9-13
Barbara răspunse la cel de al cincilea apel, tocmai când Joe începea să dispere.- Eu sunt, Joe Carpenter, spuse el.
- Tocmai...
Înainte ca Barbara să apuce să spună ceva ce ar fi putut da la iveală dezvăluirile pe care i le făcuse ea, Joe spuse:
- Ascultă, voiam să-ți mulțumesc din nou pentru că m-ai dus la locul accidentului. N-a fost ușor, dar trebuia să fac asta, trebuia să văd, ca să pot avea parte cândva de liniște sufletească. Iartă-mă dacă te-am pisat să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat cu avionul acela. Cred că eram într-o stare de nebunie. În ultimul timp s-au petrecut tot felul de lucruri ciudate și imaginația mea a luat-o razna. Ai avu dreptate când ai spus că de obicei lucrurile sunt exact așa cum par a fi. E greu de acceptat că îți poți pierde familia într-un incident stupid - accident, defecțiune tehnică, eroare umană sau ce-o fi fost. Simți pur și simplu nevoia să fi fost altceva, mult mai semnificativ decât un accident, pentru că... ei bine, pentru că ei erau importani pentru tine. Înțelegi? Îți închipui că trebuie să fie niște ticăloși pe undeva, că nu poate fi de vină numai soarta, pentru că Dumnezeu n-ar lăsa să se întâmple așa ceva. Dar tu m-ai pus pe gânduri când ai spus că numai în filme există asemenea ticăloși. Dacă vreau să depășesc acească criză, va trebui să accept că se întâmplă astfel de lucruri și că nu e nimeni de vină. Viața este un risc, nu? Dumnezeu permite să moară oameni nevinovați, să moară copii. E simplu.
Joe era încordat, așteptând să audă ce va spune ea, să vadă dacă ea înțelesese mesajul important pe care se străduia să-l transmită indirect.
După o scurtă ezitare, Barbara spuse:
- Sper să-ți găsești liniștea, Joe, sper din tot sufletul. Ai avut nevoie de mult curaj ca să te duci acolo, chiar la locul impactului cu solul. Și îți trebuie mult curaj ca să accepți adevărul că până la urmă nu e nimeni de vină. Atâta timp cât te agăți de ideea că există un vinovat, o persoană care trebuie adusă în fața justiției... ei bine, în acest caz te va chinui gândul răzbunării și nu te vei vindeca.
Înțelesese.
Joe închise ochii și încercă să-și domolească nervozitatea.
- Trăim... trăim vremuri stranii. E ușor să crezi în conspirații vaste, spuse.
- E mai ușor decât să înfrunți adevăruri dure. Tu nu ești de fapt în conflict cu piloții sau cu echipa de mecanici. Nici cu controlorii de trafic sau cu constructorii avionului. Tu ești de fapt în conflict cu Dumnezeu.
- Un conflict în care nu pot învinge, spuse el deschizând ochii.
În fața standului de ziare, povestitorul și susținătorul echipei Dodgers își terminară conversația. Povestitorul plecă.
- Nu trebuie să înțelegem de ce, spuse Barbara. Trebuie doar să credem că există rațiune. Dacă nu poți învăța să accepți asta, s-ar putea într-adevăr să nu-ți afli liniștea. Ești un om tare cumsecade, Joe. Nu meriți să te chinui atât. O să mă rog pentru tine.
- Mulțumesc, Barbara. Mulțumesc pentru tot.
- Succes, Joe.
Era cât pe-aci să-i ureze și el succes, dar acest cuvânt putea fi un pont pentru cei care ascultau. De aceea spuse doar:
- La revedere.
Închise apoi telefonul, încă încordat.
Prin simplul fapt că fusese în Colorado, aflase că Nina supraviețuise, printr-o minune. Era dispus să-și asume responsabilitatea morală pentru o sută de morți, în schimbul speranței de a o revedea pe ea.
Era conștient cât de monstruos este să considere viața fiicei sale mai prețioasă decât viețile a o sută de necunoscuți - sau două sute, sau o mie. Nu-i păsa.
Ar fi fost în stare să ucidă ca s-o salveze pe ea, dacă ar fi fost nevoit să ajungă în această situație extremă. Ar ucide pe oricine i-ar sta în cale. Oricâți.
Joe părăsi telefoanele publice și se îndreptă prin sala aeroportului spre ieșire. Când ajunse la capul scărilor rulante, simți nevoia să privească în urmă.
Susținătorul echipei Dodgers îl urmărea la o distanță discretă, mascat perfect de banalitatea îmbrăcăminții și comportamentul său. Se strecura prin mulțime cu atâta îndemânare, încât nu sărea în ochi mai mult decât un fir de ață într-o țesătură cu mai multe culori.
Coborând scara spre parterul aeroportului, Joe nu mai privi în urmă. Ori susținătorul echipei Dodgers era tot pe urmele lui, ori îl predase pe Joe unui alt agent, așa cum făcuse povestitorul.
Ținând seama de extraordinarele lor resurse, aveau probabil un contingent substanțial de oameni al aeroport. Nu putea scăpa de ei acolo.
Avea la dispoziție exact o oră până la întâlnirea cu Demi, care, spera el, îl va duce la Rose Tucker. Dacă nu va reuși să ajungă la timp la întâlnire, nu va mai putea restabili legătura cu femeia aceea.
Ceasul lui de mână părea să ticăie la fel de tare ca un pendul.
Găsi Honda acolo unde o lăsase.
Deși în garaj erau majoritare automobilele, trei camionete - niciuna albă - și un vechi minibus Volkswagen cu perdele la ferestre și o furgonetă cu copertină erau parcate suficient de aproape de el pentru a servi drept posturi de supraveghere. Nu le dădu prea mare atenție.
Deschise repede portbagajul mașinii și foloșindu-și corpul pentru a bloca perspectiva unui eventual privitor, scotoci repede după banii ascunși în roata de rezervă.
Luase două mii cu el în Colorado, dar lăsase majoritatea bancnotelor în Honda. Se temea să nu fi dispărut plicul cu însemnele băncii, dar era acolo unde-l lăsase.
Strecură plicul sub banda din talie a blugilor. Se gândi să ia cu el și mica valiză, dar dacă o muta pe scaunul din față, cei care-l urmăreau n-ar mai fi păcăliți de mica înscenare pe care le-o pregătea.
