada acoperea totul. Dacă ar fi continuat să ningă, lucrurile s-ar fi putut schimba, dar pentru moment, astfel se prezenta situaţia.
    - Nu-ţi face griji, Pete, sunt atent la condus.
    - Vrei o bere?
    - Nu când sunt la volan.
    - Nici măcar aici, în Pădurea din Poveste?
    - Mai târziu.
    Pete se dădu bătut, lăsându-l pe Henry să urmărească plictisit în continuare lumina farurilor şi să-şi taie drum prin această potecă albicioasă dintre copaci. Îl lăsă în braţele propriilor sale gânduri, fiindcă acolo-şi dorea să se afle. Era ca şi când ţi-ai tot trece limba peste o zgârietură din gură, dar asta îşi dorea Henry. Mai erau şi medicamentele. Mai era şi vechiul truc cu punga-trasă-peste-cap-în-cadă. Mai era înecul. Mai era şi săritul în gol de la înălţime. Un glonte în tâmplă nu garanta nimic - existau prea mari şanse să se trezească paralizat - şi la fel stăteau lucrurile şi cu tăiatul venelor: astea erau pentru novici.
    Japonezii, în schimb, aveau o metodă care îi captase lui Henry atenţia. Îţi legi o funie de gât. Legi celălalt capăt de un bolovan. Aşezi bolovanul pe spătarul unui scaun. Te aşezi pe acelaşi scaun, cu spatele rigid, păstrând un echilibru perfect. Înclini puţin scaunul şi bolovanul cade. Subiectul experimentului va mai trăi între trei şi cinci minute, cufundat într-un vis profund şi asfixiant. Griul se transformă în negru, bun găsit întuneric, prieten vechi! Citise despre această metodă într-un roman poliţist de Kinsey Milhone, drag lui Jonesy. Romane cu detectivi şi filme de groază; astfel de lucruri umpleau barca lui Jonesy.
    Trăgând linie, Henry înclina mai mult spre Soluţia Hemingway.
    Pete termină prima bere şi-i scoase dopul celei de-a doua, evident mai bine dispus.
    - Ce-ai înţeles din toată tărăşenia? întrebă Pete.
    Henry se simţi strigat din acel univers paralel în care trăiau cei ce voiau într-adevăr să trăiască. Cum i se întâmplase des în ultimele zile, aceste vorbe îl făcură să se simtă înfrigurat. Era important ca niciunul dintre ei să nu bănuiască nimic, dar avea impresia că Jonesy bănuia deja ceva, foarte vag însă. Poate că şi Beaver. Ei doi puteau uneori să vadă înlăuntrul omului. Pete nu avea nicio bănuială, dar le-ar putea spune ceva celorlalţi, cum ar fi cât de preocupat păruse el, ca şi când l-ar fi frământat ceva, ceva important, iar el nu-şi dorea asta.
    Aceasta avea să fie ultima excursie la Bivuac pe care ei patru - bătrâna gaşcă de pe strada Kansas - aveau s-o mai facă, iar el voia ca totul să iasă bine. Voia ca ei să rămână şocaţi când aveau să afle ştirea, până şi Jonesy, care-l citea cel mai des şi care-l citise dintotdeauna. Voia ca ei să spună că nu avuseseră nicio idee că ar fi fost ceva în neregulă cu el.
    Mai bine asta, decât să stea toţi trei într-o încăpere, cu ochii aplecaţi în pământ, neputând să se uite unul la celălalt decât în treacăt, spunându-şi că ar fi trebuit să-şi dea seama, că văzuseră semnele şi că ar fi trebuit să facă ceva. Aşa că se întoarse în acel univers paralel, simulând un interes moderat şi convingător. Cine putea face asta mai bine ca un „psihopatrician"?
    - Ce să înţeleg şi ce tărăşenie?
    Pete îşi dădu ochii peste cap.
    - Cea de la magazinul lui Gosselin, cap sec! Ce-ai înţeles din lucrurile alea despre care vorbea bătrânul Gosselin.
    - Peter, nu i se spune bătrânul Gosselin degeaba. Are peste optzeci de ani şi, dacă există un lucru de care niciodată nu duc lipsă bătrânele şi bătrânii, acela e isteria.
    Scout-ul - trecut şi el demult de prima tinereţe, avea paisprezece ani şi înaintase cu mult în cea de-a doua tură a bornei sale de kilometraj - făcu un salt peste rădăcini şi derapă imediat, cu sau fără tracţiune pe spate.
   Henry trase de volan, aproape pufnindul râsul când lui Pete i se vărsă pe jos berea şi când strigă:
    - Oau, futu-i, ai grijă!
    Henry nu mai acceleră până ce Scout-ul nu începu să se redreseze, apoi apăsă din nou pedala, în mod voit prea repede şi prea tare. Scout-ul derapă încă o dată, de data aceasta în cealaltă direcţie, şi Pete scoase încă un ţipăt.
    Henry eliberă iarăşi pedala şi Scout-ul sări la loc pe făgaşul gata săpat printre rădăcini şi continuă din nou să ruleze lin, ca montat pe nişte şine de tren.