Așezat pe scaunul șoferului, scoase plicul de la talie, îl deschise și vârî teancurile de câte o sută de dolari în diverse buzunare ale sacoului de catifea reiată. Împături plicul gol și-l băgă într-un compartiment al bordului.
Când dădu în spate ca să iasă din locul de parcare și apoi porni, niciunul dintre vehiculele suspecte nu-l urmări imediat. Nu aveau nevoie să se grăbească.
Ascuns undeva pe caroseria Hondei, un alt transmițător emitea echipei de supraveghere un semnal care făcea inutil un contact vizual permanent.
Plecând de la aeroport, menținu viteza puțin sub limita admisă și nu făcu niciun efort să prindă semafoarele pe verde când apărea culoarea galben în fața lui. Nu voia să se îndepărteze prea mult de urmăritorii lui.
La fiecare intersecție dintr-un aglomerat cartier comercial, căuta un loc de retragere care ar fi servit scopului său.
Căznindu-se să vadă prin luciul geamului, Joe era cât pe-aci să nu acorde destulă atenție firmei de mașini la mâna a doua, Vânzări Auto Gem Fittich. Duminica era zi de cumpărat mașini și terenul era deschis, deși probabil nu pentru mult timp.
Dându-și seama că este exact ce-i trebuia, Joe trase lângă trotuarul din dreapta și se opri la jumătate de cvartal de terenul firmei.
Se afla în fața unui atelier de reparații la sistemul de transmisie. Din fericire, atelierul era închis; Joe n-avea chef să-i sară în ajutor vreun mecanic generos.
Opri motorul și coborî din Honda.
Furgoneta cu copertină nu se zărea încă pe strada din spatele lui.
Se duse repede spre partea din față a mașinii și deschise capota.
Honda nu-i mai era de folos. De data asta, ascunseseră probabil atât de bine transmițătorul încât îi vor trebui câteva ceasuri ca să-l găsească.
Nu putea să meargă cu ea la Westwood și să-i ducă la Rose, dar nu putea nici s-o abandoneze pur și simplu, pentru că ei și-ar da seama că îi reperase.
Trebuia să se lepede în așa fel de Honda, încât să nu pară a fi un act de sabotaj, ci o defecțiune tehnică autentică. În cele din urmă, cei care-l urmăreau vor deschide capota și, dacă vor descoperi lipsa unor bujii sau un capac de delco desfăcut, își vor da seama că au fost păcăliți.
În acest caz, Barbara Chirstman ar fi în pericol mai mare ca oricând.
Își vor da seama că Joe îl recunoscuse pe povestitor la aeroport, știa că îl urmărise în Colorado - și că tot ce-i spusese Barbarei la telefon avea scopul de a o avertiza pe ea și de a-i convinge pe ei că ea nu-i spusese lui nimic important, când, de fapt, ea îi spusese totul.
Deconectă cu grijă modulul de control al aprinderii, dar îl lăsă să stea lejer în cutia lui. La o cercetare grăbită nu se va observa că era desprins.
Chiar dacă mai târziu vor căuta până vor descoperi care este problema, mai mult ca posibil vor presupune că modulul se desprinsese singur și nu că Joe umblase la el. Cel puțin vor rămâne cu o oarecare îndoială, Barbara fiind astfel protejată.
Furgoneta cu copertină trecu pe lângă el.
Nu se uită direct la ea, dar o recunoscu cu coada ochiului.
Un minut, două, se prefăcu că studiază diverse piese la motor. Mai împungea câte une, mai răsucea alta, se scărpina în cap.
Lăsând capota deschisă, se urcă din nou la volan și încercă să pornească motorul, dar, desigur, nu avu noroc.
Coborî din mașină și se duse să se uite din nou la motor.
Zări la marginea câmpului său vizual că furgoneta virase la prima intersecție. Se oprise în parcarea unei clădiri industriale pustii, având pe fațadă pancarta „De vânzare.”
Joe mai studie un minut motorul, înjurând energic și pitoresc, în eventualitatea că îl urmăreau cu microfoane direcționale.
În cele din urmă, trânti la loc capota și se uită îngrijorat la ceas. Rămase pe loc un moment, indecis. Își consultă din nou ceasul și spuse: „Fir-ar să fie!”
Ieși înapoi pe stradă, în direcția din care venise. Când ajunse la terenul cu mașini la mâna a doua, ezită de ochii lor, apoi se duse drept spre biroul de vânzări.
Biroul se afla într-o clădire mică din prefabricate, zugrăvită în galben mărginit cu roșu. Prin fereastra mare, Joe zări un bărbat tolănit pe un balansoar, cu picioarele încălțate în espadrile proptite pe birou, care se uita la un mic televizor.
Când urcă cele două trepte și intră pe ușa deschisă, auzi un reporter sportiv comentând un meci de base-ball.
Joe se așteptase să găsească acolo praf, harababură și o atmosferă de calmă disperare, dar totul era curat și bine îngrijit.
Vânzătorul, în vârstă de patruzeci și ceva de ani, avea o mină veselă, părul blond și era îmbrăcat cu pantaloni de doc cafenii și o cămașă sport galbenă. Își coborî picioarele de pe birou, se ridică de pe scaun și îi întinse mâna.
- Salut! Nu v-am auzit venind cu mașina. Numele meu este Gem Fittich.
Joe îi strânse mâna și îi spuse:
- Joe Carpenter. Am nevoie de o mașină.
- Ai nimerit exact în locul potrivit.
Fittich întinse mâna spre televizorul portabil de pe birou.
- Nu-i nevoie să-l stingi, spuse Joe.
- Dacă îi susții, nu-i bine să vezi partida asta. Mănâncă bătaie.
În clipa aceea, atelierul de reparații ale sistemelor de transmisie îi ascundea de echipa de supraveghere. Dar dacă furgoneta apărea peste drum, după cum se aștepta Joe, și dacă microfoanele direcționale erau orientate spre fereastră, era nevoie de sunetul meciului de base-ball pentru a le acoperi glasurile.
Plasându-se în așa fel încât să poată vorbi cu Fittich și să vadă dincolo de el terenul cu mașini și strada, Joe spuse:
- Cât costă cea mai ieftină jucărie pe patru roți în stare de funcționare?
- La prețurile mele, ai marfă de calitate fără să te mai gândești la...
- S-a făcut, spuse Joe, scoțând câteva teancuri de o sută dintr-un buzunar al sacoului. În funcție de cum se comportă la o scurtă probă, o să cumpăr cea mai ieftină mașină pe care o ai în clipa asta, cu toți banii jos și fără nicio garanție.
Pe Fittich îl îmbiau banii scoși la vedere.
- Păi am pentru tine un Subaru. A ieșit de mult din fabrică sărmanul, dar mai are viață în el. Nu are aer condiționat și nici radio...
- Cât vrei pe el?
- Păi i-am făcut niște reparații și am stabilit prețul la două mii o sută cincizeci, dar ți-l las la o mie nouă sute șaptezeci și cinci. Este...
Joe se gândise să-i ofere mai puțin, dar fiecare minut conta și având în vedere ce avea de gând să-lroage pe Fittich, trase concluzia că nu se cuvenea să se tocmească. Îl întrerupse pe vânzător spunând:
- Bine, îl iau.
După o zi care-l dezamăgise prin lentoarea negoțului cu cai putere, Gem Fittich era clar sfâșiat între bucuria unei posibile vânzări și neliniștea produsă de modul în care ajunseseră la o înțelegere. Îi mirosea a ceva necurat.
- Nu vrei să faci o probă?
Punând două mii de dolari pe biroul lui Fittich, Joe spuse:
- Exact asta vreau să fac. Singur.
Peste drum, un bărbat înalt apăru, pe jos, din direcția de unde era parcată furgoneta. Se opri la umbra refugiului unei stații de autobuz. Dacă s-ar fi așezat pe banca din refugiu, n-ar fi văzut biroul de vânzări din cauza produselor parcate în față.
- Singur? se miră Fittich.
- Ți-am pus toată suma pe masă, spuse Joe.
Scoase din portofel permisul de conducere și i-l întinse lui Fittich.
- Văd că ai un xerox. Fă-mi o copie.
Tipul din stația de autobuz era îmbrăcat cu o cămașă cu mâneci scurte și pantaloni de doc și nu avea nimic în mână. Deci nu era dotat cu un mecanism de ascultare de mare putere la distanță; doar supravehgea.
Fittich urmări direcția privirii lui Joe și spuse:
- În ce bucluc o să intru?
Joe întâlni privirea vânzătorului.
- În niciun bucluc. Ești nevinovat. Îți faci meseria.
- De ce te interesează tipul din stația de autobuz?
- Nu mă interesează. E un tip oarecare.
Fittich nu se lăsă păcălit.
- Dacă vrei într-adevăr să cumperi și să nu faci doar o probă de mașină, trebuie să completăm formulare oficiale, să stabilim o taxă de vânzare, să respectăm procedurile legale.
- Dar imediat o probă de mașină, spuse Joe.
Se uită la ceas. Nu se mai prefăcea că era îngrijorat în privința orei, chiar era.
- Bine, ascultă, domnule Fittich, să terminăm cu tâmpeniile. N-am timp de pierdut. Va fi pentru dumneata chiar mai avantajos decât o vânzare, pentru că iată ce se va întâmpla. Dumneata iei banii și îi înfunzi cât mai adânc într-un sertar al biroului. Nimeni nu trebuie să afle vreodată că eu ți i-am dat. O să plec cu Subaru acolo unde trebuie să mă duc, adică până în cartierul de vest. Aș lua mașina mea, dar au instalat în ea un mecanism de urmărire și nu vreau să fiu urmărit. Voi abandona Subaru într-o zonă sigură și o să te sun mâine să-ți spun unde e. Ți-l iei înapoi și vei rămâne cu două mii de dolari fără impozit pentru că ai închiriat cea mai ieftină mașină pentru o zi. Cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla este să nu te sun. Oricum rămâi cu banii și cu o declarație de furt.
Fittich răsuci pe toate părțile permisul de conducere.
- N-o să mă întrebe nimeni de ce te-am lăsat să faci o probă singur, chiar și cu o copie a permisului de conducere?
- Tipul mi s-a părut cinstit, îi sugeră Joe lui Fittich ce urma să spună, Pe permisul de conducere era fotografia lui Și nu puteam să plec, pentru că așteptam să mă sune un tip care trecuse pe aici și spusese că s-ar putea să cumpere cea mai bună fierătanie pe care o am. N-am vrut să risc să pierd o asemenea ocazie.
- Te-ai gândit la toate, spuse Fittich.
Atitudinea lui se schimbă. Vânzătorul indolent și zâmbăreț se transformă într-o cristalidă din care se ivea un alt Gem Fittich, o variantă cu mai multe unghiuri și cu margini mai dure.
Se duse spre xerox și îi dădu drumul.
Cu toate acestea, Joe simți că Fittich încă nu se hotărâse.
- Adevărul este, domnule Fittich, că în cazul în care ar veni aici și te-ar lua la întrebări, nu ți-ar putea face nimic - și nu s-ar deranja să facă nimic.
- Te ocupi cu trafic de droguri? întrebă sec Fittich.
- Nu.
- Fiindcă îi urăsc pe cei care vând droguri.
- Și eu.
- Îi nenorocesc pe copiii noștri, distrug ce-a mai rămas din țara asta.
- Sunt absolut de acord.
- Nu că ar mai fi rămas mare lucru.
Fittich se uită pe fereastră la bărbatul din stația de autobuz.
- Sunt polițiști?
- Nu chiar.
- Fiindcă eu țin cu polițiștii. Au multă treabă de făcut în zilele noastre, încercând să apere legea când cei mai mari criminali se află chiar printre aleșii noștri.
Joe clătină din cap.
- De polițiștii ăștia n-ai auzit niciodată.
Fittich chibzui câteva clipe, apoi spuse:
- Mi-ai dat un răspuns cinstit.
- Sunt cât se poate de sincer cu dumneata. Dar mă grăbesc. Ei cred probabil că am venit aici ca să chem un mecanic sau o mașină care să mă remorcheze, ceva în genul ăsta. Dacă îmi dai Subaru, trebuie să mi-l dai imediat, înainte ca ei să mă poată împiedica să fac ceea ce vreau să fac.
După ce se uită pe geam și spre stația de autobuz de peste drum, Fittich întrebă:
- Sunt de la guvern?
- În ce privește intențiile și scopul lor, da.
- Știi de ce este tot mai gravă problema drogurilor? spuse Fittich. Pentru că jumătate din politicienii de acum sunt plătiți ca să-nchidă ochii și să-i ia naiba că o parte din ticăloșii ăștia consumă și ei droguri, așa că puțin le pasă.