    Un avantaj al luării hotărârii de-aţi pune capăt vieţii era, se pare, că nu te mai speriau faptele minore.
    Farurile secţionau lumina albă şi schimbătoare a zilei, plină de un miliard de fulgi dănţuitori de zăpadă, nici unul identic cu altul, dacă era să dai crezare înţelepciunii populare. Pete îşi ridică sticla de bere (nu se vărsase decât puţină) şi se şterse pe pieptul hainei.
    - Nu crezi că mergem prea repede?
    - Nici pe departe, spuse Henry, iar apoi, ca şi când derapajul nici nu avusese loc (deşi avusese) sau ca şi când nu i-ar fi întrerupt ideea (nici nu i-o întrerupse), continuă: Isteria în grup se manifestă cel mai des la bătrâni şi la tineri. E un fenomen îndelung cercetat atât în domeniul meu, cât şi în cel al sociologilor păgâni care locuiesc vizavi de mine.
    Henry se uită la vitezometru şi observă că mergea cu cincizeci şi cinci de kilometri la oră, ceea ce era, de fapt, o viteză cam mare, date fiind condiţiile. Încetini.
    - E mai bine?
    Pete aprobă din cap.
    - Să nu mă-nţelegi greşit, eşti un şofer foarte bun, dar omule, ninge. Şi mai avem şi proviziile cu noi. Îndreptă degetul mare peste umăr spre cele două pungi şi cele două cutii de pe bancheta din spate. Pe lângă chiflele pentru hotdogs, mai avem aici şi ultimele trei cutii de macaroane Kraft cu brânză. Beaver nu poate supravieţui fără chestiile astea, să ştii.
    - Ştiu, spuse Henry. Şi mie-mi plac. Îţi aminteşti ştirile despre sataniştii din statul Washington, cele apărute în presă pe la mijlocul anilor nouăzeci? Vinovaţi au fost găsiţi câţiva bătrâni care locuiau împreună cu copiii lor - într-un caz, împreună cu nepoţii lor - în două orăşele din sudul Seattle-ului. În spatele cazurilor de abuzuri sexuale din centrele de îngrijire a minorilor atât din Delaware, cât şi din California se pare că au stat nişte tinere ce lucrau acolo ca îngrijitoare cu jumătate de normă. Poate că sunt coincidenţe sau poate că acea perioadă a fost propice acestui gen de poveşti şi poate că fetele au fost cuprinse de un soi de emulaţie.
    Cât de natural îi ieşeau cuvintele de pe buze, ca şi când i-ar fi păsat ce spunea! Henry vorbea, bărbatul de lângă el asculta cu o admiraţie prostească şi niciunul dintre ei (cu siguranţă nu Pete) nu bănuia că el se gândea de fapt la puşcă, la frânghie, la ţeava de eşapament, la medicamente.
    În cap avea role întregi de bandă audio, ăsta era adevărul. Iar limba-i era casetofonul.
    - În Salem, continuă Henry, bătrânii şi tinerele şi-au unit isteria şi, voila, s-au ivit Procesele de Vrăjitoare din Salem.
    - Am văzut filmul ăsta cu Jonesy, spuse Pete. A jucat Vincent Price în el. M-a speriat de-am făcut pe mine.
    - Sunt sigur, spuse Henry şi râse.
    Pentru un moment, crezu că Pete vorbea despre Vrăjitoarele din Salem.
    - Când e cea mai propice perioadă pentru genul ăsta de idei istericoidale? Atunci când recolta se află în hambar şi când vremea s-a înăsprit, desigur - atunci e vremea istorisirilor şi a intrigilor meschine. În Wenatchee, statul Washington, se vorbeşte despre venerarea diavolului şi despre copii sacrificaţi în pădure. Iar în regiunea Jefferson, căminul unicului şi inimitabilului magazin al lui Gosselin, se vorbeşte despre lumini din cer, vânători dispăruţi şi despre desfăşurări de forţe militare în zonă. Ca să nu mai pomenim şi de chestia roşie care creşte pe copaci.
    - Nu sunt sigur în privinţa elicopterelor şi a soldaţilor, dar sunt destui cei care au văzut luminile ca să se organizeze o adunare a consiliului orăşenesc. Mi-a spus asta bătrânul Gosselin când tu căutai conservele pe rafturi. De asemenea, chiar sunt daţi dispăruţi tipii aceia din Kineo. Asta nu e isterie!
    - Am patru lucruri să-ţi spun, vorbi Henry. În primul rând, în regiunea Jefferson nu se poate ţine o adunare a consiliului orăşenesc, fiindcă nu există niciun astfel de oraş - până şi Kineo e numai un cătun izolat botezat c-un nume. În al doilea rând, adunarea va avea loc în jurul sobei bătrânului Gosselin şi, jumătate dintre cei ce vor participa vor fi atraşi mai mult de şnapsul cu mentă şi de cafeaua cu brandy.
    Pete râse pe sub mustaţă.