Joe nu spuse nimic, de teamă să nu o dea în bară. Nu cunoștea cauza furiei lui Fittich împotriva autorităților. Putea foarte ușor să spună ceea ce nu se cuvenea și în felul acesta să nu mai fie considerat ca unul care gândește la fel, ci exact ca adversarul.
Încruntându-se, Gem făcu o copie xerox a permisului de conducere. Îi înapoie permisul tras în plastic lui Joe, care îl băgă în portofel.
Fittich se întoarse la birou și se uită la bani. Părea tulburat de perspectiva unei colaborări - nu fiindcă i-ar fi fost teamă că o să intre în bucluc, ci fiindcă îl preocupau de fapt implicațiile morale. În cele din urmă, oftă, deschise un sertar și băgă în el cele două miare.
Dintr-un alt sertar scoase o legătură de chei, pe care i-o întinse lui Joe.
Acesta o luă, recunoscător și spuse:
- Unde e?
Fittich arătă spre mașină prin geam.
- După o jumătate deoră va trebui probabil să sun la poliție ca să raportez furtul mașinii, ca să am acoperire.
- Înțeleg. Dacă am noroc, până atunci voi fi acolo unde vreau să ajung.
- Nu-ți face griji, oricum n-o să vină după tine. Poți s-o folosești și o săptămână și n-o să te prindă.
- O să te sun, domnule Fittich, ca să-ți spun locul exact unde am lăsat-o.
- Sper.
Când Joe ajunse la ușa deschisă, Fittich spuse:
- Domnule Carpenter, crezi în sfârșitul tuturor lucrurilor?
Acest Gem Fittich care se ivise din cristalida unui vânzător veselnu era doar mai dur și mai neliniștit: avea și niște ochi speciali - ochi deosebiți de cei pe care-i avusese până atunci, în care se citea nu furia, ci o demobilizatoare înclinație spre meditație.
- Sfârșitul vremurilor în zilele noastre, sfârșitul acestei porcării de lume pe care am creat-o, care va fi strânsă și aruncată ca un covor vechi, ros de molii.
- Presupun că va trebui să se sfârșească într-o bună zi, spuse Joe.
- Nu într-o bună zi. În curând. Nu ți se pare că binele și răul s-au întors de-a-ndoaselea, că nici măcar nu mai știm să le deosebim?
- Ba da.
- Nu te trezești uneori în toiul nopții cu senzația că se apropie sfârșitul? Ca un val de flux, înalt de o mie de kilometri, înălțându-se deasupra noastră, mai întunecat decât noaptea și rece, care se va sparge peste noi și ne va mătura pe toți?
- Ba da, rosti Joe încet și sincer. Da, am avut deseori această senzație în toiul nopții.
Totuși, valul tsunami care-l amenința pe Joe în orele târzii era de natură exclusiv personală: pierderea familiei sale, valul întunecat care se înălța atât de sus, încât acoperea stelele, împiedicându-l să vadă viitorul. Tânjise adesea să fie măturat de el.
Simțea că Fittich, copleșit de cine știe ce profundă istovire morală, tânjea și el după o apocalipsă izbăvitoare. Joe era neliniștit și surprins să descopere că împărțea această tristețe cu vânzătorul de mașini.
- Sunt vremuri ciudate, spuse Fittich, „vremuri stranii”, cum îi spusese Joe Barbarei cu puțin timp în urmă. Mă sperie.
Se duse la scaunul lui, își puse picioarele pe birou și își propti privirea pe meciul de la televizor.
- Hai, du-te acum.
Simțind cum i se încrețește pielea pe ceafă ca o hârtie creponată, Joe ieși îndreptându-se spre Subarul galben.
Peste drum, bărbatul din stația de autobuz se uita nerăbdător în dreapta și-n stânga, ca și cum ar fi fost nemulțumit de nepunctualitatea transportului în comun.
Motorul Subarului porni imediat, dar părea cam firav. Volanul vibra ușor. Tapițeria era uzată și solvenții cu miros de pin nu prea mascau mirosul de trabuc care pătrunsese de-a lungul anilor în vinilin și în preșuri.
Fără să se uite la bărbatul din refugiul stației de autobuz, Joe ieși din terenul de mașini vechi. Coti la dreapta și o luăpe stradă prin fața Hondei abandonate.
Furgoneta cu copertină era încă parcată în fața clădirii industriale neocupate.
Când Joe ajunse la prima intersecție, nicio mașină nu-i încrucișă drumul. Încetini, nu se opri de tot și apăsă mai tare pe accelerator.
În oglinda retrovizoare îl văzu pe bărbatul din stația de autobuz grăbindu-se spre furgonetă, care deja dădea înapoi ca să intre pe stradă.
Fără transmițătorul care-i ghida, vor trebuie să mențină contactul vizual, riscând să-l urmărească suficient de aproape ca să-și dea în vileag acoperirea - de care credeau că încă beneficiază.
După vreo șase kilometri, Joe scăpă de ei la o intersecție mare, când trecu în viteză pe galben la semaforul care se făcea roșu. Când furgoneta încercă să-l urmeze, o opri traficul care porni.
Chiar și prin zăngăneala și uruiala motorului rablei de Subaru, Joe auzi scrâșnetul frânelor lor în clipa când se opriră ca să evite o coliziune.
Douăzeci de minute mai târziu, Joe abandonă Subarul pe Hilgarde Street lângă campusul UCLA, cât mai departe de adresa la care urma s-o întâlnească pe Demi.
Merse repede spre Westwood Boulevard, străduindu-se să n-o ia la fugă, ca să nu atragă atenția asupra lui.
Localul pentru cei cu gusturi rafinate era aglomerat. Dinspre ușa deschisă veneau aromele delicioase ale unor mâncăruri exotice și acordurile unui chitarist singuratic care interpreta o melodie New Age, lină și odihnitoare, deși temele se repetau la nesfârșit.
Joe intenționa să cerceteze locul de întâlnire de peste drum de la o distanță de câteva clădiri, dar sosise prea târziu. La șase fără două minute, se afla în fața localului, după cum fusese instruit, la intrarea indicată, așteptând să fie contactat.
Peste zgomotul traficului de pe stradă și al chitarei, auzi un fel de clinchet, fără nicio melodie. Era un sunet care-l alarmă imediat, din motive inexplicabile și căută nervos sursa sa în jur.