    - În al treilea rând, ce altceva au de făcut? Şi în al patrulea - asta îi priveşte pe vânători - probabil că s-au săturat de vânat şi au plecat acasă sau poate că s-au îmbătat şi au hotărât să-şi umple buzunarele la cel mai apropiat cazinou, cel din Carrabassett.
    - Asta crezi, hă?
    Pete părea descumpănit şi Henry simţi un imens val de afecţiune pentru el. Se întinse şi-l mângâie pe genunchi.
    - Nici o grijă, spuse el. Lumea e plină de lucruri ciudate.
    Dacă lumea ar fi fost într-adevăr plină de lucruri ciudate, Henry se îndoia că ar mai fi fost el atât de dornic s-o părăsească, dar, dacă era un lucru pe care un psihiatru îl ştia face (altceva, adică, decât să scrie reţete pentru Prozac, şi Paxil, şi Ambien), acela era să spună minciuni.
    - Mie mi se pare destul de ciudat faptul că au dispărut patru vânători deodată.
    - Chiar deloc, spuse Henry, şi râse. Dacă ar dispărea unu, ar fi dubios. Dacă ar dispărea doi, ar fi ciudat. Patru? Au plecat împreună, asta e tot.
    - Cât mai avem până la Bivuac, Henry?
    Tradusă, această întrebare ar fi sunat: Mai am timp pentru încă o bere? Henry pornise kilometrajul de la zero la magazinul lui Gosselin, un vechi obicei datând din vremea când lucra în slujba statului Massachusetts, când era plătit cu zece cenţi la un kilometru şi jumătate şi orice bacşiş care i-ar mai fi căzut de la autostopişti. Distanţa dintre magazin şi Bivuac era uşor de ţinut minte: 36 de kilometri. Kilometrajul arăta acum 21, ceea ce însemna...
    - Ai grijă! strigă Pete, iar Henry îşi îndreptă imediat privirea dincolo de parbriz.
    Scout-ul tocmai trecuse de un dâmb făcut de trunchiul acoperit cu zăpadă al unui copac răsturnat de-a latul drumului. Zăpada era aici mai mare. Henry circula cu faza lungă, astfel că văzu foarte limpede persoana care şedea în mijlocul drumului, la aproximativ treizeci de metri în faţă - o persoană îmbrăcată într-o haină groasă de lână, într-o vestă portocalie care flutura ca mantia lui Superman în vântul înteţit şi cu o căciulă rusească de blană. De căciulă fuseseră prinse panglici portocalii, care fluturau şi ele în vânt, amintindu-i lui Henry de steguleţele publicitare pe care le văzuse uneori deasupra parcurilor de maşini uzate. Tipul şedea în mijlocul drumului cu picioarele încrucişate ca un indian care vrea să fumeze pipa păcii şi nu schiţă niciun gest când îl lovi lumina farurilor.
    Preţ de o secundă, Henry îi văzu ochii; erau larg deschişi, dar nemişcaţi, atât de nemişcaţi, şi de sclipitori, şi de goi... şi se gândi: Aşa ar arăta şi ochii mei dacă nu i-aş menaja uneori.
    Nu avu timp să frâneze cu toată acea zăpadă în care se afundau roţile. Trase în schimb de volan spre dreapta şi simţi tremurai când Scout-ul ieşi din nou de pe vadul făcut între rădăcini. Mai văzu o clipă faţa albă şi nemişcată şi mai avu timp să-şi spună în gând: Măi, să fie! E-o femeie.
    O dată ieşit dintre rădăcini, Scout-ul începu imediat să derapeze. De data aceasta, Henry păstră roţile pieziş pe vadul din rădăcini ca să adâncească urmele, ambalând motorul şi ridicând o perdea de zăpadă în aer, ştiind fără să se gândească (nu avea timp de aşa ceva) că aceasta era singura scăpare a femeii din mijlocul dramului. Chiar şi-aşa, nu-şi punea mari speranţe în această manevră.
    Pete strigă şi, cu colţul ochiului, Henry îl văzu ridicându-şi palmele spre faţă într-un gest protector. Scout-ul se înclină într-o parte şi de-abia atunci îndreptă Henry roţile, încercând să controleze alunecarea măcar atât cât să n-o lovească pe femeie cu partea din spate a maşinii şi să-i zdrobească faţa. Volanul i se învârti sub mâinile înmănuşate cu o uşurinţă uluitoare.
    Pentru probabil trei secunde, Scout-ul scărpină de zăpadă Deep Cut Road-ul la un unghi de treizeci şi cinci de grade, o mişcare datorată în parte lui Henry Devlin şi în parte furtunii. Zăpada sări de sub roţi şi pluti în jurul maşinii într-o ploaie măruntă; farurile de ceaţă proiectară silueta pinilor împovăraţi de zăpadă de pe marginea drumului. Pentru trei secunde, nu mult, dar îndeajuns de mult asemeni unor reflectoare îngemănate.
    Văzu silueta trecând pe lângă ei ca şi când aceasta s-ar fi mişcat, nu ei. Femeia însă nu se clinti din loc, nici măcar atunci când marginea ruginită a barei de protecţie din spate a Scout-ului trecu la mai puţin de trei centimetri de faţa ei.