Deasupra ușii erau atârnați clopoței mișcați de vânt, alcătuiți din cel puțin douăzeci de linguri de diverse dimensiuni și materiale. Se loveau unul de celălalt în adierea ușoară a brizei.
Aidoma unui tovarăș de joacă din copilărie, amintirile îl ispiteau dintr-o ascunzătoare în alta, atrăgându-l spre o grădină deasă a trecutului, împestrițată cu umbre și lumini. Apoi își aminti brusc de rastelul cu oale și tigăi de alamă din bucătăria soților Delmann.
Întorcându-se din dormitorul lui Charlie Delmann, când auzise strigătul Lisei, Joe auzise vasele de gătit clincănind și zăngănind ușor în timp ce străbătea în fugă holul de la parter. Când intrase în bucătărie, văzuse oalele și tigăile legănându-se ca niște pendule în cârligele de care atârnau.
Când ajunsese la Lisa și văzuse cadavrul Georginei zăcând pe pardoseală, clinchetul vaselor încetase deja. Dar ce oare le pusese în mișcare? Lisa și Georgina erau la celălalt capăt al vastei încăperi și nu în preajma vaselor care se clătinaseră.
Muzica de alămuri era la fel de importantă ca și cifrele verzi care clipeau pe ceasul digital de pe noptiera lui Charlie Delmann, ca și înălțarea flăcăruilor din cele trei lămpi cu gaz de pe masa din bucătărie.
Avea senzația că adevărul bătea tare în coaja oului ignoranței sale, gata s-o spargă.
Își ținu răsuflarea, căutând în minte legătura care-i scăpa și care putea lămuri toate aceste lucruri, dar își dădu seama că adevărul acesta se retrăgea în fața lui. Se căzni să-l aducă înapoi. Dar dintr-o dată, dispăru.
Poate niciunul dintre acele lucruri nu era important: nici lămpile cu gaz, nici ceasul digital, nici vasele clincănitoare.
Pe trotuar își făcu apariția un copil negru înalt, de vârsta unui licean, îmbrăcat cu șort și un triou cu sigla UCLA, alunecând pe patine cu rotile.
Chinuindu-se să dezlege mistere ce poate că nu erau deloc mistere, Joe nu-i dădu prea multă atenție, până ce puștiul puse frână în fața lui și îi întinse un telefon celular.
- O să ai nevoie de el, spuse patinatorul cu o voce de bas care ar fi fost o mină de aur pentru o formație de doo-wop din anii cincizeci.
Înainte de a apuca Joe să reacționeze, patinatorul se îndepărtă rapid încordându-și puternic mușchii picioarelor.
Telefonul sună în mâna lui Joe.
Cercetă strada cu privirea, în căutarea unui post de supraveghere din care putea fi urmărit, dar acesta nu era vizibil.
Telefonul sună din nou și el răspunse.
- Da....
- Cum te cheamă? întrebă un bărbat.
- Joe Carpenter.
- Pe cine aștepți?
- Nu știu cum o cheamă.
- Dar cum îi spui?
- Demi.
- Treci de un cvartal și jumătate spre sud. Ia-o la dreapta la colți și mergi până ajungi la o librărie. E încă deschisă. Intră și caută secție de biografii.
Interlocutorul închise.
În cele din urmă, nu va fi o flecăreală plăcută la cafea, pentru a face cunoștință cu persoana respectivă.
Conform orarului afișat pe ușa de sticlă, librăria se închidea duminica la ora șase. Era șase și un sfert.
Prin vitrina mare, Joe văzu că panourile fluorescente de pe fațada magazinului erau stinse: doar în spate mai erau câteva aprinse, dar încercând ușa, constată că era descuiată.
Înăuntru, un singur vânzător aștepta la casă. Era negru, avea aproape patruzeci de ani, era scund și ațos ca un jocheu, cu mustață și bărbiță. Din dosul lentilelor groase ale ochelarilor cu rame de baga, îl priveau niște ochi mari ca ai unui anchetator insistent dintr-un vis cu inchizitori.
- Aveți biografii? întrebă Joe.
Vânzătorul ieși din spatele tejghelei și arătă spre colțul din dreapta al librăriei, unde licărea o lumină dincolo de rafturile aflate în întuneric.
În timp ce pătrundea tot mai adânc în labirintul de cărți, Joe auzi încuindu-se ușa în spatele lui.
Pe intervalul dintre etajerele cu biografii, aștepta un alt negru. Era o namilă de abanos, care părea capabil a se dovedi o forță irezistibilă sau un obiect imposibil de urnit, după caz. Avea o față senină, de Buddha.
Negrul spuse:
- Ia-ți poziția.
Joe înțelese imediat că avea de-a face cu un polițist sau un fost polițist.
Se supuse, întorcându-se cu fața spre peretele de cărți, își desfăcu picioarele, se aplecă în față cu ambele mâini sprijinite de rafturi, cu privirea fixată pe cotoarele volumelor din fața lui.
Unul îi atrase în mod special atenția: o biografie masivă a scriitorului Henry James.
Henry James.
De ce oare, chiar și numele acesta i se păru semnificativ. Totul părea semnificativ, dar nimic nu era. În niciun caz, nu numele unui scriitor mort de mult.
Polițistul îl percheziționă rapid și profesionist, în căutarea unei arme sau a unui transmițător. Negăsind nimic, spuse:
- Arată-mi un act de identitate.
Joe se desprinse de rafturi și își scoase permisul de conducere din portofel.
Polițistul compară fotografia de pe permis cu fața lui Joe, citi semnalmentele lui și le compară cu realitatea, apoi îi înapoie permisul.
- Du-te la casier.
- Ce?
- La tipul pe care l-ai văzut la intrare.
Bărbatul ațos cu bărbuță aștepta lângă ușa din față. O descuie când Joe se apropie de el.
- Mai ai telefonul cu tine?
Joe i-l oferi.
- Nu, păstrează-l, spuse casierul. Lângă bordură e parcat un Mustang negru. Pleci cu el spre Wilshire și virezi spre vest. Vei fi contactat.
Când casierul deschise ușa și o ținu ca să-i facă loc, Joe privi mașina și întrebă:
- A cui e?
Din spatele lentilelor groase, ochii măriți îl studiau de parcă ar fi fost o bacterie sub microscop.
- Ce contează a cui e?
- Cred că nu contează.
Joe ieși și se urcă în Mustang. Cheile erau în contact.
Când ajunse în Wilshire Boulevard coti spre vest. Mașina era aproape la fel de veche ca Subarul pe care-l luase de la Gem Fittich. Motorul suna totuși mai bine, interiorul era mai curat și în loc de dezinfectantul cu miros de pin care masca duhoarea de fum de țigară stătut, aerul mirosea vag a after-shave cu mentă.
Curând după ce trecu prin pasajul subteran de sub autostrada San Diego, sună celularul.
- Da...
Bărbatul care-l trimisese la librărie spuse:
- Mergi până la ocean, în Santa Monica. Când o să ajungi acolo, o să te sun să-ți mai dau indicații.
- Bine.
- Să nu te oprești pe drum. Ai înțeles?
- Da.
- O să aflăm dacă te oprești.
Erau pe undeva prin traficul din jurul lui, înainte sau în urmă - sau în ambele direcții. Nu se osteni să-i caute.
Cel care sunase spuse:
- Să nu-ncerci să folosești telefonul ca să suni altă persoană. Vom ști și asta.
- Am înțeles.
- O întrebare. De ce ai vrut să știi a cui e mașina pe care o conduci?
Joe spuse:
- Mă urmăresc niște ticăloși foarte antipatici. Dacă mă găsesc, nu vreau să bag în bucluc oameni nevinovați numai pentru că am folosit mașina lor.
- Toată lumea e în bucluc, omule. N-ai observa? întrebă cel care sunase, apoi închise.
Cu excepția polițistului - sau a fostului polițist - din librărie, acei oameni care o țineau ascunsă pe Rose Tucker și o păzeau erau amatori cu resurse limitate în comparație cu gangsterii angajați de Teknologik. Dar erau amatori vigilenți și inteligenți, cu un talent incontestabil pentru acest joc.
Joe nu străbătuse nici jumătate din Santa Monica și oceanul era încă departe, când îi apăru în minte imaginea cotorului unei cărți - numele Henry James.
Henry James. Ce-i cu asta?
Apoi își aminti titlul uneia dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui James, „The Turn of the Screw” care se găsea probabil pe orice listă scurtă a celormai celebre povestiri cu fantome.
Fantomă.
Țîșnirea inexplicabilă a flăcărilor lămpilor cu gaz, scânteierea cifrelor de pe ceas, legănarea oalelor și a tigăilor păreau acum să aibă o legătură între ele.
Își aminti de asemenea cum lumina candelabrului din hol se micșorase și se mărise în mai multe rânduri în timp ce el urcase în fugă scara, auzind rafala de împușcături care-l ucisese pe Charles Delmann.
Acum i se perindau prin minte nenumărate scene de ședințe de spiritism din filme vechi și din emisiuni de televiziune, în care deschiderea ușii dintre lumea noastră și tărâmul spiritelor era marcată de pulsarea becurilor sau de pâlpâiala lumânărilor fără a exista un curent de aer.
Fantomă.
Era o explicație absurdă. Mai mult decât absurdă. Dementă.Nu există fantome.
Și totuși își aminti un alt incident tulburător care se produsese în timp ce fugea din casa soților Delmann.
Alerga din bucătărie, urmărit de urletul alarmei de fum, spre ușă. Mâna lui e pe clanță. Din spate vine un frig șuirător, care îl înțeapă în ceafă, îi sfredelește baza craniului. Apoi traversează veranda fără a-și aminti să fi deschis ușa.
Părea un incident semnificativ, atâta timp cât el îl considera semnificativ - dar se îndată ce se reinstala scepticismul, momentul acela apărea total lipsit de importanță.
Nu era o fantomă.
Odihnește-te în pace, Henry James.
În timp ce străbătea Santa Monica în drum spre ocean, scurta privire aruncată de Joe în lumea superstițiilor își slăbi intensitatea și dispăru. Rațiunea reveni.
Cu toate acestea, ceva din conceptul de fantomă continuă să i se pară semnificativ. Avea sentimentul că în cele din urmă va găsi o explicație rațională izvorâtă din această evaluare a supranaturalului, o teorie ce va putea fi dovedită, la fel de logică precum proza meticulos structurată a lui Henry James.
Un ac de gheață. Care pătrunde până la materia cenușie din centrul coloanei vertebrale. O injecție... ceva rece împroșcat rapid.
A simțit oare Noda Vadance acel ac fantomatic cu o secundă înainte de a se ridica de la masa unde lua micul dejun pentru a aduce camera video?
L-au simțit oare soții Delmann?
Dar Lisa?
L-a simțit și căpitanul Delroy Blane, înainte de a deconecta pilotul automat, înainte de a-i lovi fața copilotului și de a continua să piloteze avionul până ce l-a înfipt în pământ?
Poate că nu era o fantomă, dar ceva la fel de înfricoșător și de rău intenționat ca orice spirit malefic revenit din abisul damnaților... ceva înrudit cu o fantomă.
Când Joe se afla la două intersecții de țărmul Pacificului, celularul sună pentru a treia oară.
- Acum virează spre dreapta pe autostrada de coastă și mergi până te contactăm din nou, spuse vocea.
În stânga lui Joe, lumina de apus se întindea peste ocean, făcându-l să pară un sos de lămâie clocotind într-o tigaie, căpătând treptat o nuanță tot mai închisă de galben.
Când ajunse în Malibu, telefonul sună din nou. I se indică un viraj care urma să-l ducă la Santa-Fe-by-the-Sea, un restaurant situat pe faleză.
- Pune telefonul pe scaunul din dreapta și lasă mașina valetului. Știe cine ești. Rezervarea este pe numele tău, spuse cel care sunase și închise telefonul.
Marele restaurant arăta ca o casă de chirpici adusă din New Mexico, cu ferestre mărginite cu turcoaz, uși turcoaz și alei cu dale de argilă roșie.
Valetul hispanic era cu mult mai chipeș decât orice vedetă latino-americană de cinema, din prezent sau din trecut, afășând o privire capricioasă ucigătoare, pe care o exersase cu siguranță în fața oglinzii pentru a fi eventual folosită în fața unui aparat de filmat.
După cum promisese bărbatul care sunase, valetul îl aștepta pe Joe și nu-i ceru niciun act pentru Mustang.