    - Te-am ratat! exultă Henry. Te-am ratat, nenorocito!
    Apoi îi scăpă şi ultimul frâu şi Scout-ul se ridică de la pământ. Se simţi o vibraţie spasmodică atunci când roţile luară din nou contact cu rădăcinile, doar că, acum, maşina stătea în sens opus direcţiei de mers. Încă mai încerca să o întoarcă pe poziţie, s-o rotească la o sută optzeci de grade - Stânga-mprejur! obişnuiau ei să strige când stăteau în şir indian în clasele primare - când maşina lovi un bolovan ascuns sub zăpadă sau poate un copac căzut la pământ, scoase o bufnitură teribilă şi se rostogoli. Mai întâi pe partea dreaptă, geamurile spărgându-se în cioburi strălucitoare, apoi pe capotă.
    O bandă a centurii de siguranţă a lui Henry cedă, izbindu-l de capotă cu umărul stâng. Se lovi cu testiculele de volan şi durerea grea ca plumbul explodă. Semnalizatorul se rupse de coapsa lui şi simţi cum începe să-i curgă imediat sângele, umezindu-i blugii. Bulionul, cum îl numea un vechi comentator de box la radio, ca şi când ai spune: „Atenţie, oameni buni, bulionul a început să curgă gârlă”.
    Pete ţipa sau striga, sau amândouă deodată.
    Pentru câteva secunde, motorul Scout-ului răsturnat continuă să meargă, apoi forţa gravitaţională îşi făcu meseria şi motorul se opri. Acum, maşina nu mai era decât o carcasă răsturnată în mijlocul drumului, cu roţile încă învârtindu-se, cu farurile încă luminând copacii plini de zăpadă din partea stângă a drumului. Unul dintre ele se stinse, dar celălalt continuă să lumineze.

                                                      2.

                          Henry discutase cu Jonesy despre accidentul lui (îl ascultase, mai bine spus; terapia era o ascultare creativă), ştia aşadar că Jonesy nu-şi amintea nimic despre impactul propriu-zis.
    Din câte-şi dădea Henry seama, el nu-şi pierdu cunoştinţa după ce se răsturnă Scout-ul, iar lanţul evenimentelor îi rămase intact în minte. Îşi amintea că bâjbâise după încuietoarea centurii de siguranţă, dorind să se elibereze cu totul din strânsoarea nenorocitei ăleia, în vreme ce Pete se văita că avea piciorul rupt, că împuţitul lui de picior era rupt. Îşi amintea flip-flop-ul egal al ştergătoarelor de parbriz şi strălucirea luminilor de bord, care acum se aflau sus şi nu jos.
    Găsi încuietoarea centurii de siguranţă, o pierdu, o găsi din nou şi o apăsă. Banda de jos a centurii îi dădu drumul din strânsoare şi el căzu strâmb pe capotă, spărgând învelişul de plastic al luminii din tavan. Pipăi cu mâna, descoperi încuietoarea uşii, n-o putut mişca din loc.
    - Piciorul meu! O, drace, împuţitu' ăsta de picior!
    - Taci odată cu el, spuse Henry. N-ai nimic la picior.
    Ca şi când ar fi ştiut el mai bine. Găsi încuietoarea uşii, trase cu forţă de ea şi nu se întâmplă nimic. Apoi îşi dădu seama de ce: stătea cu capul în jos şi trăgea în direcţia greşită. Îşi schimbă priza şi, atunci când uşa se deschise, becul dezvelit din tavan îl săgetă în ochi. Împinse portiera cu spatele mâinii, convins că nu va reuşi să facă mare lucru; cadrul probabil că se îndoise şi-ar fi norocos să o deschidă şi numai cu zece centimetri.
    Dar portiera se deschise pe jumătate cu un scrâşnet şi, dintr-o dată, simţi zăpada zbătându-i-se rece în jurul feţei şi a gâtului.
    Împinse şi mai tare portiera, sprijinindu-şi umărul şi, numai atunci când reuşi să-şi desprindă picioarele de sub volan, îşi dădu seama că maşina stătea cu roţile în sus. Execută o jumătate de salt şi, fără ştire, se trezi că se uită îndeaproape la zona sa pelviană îmbrăcată în blugi, ca şi când s-ar fi hotărât să încerce să-şi pupe boaşele pulsânde, ca să le însănătoşească.
    Diafragma i se adună şi-i deveni greu să respire.
    - Ajută-mă, Henry! Sunt înţepenit! Sunt a dracu' de-nţepenit!
    - O clipă.
    Vocea îi era lipsită de viaţă şi gâjâită, nici pe departe vocea sa obişnuită. Văzu acum partea de sus a piciorului stâng înnegrindu-se de sânge. Vântul suflând printre pini scotea un sunet de parcă ar fi fost maşina de spălat personală a lui Dumnezeu. Se prinse de stâlpul uşii, bucurându-se că-şi lăsase mănuşile pe mâini la condus, şi se trase cu toată forţa - trebuia să iasă afară, trebuia să-şi elibereze diafragma ca să poată respira.
    O clipă nu se întâmplă nimic, apoi Henry ţâşni afară ca dopul dintr-o sticlă. Rămase pentru o vreme acolo unde se afla, gâfâind şi uitându-se în sus spre perdeaua deasă de zăpadă. Nu era nimic în neregulă cu cerul acum; ar fi jurat cu mâna pe Biblie. Nu se vedeau decât burţile joase şi gri ale norilor şi căderea psihedelică de zăpadă.
   Cuprins de dureri din ce în ce mai mari, Pete îi striga numele fără odihnă.
    Henry se răsuci, se ridică în genunchi şi, când asta se desfăşură fără probleme, se ridică nesigur în picioare. Rămase locului doar o clipă, legănându-se în bătaia vântului şi aşteptând să vadă dacă-l va ţine piciorul stâng, cel sângerând, şi dacă nu-l va arunca înapoi în zăpadă. Nu se întâmplă nimic de genul acesta. Şchiopătă atunci către spatele Scout-ului răsturnat să vadă cu ce-l putea ajuta pe Pete.
    Aruncă o singură privire scurtă femeii care le pricinuise curvăsăria asta. Şedea în mijlocul drumului ca înainte, cu picioarele încrucişate, cu coapsele şi cu partea din faţă a canadianei îngheţate şi înzăpezite. Vesta îi flutura. La fel ca şi panglicile prinse de căciulă. Nu se întorsese să se uite la ei, ci se uita în gol în direcţia magazinului lui Gosselin, aşa cum se uitase când apăruseră ei de după dâmb şi o văzuseră.
    O urmă de cauciuc adâncă şi sinuoasă se apropia prin zăpadă la treizeci de centimetri de piciorul ei stâng îndoit, iar el habar nu avea, chiar nu avea nicio idee, cum de o ratase.
    - Herny! Henry, ajută-mă!
    Se grăbi, alunecând în zăpada proaspătă când ajunse lângă uşa pasagerului din dreapta. Portiera lui Pete era înţepenită, dar, când se ridică Henry în genunchi şi trase cu ambele mâini, se deschise pe jumătate. Se aplecă înăuntru, îl prinse pe Pete de umăr şi trase. Nimic.
    - Desfă-ţi centura de siguranţă, Pete.
    Pete pipăi în jur, dar nu păru s-o găsească, deşi se afla chiar în faţa lui. Mişcându-se cu grijă, fără cel mai mic sentiment de nelinişte (presupunea că e în stare de şoc), Henry desfăcu centura de siguranţă şi Pete se izbi de capotă, cu capul într-o parte. Strigă din pricina durerii şi a neprevăzutului acestei mişcări, apoi se opinti şi se târî afară prin deschizătura uşii.
    Henry îl prinse de subsuori şi-l trase către el. Se prăbuşiră amândoi în zăpadă, şi Henry fu năpădit de un sentiment de deja vu atât de puternic şi de neaşteptat, încât păru un leşin. Nu cumva se mai jucaseră ceva asemănător când fuseseră copii? Sigur că se jucaseră. Chiar în ziua în care l-au învăţat pe Duddits cum se fac îngerii de zăpadă, printre multe altele.
    Cineva începu să râdă, speriindu-l de moarte. Apoi îşi dădu seama că el râdea. Pete se ridică, cu ochii strălucindu-i din pricina sperieturii, cu partea din spate a hainei albă de zăpadă.
    - De ce dracu' râzi? Găoaza aia aproape că ne-a omorât! O să-l strâng pe puiu' ăsta de căţea de gât!
    - Nu pe pui, ci chiar pe căţea în persoană, spuse Henry.
    Râdea mai tare ca niciodată şi i se păru plauzibil ca Pete să nu fi auzit ce spusese mai înainte - mai ales că bătea şi vântul - dar nu-i păsa. Rareori se simţise atât de sublim. Pete tremura pe picioare cam aşa cum tremurase şi Henry. Henry tocmai voia să spună ceva înţelept, ceva despre cât de bine se mişcă el pentru un tip cu un picior rupt, când Pete se prăbuşi la pământ cu un ţipăt de durere.
    Henry se duse la el şi-i pipăi piciorul pe care-l ţinea întins în faţă. Părea intact, dar cine putea fi sigur prin două rânduri de haine?
    - Nu-i rupt, totuşi, spuse Pete, dar gâfâia de durere. S-a blocat, asta-i tot, ca atunci când jucam fotbal. Ea unde-i? Eşti sigur că-i femeie?
    - Da.
    Pete se ridică şi ocoli maşina, şchiopătând şi ţinându-se de genunchi. Celălalt far continua să lumineze stoic zăpada.
     - Ar fi spre binele ei să fie oloagă sau oarbă, doar atât am de spus, îi zise lui Henry. Dacă nu e nici una, nici alta, am s-o iau la şuturi în cur tot drumul înapoi până la magazinul lui Gosselin.
    Henry începu din nou să râdă. Era din cauza imaginii pe care şi-o formase în minte: Pete sărind într-un picior... apoi şutând. Ca un jucător de fotbal distrus de-a binelea.
    - Pete, să nu-i faci nimic! strigă, bănuind că tonul sever pe care probabil că-l folosise fusese anihilat de faptul că vorbea printre hohote de râs maniacal.