În interior, restaurantul Santa-Fe-by-the-Sea etala grinzi de tavan din trunchiuri de pin, pereți de culoarea vaniliei și alte dale de culoare roșie. Scaunele, mesele și alte mobile, care din fericire nu împingeau motivele sud-vestice până la extrem, erau piese J. Robert Scott cu preț redus, deși nu foarte ieftine și paleta decoratorului se limitase la culori pastelate, pentru a reda modele Navajo clasice.
Se cheltuise o avere acolo și Joe era extrem de conștient că arăta jalnic în decorul acela. Nu se mai bărbierise de când plecase spre Colorado, în urmă cu peste douăsprezece ore.
Întrucât majoritatea starurilor masculine de cinema și a regizorilor contemporani abordau permanent un stil de viață adolescentin, blugii erau acceptați și în cele mai pretențioase localuri din Los Angeles.
Dar noul lui sacou de catifea reiată era șifonat și lăbărțat, după ce fusese udat de ploaie și Joe avea înfățișarea răvășită a unui turist - sau a unui bețiv venit direct de la un chef.
Tânăra patroană, frumoasă ca orice actriță celebră și petrecându-și fără îndoială timpul într-un restaurant în așteptarea rolului cu care va câștiga Oscarul, păru să nu găsească nimic de disprețuit în înfățișarea lui. Îl conduse la o masă de la fereastră, pregătită pentru două persoane.
Tot peretele dinspre vest al clădirii era făcut din sticlă. Jaluzele din plastic alb îmblânzeau puterea soarelui la apus.
- Asociata dumneavoastră întârzie, spuse patroana referindu-se evident la Demi. V-a rugat să luați masa singur, căci va veni și dânsa mai târziu.
Lui Joe nu-i plăcea cum evoluează lucrurile. Nu-i plăcea deloc. Abia aștepta să ia legătura cu Rose, să afle ce avea să-i spună - abia aștepta s-o găsească pe Nina.
Dar trebuia să joace după regulile lor.
- Bine, mulțumesc.
Dacă Tom Cruise ar fi făcut o operație estetică pentru a-și perfecționa înfățișarea, poate că ar fi fost la fel de chipeș ca ospătarul lui Joe. Numele lui era Gene și parcă i se inserase, prin operație, o licărire specială în ochii cu nuanța de albastru a flăcării de gaz.
După ce comandă o bere Corona, Joe se duse la toaletă și se privi în oglindă. Cu țepii mijindu-i pe față, semăna cu unul dintre criminalii Beagle Boys din desenele animate cu Scrooge McDuck.
Întors la masa lui, sorbind o bere rece, îi trecu în revistă pe ceilalți clienți. Câțiva erau celebri.
Un erou al filmelor de acțiune, așezat trei mese mai încolo, era și mai nebărbierit decât el și avea părul mătuit și ciufulit ca al unui băiețel abia trezit din somn. Era îmbrăcat cu blugi negri zdrențuiți și o cămașă de frac cu jabou.
Joe se relaxă, bucurându-se de mâncare.
Piureul de porumb și supa de fasole neagră erau puse în aceeași farfurie, alcătuind un model yin-yang în galben și negru. Somonul la grătar era așezat pe un strat de salsa cu mango și ardei roșu. Totul era delicios.
În timp ce termină masa cu budincă cu pâine de mango și înghețată jalapeno, Joe se miră să constate cât de mult îi plăcea să privească oamenii.
Petrecuse împreună cu Michelle după-amieze întregi, hoinărind prin locuri total diferite cum ar fi Rodeo Drive și City Walk, încercând distracția „pe două picioare”, dar în anul care se scursese nu-l interesaseră ceilalți oameni, ci doar persoana lui și propria suferință.
Vestea că Nina trăiește și perspectiva de a o găsi îl scoteau treptat pe Joe din carapacea lui și îl redau vieții.
O negresă robustă, îmbrăcată cu un muumuu roșu cu auriu și împodobită cu un kilogram de bijuterii îi ținuse locul patroanei. Acum conducea doi bărbați la o masă din apropiere.
Noii clienți erau amândoi îmbrăcați în pantaloni negri, cămăși de mătase albă și jachete de piele neagră, moi ca mătasea.
Înainte de a continua analiza, chelnerul,Gene cel cu ochi sticloși, se opri să-i spună că masa este gratis și că Demi îl așteaptă în bucătărie.
Mirat, Joe lăsă un bacșiș și urmă indicațiile lui Gene despre holul care ducea la toaletă și la bucătărie.
Amurgul de vară târziue se lăsă, în sfârșit. La linia orizontului plată ca o tavă de plăcinte, soarele ca un gălbenuș însângerat se cocea căpătând o nuanță mai închisă.
În timp ce Joe traversa restaurantul, unde toate mesele erau acum ocupate, ceva din acel tablou cu trei personaje - bruneta și cei doi bărbați în haine de piele - îi zgândărea memoria. Când ajunse în coridorul dinspre bucătărie, îl obseda senzația de deja vu.
Înainte de a păși pe coridor, Joe mai aruncă o privire în urmă. Îl văzu pe seducător cu furculița ridicată, savurând cu privirea lui tristă un crevete străpuns, în timp ce bruneta murmura ceva și bărbatul nervos cu față trandafirie privea.
Nedumerirea lui Joe se transformă în panică.
Preț de o clipă, nu înțelese de ce i se uscase gura și de ce inima începuse să-i bată nebunește. Apoi văzu cu ochii minții furculița metamorfozându-se într-un pumnal, iar crevetele deveni o felie de brânză Gouda.
Doi bărbați și o femeie. Nu într-un restaurant, ci într-o cameră de hotel. Nu bruneta aceea, ci Barbara Christman. Și dacă nu acei doi bărbați, doi care semănau uluitor cu ei.
Desigur, Joe nu-i văzuse în viața lui, doar ascultase descrierea pe care le-o făcuse Barbara pe scurt, dar foarte clar. Ochii de câine de vânătoare, nasul roșu de... „decenii de băutură”, gura cu buze groase. Cel mai tânăr din cei doi: cu fața trandafirie, străfulgerată neîncetat de un zâmbet.
După mai mult de douăzeci și patru de ore, Joe nu mai putea să creadă în coincidențe.
Era cu neputință, dar Teknologik se afla acolo.
Se grăbi să traverseze coridorul, trecu printr-una din cele două uși batante și intră într-o anticameră spațioasă folosită ca zonă de preparare a salatelor. Cei doi bărbați în uniforme albe care aranjau rapid și competent platourile cu verdețuri nu-i aruncară nicio privire.