    - Nu-i fac nimic, decât dacă-mi adresează cuvinte grele, spuse Pete.
    Vorbele lui, aduse spre Henry de vânt, aveau un ton de fată-bătrână-ofensată, care-l făcu să râdă până şi mai puternic. Îşi dădu jos pantalonii şi izmenele şi rămase în boxeri, ca să vadă cât de rău îl rănise semnalizatorul. Era o tăietură superficială, lungă de vreo cinci centimetri, pe interiorul coapsei. Sângerase din abundenţă - încă mai mustea sânge - dar Henry nu credea că e ceva serios.
    - Ce mama dracu' credeai că faci? o certă Pete din partea cealaltă a Scout-ului, unde ştergătoarele de parbriz încă se mai mişcau de la stânga la dreapta.
    Deşi tirada lui Pete era susţinută de obscenităţi (cele mai multe în mod cert de origine beaver-iană), lui Henry tot a profesoară bătrână ofuscată îi suna, iar asta-l porni din nou pe râs şi-i ridică moralul.
    - De ce stai în mijlocu' drumului ăsta futut şi-n mijlocu' furtunii ăsteia futute de zăpadă? Eşti beată? Drogată? Ce fel de puţă-n-raţă proastă mai eşti şi tu? Hei, spune ceva! Aproape-a fost să ne-omori, pe mine şi pe pretenu' meu; ai putea cel puţin să... oooh, TRAGE-MI-O, FREDDY!
    Henry ieşi de după epava maşinii la timp să-l vadă pe Pete căzând la pământ lângă Doamna Buddha. Probabil că i se blocase iarăşi piciorul.
    Ea nu-i acordă nicio privire. Panglicile portocalii de la căciulă îi suflau spre spate. Avea faţa ridicată în bătaia furtunii. Ochii larg deschişi nu clipeau atunci când intrau în ei fulgii şi când se topeau pe suprafaţa lor caldă, vie.
    Henry simţi cum, în ciuda tuturor lucrurilor, i se stârneşte curiozitatea profesională. Peste ce dăduseră ei aici, la urma urmei?

                                                    3.

                       - Oooh, trage-mi-o din părţi, rahatu' mă-si, ce tare DOARE-n curu' naibii!
    - Te simţi bine? spuse Henry şi asta-l făcu să râdă din nou.
    Ce întrebare prostească!
    - Ţie-ţi pare că mă simt bine, cap pătrat? întrebă Pete acid, dar, când se aplecă Henry spre el, îl alungă cu fluturatul unei mâini. Na, că mă descurc, începe să mă lase, vezi ce-i cu Prinţesa Caca-n Cap. Nu face decât să şadă acolo.
    Henry se lăsă pe genunchi în faţa femeii, crispându-se de durere - îl dureau picioarele, sigur că da, dar îl durea şi umărul din pricina căzăturii pe capota maşinii, iar gâtul îi înţepenea văzând cu ochii - dar încă dând din gură.
    Femeia asta nu era deloc o domniţă la ananghie. Avea cel puţin patruzeci de ani şi era corpolentă. Deşi canadiana pe care o purta era groasă şi mai avea pe dedesubt cine ştie câte alte rânduri de haine, în regiunea pieptului se vedea o umflătură considerabilă, semn că femeia deţinea genul de sâni opulenţi pentru care se inventase operaţia de reducere a dimensiunii bustului. Părul care ieşea de sub căciula ei cu urechi nu fusese tuns într-un stil anume. Asemenea lor, şi ea purta blugi, însă o singură coapsă de-a ei era cât amândouă ale lui Henry.
    Primul cuvânt care-i veni în minte fu ţărancă - genul de femeie pe care o vezi atârnându-şi rufele la uscat în curtea plină de jucării din faţa rulotei duble în care locuieşte, în vreme ce Garth şi Shania dau din meliţă la un radio fixat într-o fereastră deschisă... sau genul de femeie care-şi face cumpărăturile la magazinul lui Gosselin. Echipamentul portocaliu sugera că s-ar fi aflat la vânătoare, dar, dacă aşa stăteau lucrurile, unde-i era puşca? Fusese acoperită deja sub zăpadă? Ochii ei larg deschişi erau de un albastru-întunecat şi extrem de goi.
    Henry căută din priviri urmele ei de paşi, dar nu văzu nimic. Vântul le ştersese, fără îndoială, dar, şi aşa, faptul era destul de straniu; la fel de bine ar fi putut cădea din cer. Henry îşi scoase o mănuşă şi pocni din degete în faţa ochilor aceia holbaţi. Clipiră. Nu era cine ştie ce, dar era mai mult decât se aşteptase el, dat fiind faptul că trecuse la câţiva centimetri de ea o camionetă de câteva tone şi nici măcar nu tresărise.
    - Hei! strigă în urechile ei. Hei, revino-ţi! Revino-ţi!
    Îşi pocni degetele din nou şi de-abia şi le simţi - când se făcuse atât de frig?
    Acum chiar că am dat de belea, gândi el.
    Femeia râgâi.
    Sunetul fu uimitor de puternic, în pofida vântului care vâjâia printre copaci, şi, înainte să fie purtat de vânt, Henry simţi un miros amar şi în acelaşi timp caustic - mirosea a spirt medicinal.
    Femeia îşi schimbă poziţia şi făcu o grimasă, apoi trase un vânt - o băşină prelungă, tremurată, care sună ca atunci când se rupe o bucată de material. Poate, gândi Henry, aşa salută localnicii. Ideea îl făcu din nou să râdă.
    - Sfinte rahat, spuse Pete, aproape suflându-i în ureche. Cred că şi-a rupt turul pantalonilor cu băşina asta. Ce-ai băut, doamnă? Antigel Prestone? Apoi, către Henry: Trebuie să fi băut ceva, pe Dumnezeul meu, şi dacă n-a băut lichid antigel, eu sunt o maimuţă.
    Henry simţi şi el mirosul de antigel. Ochii femeii se mişcară fără veste şi se fixară asupra ochilor lui Henry. Fu şocat de durerea pe care o văzu în ei.
    - Unde-i Rick? întrebă ea. Trebuie să-l găsesc pe Rick - numai el a mai rămas.
    Făcu o grimasă şi, când deschise din nou gura, Henry observă că-i lipseau mai bine de jumătate din dinţi. Cei rămaşi semănau cu nişte stâlpi într-un gard părăginit. Femeia râgâi din nou şi mirosul fu îndeajuns de puternic să-i aducă lacrimi în ochi lui Henry.
    - O, sfinte Cristoase! aproape că strigă Pete. Ce-i stricat în ea?
    - Nu ştiu, spuse Henry.
    Singurele lucruri pe care le ştia erau că ochii femeii se goliseră din nou de viaţă şi că dăduseră de belea. Să fi fost singur, s-ar fi aşezat lângă femeie şi ar fi prins-o pe după umeri - o soluţie mult mai interesantă şi mai originală decât Soluţia Hemingway. Dar trebuia să se gândească şi la Pete - Pete nici măcar nu trecuse prin prima cură de dezalcoolizare, deşi aceasta se afla cu siguranţă pe lista sa de aşteptare.
    Şi, pe lângă asta, mai era şi curios.

                                                           4.

                           Pete şedea în zăpadă, masându-şi din nou genunchiul, uitându-se la Henry, aşteptând ca el să facă ceva, ceea ce era destul de firesc, având în vedere că el fusese întotdeauna omul cu ideile din cvartetul lor.
    Nu avuseseră un conducător, dar Henry se apropiase cel mai mult de acest concept. Lucrurile stătuseră aşa chiar şi în şcoala primară.
    Femeia, între timp, nu se uita la nimeni, se holba doar iarăşi în ninsoare.
    Linişteşte-te, gândi Henry. Inspiră adânc şi linişteşte-te. Inspiră, ţinu aerul în plămâni, apoi îl lăsă să iasă. Mai bine. Un pic mai bine. Aşa, ce se întâmpla cu doamna asta? Nu conta de unde venise, ce căuta aici sau de ce mirosea a lichid antigel când râgâia. Ce se întâmpla cu ea acum? - asta conta. Era în stare de şoc, evident. Un şoc atât de profund, că semăna cu catatonia - dovadă acestui lucru stătea faptul că nici măcar nu tresărise când Scout-ul trecuse la centimetru pe lângă ea. Şi, totuşi, nu se retrăsese atât de adânc în ea încât numai cu ajutorul unui tratament medical s-o poţi aduce înapoi; reacţionase la pocnetul degetelor şi mai şi vorbise. Întrebase de cineva cu numele de Rick.
    - Henry...
    - Taci o clipă.
    Îşi scoase iarăşi mănuşile, îşi ridică palmele în faţa ochilor ei şi le lovi una de cealaltă. Sunetul i se păru slab în comparaţie cu vâjâitul egal al vântului printre copaci, dar femeia clipi din nou.
    - Ridică-te în picioare!
    Henry o prinse de mâinile înmănuşate şi, faptul că degetele ei se contractară reflex în jurul propriilor sale mâini, îi dădu speranţe. Se aplecă înainte, aproape de faţa ei, şi simţi mirosul acela de eter. Nimeni care mirosea aşa nu putea să se simtă prea bine.
    - În picioare, sus! O dată cu mine! La trei! Unu, doi, trei!
    Se ridică, ţinând-o de mâini. Se ridică şi ea. Genunchii îi pocniră şi râgâi din nou. Trase şi un alt vânt. Căciula i se strâmbă pe cap, acoperindu-i un ochi. Când ea nu făcu nicio mişcare s-o îndrepte, Henry spuse:
    - Aranjează-i căciula.
    - Hă?
    Şi Pete se ridicase în picioare, deşi nu părea prea sigur pe picioarele lui.
    - Nu vreau s-o scap. Aranjează-i căciula, ridică-i-o de pe ochi. Cu mare grijă,
    Pete se întinse şi-i îndreptă căciula.
    Femeia se adună puţin de stomac, făcu o grimasă, se băşi.
    - Mulţumesc tuturor, spuse Pete ironic. Aţi fost un public minunat, noapte bună.
    Henry o simţi cum se lasă din genunchi şi-şi întări priza.
    - Umblă! strigă el, apropiindu-se iarăşi de faţa ei. Umblă o dată cu mine! La trei! Unu, doi, trei!
    Începu să umble, cu spatele către capota din faţă a Scout-ului. Se uita acum la el, iar el îi susţinu privirea. Fără să întoarcă ochii spre Pete - nu voia să rişte s-o scape - spuse:
    - Ia-mă de curea. Condu-mă.
    - Unde?
    - De partea cealaltă a maşinii.
    - Nu sunt sigur că pot să...
    - Trebuie să poţi, Pete.
    Fă-o odată! Preţ de o clipă nu se întâmplă nimic, apoi simţi mâna lui Pete intrându-i sub haină, bâjbâind, apoi prinzându-l de curea. Se împleticiră într-un ciudat şir indian de cealaltă parte a drumului, trecând prin spotul luminos al singurului far rămas intact. De cealaltă parte a maşinii răsturnate erau, cel puţin, păziţi de vânt, şi asta era bine.
    Femeia îşi trase brusc mâinile din mâinile lui Henry şi se aplecă în faţă cu gura deschisă.
    Henry făcu un pas în spate, nedorind să fie stropit când femeia avea să vomite... dar, în loc să vomite, ea râgâi, cel mai puternic râgâit pe care-l auzise până atunci.
    Apoi, încă stând aplecată, trase un alt vânt. Sunetul nu se asemănă cu nimic din ce auzise Henry până atunci, iar el credea că auzise în saloanele de spital din vestul Massachusetts-ului tot ce se putea auzi în materie de pârţuri. Se ţinu, totuşi, în picioare, fornăind pe nas ca un cal.
    - Henry, spuse Pete. Vocea-i era răguşită din cauza terorii, a uimirii sau a amândurora. Dumnezeule priveşte.
    Se uita spre cer cu gura larg deschisă.
    Henry îi urmă traiectoria privirii şi nu-i veni să creadă ce văzu. Cercuri strălucitoare de lumină, nouă sau zece la număr, se plimbau încet de-a lungul şi de-a latul norilor joşi. Henry trebui să strângă din ochi ca să se poată uita la ele. Gândul îi zbură imediat la reflectoarele care împung cerul la Hollywood, la premierele filmelor, dar, desigur, astfel de lumini nu se găseau aici în pădure şi, chiar dacă s-ar găsi, ar fi văzut prin perdeaua de zăpadă spotul care le proiecta. Orice ar fi fost ceea ce proiecta aceste lumini, se afla fie deasupra norilor, fie chiar în nori, în nici un caz sub ei. Se mişcau înainte şi înapoi, aparent fără logică, iar Henry simţi imediat cum îl invadează un val de teroare atavică... doar că, de fapt, părea că aceasta se ridica de undeva din interiorul lui, de undeva din adâncurile lui.
    Dintr-odată, coloana vertebrală i se transformă într-un sloi de gheaţă.
    - Ce-s astea? întrebă Pete, aproape tânguit. Cristoase, Henry, ce-s astea?
    - Nu...
    Femeia se uită în sus, văzu luminile jucăuşe şi începu să ţipe. Uimitor de puternice acele ţipete şi atât de grevate de teroare, încât îl făcură pe Henry să vrea să ţipe şi el.
    - S-au întors! ţipă ea. S-au întors! S-au întors!
    Apoi îşi acoperi ochii şi-şi sprijini capul de roata din faţă a Scout-ului răsturnat. Încetă să mai ţipe şi începu să geamă, ca un animal prins în capcană care nu mai nutreşte nici o speranţă de-a fi liber din nou.

                                                    5.

                             Pentru o indefinită perioadă de timp (probabil pentru mai puţin de cinci minute, deşi păru mai mult) priviră acele lumini sclipitoare alergând de-a lungul şi de-a latul cerului - rotindu-se, alunecând, balansându-se de la stânga la dreapta, părând că se urmăresc una pe cealaltă.
    La un moment dat, Henry observă că nu erau decât cinci lumini, nu zece sau mai multe, şi că, după o vreme, nu mai rămaseră decât trei.
    Lângă el, femeia cu capul proptit de roată se băşi iar.
    Atunci îşi dădu Henry seama că se aflau în mijlocul sălbăticiei, că se uitau prostraţi la un fenomen celest generat probabil de furtuna de zăpadă, fenomen care, deşi foarte interesant, nu-i ajuta aproape cu nimic să ajungă la un loc uscat şi cald. Îşi amintea cu claritate cifrele de pe borna de kilometraj: 21.
    Se aflau aşadar la mai puţin de cincisprezece kilometri de Bivuac, un drum obositor şi în condiţiile cele mai bune, iar ei nu făceau altceva decât să stea pe loc în mijlocul unei furtuni la doi paşi de-a se transforma în viscol.
    Pe lângă asta, gândi el, eu sunt singurul care poate umbla.
...........................................................................................