Dincolo de ei, în bucătăria principală,negresa robustă, îmbrăcată în acel muumuu amplu, îl aștepta. Nici măcar rochia ei sclipitoare și cascadele de bijuterii strălucitoare nu-i puteau masca neliniștea.
Fața ei de mamă bună, de cântăreață de jazz, era frumoasă și vie, făcută parcă pentru a fi veselă, dar în clipa aceea nu-i ardea nici de cântat, nici de râs.
- Mă cheamă Mahalia. Îmi pare rău că n-am putut să iau masa cu tine, chipeșule Joe. Ar fi fost o mare bucurie.
Vocea ei sexi-voalată o indica drept femeia pe care el o numise Demi.
- Dar s-a produs o modificare de planuri. Urmează-mă, scumpule.
Cu extraordinara măreție a unei nave mari care iese din port, Mahalia navigă prin bucătăria imaculată și agitată, plină de maiștri bucătari, bucătari simpli și ajutoare, pe lângă mașina de gătit, cuptoare și grătare, prin abur și fum de carne friptă, prin mirosul iute de ceapă care făcea ochii să lăcrimeze.
Mergând repede în urma ei, Joe spuse:
- Deci știi de ei?
- Desigur. S-a dat la știri la televizor. Ăștia de la știri îți arată niște chestii de ți se încrețește părul, după care îți bagă reclame. Grozăvia asta schimbă totul.
Joe o luă de după umeri și o opri.
- La știrile de la televizor?
- Au fost uciși niște oameni după ce ea a vorbit cu ei.
Chiar și în vâltoarea aceea de activități culinare în care era prins personalul din jurul lor, puteau beneficia de intimitate pentru conversația lor datorită diverselor zgomote care le acopereau vorbele: oalele zăngăneau, tigăile zornăiau, mixerele uruiau, totul bâzâia, clincănea, păcănea, trosnea, pocnea, sfârâia.
- Ei i-au zis altfel la știri, spuse Mahalia, dar cu siguranță că e vorba de crimă.
- Nu la asta mă refeream, spuse el. Eu vorbeam despre bărbații din restaurant.
Femeia se încruntă.
- Care bărbați?
- Ăia doi. În pantaloni negri, cămăși albe de mătase, haine negre de piele...
- I-am condus la masă.
- Exact. I-am recunoscut acum un minut.
- Ticăloși?
- Dintre cei mai răi.
Ea clătină din cap, nedumerită.
- Dar, iubitule, știm precis că n-ai fost urmărit.
- Eu nu, dar poate că ai fost tu urmărită. Sau poate altcineva care o protejează pe Rose a fost urmărit.
- Nici dracu n-ar fi reușit s-o găsească pe Rose dacă ar fi fost nevoit să ajungă la ea prin noi.
- Dar au aflat cumva cine o ascunde de un an de zile și acum strâng cercul.
Victorioasă, înarmată cu o încredere de nestrămutat, Mahalia spuse:
- Nimeni n-o s-o atingă pe Rosie nici măcar cu un deget.
- E aici?
- Te așteaptă.
Lui Joe îi trecu un fior rece prin inimă.
- Nu înțelegi... cei doi din restaurant nu vor veni singuri. Precis mai sunt unii afară. Poate o mică armată.
- Poate, dar habar n-au cu cine au de-a face, scumpule.
Pe fața ei neagră se așternu o fermitate de neclintit.
- Noi suntem baptiști.
Convins că nu auzise bine ce spusese femeia, Joe se grăbi să se țină după ea prin bucătărie.
La celălalt capăt al vastei încăperi, trecură printr-o ușă deschisă, intrând într-o spălătorie impecabilă, unde se curățau și se tăiau legumele înainte de a fi trimise în bucătăria principală. La ora aceea târzie pentru programul restaurantului, nimeni nu lucra acolo.
Dincolo de spălătorie era o cameră de primire cu pardoseală de ciment, unde mirosea a țelină și ardei, a lemn și carton umed. Pe rafturile înșiruite de-a lungul peretelui din dreapta, cutii de fructe și de legume goale și lăzi de sticle de bere goale erau stivuite până aproape de tavan.
Drept în față, sub plăcuța care indica ieșirea, era o ușă lată din oțel, închisă pe moment, dincolo de care era clar că parcau camioanele furnizorilor, pregătite să predea marfa. În stânga era un lift.
- Rose o jos.
Mahalia apăsă pe buton și ușa liftului se deschise imediat.
- Ce e sub noi?
- Pe vremuri, ăsta era liftul de serviciu pentru o sală de banchete și o faleză, unde puteai să faci petreceri trăznet chiar pe plajă, dar acum n-o mai putem folosi ca locaul dinainte. Poliția de coastă ne-a impus un regulament strict. Acum e doar magazie. După ce o s-ajungi jos, o să pun niște băieți să mute toate etajerele cu cutii goale pe peretele ăsta. O să acoperim perfect liftul. N-o să știe nimeni că e lift aici.
Îngrijorat că va fi încolțit, Joe întrebă:
- Dar dacă vor veni să caute și vor găsi liftul?
- N-o să-ți mai zic Joe cel chipeș, ci Joe cel îngrijorat.
- Vor veni până la urmă să caute. Nu vor aștepta ora închiderii ca să plece acasă. Deci după ce ajung jos, o să am altă cale de ieșire? insistă el.
- N-am blocat niciodată scara principală pe unde coborau clienții. Am acoperit doar intrarea cu niște panouri cu balamale ca să nu se vadă. Dacă o iei pe acolo, ajungi vizavi de oficiul patroanei, unde se vede tot.
- Nu e bine.
- Deci dacă se întâmplă ceva, te furișezi spre ușa de jos și pătrunzi pe faleză. De acolo, ai la dispoziție plaja, tot țărmul.
- Poate că păzesc și ieșirea.
- E la poalele falezei. Nu se vede de sus. Încearcă să te relaxezi, iubitule.Suntem de partea cea bună, ceea ce nu e tocmai rău.
- Nu e mare lucru.
- Joe cel îngrijorat.
Joe intră în lift, dar blocă ușa care începea să alunece, în caz că s-ar fi închis.
- Ce legătură ai tu cu localul acesta, Mahalia?
- Este pe jumătate proprietatea mea.
- Mâncarea este excelentă.
- Îți închipui că nu știu? Uită-te la mine! spuse ea veselă.
- Ce legătură ai tu cu Rose?
.............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu