Capcană pentru vise, Stephen King

.................................................................................
                                             5-13

                         Mai rămăseseră câteva bețișoare  şi rămurele pe jos. Pete le aruncă în foc, apoi se uită la femeie. Ochiul ei deschis nu mai ascundea nicio ameninţare acum. Era prăfos, aşa cum şi ochiul unei căprioare devenea prăfos după ce o împuşcai. Tot acel sânge din jurul ei... presupunea că suferise o hemoragie. I se spărsese ceva înăuntru. A dracu' de urâtă treabă. Credea că probabil ea ştiuse ce o aştepta şi se aşezase în mijlocul drumului ca să fie sigură că va fi văzută dacă trecea cineva pe acolo. Cineva trecuse, dar iată cum evoluaseră lucrurile! Sărmana nenorocită. Sărmana nenorocită ghinionistă.
    Pete se întoarse spre stânga, se întoarse încet, până ce reuşi să prindă prelata cu un băţ, apoi începu să se mişte înainte din nou. Prelata fusese sania ei artizanală; acum putea fi giulgiul ei artizanal.
    - Îmi pare rău, spuse. Becky sau care-o fi numele tău, îmi pare rău cu adevărat. Dar nu ţi-aş fi fost de niciun ajutor dacă aş fi rămas, aşa să ştii; nu sunt doctor, sunt un împuţit de vânzător de maşini. Iar tu erai...
    ...distrusă încă de la început, vru să încheie, dar cuvintele i se uscară în gât când văzu partea din spate a femeii. Acea parte nu fusese vizibilă până ce nu se apropie de ea, fiindcă murise cu faţa înspre foc. Turul pantalonilor de blugi era explodat, ca şi când se săturase să se băşească fum şi trecuse la dinamită. Fâşii rupte de material fluturau în bătaia vântului. Fluturând, de asemenea, erau şi bucăţi din hainele pe care le purtase pe dedesubt, cel puţin două perechi de izmene - una din bumbac gros şi alb, cealaltă din mătase roz. Ceva creştea atât pe picioarele blugilor, cât şi pe spatele canadienei. Semăna cu mucegaiul sau cu un soi de fungi. Roşii-aurii, sau poate că asta era doar reflecţia luminii focului.
    Ceva ieşise din interiorul ei. Ceva...
    Da. Ceva. Şi se uită la mine chiar acum.
    Pete se uită printre copaci. Nimic. Exodul animalelor se încheiase. Era singur.
    Doar că nu sunt.
    Nu, nu era. Era ceva acolo afară, ceva ce nu se descurca prea bine în frig, ceva ce prefera locurile călduroase şi umede. Numai că...
    Numai că a crescut prea mare. Şi a rămas fără mâncare.
    - Eşti acolo?
    Pete crezu că, strigând aşa în gura mare, se va simţi ridicol, dar nu se simţi. Nu se simţi decât mai înspăimântat ca niciodată.
    Ochii i se blocară pe urmele subţiri ale chestiei aceleia igrasioase. Se depărta de Becky - mda, era o Becky, sigur că da, atât de Becky cât poate fi o Becky - şi dispărea după colţul adăpostului. O clipă mai târziu, Pete auzi un sunet solzos şi scârţâit când ceva se căţără pe acoperişul de tablă galvanizată. Îşi dădu capul pe spate, urmărind sunetul cu privirea.
    - Pleacă, şopti el. Pleacă şi lasă-mă-n pace. Sunt... sunt distrus.
    Se auzi o altă alunecare scurtă când vietatea se mişcă mai departe pe acoperiş.
    Da, era distrus. Din nefericire, era, de asemenea, şi hrană. Vietatea de deasupra lui şerpui încă o dată. Pete nu credea că va aştepta mult, poate că nu putea aştepta prea mult, nu acolo sus unde era; ar ajunge ca un gecko băgat în frigider. Ce avea de gând să facă era să-i sară în cap. Acum, Pete îşi dădu seama de un lucru îngrozitor: se fixase atât de mult pe bere, că uitase de nenorocitele de arme.
    Primul lui impuls fu cel de-a se târî mai adânc în adăpost, dar asta ar fi fost o greşeală, ca şi când te-ai adăposti pe o alee înfundată. În schimb, prinse de capătul ieşit din vatră al unuia dintre lemnele pe care tocmai le pusese pe foc. Nu-l scoase de acolo, nu încă, îl strânse doar degajat în pumn. Celălalt capăt ardea vioi.
    - Haide, spuse către acoperişul de tablă. Îţi place să fie cald? Am ceva cald pentru tine. Vino şi ia-l. Miam-futu-i-miam.
    Nimic. Nu dinspre acoperiş, în orice caz. Se auzi un fluf slab când căzu zăpada de pe crengile de jos ale unuia dintre pinii din spatele lui. Mâna lui Pete se strânse cu putere pe torţa artizanală, ridicând-o pe jumătate din foc. Apoi o lăsă la loc într-un vârtej mic de scântei.
    - Haide, futangiule. Sunt fierbinte, sunt apetisant şi te aştept.
    Nimic. Vietatea era încă pe acoperiş. Nu va putea aştepta mult timp, era sigur de asta. Va coborî curând.

                                                                 3.

                                    Timpul  trecu. Pete nu era sigur cât de mult; ceasul i se oprise de tot. Uneori, gândurile păreau să i se intensifice, așa cum i se întâmpla atunci când el şi cu ceilalţi prieteni stăteau cu Duddits (deşi, pe măsură ce ei creşteau, iar Duddits rămânea acelaşi, acest lucru se petrecuse tot mai rar - ca şi când minţile şi corpurile lor în schimbare pierduseră abilitatea de-a capta ciudatele semnale ale lui Duddits). Acum i se întâmpla la fel ca atunci, dar nu exact ca atunci. Era, poate, ceva nou. Ceva ce avea, poate, legătură cu luminile din cer. Ştia că Beaver murise şi că, probabil, ceva cumplit i se întâmplase lui Jonesy, ce însă, asta nu ştia.
    Orice s-ar fi întâmplat la Bivuac, Pete credea că şi Henry ştia despre asta, chiar dacă nu foarte clar; Henry era cufundat adânc în propriile lui gânduri şi-şi spunea Banbury Cross, Banbury Cross, călăresc un bidiviu spre Banbury Cross.
    Băţul ardea repede, flacăra se apropia de mâna lui, şi Pete se întreba ce va face dacă va arde prea mult ca să-l mai poată folosi şi dacă vietatea de pe acoperiş va putea, totuşi, aştepta mai mult. Atunci îl lovi un alt gând, un gând clar ca lumina zilei şi roşu ca panica. Îi umplu mintea şi el începu să-l strige cu voce tare, acoperind sunetul scos de vietatea de pe acoperiş când alunecă în jos pe tabla zincată.
    - Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău! Ne nous blessez pas!
    Dar o vor face, o vor face, fiindcă... ce?
    Fiindcă acum nu e vorba de extratereştii mici şi neajutoraţi, aşteptând să le dea cineva o cartelă telefonică de Noua Anglie ca să sune acasă, acum sunt o boală. Sunt un cancer, lăudat fie Iisus, iar noi, băieţii mei, suntem o enormă injecţie radioactivă în procesul chimioterapeutic. Mă auziţi, băieţii mei?
    Pete nu ştia dacă ei, băieţii cărora le vorbise vocea, auziseră, dar el o auzise.
    Veneau, băieţii veneau, Piraţii Purpurii veneau şi nici toate rugăminţile din lume nu-i puteau opri s-o facă. Şi, totuşi, ei se rugau, iar Pete se ruga alături de ei.
    - Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău! S'il vous plait! Ne nous blessez pas! Ne nous faites pas mal, nous sommes sans defense!
    Acum lăcrima. Vă rugăm! Pentru numele lui Dumnezeu, suntem neajutoraţi!
    Văzu în minte mâna, excrementul de căţel, băiatul plângând aproape gol. Şi, în tot acest timp, vietatea de pe acoperiş aluneca, muribundă, dar nu neputincioasă; idioată, dar nu complet idioată; se strecura în spatele lui Pete în vreme ce el striga, în vreme ce el stătea întins pe-o rână alături de femeia moartă, ascultând cum începea un măcel apocaliptic.
    Cancer, spusese bărbatul cu sprâncene albe.
    - Vă rugăm! strigă el. Vă rugăm, suntem neajutoraţi!
    Însă, fie asta minciună sau adevăr, era deja prea târziu.

                                                         4.

                                  Snowmobile-ul trecu de locul unde se ascundea Henry fără să încetinească, iar acum zgomotul motorului se îndepărta către vest.
    Putea să iasă, pericolul trecuse, dar Henry nu ieși.
    Forma de viață care-l răpise pe Jonesy nu-l simţise, fie pentru că era distrasă de alte lucruri, fie pentru că Jonesy reuşise cumva - putea fi cumva încă...
    Dar, nu. Gândul că mai putea exista oricât din Jonesy în interiorul acelui nor teribil era o iluzie.
    Acum că fiinţa plecase - se îndepărtase, cel puţin - apărură vocile. Îi umplură lui Henry capul, aducându-l în pragul nebuniei cu tânguielile lor, aşa cum plânsetul lui Duddits îl adusese întotdeauna în pragul nebuniei, asta cel puţin până ce pubertatea pusese capac la tot. Una dintre voci îi aparţinea unui bărbat care vorbea ceva despre un fungus (moare repede dacă nu se stabileşte într-o gazdă vie) şi apoi despre o cartelă telefonică de Noua Anglie şi despre... chimioterapie? Da, o enormă injecţie radioactivă. Henry credea că era vocea unui lunatic.
    Tratase destui din-aceştia ca să-i recunoască uşor, Dumnezeu îi era martor.
    Celelalte erau vocile care-l făcuseră să se îndoiască de sănătatea sa mintală. Nu recunoştea decât unele dintre ele: Walter Cronkite, Bugs Bunny, Jack Webb, Jimmy Carter, o femeie care el credea că e Margaret Thatcher. Uneori, vocile vorbeau în engleză, alteori în franceză.
    - Il n'y a pas d'infection ici, spuse Henry, apoi începu să lăcrimeze. Fu uimit şi bucuros să descopere că mai avea lacrimi în suflet, suflet din care el credea că au ieşit toate lacrimile şi toate râsetele - adevăratele râsete. Lacrimi de oroare, lacrimi de milă, lacrimi care pătrundeau prin pământul tare al orgoliului şi care spărgeau stânca învelitoare.
    - Nu există nicio infecţie aici, vă rugăm, o, Dumnezeule, opriţi-vă, n-o faceţi, n-o faceţi, nous sommes sans deferne, NOUS SOMMES SANS...
    Apoi începu în vest tunetul umanităţii şi Henry îşi puse mâinile peste urechi, crezând că ţipetele şi durerea dinăuntrul lui îl vor sfâşia. Bastarzii îi...

                                                            5.

                                      Bastarzii îi măcelăreau.
    Petea ședea  lângă foc, fără să conştientizeze urletele de durere ale genunchiului, fără să-şi dea seama că acum ţinea chiar lângă tâmplă creanga scoasă din foc. Ţipetele din mintea lui nu aveau puterea de-a acoperi rafalele mitralierelor venind dinspre vest, rafale de mitraliere mari, de calibru 50. Ţipetele începură acum - vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău, suntem neajutoraţi, nu există nici o infecţie - să se transforme în panică; nu dădeau niciun rod, nimic nu putea da roade, afacerea se perfectase.
    Pete observă cu coada ochiului o mişcare şi se întoarse chiar atunci când vietatea care se aflase pe acoperiş sări asupra lui. Văzu pentru scurtă vreme imaginea înceţoşată a unui corp zvelt ca de nevăstuică ce părea a fi pus în mişcare de o coadă musculoasă şi nu de picioare, apoi dinţii vietăţii i se înfipseră în gleznă. Ţipă strident şi-şi trase piciorul sănătos atât de puternic în sus, încât aproape că se lovi în barbă cu genunchiul.
    Vietatea rămase prinsă de gleznă, prinsă acolo ca o lipitoare. Acestea erau vietăţile care cereau îndurare? Să le ia dracu, dacă astea erau. Să le ia dracu!
    Se întinse spre ea cu mâna dreaptă, cea la care se tăiase în sticla de Bud, fără să-şi dea seama ce face; torţa o ţinea în continuare de-o parte a capului său cu mâna teafără. Puse mâna pe ceva care-i păru a fi jeleu rece acoperit cu blană. Vietatea îi lăsă glezna imediat, iar Pete observă doar pentru o secundă acei ochi negri lipsiţi de expresivitate - ochii unui rechin, ochii unui vultur - înainte ca vietatea să-şi înfigă mulţimea de dinţi în mâna sa încleştată, deschizându-i-o larg chiar de-a lungul vechii tăieturi.
    Durerea fu agonică, de sfârşit de lume. Capul vietăţii - dacă avea aşa ceva - era îngropat în mâna lui, rupându-i şi sfâşiindu-i carnea, săpând mai adânc. Sângele zbură în valuri clipocitoare când Pete încercă să scape de ea scuturându-şi mâna, stropind cu sânge zăpada, şi prelata prăfuită cu rumeguş, şi canadiana femeii moarte. Picături căzură şi în foc şi sfârâiră asemenea grăsimii într-o tigaie încinsă. Vietatea scotea acum un sunet atroce, asemenea ciripitului. Coada ei, la fel de groasă ca trupul unui tipar de Moray, se încolăci în jurul braţului agitat al lui Pete.
    Pete nu luă conştient nicio hotărâre să se folosească de torţă, fiindcă uitase că o mai ţine în mână; singurul lui gând fu să arunce vietatea aceea îngrozitoare şi muşcătoare de pe braţul lui drept folosindu-se de cel stâng. La început, când vietatea se aprinse şi flăcările începură să pâlpâie pe ea, arzând la fel de puternic şi cu flăcări la fel de mari ca şi când ar fi fost o bucată de ziar, Pete nu înţelese ce se petrecea.
    Apoi ţipă, jumătate din cauza noii dureri şi jumătate din cauza reuşitei. Se ridică dintr-o mişcare în picioare - pentru moment, cel puţin, nu-l duru deloc genunchiul umflat - şi-şi avântă braţul drept spre unul dintre stâlpii de susţinere ai adăpostului, rotindu-se pe călcâie. Se auzi un pocnet şi ciripitul fu înlocuit de un guiţat înfundat. Pentru un moment nesfârşit, măciulia cu dinţi înfiptă în mâna lui fora mai adânc ca până atunci.
    Apoi strânsoarea slăbi şi creatura arzând în flăcări căzu, aterizând pe pământul îngheţat. Pete o călcă în picioare, o simţi zvârcolindu-i-se sub călcâi şi fu umplut pentru o clipă de sentimentul pur şi sălbatic al victoriei, apoi genunchiul supraîncărcat cedă şi piciorul i se îndoi în afară, cu tendoanele rupte.
    Căzu cu greutate pe o parte, faţă în faţă cu fostul pasager clandestin criminal al lui Becky, neobservând că adăpostul începuse să se schimbe, stâlpul pe care-l lovise cu braţul îndoindu-se încet înspre afară. Preţ de o secundă, rudimentul de faţă al vietăţii-nevăstuică se află la cinci centimetri de faţa lui Pete. Corpul ei cuprins de flăcări se lovi de geaca lui. Ochii ei negri fierbeau. Nu avea ceva atât de sofisticat cum ar fi o gură, dar, când umflătura din capătul corpului se desfăcu în două, scoţând la iveală dinţii, Pete ţipă către ea - "Nu! Nu! Nu!" - şi aruncă vietatea în foc, unde ea începu să se zvârcolească şi să scoată ţiuitul acela frenetic de maimuţă.
   Piciorul stâng i se balansa într-un arc scurt când împinse vietatea mai adânc în foc. Carâmbul cizmei lovi stâlpul înclinat, care tocmai se hotărâse să mai ţină adăpostul în picioare pentru încă puţin timp. Aceasta fu picătura care umplu paharul şi stâlpul se rupse, prăbuşind jumătate din acoperişul de tablă. O secundă sau două mai târziu, se rupse şi celălalt stâlp. Restul acoperişului se prăbuşi deasupra focului, ridicând în aer un jet învârtejit de scântei.
    Preţ de o clipă nu se mai întâmplă nimic. Apoi, stratul subţire de tablă ruginită începu să se ridice şi să coboare, ca şi când ar fi respirat. O clipă mai târziu, Pete se târî afară de sub el. Ochii îi sticleau. Pielea îi era păstoasă din cauza şocului. Manşeta mânecii drepte îi luase foc. Se uită fix la ea pentru o clipă, cu picioarele încă îngropate de la genunchi în jos sub acoperişul prăbuşit, apoi îşi ridică braţul în faţa buzelor, trase adânc aer în piept şi stinse flăcările ca şi când ar fi stins o lumânare enormă de aniversare.
    Venind dinspre est, se auzea zumzetul motorului unui snowmobile.
    Era Jonesy... sau ce-o mai fi rămas din el. Norul. Pete nu credea că-i va arăta deloc îndurare. Îndurarea nu era astăzi de găsit în regiunea Jefferson. Ar trebui să se ascundă. Dar vocea care-l sfătuia să facă asta era îndepărtată, neimportantă. Un lucru era, totuşi, bun: avea o bănuială că tocmai se lăsase de băut.
    Îşi ridică mâna dreaptă schilodită în faţa ochilor. Îi dispăruse un deget; coborâse probabil pe esofagul vietăţii ăleia. Alte două atârnau leşinate, cu tendoanele tăiate.
    Văzu chestia aceea roşu-aurie crescând deja de-a lungul celor mai adânci tăieturi - cele făcute de monstru şi cele pe care şi le făcuse singur târându-se în Scout după bere. Din pricina acelei chestii care se hrănea cu carnea şi cu sângele lui, avea o senzaţie ca de ceva spumos care-l invada.
    Pete simţi imediat că nu va muri curând.
    Rafalele mitralierelor venind dinspre vest se opriseră, dar nu se încheiaseră lucrurile acolo, nici pe departe. Şi, ca şi când acest gând ar fi chemat-o, o explozie imensă zgudui ziua, acoperind complet zumzetul de viespe al snowmobile-ului şi toate celelalte sunete. Toate, cu excepţia fâsâitului neobosit din braţul lui, adică.
    În interiorul braţului lui, spurcăciunea se ospăta din el aşa cum se ospătase cancerul care-l omorâse pe tatăl său din stomacul şi plămânii lui.
    Pete îşi trecu limba peste dinţi şi simţi locurile goale acolo unde câţiva dintre ei căzuseră.
    Închise ochii şi aşteptă.

                                                    Partea a II-a
                                             OMULEȚII CENUȘII

                     O fantomă din subconștientul colectiv iese
    Să mă-nhațe: Geme pentru o a doua naștere!
   Umbra ce-n spate-mi stă nu mi-e prieten;
    Mâna de pe-al meu umăr în corn e-n
    prefacere
    Theodore Roethke

                                               CAPITOLUL ZECE
                                           KURTZ ȘI UNDERHILL
                                                             1.

                         Singura așezare umană din zona de operaţiuni era un magazinaş unde se vindea bere şi echipament pentru vânătoare numit Magazinul Sătesc al lui Gosselin.
    Curăţătorii lui Kurtz începură să sosească la scurtă vreme după ce zăpada prinse să cadă. Până când însuşi Kurtz să ajungă acolo, la zece treizeci, forţele de întărire începură şi ele să sosească. Preluau controlul asupra situaţiei.
    Magazinul fusese desemnat Blue Base. Şura, grajdul alăturat (o dărâmătură, care încă se ţinea în picioare) şi ţarcul pentru animale fuseseră desemnate Blue Holding.
    Primele persoane reţinute fuseseră deja depozitate acolo.
    Archie Perlmutter, noul aide-de-camp al lui Kurtz (vechiul, Calvert, murise de infarct cu mai puţin de două săptămâni în urmă - a dracu' de proastă sincronizare), avea o listă pe care se aflau scrise douăsprezece nume. Perlmutter venise echipat atât cu un computer laptop, cât şi cu un Palm-Pilot, ca să descopere că aparatura electronică era pentru moment DDOPR în regiunea Jefferson: distrus dincolo de orice putere de recunoaştere. Primele două nume de pe lista lui erau ale soţilor Gosselin: al bătrânului care ţinea magazinul şi al soţiei sale.
    - Mai sunt alţii pe drum, spuse Perlmutter.
    Kurtz aruncă o privire rapidă asupra listei lui Pearly, după care i-o înmână înapoi. Vehicule mari de vacanţă erau parcate în spatele lor; minirulote erau ancorate şi echilibrate; stâlpii de iluminat erau ridicaţi în picioare. La venirea nopţii, locul acesta avea să fie la fel de bine luminat ca stadionul Yankee în timpul Campionatului Mondial de Fotbal.
   - Ne-au scăpat doi indivizi cu atât, spuse Perlmutter şi ridică mâna dreaptă cu degetul mare şi arătătorul la distanţă de o jumătate de centimetru unul de celălalt. Au venit pentru provizii. Bere şi carne pentru hot doguri, în special.
    Chipul lui Perlmutter era palid, dar în fiecare obraz îi înflorea câte un trandafir portocaliu. Trebui să ridice vocea ca să fie auzit peste zgomotele din ce în ce mai puternice. Elicopterele soseau câte două odată şi aterizau pe drumeagul care dădea într-un sfârşit în şoseaua interstatală 95, de unde puteai merge spre nord către un orăşel plictisitor (Presque Isle) sau spre sud către o serie de alte orăşele plictisitoare (Bangor şi Derry, pentru început). Elicopterele funcţionau bine, atâta timp cât piloţii nu trebuiau să se folosească de sofisticatul echipament de navigare de la bord, care era şi el DDOPR.
    - Indivizii ăia au mers înapoi sau au ieşit din zonă? întrebă Kurtz.
    - Au mers înapoi, spuse Perlmutter.
    Nu se putea convinge să se uite în ochii lui Kurtz; se uita oriunde altundeva, numai acolo nu.
    - Există un drum forestier, Gosselin zice că se cheamă Deep Cut Road. Nu se găseşte pe nicio hartă standard, dar eu am o hartă topografică a fabricii de hârtie Diamond International care arată o...
    - Ajunge atât. Fie vor ieşi din nou, fie vor rămâne înăuntru. Oricum ar fi, e bine.
    Şi mai multe elicoptere, unele debarcându-şi mitralierele de calibru 50, acum că se aflau departe de privirile nedorite. Operaţiunea aceasta putea căpăta o amploare la fel de mare ca Furtună în Deşert. Poate chiar mai mare.
    - Înţelegi termenii misiunii tale aici, Pearly, nu-i aşa?
    Perlmutter îi înţelegea foarte bine. Era nou venit, voia să facă o impresie bună, aproape că sărea în sus de bucurie.
    Asemenea unui cocker spaniei care miroase mâncarea de prânz, gândi Kurtz. Şi le făcea pe toate acestea fără să-l privească pe Kurtz în ochi.
    - Domnule, misiunea mea e de natură triunică.
    Triunică, gândi Kurtz. Triunică, ce zici de asta?
    - Trebuie a, să interceptez, b, să pun persoanele interceptate la dispoziţia personalului medical şi c, să recepţionez şi să transmit mai departe ordinele, în ordinea priorităţii lor.
     - Exact. Asta-i...
    - Dar, domnule, îmi cer scuze, să trăiţi, dar nu avem încă nici un doctor aici, avem doar câţiva sanitari şi...
    - Taci, spuse Kurtz. Nu vorbi prea tare, dar vreo şase bărbaţi îmbrăcaţi în halate verzi fără semne distinctive (purtau cu toţii halate verzi fără semne distinctive, inclusiv Kurtz) încetiniră pasul o clipă când trecură în fugă pe lângă ei, ducând grăbiţi la îndeplinire diversele lor atribuţii.
    Se uitară spre locul în care se aflau Kurtz şi Perlmutter, apoi îşi continuară drumul. Fugind şi mai repede. Cât despre Perlmutter, lui îi dispărură imediat trandafirii din obraji. Făcu un pas în spate, mărind distanţa dintre el şi Kurtz cu încă o jumătate de metru.
    - Dacă mă mai întrerupi o dată, Pearly, o să-ţi dau una de-o să cazi pe jos. Dacă mă întrerupi şi o a doua oară, o să te bag în spital. Mă înţelegi?
    Cu un efort vădit istovitor, Perlmutter îşi ridică ochii spre chipul lui Kurtz. Spre ochii lui Kurtz. Bătu din călcâie într-un salut atât de rigid că aproape scoase scântei.
    - Da, domnule, să trăiţi!
    - Poţi renunţa şi la asta, doar ştii bine.
    Iar când ochii lui Perlmutter începură să coboare:
    - Uită-te la mine când îţi vorbesc, băieţaş.
    Fără tragere de inimă, Perlmutter se conformă. Tenul lui era acum pământiu.
    Deşi elicopterele aliniate de-a lungul drumului scoteau o cacofonie de sunete, unde se aflau ei părea a fi ciudat de linişte, ca şi când Kurtz ar fi fost însoţit pretutindeni de propriile lui principii sonore. Perlmutter era sigur că se uitau cu toţii la ei şi că-şi dădeau seama cu toţii cât era el de înspăimântat. O parte din aceste impresii se datora ochilor noului său şef - absenţei cataclismice din acei ochi, ca şi când n-ar fi existat pic de creier în spatele lor. Perlmutter auzise de privirea fixă de o mie de metri, dar privirea lui Kurtz părea să străbată un milion de metri, un milion de ani lumină, poate.
    Totuşi, Perlmutter îi susţinu cumva privirea lui Kurtz. Se uită în absenţa lor. Nu pornise deloc cu dreptul. Era important - era imperativ - să oprească alunecarea de zăpadă înainte să se transforme într-o avalanşă.
    - Aşa, aşa-i bine. E mai bine, în orice caz. Vocea lui Kurtz era scăzută, dar Perlmutter nu întâmpina probleme s-o audă, în ciuda vocalizelor suprapuse ale elicopterelor. Am să-ţi spun asta doar o singură dată, şi asta numai fiindcă eşti nou sub conducerea mea şi fiindcă-i clar că nu cunoşti diferenţa dintre gaura curului tău şi gaura pe care te pişi. Mi s-a cerut să conduc aici o operaţiune phooka. Ştii ce-i un phooka?
    - Nu, spuse Perlmutter.
    Îi cauză o durere aproape fizică să se abţină să mai spună: Nu, să trăiţi.
    - După spusele irlandezilor, care, luaţi ca rasă, nu s-au târât niciodată din baia superstiţiilor în care i-au vârât mamele lor, un phooka e un cal-fantomă care răpeşte călătorii şi-i duce departe în spate. Eu folosesc termenul ca să descriu o operaţiune care e în acelaşi timp secretă şi la vedere. E un paradox, Perlmutter! Vestea cea bună e că alcătuim planuri pentru astfel de situaţii neprevăzute, pentru exact astfel de futăşenii, încă din anul 1947, când Forţele Aviatice au descoperit pentru prima dată genul de artefact extraterestru cunoscut acum sub numele de proiector. Vestea cea proastă e că viitorul se petrece acum şi că trebuie să-i fac faţă ajutat de tipi ca tine. Mă înţelegi, bătrâne?
    - Da, s... da.
    - Sper. Ce trebuie să facem noi aici, Perlmutter, e să acţionăm repede, şi dur, şi extrem de phooka. Trebuie să ne mânjim pe mâini atât de mult cât e nevoie şi trebuie să termină treaba cât mai curaţi putem... curaţi... da, Doamne, şi zâmbind...
    Kurtz îşi dezveli dinţii într-un zâmbet scurt atât de brutal satiric, încât lui Perlmutter îi veni să strige, înalt şi cu umerii gârboviţi, Kurtz avea statura unui birocrat. Şi, totuşi, ceva era înspăimântător în privinţa lui. Vedea o parte din asta în ochii lui, simţea o parte în felul lui de-a fi, în felul sclifosit în care-şi ţinea mâinile în faţa corpului... dar nu acestea erau lucrurile care-l făceau înfricoşător, din cauza cărora oamenii îi spuneau Bătrânul Kurtz înfiorătorul. Perlmutter nu ştia cu exactitate care era lucrul cel mai înfricoşător la el şi nici nu dorea să ştie. Ce-şi dorea acum - singurul lucru pe care şi-l dorea - era să încheie discuţia aceasta cu faţa curată. Ce nevoie era să mergi treizeci sau patruzeci de kilometri spre vest ca să întâlneşti o specie extraterestră? Perlmutter avea un exemplar chiar în faţa lui.
    Buzele lui Kurtz plesniră, închizându-se peste dinţi.
    - Suntem pe-aceeaşi felie, nu-i aşa?
    - Da.
    - Salutăm acelaşi steag? Ne pişăm în aceeaşi latrină?
    - Da.
    - Cum vom ieşi din treaba asta, Pearly?
    - Curaţi?
    - Minunat! Şi mai cum?
    Pentru o clipă îngrozitoare nu ştiu răspunsul. Apoi îşi aminti.
    - Zâmbind, să trăiţi.
    - Spune-mi „să trăiţi" încă o dată şi te culc la pământ c-un bobârnac.
    - Îmi pare rău, şopti Perlmutter. Chiar îi părea.
    Un autobuz de şcoală venea rulând încet în susul drumului cu roţile dintr-o parte prin şanţ, înclinat aproape pe punctul de-a se răsturna, ca să poată trece de elicoptere.
    DEP. ŞCOLAR MILLINOCKET scria pe o parte a lui, cu litere negre pe fundal galben. Era un autobuz rechiziţionat. Owen Underhill şi oamenii lui se aflau înăuntru.
    Echipa Specială. Perlmutter îl observă şi se simţi mai bine. În vremuri diferite, amândoi lucraseră cu Underhill.
    - Doctorii vor sosi până la căderea serii, spuse Kurtz. Toţi doctorii de care vei avea nevoie. Recepţionat?
    - Recepţionat.
    Mergând spre autobuzul care se oprise în faţa singurei pompe de benzină a lui Gosselin, Kurtz se uită la ceasul de buzunar. Aproape unsprezece. Doamne, cât de repede zbura timpul când te distrai de pomină. Perlmutter îl însoţi, dar nu mai era nimic de cocker spaniei în mersul lui.
    - Pentru moment, Archie, fii cu ochii pe ei, adulmecă-i, ascultă-le poveştile şi înregistrează orice caz de Ripley vezi. Presupun că ştii despre Ripley.
    - Da.
    - Bine. Să nu-l atingi.
    - Doamne, nu! exclamă Perlmutter, apoi se roşi.
    Kurtz zâmbi slab. Acest zâmbet nu fu mai adevărat ca rânjetul de rechin de dinainte.
    - Minunată idee, Perlmutter! Ai măşti respiratorii?
    - Tocmai au fost aduse. Douăsprezece cutii pline şi mai sunt pe dr...
    - Bine. Vrem fotografii cu Ripley. Vrem mucho dovezi. Proba A, Proba B, şi aşa mai departe. Pricepi?
    - Da.
    - Şi niciunul dintre... dintre oaspeţii noştri să nu ne scape, corect?
    - Sigur că da.
    Perlmutter era şocat de această idee, iar asta i se citea pe faţă.
    Buzele lui Kurtz se întinseră. Zâmbetul slab crescu şi deveni din nou rânjetul de rechin. Ochii lui goi se uitară prin Perlmutter - pătrunseră până-n mijlocul pământului, din câte-şi dădea Perlmutter seama. Se surprinse întrebându-se dacă va mai părăsi cineva Blue Base când totul se va încheia. Cu excepţia lui Kurtz, desigur.
    - Fă-ţi datoria, cetăţene Perlmutter. În numele guvernului, îţi ordon să-ţi faci datoria.
    Archie Perlmutter îl urmări pe Kurtz cum îşi continuă drumul spre autobuzul din care tocmai cobora Underhill - un bărbat bondoc. Nu mai fusese niciodată în viaţă atât de bucuros să vadă spatele unui om.

                                                                 2.

                                     - Bună, șefu, spuse Underhill.
    Asemenea celorlalți, purta un halat verde simplu, dar, asemenea lui Kurtz, purta şi un pistol la cingătoare. În autobuz, şezând, se aflau aproximativ douăzeci de oameni, cei mai mulţi tocmai terminându-şi prânzul timpuriu.
    - Ce mănâncă acolo, bătrâne? întrebă Kurtz.
    Cu cei o sută nouăzeci de centimetri ai săi, îl depăşea cu mult pe Underhill, dar Underhill îl depăşea probabil cu treizeci de kilograme.
    - Burger King. Am trecut pe acolo. N-am crezut că va încăpea autobuzul, dar Yoder a spus că va încăpea şi a avut dreptate. Vrei un sandviş? Probabil că au început să se răcească, dar trebuie să existe un cuptor cu microunde pe undeva pe aici.
    Underhill arătă cu capul spre magazin.
    - Mă abţin. Nu stau prea bine cu colesterolul în ultimele zile.
    - Canalul inghinal ţi-e bine?
    Cu şase ani în urmă, Kurtz suferise o întindere a canalului inghinal când juca racquetball.
    Acest eveniment condusese indirect la singura lor neînţelegere. Nu era ceva serios, credea Owen Underhill, dar, când venea vorba de Kurtz, era greu de spus.
    În spatele chipului senin de jucător al bărbatului, gândurile veneau şi plecau aproape cu viteza luminii, planurile se rescriau încontinuu şi emoţiile se schimbau cât ai zice peşte.
    Unii oameni - destul de mulţi, la drept vorbind - îl credeau nebun pe Kurtz. Owen Underhill nu ştia dacă era sau nu nebun, dar ştia că era un om în preajma căruia trebuie să te porţi cu grijă. Cu mare grijă.
    - Cum s-ar exprima irlandezii: canalu' mio iginal ie bine, zise Kurtz.
    Îşi duse mâna între picioare, se trase ostentativ de boaşe şi-l cadorisi pe Owen cu acel rânjet plin de dinţi.
    - Perfect.
    - Iar tu? Eşti bine?
    - Canalu' mio iginal ie bine, spuse Owen, iar Kurtz râse.
    Venind acum în susul drumului, rulând încet şi ferit, dar descurcându-se mai uşor ca autobuzul, era un Lincoln Navigator cu trei vânători îmbrăcaţi în portocaliu înăuntru, toţi trei bărbaţi voinici, uitându-se speriaţi la elicoptere şi la soldaţii îmbrăcaţi în halate verzi alergând în goană prin tabără. Uitându-se speriaţi la armele lor, mai cu seamă. Vietnamul s-a mutat în nordul Maine-ului, lăudat fie Domnul. În curând se vor alătura celorlalţi oameni din Zona Carcerală.
    Şase bărbaţi se apropiară de maşină când aceasta se opri în spatele autobuzului; autocolantele de pe ea spuneau MÂNDRIA MELANCOLICILOR şi ACEST AUTOVEHICUL OPREŞTE LA TOATE TRECERILE CU CALE FERATĂ. Cei trei erau avocaţi sau bancheri cu propriile lor probleme de colesterol şi deţinători ai unor portofolii de acţiuni la bursa grăsimilor, avocaţi sau bancheri prefăcându-se că sunt cetăţeni de încredere, se aflau sub impresia (de care aveau să fie curând ajutaţi să se lepede) că trăiau încă într-o Americă paşnică. Curând, aveau să fie cazaţi în grajd (sau în ţarcul animalelor, dacă doreau aer proaspăt), acolo unde cardurile lor Visa nu vor avea nicio trecere. Li se va permite să-şi păstreze telefoanele celulare. Acestea nu vor funcţiona, desigur, atât de adânc în sălbăticii, dar faptul că vor continua să apese butonul REAPELARE le va ţine poate spiritul treaz.
    - Ţi-ai intrat bine în ritm? întrebă Kurtz.
    - Aşa cred, da.
    - Înveţi încă la fel de repede?
    Owen ridică din umeri.
    - Câţi oameni sunt în total în Zona Blue, Owen?
    - Estimările noastre sunt de opt sute. Nu sunt mai mult de o sută în Zonele A Prim şi B Prim.
    Asta era bine, presupunând că nu le scăpase niciun om. Gândind în termenii eventualităţii unei contaminări, câteva scăpări nu mai contau - ştirile de până acum erau pozitive în privinţa scorului. Gândind în termenii gestionării informaţionale, totuşi, scăpările n-ar fi deloc bine venite. În zilele acestea, era greu să călăreşti un cal phooka.
    Prea multă lume avea camere video. Existau prea multe elicoptere ale carurilor de ştiri TV. Prea mulţi ochi erau aţintiţi asupra ta.
    Kurtz spuse:
    - Haide în magazin. Mi-a fost trimis un Bago, dar încă se află pe drum.
    - Un momento, spuse Underhill şi se grăbi în sus pe scările autobuzului.
    Când coborî din nou, ţinea în mână o pungă Burger King pătată cu unsoare şi avea petrecut peste umăr un casetofon cu bretea.
    Kurtz se uită la pungă şi dezaprobă din cap.
    - Chestiile alea o să te omoare.
    - Suntem în plin Război al lumilor şi tu-ţi mai faci probleme de nivelul ridicat al colesterolului?
    În spatele lor, unul dintre vajnicii vânători nou-sosiţi spunea că vrea să-şi sune avocatul, ceea ce însemna că el era de fapt bancher. Kurtz îl conduse pe Underhill în magazin.
    Pe cerul de deasupra lor, luminile apăruseră din nou, măturând cu strălucirea lor plafonul de nori, săltând şi dansând asemenea unor personaje de desene animate într-un film Disney.

                                                           3.

                                   Biroul bătrânului Gosselin mirosea a salam, a bere, a muștar Musterole şi a sufl - un miros fie de băşini, fie de ouă fierte, bănuia Kurtz. Poate amândouă. Se mai simţea un miros, slab dar recognoscibil, de alcool etilic. Mirosul lor.
    Se simţea mai nou pretutindeni primprejur. Altcineva ar fi fost tentat să dea vina pentru acest miros pe complicitatea dintre nervii întinşi şi imaginaţia prea bogată, dar Kurtz nu posedase niciodată în exces nici una dintre acestea două. În orice caz, nu credea că cei aproximativ o sută cincizeci de kilometri pătraţi dimprejurul Magazinului Sătesc al lui Gosselin mai aveau vreun viitor ca ecosistem viabil. Uneori trebuie să arunci totul la gunoi ca s-o iei de la capăt.
    Kurtz se aşeză în spatele biroului şi deschise un sertar. Înăuntru se afla o cutie de carton pe care fuseseră ştampilate următoarele: CHIM/S.U.A./10 BUC. Bravo lui Perlmutter. Kurtz scoase cutia de acolo şi o deschise.
    În interiorul ei se găseau câteva măşti de plastic transparent, de felul celor care se potriveau peste gură şi peste nas. Îi aruncă una lui Underhill. Îşi puse şi el una, ajustând cureluşele cu repeziciune.
    - Chiar sunt necesare astea? întrebă Owen.
    - Nu ştim. Şi nu te simţi favorizat; într-o oră, toată lumea va purta aşa ceva. Cu excepţia civililor din Zona Carcerală, desigur.
    Underhill îşi puse masca şi ajustă cureluşele tară vreo altă vorbă. Kurtz şedea în spatele biroului cu capul sprijinit pe ultimul manifest OSHA (afişează-l sau mori) lipit pe peretele din spatele lui.
    - Sunt bune la ceva?
    Vocea lui Underhill de-abia dacă era puţin estompată. Plasticul translucid nu se aburi din cauza respiraţiei. Nu se vedea nici o gaură sau vreun filtru, dar Underhill descoperi că poate respira destul de uşor.
    - Sunt bune împotriva ebolei, sunt bune împotriva antraxului, sunt bune împotriva noii ramuri de superholeră. Dacă sunt bune împotriva lui Ripley? Probabil. Dacă nu, suntem futuţi, soldat. De fapt, s-ar putea să fim futuţi deja. Dar timpul merge înainte, iar jocul a-nceput deja. Trebuie să ascult banda pe care probabil c-o ai în maşinăria aia de pe umăr?
    - Nu-i nevoie s-o asculţi în întregime, dar ar trebui să guşti o firimitură din ea, aşa cred.
    Kurtz dădu din cap, îşi roti degetul prin aer (asemenea unui arbitru validând un tur complet la jocul de baseball, gândi Owen) şi se cufundă mai adânc în scaunul lui Gosselin.
    Underhill îşi dădu jos de pe umăr casetofonul, îl aşeză pe masă cu faţa către Kurtz şi apăsă butonul PLAY. O voce robotică, lipsită de inflexiuni, spuse:
    - Interceptare radio a NSA. Lungime de bandă multiplă. 62914A44. Această înregistrare este clasificată strict secretă. Coordonatele temporale ale interceptării: 06:27, paisprezece noiembrie, doi-zero-zero-unu. Înregistrarea mesajului interceptat începe după semnalul sonor. Dacă nu deţineţi statutul de Prim Acces în zonele Securizate, vă rugăm să apăsaţi butonul STOP chiar acum.
    - Vă rugăm, spuse Kurtz, dând dezaprobator din cap. Perfect. Asta-i va opri să asculte pe toţi cei neautorizaţi s-o facă, nu crezi?
    Urmă o pauză, un bip de două secunde, apoi vocea unei femei tinere spuse:
    - Unu. Doi. Trei. Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău. Ne nous blessez pas.
    Tăcere vreme de două secunde, apoi vorbi o voce de bărbat tânăr:
    - Cinci. Şapte. Unsprezece. Suntem neajutoraţi. Nous sommes sans defense. Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău, suntem neajutoraţi. Ne nous faites...
    - Pentru numele lui Dumnezeu, parcă ar fi o lecţie Berlitz din Marele Tărâm de Dincolo de învăţare a unei limbi străine, spuse Kurtz.
    - Recunoşti vocile? întrebă Underhill.
    Kurtz scutură din cap şi duse un deget la buze.
    Următoarea voce îi aparţinea lui Bill Clinton:
    - Treisprezece. Şaptesprezece. Nouăsprezece. Cu accentul lui Clinton de Arkansas, ultima cifră sună Noispăzeci. Nu există nicio infecţie aici. Il n'y a pas d'infection ici.
     O altă pauză de două secunde, după care vocea lui Tom Brokaw răsună din casetofon:
    - Douăzeci şi trei, douăzeci şi nouă. Suntem pe moarte. On se meurt, on creve. Suntem pe moarte.
    Underhill apăsă STOP.
    - În caz că te întrebai, prima voce i-a aparţinut lui Sarah Jessica Parker, o actriţă. A doua a fost a lui Brad Pitt.
    - El cine-i?
    - Un actor.
    - Îhî.
    - După fiecare pauză se aude o altă voce. Toate vocile sunt sau vor fi uşor de recunoscut de largi segmente dintre oamenii care se află în această zonă. Îi poţi auzi pe Alfred Hitchcock, Paul Harvey, Garth Brooks, Tim Sample - el e un comedian pe gustul celor din Maine, e foarte cunoscut - şi sute de alte voci, unele pe care încă nici nu le-am identificat.
    - Sute de altele? Cât durează interceptarea asta?
    - Drept vorbind, nu e vorba deloc de o interceptare, ci de o transmisiune pe o bandă deschisă pe care o bruiem începând cu ora 08:00. Asta înseamnă că ne-a scăpat mult, dar ne îndoim că au înţeles cine ştie câte cei care au reuşit să asculte ceva. Iar dacă au înţeles...
    Underhill ridică din umeri în genul Ce putem face?
    - Încă se transmite. Vocile par a fi adevărate. Cele câteva amprente vocale comparate până acum s-au dovedit identice. Indiferent ce sunt fiinţele astea, l-ar putea scoate cu uşurinţă din afaceri pe Rich Little.
    Vup-vup-vup-ul elicopterelor pătrundea limpede prin pereţi. Kurtz îl simţea la fel de bine cum îl auzea. Trecea prin scânduri, prin posterul OSHA şi-i pătrundea în materia cenuşie compusă în majoritate din apă, spunându-i să se treacă la treabă, treabă, treabă, să se grăbească, grăbească, grăbească. Presiunea sângelui său răspunse acestui impuls, dar el continuă să şadă liniştit, continuă să se uite la Owen Underhill.
    Să se gândească la Owen Underhill. Grăbeşte-te cumpătat; asta era o zicală potrivită.
    Mai ales când aveai de-a face cu oameni ca Owen. Canalul inghinal ţi-e bine, chiar aşa. Mi-ai tras-o o dată, bătrâne, gândi Kurtz. Poate că nu ai trecut de linia mea, dar, pentru Dumnezeu, ai întins coarda, nu-i aşa? Da, eu aşa cred. Şi cred că nu strică să stau cu ochii pe tine.
    - Se repetă aceleaşi patru mesaje mereu, spuse Underhill şi le trecu în revistă, ridicând câte un deget de la mâna stângă pentru fiecare. Nu ne faceţi vreun rău. Suntem neajutoraţi. Nu există nicio infecţie aici. Iar ultimul...
    - Nicio infecţie, îngână Kurtz. Hă. Ce tupeu au, nu crezi?
    Văzuse fotografii cu puful roşu-auriu care creştea pe toţi copacii din raza lui Blue Boy. Şi care creştea şi pe oameni. Pe cadavre, cel mai des, cel puţin până acum.
    Tehnicienii numiseră aceşti fungi Ripley, după personajul acela dur jucat de Sigourney Weaver în seria de filme despre spaţiul extraterestru. Cei mai mulţi dintre aceşti tehnicieni erau prea tineri să-şi amintească de celălalt Ripley, cel care ţinuse în ziare rubrica „Incredibil, dar adevărat". „Incredibil, dar adevărat" - o formulare care nu mai exista de multă vreme; era prea monstruoasă pentru acest secol douăzeci şi unu şi pentru corectitudinea lui politică. Dar se potrivea în acest caz, credea Kurtz. Da, sigur că da, se potrivea ca o mănuşă. La o comparaţie, gemenii siamezi şi vacile bicefale ale domnului Ripley păreau nişte lucruri absolut normale.
     - Ultimul mesaj este Suntem pe moarte, spuse Underhill. Acesta este altfel din cauza celor două versiuni diferite în limba franceză care însoţesc mesajul în engleză. Prima este literară. A doua - on creve - aparţine argoului. Am putea-o traduce cu „Dăm ortul popii".
    Se uită direct la Kurtz, care-şi dori ca Perlmutter să fie acolo, să vadă că da, acest lucru se putea face.
     - Chiar dau ortul popii? Fără să le oferim noi o mână de ajutor în acest sens, vreau să spun?
    - De ce limba franceză, Owen?
    Underhill ridică din umeri.
    - E, totuşi, a doua limbă ca circulaţie pe-aici prin nord.
    - Ah. Şi numerele prime? Doar ca să ne dea de veste că avem de-a face cu fiinţe inteligente? Ca şi când altfel de fiinţe ar putea ajunge până aici dintr-un alt sistem stelar, sau dintr-o altă dimensiune, sau de unde-or fi venind ei?
    - Aşa cred. Ce zici de proiectoare, şefu'?
    - Cele mai multe s-au prăbuşit în pădure. Se dezintegrează destul de repede, o dată rămase fără combustibil. Cele pe care am reuşit să le recuperăm arată ca nişte conserve de supă cu etichetele răzuite. Având în vedere dimensiunile lor, oferă un spectacol a dracu' de spectaculos, nu crezi? I-au speriat de moarte pe localnici.
     Când se dezintegrau proiectoarele, lăsau în urma lor pete de fungi, sau pete de corn de secară, sau pete de ce-o fi fost ce lăsau ele în urmă. Acelaşi lucru părea să fie valabil şi pentru extratereştrii înşişi. Cei care supravieţuiseră stăteau în jurul navei lor asemenea unor navetişti care stau lângă autobuzul defect şi strigau că nu sunt infecţioşi, il n'y a pas d'infection ici, lăudat fie Domnul, dă-mi un pic de sare. Şi, o dată ce creştea chestia aceea pe tine, era gata să... ce spusese Owen? Să dai ortul popii.
    Acest lucru nu era, fireşte, o certitudine, încă era devreme, dar trebuiau să-şi dea şi ei cu presupusul.
    - Câţi ET mai sunt acolo? întrebă Owen.
    - O sută, poate.
    - Câte lucruri nu cunoaştem încă? Ştie cineva asta?
    Kurtz flutură din mână a lepădare. Nu el era omul cu informaţiile; informarea era departamentul altora şi nici unul de acolo nu fusese invitat la petrecerea aceasta de dinainte de Ziua Recunoştinţei.
    - Supravieţuitorii, insistă Underhill. Sunt parte din echipaj?
    - Nu ştiu, dar probabil că nu. Sunt prea mulţi pentru a reprezenta echipajul, nu sunt destui să fie colonişti şi nici pe departe destui să fie trupe de şoc.
    - Ce altceva se mai petrece aici, şefu'? Ceva se petrece.
    - Eşti cam sigur de asta, nu-i aşa?
    - Da.
    - De ce?
    Underhill ridică din umeri.
    - Intuiţia.
    - Nu-i vorba de intuiţie, spuse Kurtz, cu blândeţe aproape. E vorba de telepatie.
    - Cum ai spus?
    - E slabă, dar nu există nicio umbră de dubiu în privinţa asta. Oamenii mei simt ceva, dar încă nu i-au dat un nume. Dă-le câteva ore şi vor găsi unul. Prietenii noştri cenuşii sunt telepaţi şi se pare că împrăştie asta aşa cum împrăştie şi fungii.
    - Blestemăţia dracului, şopti Owen Underhill.
    Kurtz rămase calm, urmărindu-l cum gândeşte.
    Îi plăcea să urmărească oamenii cum gândesc, dacă se pricepeau cât de cât la asta, iar acum avea parte de ceva în plus: îl auzea pe Owen cum gândea: un sunet slab, ca sunetul oceanului într-o scoică.
    - Fungii nu au putere în mediul înconjurător, spuse Owen. La fel nu au nici ei. Cum rămâne cu ESP-ul?
    - E prea devreme să ne dăm cu părerea. Dacă durează şi dacă iese în afara graniţelor pişătorii ăsteia cu miros de pin în care ne aflăm acum, se schimbă totul. Ştii asta, nu-i aşa?
    Underhill ştia.
    - Nu-mi vine să cred, spuse el.
    - Mă gândesc la o maşină, spuse Kurtz. La ce fel de maşină mă gândesc?
    Owen se uită la el, încercând aparent să se hotărască dacă vorbea serios. Observă că vorbea, apoi îşi scutură capul.
    - De unde să... Făcu o pauză. Fiat.
    - Ferrari, de fapt. Mă gândesc la o aromă de îngheţată. La ce ar...
    - Fistic, spuse Owen.
    - Ai văzut!?
    Owen rămase o clipă pe gânduri, apoi îl întrebă - ezitant - pe Kurtz dacă-i putea spune numele fratelui său.
    - Kellogg, răspunse Kurtz. Iisuse, Owen, ce fel de nume e ăsta pentru un copil?
     - E numele de fată al mamei mele. Cristoase. Telepatie.
    - O să dea peste cap audienţa emisiunilor Rişti şi câştigi şi Vrei să fii miliardar, asta-ţi garantez, spuse Kurtz, apoi repetă: Dacă scapă de sub control.
    De afară se auzi o împuşcătură şi un ţipăt.
    - Nu trebuia să faci asta! strigă cineva cu o voce îngrozită şi speriată. Nu trebuia să faci asta!
    Aşteptară, dar nu se mai auzi nimic.
    - Numărătoarea cadavrelor omuleţilor cenuşii a ajuns la optzeci şi unu, spuse Kurtz. Probabil că sunt mai multe. O dată ce sunt doborâţi, se descompun destul de repede. Nu rămâne altceva decât o substanţă vâscoasă... şi-apoi fungii.
    - Pe toată întinderea Zonei?
    Kurtz scutură din cap.
    - Închipuie-ţi un ac cu vârful către est. Partea groasă este Blue Boy. Noi ne aflăm aproximativ pe la jumătatea icului. Mai sunt, totuşi, câţiva emigranţi ilegali ai persuasiunii cenuşii rătăcind la est de aici. Proiectoarele s-au menţinut în cea mai mare parte deasupra zonei-ac. Patrula Rutieră ET.
    - Totul s-a dus de râpă, nu-i aşa? întrebă Owen. Nu vorbesc doar de omuleţii cenuşii, şi de navă, şi de proiectoare - vorbesc de întreaga împuţită zonă geografică.
    - Nu sunt gata să discut despre asta acum, spuse Kurtz.
    Nu, gândi Owen, sigur că nu eşti.
    Se întrebă imediat dacă-i putea Kurtz citi gândurile. Nu avea cum să-şi dea seama; ochii aceia pali cu siguranţă n-aveau să-i spună nimic.
    - Vom extermina şi omuleţii cenuşii rămaşi, asta-ţi pot spune. Oamenii tăi vor forma grupul de atac, doar oamenii tăi. Tu eşti Cârma Blue Boy. Ai înţeles?
    - Da, să trăiţi.
    Kurtz nu-l corectă. În contextul dat şi dat fiind dezgustul evident al lui Underhill faţă de această misiune, să trăiţi făcea probabil bine.
    - Eu sunt Blue Unu.
    Owen aprobă din cap.
    Kurtz se ridică în picioare şi-şi scoase ceasul de buzunar. Se făcuse amiază.
    - Situaţia o să transpire, spuse Underhill. Sunt o mulţime de cetăţeni americani în Zonă. Nu există nicio soluţie să păstrăm tăcerea asupra misiunii. Câţi dintre ei au acele... acele implanturi?
    Kurtz aproape că zâmbi. Nevăstuicile, sigur. Apăruseră destule aici, mai fuseseră câteva de-a lungul anilor. Underhill nu ştia câte, însă Kurtz ştia. Nişte vietăţi mici şi scârboase, asta erau. Un lucru era bun atunci când erai şef: nu trebuia să răspunzi la întrebările la care nu voiai să răspunzi.
    - Ce se va întâmpla mai târziu va fi treaba propagandiştilor, a celor cu abureala, spuse el. Treaba noastră e să reacţionăm la ceea ce anumiţi oameni - vocea unuia dintre ei se află probabil pe caseta aia a ta - au hotărât că este un pericol iminent pentru cetăţenii Statelor Unite. Ai priceput, bătrâne?
    Underhill se uită în acei ochi pali, apoi, într-un sfârşit, îşi mută privirea.
    - Încă un lucru, spuse Kurtz. Îţi aminteşti de phooka?
    - Calul-fantomă irlandez.
    - Pe-aproape. Când vine vorba de-un cal de bătaie, acela-i al meu. Întotdeauna a fost aşa. Câţiva oameni te-au văzut călărindu-mi phooka în Bosnia. Aşa-i?
    Owen nu riscă niciun răspuns. Asta nu-i tăie elanul lui Kurtz, ci îl îndârji şi mai tare.
    - Nu vreau să mă repet, Owen. Tăcerea e de aur. Atunci când călărim calul phooka, trebuie să fim invizibili. Înţelegi lucrul ăsta?
    - Da.
    - Îl înţelegi pe de-a-ntregul?
    - Da, spuse Owen.
    Se întrebă încă o dată cât de tare îi putea citi Kurtz gândurile. Un lucru era însă clar: el putea citi numele care stăruia în mintea lui Kurtz şi presupunea că asta şi dorea el. Bosanski Novi.

                                                                4.

                                      Cele patru echipaje înarmate, formate din oamenii lui Owen Underhill ce-i înlocuiau pe tipii de la GNA care aduseseră elicopterele CH-47 până aici, se aflau pe picior de plecare, executau ultimele manevre, elicele umpleau aerul cu tunetul lor, când sosiră ordinele lui Kurtz de-a rămâne la sol.
    Owen transmise ordinul mai departe, apoi îşi mută privirea spre stânga. Se afla acum pe canalul personal de comunicare al lui Kurtz.
    - Îmi cer iertare, dar ce dracu? întrebă Owen.
    Dacă aveau de gând să facă treaba asta, voia să treacă la acţiune şi să termine cu ea cât mai repede. Era mai urât decât la Bosanski Novi, cu mult mai urât. Să spună că omuleţii cenuşii nu sunt fiinţe umane nu ajuta la nimic. Pe el, cel puţin. Fiinţele care construiseră Blue Boy - sau care, cel puţin, îl conduseseră - erau mai mult decât umane.
    - Nu-i decizia mea, băiete, spuse Kurtz. Tipii cu vremea de la Bangor spun că furtuna se înteţeşte cu viteză. Ei o numesc Alberta Clipper. Treizeci de minute, patruzeci, cel mult, şi am pornit la drum. Cu întreg sistemul de navigare distrus, e mai bine să aşteptăm dacă putem... şi putem. O să-mi mulţumeşti la sfârşit.
    Mă cam îndoiesc de asta, omule.
    - Recepţie, confirmă. Îşi întoarse capul spre dreapta. Conklin, spuse el.
    Nu trebuiau folosite gradele ofiţerilor în această misiune, mai cu seamă în transmisiunile radio.
    - Sunt aici, să tră... Sunt aici.
    - Spune-le băieţilor că suntem pe loc repaos între patruzeci şi patruzeci şi cinci de minute. Repet, patruzeci şi patruzeci şi cinci.
    - Recepţionat. Patruzeci şi patruzeci şi cinci.
    - Să dăm drumul la tonomat.
    - Bine. Cereri?
    - Pune ce-ţi place. Treci doar peste Imnul Detaşamentului.
    - Recepţionat; Imnul Detaşamentului trece la urmă.
    Nu se simţea nici urmă de umor în vocea lui Conk. Mai era cineva, cel puţin, căruia să-i placă misiunea asta la fel de puţin ca lui Owen. O explicaţie ar fi fost că şi Conklin participase la misiunea din Bosanski Novi în '95. Pearl Jam începu să cânte în căştile lui Owen. Şi le dădu jos şi le puse pe după gât, asemenea unor hăţuri. Nu-i plăcea Pearl Jam, însă, în această privinţă, era o minoritate în echipă.
    Archie Perlmutter şi oamenii lui fugeau care-ncotro, aidoma unor pui cu capetele tăiate. Se pocneau saluturi, apoi soldaţii se destindeau oarecum, aruncând priviri grăitoare - o-fi-văzut-asta? - către elicopterul mic şi verde în care se afla Kurtz cu propriile căşti puse pe urechi şi cu un exemplar al News din Derry ridicat în faţă.
    Kurtz se uita absorbit în ziar, dar Owen bănuia că bărbatul contabiliza fiecare salut, că observa fiecare soldat care uita în ce situaţie se aflau şi regresa la vechile obiceiuri sălbatice. Lângă Kurtz, în scaunul din stânga, se afla Freddy Johnson. Johnson era alături de Kurtz aproape din vremea când a acostat arca lui Noe pe muntele Ararat. Şi el fusese la Bosanski şi-i dăduse, cu siguranţă, un raport complet lui Kurtz atunci când Kurtz fusese obligat să rămână la bază, neputând urca în şaua mult iubitului său cal phooka din cauza întinderii canalului inghinal.
    În luna iunie a lui '95, Forţele Aviatice pierduseră un pilot cercetaş în zona liberă NATO de lângă graniţa cu Croaţia. Sârbii schilodiseră avionul căpitanului Tommy Callahan şi l-ar fi schilodit chiar şi mai tare pe Callahan însuşi, dacă l-ar fi prins; clica oficială, bântuită de imagini ale nord-vietnamezilor scoţând cu voioşie la paradă în faţa presei internaţionale piloţi cu creierii storşi, făcuseră din recuperarea lui Tommy Callahan o prioritate.
    Echipa de căutare fusese la un pas de a abandona misiunea, când Callahan îi contactase pe o bandă de unde radio de frecvenţă joasă. Iubita lui din liceu le dăduse membrilor echipei semnalmente serioase şi, când bărbatul de la sol fu întrebat, el confirmă, spunându-le că prietenii începuseră să-i spună Vomitatorul în urma unei memorabile nopţi de beţie din timpul gimnaziului.
    Băieţii lui Kurtz interveniseră să-l salveze pe Callahan cu nişte elicoptere cu mult mai mici decât cele pe care le foloseau acum. Owen Underhill, deja etichetat de mulţi drept succesorul lui Kurtz (inclusiv de Kurtz însuşi, presupunea Owen), primise comanda misiunii. Treaba lui Callahan era să producă nişte fum la vederea libelulelor, apoi să rămână pe poziţie. Treaba lui Underhill - partea phooka a ei - era să-l extragă pe Callahan fără să fie văzut.
    Acest lucru nu era absolut necesar, din câte-şi dădea seama Owen, dar aşa îi plăcea lui Kurtz să opereze: băieţii lui erau invizibili, băieţii lui călăreau calul irlandez.
    Operaţiunea de extragere mersese brici. Se trăseseră rachete sol-aer, dar niciuna nu-i nimerise - Miloşevici avea lucruri proaste, în cea mai mare parte. Owen văzu primii bosnieci din viaţa lui când îl luau pe Callahan la bord: cinci sau şase copii, cel mai mare având cel mult zece ani, uitându-se la ei cu priviri grave. Nu-i trecuse deloc prin minte lui Owen gândul că directiva lui Kurtz, potrivit căreia trebuia să se asigure că nu există martori, s-ar aplica şi unui grup de puşti cu feţele murdare. Iar Kurtz nu pomenise niciodată de acest incident.
    Până acum, desigur.
    Owen nu se îndoia că Abraham Kurtz era un om groaznic. Chiar şi aşa, în serviciul militar erau mulţi oameni groaznici, mai degrabă diavoli decât îngeri, fără-ndoială, şi mulţi erau îndrăgostiţi de discreţie. Ce-l făcea pe Kurtz să fie altfel, Owen habar n-avea - Kurtz, bărbatul acesta înalt şi melancolic, cu sprâncenele lui albe şi cu ochii lui inerţi. Era greu să susţii privirea acestora, fiindcă nu se afla nimic dincolo de ea - nici dragoste, nici râset şi absolut nici un pic de curiozitate. Lipsa curiozităţii era, într-un fel, cea mai rea parte.
    O maşină Subaru hârbuită parcă în faţa magazinului şi doi bătrâni coborâră cu grijă. Unul dintre ei ţinea strâns în mâinile scofâlcite de frig un baston. Amândoi purtau haine roşu cu negru de vânătoare. Amândoi purtau căciuli spălăcite; una avea scris TOC deasupra cozorocului, cealaltă CERB. Se uitau pierduţi la contingentul de soldaţi care îi împresură. Soldaţi la magazinul lui Gosselin? Ce drac împieliţat? Aveau în jur de optzeci de ani, judecând după aparenţe, dar erau stăpâniţi de curiozitatea care-i lipsea lui Kurtz. Se observa asta în poziţia corpurilor lor, în înclinarea capetelor lor.
    Inspirau toate întrebările nerostite de Kurtz: Ce doresc ei? Vor să ne facă vreun rău? Va aduce răul asupra noastră ceea ce facem? Semănăm cumva vânt ca să culegem furtună? Ce să fi apărut în toate celelalte întâlniri - navete, lumini, căderi de părul-îngerilor şi praful roşietic, răpiri începute la sfârşitul anilor şaizeci - care să facă forţele armate să se teamă atât de tare? Chiar s-a făcut vreun efort pentru a intra în dialog cu aceste creaturi?
    Şi ultima întrebare, cea mai importantă: Seamănă omuleţii cenuşii cu noi? Sunt ei umani, oricare ar fi definiţia acestui termen? E ceea ce fac ei crimă, crimă pe şest?
    Nici în privinţa aceasta ochii lui Kurtz nu trădau vreo frământare.

                                                           5.

                                 Zăpada deveni mai strălucitoare, lumina zilei mai sclipitoare și, la exact treizeci și trei de minute după ce le ordonase să rămână la sol, Kurtz le dădu semnalul de plecare.
    Owen îl transmise mai departe lui Conklin şi elicele elicopterelor vuiră puternic din nou, ridicând voaluri străvezii de zăpadă şi transformând pentru moment aparatele de zbor în fantome. Apoi se ridicară la nivelul copacilor, se aliniară după Underhill - Cârma Blue Boy - şi zburară înspre vest, pe direcţia Kineo. Elicopterul Kiowa 58 al lui Kurtz zbură sub ei şi puţin spre dreapta, iar gândul îl purtă pe Owen pentru scurtă vreme la un detaşament de soldaţi într-un film cu John Wayne, colonişti escortaţi pe un flanc de un singur cercetaş indian care-şi călăreşte poneiul fără şa. Nu-l vedea pe Kurtz, dar bănuia că încă mai citea ziarul. Poate-şi citea horoscopul. „Peşti, aceasta e ziua voastră de ticăloşie. Rămâneţi în pat."
    Pinii şi molizii de dedesubt apăreau şi dispăreau sub forma unor vapori albi.
    Zăpada bătea în cele două geamuri din faţă ale aparatului Chinook, dansa, dispărea.
    Zborul era extrem de dificil - asemenea unei expediţii într-o maşină de spălat - dar Owen nu şi-ar fi dorit deloc să fie altfel. Îşi puse căştile la loc pe urechi. Cânta o altă formaţie, poate Matchbox Twenty. Nu cine ştie ce, dar mai buni ca Pearl Jam. Owen se temea, de fapt, de Imnul Detaşamentului. Dar îl va asculta şi pe acesta. Da, cum să nu, îl va asculta.
    Intrau şi ieşeau din norii joşi, vedeau licăriri vaporoase ale unei păduri aparent fără sfârşit, mergeau spre vest, spre vest, spre vest.
    - Cârma Blue Boy, aici Blue Doi.
    - Recepţionat, Doi.
    - Am contact vizual cu Blue Boy. Aştept confirmare.
    Pentru o clipă, Owen nu văzu nimic. Apoi văzu. Şi ceea ce văzu îi tăie răsuflarea.
    O fotografie, o imagine înăuntrul unei rame, ceva pe care-l poţi ţine în mână - acesta era un lucru. Ceea ce vedea el, însă, era ceva cu totul şi cu totul aparte.
    - Ai confirmarea, Doi. Grup Blue, aici Cârma Blue Boy. Rămâneţi pe poziţie. Repet, rămâneţi pe Poziţie.
    Unul după altul, celelalte elicoptere confirmară recepţia mesajului. Doar Kurtz nu confirmă, dar îşi păstră poziţia. Aparatele Chinook şi singurul Kiowa atârnau în aer la o distanţă aproximativă de un kilometru două sute de metri de aeronava prăbuşită. Către ea ducea o brazdă lată de copaci care fuseseră culcaţi la pământ ca de o maşină de tuns iarba enormă, formând o trecătoare accidentată. La capătul acestei trecători se afla o zonă mlăştinoasă, copaci morţi se înălţau către cerul alburiu, ca şi când ar fi încercat să despice norii. Se vedeau zig-zaguri de zăpadă topită, în unele locuri îngălbenită, pe acolo pe unde se infiltra în pământ. În alte locuri, se vedeau vene şi capilare de apă neagră.
    Nava, o farfurie cenuşie şi enormă, de aproape patru sute de metri diametru, îşi croise drum prin mijlocul copacilor morţi din mijlocul mlaştinii, făcându-i să explodeze şi aruncând fragmente de aşchii în toate direcţiile.
    Blue Boy (nu era deloc albastru, nu, nicidecum albastru) se oprise la capătul mlaştinii, unde se înălţa într-un unghi abrupt o creastă stâncoasă. Un segment de arc din muchia ei curbată dispăruse în pământul apos, instabil. Noroi şi bucăţi de copaci rupţi săriseră în aer şi murdăriseră fuzelajul neted al navei.
    Omuleţii cenuşii supravieţuitori stăteau în preajma navei. Cei mai mulţi stăteau pe plaurii acoperiţi cu zăpadă sub coada întoarsă în sus a navei. Dacă ar fi strălucit soarele, aceştia s-ar fi aflat în umbra navei prăbuşite. Ei bine... era clar că unii o considerau mai mult Cal Troian decât navă prăbuşită, dar omuleţii cenuşii supravieţuitori, goi şi neînarmaţi, nu păreau prea ameninţători.
    Vreo sută, spusese Kurtz, dar erau mai puţini de-atâta; Owen estima numărul lor la vreo şaizeci. Văzu cel puţin o duzină de cadavre, în stadii mai avansate sau mai scăzute de descompunere roşietică, stând întinse pe plaurii acoperiţi cu zăpadă. Unele erau cu faţa în jos, în apa neagră puţin adâncă. Ici şi colo, surprinzător de sclipitori pe covorul de zăpadă, se vedeau pete roşietic-aurii ale aşa-numiţilor fungi Ripley... doar că nu toate petele erau sclipitoare, îşi dădu seama Owen ducându-şi binoclul la ochi şi uitându-se la ele. Unele începuseră să capete nuanţe cenuşii, victime ale frigului, sau ale atmosferei, sau ale amândurora.
    Nu, nu puteau supravieţui aici - nici omuleţii cenuşii şi nici fungii pe care-i aduseseră cu ei.
    Chiar se putea extinde chestia aceea? Pur şi simplu nu-i venea să creadă.
    - Cârma Blue Boy? întrebă Conk. Eşti acolo, băiete?
    - Aici sunt, taci o clipă.
    Owen se înclină înainte, se întinse până sub cotul pilotului (Tony Edwards, un om de treabă) şi comută butonul radio pe canalul comun.
    Faptul că amintise Kurtz ceva de Bosanski Novi nici măcar nu-i trecu prin minte; gândul că făcea o greşeală îngrozitoare nici măcar nu-i trecu prin minte; gândul că s-ar putea să fi subestimat nebunia lui Kurtz nici măcar nu-i trecu prin minte. De fapt, făcu ceea ce făcu aproape fără să fi gândit conştient măcar o clipă. Astfel avea să i se pară lui mai târziu, când avea să se întoarcă cu gândul înapoi şi avea să reexamineze incidentul nu doar o dată, ci într-una. Doar o comutare de buton. Aparent, doar de atât era nevoie ca să schimbi cursul vieţii unui om.
    Şi, iat-o, puternică şi limpede, o voce pe care niciunul dintre băieţaşii lui Kurtz nu avea s-o recunoască. Îl ştiau pe Eddie Vedder; Walter Cronkite era, însă, o altă mâncare de peşte:
    - ... aici. II n 'y a pas d'infection ici.
    Două secunde, apoi o voce care-ar fi putut aparţine Barbrei Streisand:
    - O sută treisprezece. O sută nouăsprezece.
    La un moment dat, îşi dădu seama Owen, începuseră să înşiruie numerele prime de la zero din nou. Pe când făceau drumul spre magazinul lui Gosselin cu autobuzul, diversele voci ajunseseră cu numerele prime la ultimele combinaţii de patru cifre.
    - Suntem pe moarte, spuse vocea Barbrei Streisand. On se meurt, on creve.
    O pauză, apoi vocea lui David Letterman:
    - O sută...
    - Pune-i capăt! strigă Kurtz.
    Pentru prima dată de când îl ştia Owen, Kurtz părea cu adevărat nervos. Era aproape şocat.
    - Owen, de ce vrei să le torni porcăriile alea în urechi băieţilor mei? Recepţionează şi răspunde-mi. Şi fă-o chiar acum.
    - Voiam doar să văd dacă s-a schimbat ceva, şefu', spuse Owen.
    Era o minciună, iar Kurtz, desigur, ştia asta şi, la un moment dat, îl va face să plătească pentru ea. Era ca şi când ar fi evitat să împuşte din nou copiii, doar că poate mult mai rău. Lui Owen nu-i păsa. Dă-l dracului de cal phooka.
    Dacă aveau de gând să facă asta, voia ca băieţii lui Kurtz (numiţi Skyhook în Bosnia, numiţi Grupul Blue de data aceasta, numiţi cu cine ştie ce alt nume data viitoare, însă întotdeauna însemna aceleaşi chipuri tinere, crude) să-i audă pe omuleţii cenuşii o ultimă dată. Să-i audă pe aceşti călători dintr-un alt sistem stelar, poate chiar dintr-un alt univers sau altă curgere a timpului, cunoscători ai unor lucruri pe care gazdele lor nu le vor cunoaşte niciodată (nu că asta i-ar fi păsat lui Kurtz). Să-i asculte pe omuleţii cenuşii o ultimă dată în schimbul formaţiilor Pearl Jam, sau Jar of Flies, sau Rage Against the Machines; omuleţii cenuşii făcând apel la ceea ce ei crezuseră prosteşte că era o natură omenească mai bună.
    - Şi s-a schimbat? pârâi vocea lui Kurtz înapoi.
    Aparatul Kiowa verde era încă acolo jos, sub şirul plutitor de mitraliere, elicele lui învârtindu-se deasupra vârfului despicat al unui pin bătrân şi înalt, facându-l să se unduiască şi să se legene.
    - S-a schimbat, Owen?
    - Nu, răspunse el. Nicidecum, şefu'.
    - Atunci pune capăt trăncănelii ăsteia. Irosim lumina zilei, lăudat fie Iisus.
    Owen făcu o pauză, apoi spuse, accentuând voit cuvintele:
    - Da, să trăiţi.

                                                                 6.

                                      Kurtz ședea ţeapăn în scaunul din dreapta al elicopterului Kiowa - „drept ca tras în ţeapă", aşa se spunea în cărţi şi în filme. Îşi pusese ochelarii de soare, în pofida luminii slabe şi cenuşii, dar Freddy, pilotul lui, tot nu putea să se uite la el decât cu colţul ochilor. Ochelarii erau de genul celor care mergeau până la tâmple, cu lentile cu reflexe, şi, acum că-i purta, nu putea şti în ce parte se uita şeful. Cu siguranţă nu te puteai lua după direcţia în care-i era îndreptat capul.
    Ziarul News din Derry se afla în poala lui Kurtz (LUMINI MISTERIOSE PE CER, DISPARIŢIA VÂNĂTORILOR SĂDEŞTE PANICĂ ÎN REGIUNEA JEFFERSON, spuneau titlurile de pe prima pagină). Ridică acum ziarul şi-l despături cu grijă. Se pricepea la asta. Curând, News avea să fie împăturit în ceea ce tocmai devenise cariera lui Owen Underhill: un coif. Underhill bănuia că va fi supus unei măsuri disciplinare - măsura disciplinară a lui Kurtz, având în vedere că, cel puţin până acum, aceasta era o operaţiune sub acoperire - urmată de acordarea unei a doua şanse.
    Ce nu părea să-şi dea seama (şi asta era probabil spre binele lui; neprevenit însemna de obicei nepregătit) era că aceasta fusese de fapt cea de-a doua şansă a lui. Ceea ce însemna o şansă mai mult decât oferea de obicei Kurtz cuiva, era o şansă pe care acum o regreta. O regreta amarnic.
    Cum putuse Owen să-i joace farsa aceasta după discuţia pe care o avuseseră în biroul din magazin... după ce fusese avertizat în mod special...
    - Cine dă ordinul? pârâi vocea lui Underhill pe canalul privat al lui Kurtz.
    Kurtz fu surprins şi puţin consternat de profunzimea furiei lui. În mare parte era provocată de nimic altceva decât de surpriză, cea mai simplă emoţie, cea pe care o simt bebeluşii înainte de orice altceva. Owen i-o făcuse cum scrie la carte, dând drumul vocilor omuleţilor cenuşii pe canalul principal de comunicare al echipei de intervenţie; voise doar să vadă dacă nu se schimbase ceva, chiar aşa - asta era o motivaţie pe care-o puteai strânge tare şi ţi-o puteai vârî adânc în cur. Owen era probabil cel mai bun secund pe care-l avusese Kurtz vreodată în lunga şi complicata lui carieră, care începea în Cambodgia, încă din primii ani ai deceniului şapte, însă Kurtz, în pofida tuturor acestor lucruri, avea să-l sfarme sub picior. Asta pentru şmecheria cu radioul; fiindcă Owen nu învăţase încă lecţia. În Bosanski Novi nu fusese vorba doar de nişte copii. Iar acum nu era vorba doar de nişte voci trăncănitoare.
    Nu era vorba despre respectarea ordinelor şi nu era vorba nici măcar despre principiul acestei probleme. Era vorba despre linie. Despre linia lui.
    Linia Kurtz.
    De asemenea, mai era şi acel să trăiţi. Acel să trăiţi blestemat şi mucos.
    - Şefu'? Owen părea acum doar puţin nervos şi avea tot dreptul să pară nervos, Iisus să-l miluiască. Cine dă...
    - Pe canalul comun, Freddy, spuse Kurtz. Fă-mi legătura.
    Aparatul Kiowa, mult mai uşor decât elicopterele de atac, prinse o pală de vânt şi făcu un salt ameţitor. Kurtz şi Freddy îl ignorară. Freddy îi făcu legătura.
    - Ascultaţi, băieţi, spuse Kurtz, uitându-se la elicopterele de atac - libelule de sticlă - atârnând într-o linie deasupra copacilor şi dedesubtul norilor. Înaintea lor se afla mlaştina şi farfuria înclinată, albicioasă ca o perlă, cu echipajul supravieţuitor - sau ce-or fi fost ei - stând sub buza ei de la pupa.
    - Ascultaţi acum, băieţi, tata-ncepe să predice. Mă ascultaţi? Răspundeţi.
    Da, da, afirmativ, afirm, recepţionat (cu un „să trăiţi" ocazional aruncat printre, dar asta nu făcea nimic; exista o diferenţă între uitare şi insolenţă).
    - Nu sunt bun la discursuri, băieţi, nu cu asta mă ocup eu, dar vreau să ştiţi că acesta nu e (repet, nu e) un caz de ce-i în guşă şi-n căpuşă. În guşă sunt vreo şase duzini de cenuşii, umanoizi aparent asexuaţi, care umblă dezbrăcaţi aşa cum i-a făcut bunul Dumnezeu, iar voi vă spuneţi, unii şi-ar spune oricum: „Păi, sărmanii aceia sunt cu toţii dezbrăcaţi şi neînarmaţi, nici măcar pulă sau pizdă n-au să-şi dea-ntre ei, imploră mila noastră de-acolo, de lângă trenul lor intergalactic prăbuşit; ce fel de câine, ce fel de monstru care le aude vocile imploratoare poate, totuşi, să-i omoare?" Trebuie să vă anunţ, băieţi, că eu sunt acel câine, că eu sunt acel monstru, că eu sunt acel om postindustrial, post-modern, cripto-fascist, incorect politic, eu sunt acel bărbat pervers, acel porc războinic, lăudat fie Iisus, şi, pentru informarea tuturor celor care sunt pe recepţie, eu sun Abraham Peter Kurtz, ofiţer USAF în rezervă, număr de serie 241771699, şi eu conduc acest atac, eu sunt locotenentul Calley responsabil de acest Masacru la Restaurantul Alice.
    Trase adânc aer în piept cu ochii ficşi la elicopterele plutind în aer.
    - Prieteni, mă aflu aici ca să vă anunţ că omuleţii cenuşii ne-au călcat pe bătături încă din ultimii ani ai anilor patruzeci, iar eu i-am călcat pe bătături din ultimii ani ai anilor şaptezeci, şi vă pot spune că simplul fapt că vine cineva către tine cu mâinile ridicate, spunând că se predă, nu înseamnă, lăudat fie Iisus, că nu are o halbă de nitroglicerină vârâtă-n cur. Barosanii de peştişori aurii intelectuali care înoată în acvariul superinteligenţei, cei mai mulţi dintre aceşti tipi susţin acum că omuleţii cenuşii au venit pentru că am amorsat noi bombe atomice şi bombe cu hidrogen, că au venit încoace aşa cum vin insectele la lumină. Nu ştiu ce să cred, nu-s un gânditor, las gânditul pe seama altora, o las pe seama usturoiului, fiindcă usturoiu' are căpăţână pentru aşa ceva, cum spune proverbul, dar ochii mei văd perfect, prieteni, şi vă spun că omuleţii ăştia cenuşii blestemaţi sunt la fel de neajutoraţi ca lupul între oi. Am capturat destui de-a lungul anilor, dar niciunul n-a supravieţuit. Când mor, cadavrele lor se descompun repede şi se transformă în exact chestia pe care o vedeţi acolo jos, în ceea ce voi, flăcăi, numiţi Ripley. Uneori, omuleţii explodează. Aţi priceput? Explodează. Fungii pe care-i poartă cu ei - sau poate că fungii sunt la conducere, câţiva dintre peştişorii aurii din acvariul superinteligenţei cred că aşa ar sta de fapt lucrurile - mor cu uşurinţă dacă nu găsesc o gazdă vie, repet gazdă vie, iar gazda care pare să le placă cel mai mult, prieteni, lăudat fie Iisus, este bunul şi bătrânul homo sap. O dată ce-i aveţi şi doar sub unghia degetului mic de la mână, vă puteţi face bagajele şi rugăciunile.
    Acesta nu era cu exactitate adevărul - nu era cu exactitate nici pe departe adevărul, de fapt - dar nimeni nu lupta mai feroce ca un soldat înspăimântat. Asta o ştia Kurtz din experienţă.
    - Băieţi, prietenii noştri cenuşii sunt telepaţi şi se pare că ne transmit şi nouă acest talent prin aer. Îl prindem chiar şi dacă nu prindem fungii şi, deşi aţi putea crede că e distractiv să poţi citi gândurile, că e exact lucrul de care aveaţi nevoie să vă transformaţi în sufletul petrecerii, eu vă voi spune la ce să vă aşteptaţi cu puţin mai în josul drumului: schizofrenie, paranoia, distanţare de realitate şi o completă, repet O COMPLETĂ NEBUNIE ÎMPUŢITĂ. Băieţii din acvariul superinteligenţei, Dumnezeu să-i blagoslovească, sunt de părere că telepatia aceasta este pentru moment de scurtă durată, însă nu cred că trebuie să vă spun ce s-ar întâmpla în această privinţă dacă omuleţilor cenuşii li se va permite să se stabilească aici şi să se acomodeze. Vreau să ascultaţi, băieţi, foarte atenţi lucrurile pe care am să vi le spun acum. Vreau să ascultaţi ca şi când de asta ar depinde viaţa voastră, înţelegeţi? Atunci când ei ne prind pe noi, băieţi - repet, când ei ne prind pe noi - şi cred că ştiţi cu toţii că au existat cazuri de răpiri, sigur, cei mai mulţi dintre cei care pretind că au fost răpiţi de extratereştri mint cu sfruntare printre dinţii lor de nevrotici împuţiţi, dar nu toţi mint - cei care sunt lăsaţi să se întoarcă, cel mai des au suferit implanturi. Unele implanturi nu sunt decât instrumente - transmiţătoare, poate, sau un soi de obiecte de monitorizare - dar unele sunt vietăţi care-şi devorează gazdele, vietăţi care se dezvoltă şi care apoi îşi sfâşie gazdele. Aceste implanturi au fost făcute chiar de către creaturile pe care le vedeţi acolo jos frământându-se dintr-un loc într-altul, dezbrăcate şi inocente. Pretind că nu există nicio infecţie printre ei, dar noi ştim că sunt infectaţi până-n ying şi yang, şi până-n bătrâna gaură a curului şi peste tot. Am observat aceste creaturi operând vreme de douăzeci şi cinci de ani sau chiar mai mult, şi vă spun că aşa stau lucrurile, vă spun că aceasta este invazia, aceasta e Super Cupa Super Cupei, iar voi, băieţi, jucaţi în apărare. Nu e vorba de extratereştii mici şi neajutoraţi, aşteptând să le dea cineva o cartelă telefonică de Noua Anglie ca să sune acasă, sunt o boală. Sunt un cancer, lăudat fie Iisus, iar noi, băieţii mei, suntem o enormă injecţie radioactivă în procesul chimioterapeutic. Mă auziţi, băieţii mei?
    Niciun afirmativ de data aceasta. Niciun recepţionat, niciun confirm-asta.
    Doar aclamaţii brute, nervoase şi nevrotice, tremurând de nerăbdare. Canalul comun de comunicare se dilată din cauza lor.
    - Cancer, băieţi. Ei sunt cancerul. Mai bine nu mă pot exprima, fiindcă, după cum ştiţi, nu sunt bun la discursuri. Owen, eşti pe recepţie?
    - Afirmativ, şefu'.
    Plat. Plat şi calm, blestemat să fie. Ei bine, lasă-l să fie calm. Lasă-l să-şi menţină calmul cât încă mai putea. Owen Underhill îşi încheiase definitiv cariera militară. Kurtz ridică pălăria din hârtie şi se uită la ea cu admiraţie. Owen Underhill era terminat.
    - Ce avem acolo jos, Owen? Ce se vântură primprejurul navei ăleia? Ce, a uitat să-şi ia pantalonii şi pantofii înainte de-a ieşi din casă dis-de-dimineaţă?
    - Cancerul, şefu'.
    - Corect. Dă acum ordinul şi să pornim atacul. Cântă-l, Owen.
    Şi, cu mişcări foarte controlate, ştiind că bărbaţii din elicopterele de atac îl urmăreau (nu mai ţinuse niciodată o asemenea predică, niciodată, şi niciun cuvânt nu fusese gândit dinainte, poate doar în vise), Kurtz îşi întoarse căciula cu cozorocul la spate.

                                                           7.

                                 Owen îl urmări pe Tony Edwards cum îşi întoarce basca echipei Mets în aşa fel încât cozorocul să-i stea apoi lipit de ceafă, îi auzi pe Bryson şi pe Bertinelli armând mitralierele de calibru 50 şi înţelese că totul era aievea. Porneau atacul în forţă. Avea de ales: ori intra în maşină şi accelera, ori rămânea în drum şi era luat sub roţi. Doar aceste două alternative i le mai lăsase Kurtz.
    Dar mai era ceva, ceva neplăcut ce-şi amintea de cu mult timp în urmă, de când avea... cât? Opt ani? Şapte? Poate era şi mai tânăr.
    Se afla pe peluza din faţa casei sale, cea din Paducah, tatăl lui era încă la serviciu, mama era plecată pe undeva, poate la Biserica Baptistă, unde se pregătea pentru unul din interminabilele ei târguri de prăjituri (spre deosebire de Kurtz, când Randi Underhill spunea lăudat fie Iisus, o spunea din toată inima), când opri o ambulanţă vizavi, la casa familiei Rapeloew. Sirena nu era pornită, dar sclipeau o mulţime de lumini. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în halate foarte asemănătoare cu cel pe care-l purta Owen acum se grăbiseră spre casă, desfăcând o targă sclipitoare. Nicio clipă nu avusese impresia că bărbaţii intră în panică. Se asemăna cu un truc magic ceea ce făceau ei.
    În mai puţin de zece minute, ieşeau din casă cu doamna Rapeloew întinsă pe targă. Femeia avea ochii închişi. Domnul Rapeloew venea chiar în urma ei; nici măcar nu se deranjă să închidă uşa după el. Domnul Rapeloew, care era de vârsta tatălui lui Owen, arăta dintr-o dată la fel de bătrân ca bunicul lui. Acesta era un alt truc magic.
    Domnul Rapeloew se uită în dreapta cât timp bărbaţii o urcau pe soţia lui în ambulanţă şi-l văzu pe Owen în pantaloni scurţi îngenuncheat pe peluză şi jucându-se cu mingea.
    - Au spus că a apucat-o razna! strigă domnul Rapeloew. O duc la spitalul Sf. Maria! Spune-i asta mamei tale, Owen!
    Apoi se uită în spatele ambulanţei şi ambulanţa demară.
    Pentru următoarele aproximativ cinci minute, Owen continuă să se joace cu mingea, aruncând-o în aer şi prinzând-o, dar, între o aruncare şi o prinderea, se uita la uşa pe care domnul Rapeloew o lăsase deschisă, spunându-şi că ar trebui s-o închidă el.
    Îşi spunea că a o închide era ceea ce mama lui numea Un Act de Caritate Creştină.
    Într-un sfârşit, se ridică şi traversă strada spre peluza familiei Rapeloew. Soţii Rapeloew se purtaseră frumos cu el. Nimic foarte ieşit din comun („Nimic din cauza căruia să te scoli în miez de noapte şi despre care să le scrii părinţilor", ar fi spus mama lui), dar doamna Rapeloew cocea o mulţime de prăjituri şi-şi amintea întotdeauna să păstreze câteva şi pentru el; şi mai erau şi bolurile cu glazură şi aluat de prăjituri pe care le răzuise el în bucătăria dolofanei şi veselei doamne Rapeloew. Domnul Rapeloew îi arătase cum se fac avioane din hârtie care să şi zboare. Trei modele de avioane diferite.
    Aşa că soţii Rapeloew meritau caritate, meritau caritatea creştină, dar, păşind dincolo de uşa deschisă a casei lor, ştiu cu claritate că nu se afla acolo mânat de caritatea creştină. Când oferi caritate creştină, nu ţi se întăreşte cârnăciorul.
    Preţ de cinci minute - sau poate că fură cincisprezece minute, sau o jumătate de oră, timpul se scurse aşa cum se scurgea în vise - Owen doar se plimbă prin casa soţilor Rapeloew, fără să facă nimic special, însă în tot acest timp, cârnăciorul lui fu tare ca piatra; ai fi crezut că aşa ceva trebuie să doară, dar nu-l durea, îl făcea să se simtă bine, şi în toţi anii care urmară numise acea hoinăreală tăcută cu numele ei adevărat: preludiu. Faptul că nu avea nimic împotriva soţilor Ropeloew, faptul că, de fapt, chiar îi plăcea, făcuse sentimentul chiar mai delicios.
    Dacă ar fi fost prins (dar nu fusese), ar fi putut spune Nu ştu' dacă ar fi fost întrebat de ce-o făcuse şi în faţa lui Dumnezeu ar fi rostit adevărul.
   Nu că ar fi făcut cine ştie ce. În baia de la parter găsi o periuţă de dinţi cu DICK scris pe ea. Dick era numele domnului Rapeloew. Owen încercă să urineze pe perii periuţei domnului Rapeloew, asta vru să facă, dar cârnăciorul îi era prea tare şi niciun strop nu vru să iasă, nici măcar un singur strop. Aşa că, în schimb, scuipă pe peri, frecă perii să intre scuipatul între ei şi aşeză periuţa înapoi în suportul ei. În bucătărie, aruncă un pahar cu apă peste arzătoarele cu aprindere electrică de la aragaz. Apoi luă un platou mare de porţelan din dulap.
    - Au spus că a apucat-o barza, vorbi Owen, ţinând platoul deasupra capului. Probabil că are un copil, fiindcă el a spus că a apucat-o barza.
    Apoi aruncă platoul într-un colţ al bucătăriei, unde acesta se sparse în mii de bucăţi. O dată făcută şi asta, părăsise casa. Orice ar fi fost înlăuntrul lui, ceea ce-i întărise cârnăciorul şi ce-l făcuse să i se pară că ochii-i sunt prea mari pentru orbitele în care se aflau, fusese alungat de sunetul scos de platoul spart, fusese stors asemenea unui coş şi, dacă n-ar fi fost atât de îngrijoraţi pentru doamna Rapeloew, părinţii lui ar fi observat cu siguranţă că nu era ceva în regulă cu el. Astfel stând lucrurile însă, presupuseseră probabil că pur şi simplu era şi el îngrijorat pentru doamna R.
    În săptămâna următoare, dormise puţin, şi somnul pe care-l putuse prinde îi fusese bântuit de vise urâte. Într-unul din ele, doamna Rapeloew se întorcea de la spital cu copiIul adus de barză în braţe, numai că acest copil era negru şi era mort. Owen fusese extenuat de remuşcări şi ruşine (niciodată nu fusese, totuşi, la un pas de-a se confesa; ce să-i fi răspuns, pentru Dumnezeu, mamei sale baptiste atunci când l-ar fi întrebat ce-l posedase?), şi, totuşi, nu uită niciodată plăcerea oarbă pe care o simţise atunci când stătuse în baie cu pantalonii în vine şi încercase să urineze pe periuţa de dinţi a domnului Rapeloew, sau fiorii care-l trecuseră când se spărsese platoul.
    Domnul Rapeloew spusese că o apucase barza, dar, în acea seară, când tatăl lui Owen venise acasă, îi spusese că, de fapt, o apucase razna. Că i se spărsese un vas de sânge în cap doamnei Ropeloew şi că asta însemna că o luase razna.
    Iar acum, iată că i se întâmpla din nou, pas cu pas.
    Poate că, de data asta, voi ejacula, gândi el.
    Va fi în orice caz ceva de o amploare cu mult mai mare decât încercarea de-a mă pişa pe periuţa de dinţi a domnului Rapeloew.
    Apoi, când îşi întoarse şi el căciula cu cozorocul la spate:
    „Are la bază, totuşi, acelaşi concept.”
    - Owen? vocea lui Kurtz. Eşti prezent, fiule? Dacă nu-mi răspunzi chiar acum, voi presupune fie că nu poţi, fie că...
    - Şefu, aici sunt.
    Stăpân pe voce. Cu ochiul minţii, văzu un băieţel transpirat care ţinea deasupra capului un platou de porţelan.
    - Băieţi, sunteţi pregătiţi să daţi şuturi în nişte funduri intergalactice? spuse el.
    Un răgnet afirmativ care incluse un
    - Da' cum dracu' să nu?
    şi un
    - Să-i sfâşiem.
    - Ce vreţi să ascultaţi pentru început, băieţi? Imnul Detaşamentului, şi Imnul, şi Nenorociţii de Stones, chiar acum!
    - Dacă vrea cineva să se retragă, să vorbească acum.
    Tăcere pe canalul radio. Pe o altă frecvenţă de undă pe care Owen nu voia să mai intre, omuleţii cenuşii implorau cu voci celebre. Aparatul de zbor Kiowa OH-58 se afla în dreapta, sub ei. Owen nu avea nevoie de binoclu să-l vadă şi pe Kurtz cu căciula întoarsă la spate, să vadă că-l vede şi el. Ziarul se afla încă în poala lui, dar acum, din cine ştie ce motiv, era împăturat într-un triunghi.
    Şase ani de zile, Owen Underhill nu avusese nevoie de o a doua şansă, ceea ce era un lucru bun, deoarece Kurtz nu oferea aşa ceva - adânc înlăuntrul său, Owen bănuia că ştiuse întotdeauna lucrul acesta.
    Oricum, se va gândi la asta mai târziu. Dacă avea să fie nevoie. Un ultim gând coerent se aprinse în mintea lui - Tu eşti cancerul, Kurtz, tu - apoi dispăru şi acesta. În locul lui, apăru un întuneric pacific şi de nepătruns.
    - Grup Blue, aici Cârma Blue Boy. Răspunde-ţi-mi. Deschideţi focul la o sută cincizeci de metri, încercaţi să nu loviţi Blue Boy dacă se poate, dar pe nenorociţii ăştia-i vom secera de la rădăcină. Conk, pune Imnul.
    Gene Conklin răsuci un buton şi vârî un CD în casetofonul de pe podeaua lui Blue Boy Doi. Owen, care nu se mai afla deja în propriul corp, se aplecă înainte în Cârma Blue Boy şi dădu volumul la maximum.
    Mick Jagger, solistul vocal de la Rolling Stones, îi umplu căştile. Owen îşi ridică mâna, îl văzu pe Kurtz salutându-l - dacă era sarcastic sau sincer acest salut, Owen nici nu ştia şi nici nu-i păsa - apoi îşi lăsă mâna jos. În vreme ce Jagger cânta în forţă, în vreme ce cânta Imnul lor, acela pe care-l ascultau totdeauna când acţionau în forţă, elicopterele coborâră, strânseră rândurile şi se avântară asupra ţintei.

                                                                 8.

                                  Omuleții cenușii - cei care mai rămăseseră în viață - stăteau în umbra navei lor, care se afla la capătul culoarului de copaci pe care aceasta îi dărâmase în urma prăbuşirii. Nu schiţară niciun gest că ar încerca să fugă sau să se ascundă; de fapt, jumătate dintre ei făcură câţiva paşi înainte pe picioarele lor goale şi lipsite de degete, lipăind prin zăpada topită, prin noroi şi prin puful radiant al muşchilor roşietici-aurii.
    Aceştia stăteau cu faţa către elicopterele de atac ce se apropiau în formaţie, cu mâinile terminate în degete lungi ridicate în aer, ca să arate că sunt neînarmaţi. Ochii lor imenşi şi negri sclipeau în lumina fadă a zilei.
    Elicopterele nu încetiniră, cu toate că toţi piloţii auziră pentru scurtă vreme ultima transmisiune în căşti:
    - Vă rugăm, nu ne faceţi vreun rău, suntem neajutoraţi, suntem pe moarte.
    Alături de acestea, încolăcită asemenea cozii unui porc, se auzi vocea lui Mick Jagger:
    - Please allow me to introduce myself, I'm a man of wealth and taste; I've been around for many a long year, stolen many man's soul and faith..
    Elicopterele executară un zbor de survol la fel de rapid cum s-ar întoarce în echer, la linia de treizeci şi cinci de metri, o formaţie aflată în marş la Cupa Rozelor, apoi mitralierele de calibru 50 deschiseră focul. Gloanţele secerară zăpada, loviră crengile moarte ale copacilor deja răniţi, iscară scântei palide în marginea imensei nave.
    Se înfipseră în adunătura de omuleţi cenuşii cu braţele ridicate în aer şi-i sfârtecară.
    Braţe se desprinseră de rudimentarele lor corpuri, împroşcând un fel de sevă roz. Capete explodară aidoma unor dovleci, stropind nava din spate şi corpurile celorlalţi omuleţi cu o substanţă roşietică - nu era sânge, ci chestia aceea igrasioasă - ca şi când le-ar fi fost pline capetele de ea...
    Nu aveau capete cu adevărat, ci hidoase coşuri industriale. Mai mulţi fură tăiaţi în două pe la mijloc şi căzură la pământ cu braţele încă ridicate a predare. Căzând, corpurile lor îşi schimbară culoarea într-un alb-murdar şi părură să fiarbă.
    Mick Jagger mărturisi:
    - I was around when Jesus Christ had His moment of doubt and pain...
    Câţiva cenuşii aflaţi încă sub aripa navei se întoarseră ca pentru a fugi, dar nu avură unde. Cei mai mulţi dintre ei fură doborâţi imediat. Ultimii câţiva supravieţuitori - poate patru în total - se retraseră în umbrele rare. Părea că fac ceva, păreau să pună ceva la cale, iar Owen avu o premoniţie îngrozitoare.
    - Îi pot nimeri! se auzi un pârâit în radio.
    Era vocea lui Deforest din Blue Boy Patru. Aproape gâfâia de nerăbdare. Şi, anticipând ordinul lui Owen de-a-i da bice, aparatul Chinook coborî până aproape la nivelul solului, ridicând cu elicele zăpada şi apa murdară în rafale negre, culcând vegetaţia pitică la pământ.
    - Nu, negativ, pune-i capăt, retrage-te, reintră în formaţie la plus patruzeci! strigă Owen şi-l lovi pe Tony peste umăr.
    Tony, care arăta puţin cam ciudat prin masca transparentă ce-i acoperea gura şi nasul, trase de manetă spre el şi ridică aparatul - Cârma Blue Boy - în aerul zbuciumat. Chiar şi în pofida muzicii - bongo-urile înnebunite, vocile de fundal făcând Hoo-hoo, „Sympathy for the Devil" nu fusese cântată până la capăt nici măcar o sigură dată, nu încă, cel puţin - Owen îşi auzea echipajul mormăind. Aparatul Kiowa, observă el, luase deja puţină distanţă de formaţie. Oricât ar fi fost de ciudat în gândire, Kurtz nu era deloc prost. Şi avea nişte instincte desăvârşite.
    - Ă, şefu'... Deforest părând nu doar dezamăgit, ci de-a binele încins.
    - Repet, repet, reintră în formaţie, Grup Blue, reintră...
    Explozia îl proiectă în spătarul scaunului şi aruncă aparatul Chinook în sus, ca pe o jucărie. Prin tunetul care urmă, îl auzi pe Tony Edwards înjurând şi luptându-se cu maneta. Se auzeau strigăte din spatele lor, dar, deşi majoritatea echipajului fusese rănit, îl pierduseră doar pe Pinky Bryson, care ieşise din formaţie să arunce o privire mai atentă şi care se prăbuşise când fusese lovit de unda de şoc a exploziei.
    - Am reuşit, am reuşit, am reuşit, se tângui Tony, dar Owen fu de părere că de-abia după alte treizeci de secunde reuşi de fapt Tony să redreseze elicopterul, treizeci de secunde care-i părură a fi ore. În sistemul audio, Imnul se întrerupsese, un lucru ce nu spunea nimic bun despre Conk şi băieţii din Blue Boy Doi.
    Tony întoarse Cârma Blue Boy, iar Owen observă că parbrizul Perpex era crăpat în două locuri. În urma lor, cineva încă mai striga - Mac Cavanaugh, avea să se afle, reuşise cumva să-şi piardă două degete.
    - Sfinte rahat, mormăi Tony. Apoi: Ne-ai salvat şuncile, şefu'. Mulţam.
    Owen de-abia îl auzi. Se uita în urmă la rămăşiţele navei, care era acum împrăştiată în cel puţin trei bucăţi. Era greu să fii sigur, fiindcă încă mai zburau fragmente prin aerul care devenise de un roşu-portocaliu ceţos. Era puţin mai uşor de observat rămăşiţele elicopterului lui Deforest.
    Zăcea înclinat pe-o rână în noroiul din care, în jurul lui, ieşeau bule. De partea uşii laterale, în apă, plutea o bucată lungă de elice, asemeni unei gigantice lopeţi de canoe. La vreo patruzeci de metri mai departe, dintr-o minge galben-albicioasă de foc, se iveau şi mai multe elice înnegrite şi îndoite.
    Acela era Blue Boy Doi al lui Conklin.
    Un gâlgâit şi un bip dinspre aparatul radio. Era Blakey din Blue Boy Trei.
    - Şefu', hei, şefu', văd...
    - Trei, aici Cârma. Vreau să...
    - Cârma, aici Trei, văd supravieţuitori, repet, văd supravieţuitori ai Blue Boy Patru, cel puţin trei... nu, patru... cobor să...
    - Negativ, Blue Boy Trei, nu cobori deloc. Reintră în formaţie la plus patruzeci - renunţă, în formaţie la plus unu-patruzeci, unu-patru-zero, chiar acum!
    - Ă, dar, domnule... şefu', vreau să zic... Îl văd pe Friedman, a luat dracului foc...
    - Joe Blakey, ascultă la mine.
    Vocea tăioasă a lui Kurtz era inconfundabilă, Kurtz cel care scăpase de drăcovenia aceea roşie în timp util.
    Aproape, gândi Owen, ca şi când ar fi ştiut ce avea să se întâmple.
    - Cară-ţi curu' de-acolo chiar acum sau îţi promit că, într-o săptămână, o să aduni cu lopata căcat de cămilă pe-o temperatură toridă acolo unde pileala-i ilegală. Terminat.
    Nu se mai auzi nimic de la Blue Boy Trei. Cele trei elicoptere de atac rămase întregi se retraseră la punctul de întâlnire, la plus o sută patruzeci de metri.
    Owen se uita la spirala furioasă şi ascendentă de fungi Ripley, întrebându-se dacă ştiuse Kurtz despre explozie sau o intuise doar, întrebându-se dacă el şi cu Blakey părăsiseră zona în timp util. Fiindcă omuleţii erau, desigur, infecţioşi; orice ar fi susţinut ei, erau infecţioşi. Owen nu ştia dacă asta justifica ceea ce tocmai făcuseră, dar presupunea că supravieţuitorii din Blue Boy Patru al lui Ray Deforest erau acum cel mai probabil nişte morţi ambulanţi. Sau, şi mai rău: oameni în viaţă în curs de mutaţie. Se transformau în Dumnezeu ştie ce.
    - Owen. Radioul.
    Tony se uită la el cu sprâncenele ridicate.
    - Owen.
    Suspinând, Owen comută pe canalul securizat al lui Kurtz.
    - Aici sunt, şefu.

                                                               9.

                                     Kurtz ședea în aparatul Kiowa cu căciula de hârtie încă aşezată în poală. El şi cu Freddy purtau măştile; la fel şi ceilalţi băieţi din grupul de atac. Era posibil ca şi sărmanii soldaţi de la sol încă să le poarte.
    Măştile nu erau probabil necesare, dar Kurtz, care nu avea nicio intenţie să contracteze Ripley dacă putea evita acest lucru, era calul de prăsilă.
    Printre alte lucruri, se presupunea că trebuie să le ofere celorlalţi un exemplu. Pe lângă asta, îi oferea un avantaj. Cât despre Freddy Johnson... ei bine, avea nişte planuri care-l includeau pe Freddy.
    - Aici sunt, şefu', îi spuse Underhill în căşti.
    - Ai tras bine, ai zburat şi mai bine şi ai gândit la superlativ. Ai salvat nişte vieţi. Noi doi ne-am întors la vechile coordonate. Ne-am întors pe poziţii de egalitate. Ai priceput?
    - Am priceput, şefu'. Am priceput şi apreciez gestul.
    Iar dacă-i dai crezare, gândi Kurtz, eşti chiar mai prost decât pari.

                                                               10.

                                     În spatele lui Owen, Cavanaugh încă scotea nişte sunete, dar volumul era acum în scădere. Nu se auzea nimic din partea lui Joe Blakey, care poate tocmai începea să priceapă implicaţiile acelui vârtej străveziu roşu-auriu, pe care poate că reuşiseră, sau poate că nu, să-l evite.
    - Totu-i bine, bătrâne? întrebă Kurtz.
    - Avem nişte răniţi, răspunse Owen, dar în rest totu-i roz. Le-am dat puţin de lucru curăţătorilor, totuşi; am lăsat în urmă un dezastru.
    Râsetul de cioroi al lui Kurtz se declanşă puternic din nou în căştile lui Owen.

                                                                11.

                                      - Freddy.
    - Da, șefu.
    - Trebuie să fim cu ochii pe Owen Underhill.
    - Bine.
    - Dacă e nevoie să părăsim zona în pripă - să abandonăm operaţiunea Imperial Valley - Underhill rămâne aici.
    Freddy Johnson nu spuse nimic, dădu doar din cap şi conduse elicopterul.
    Cuminte băieţel. Ştia de care parte a liniei îi era locul, spre deosebire de alţii.
    Kurtz se întoarse din nou spre el.
    - Freddy, du-ne înapoi la magazinaşul ăla uitat de Dumnezeu şi nu te zgârci cu viteza. Vreau să ajung acolo cu cel puţin cincisprezece minute înainte de Owen şi de Joe Blakey. Înainte cu douăzeci de minute, dacă se poate.
    - Da, şefu.
    - Şi vreau o legătură prin satelit securizată cu Cheyenne Mountain.
    - Se face. Ia cinci minute.
    - Fă-le să fie trei, bătrâne. Fă-le trei.
    Kurtz se lăsă pe spate şi se uită la pădurea de pini cum zboară pe sub ei. Atât de mulţi copaci, atât de multă sălbăticie şi deloc puţine fiinţe umane - cele mai multe dintre ele purtând în această parte a anului haine portocalii. Peste o săptămână - poate peste şaptezeci şi două de ore - s-ar putea să fie toată zona la fel de stearpă ca şi munţii de pe lună. Păcat, dar, dacă era un lucru de care nu se puteau plânge cei din Maine că le lipseşte, erau pădurile.
    Kurtz roti căciula de hârtie pe un deget. Dacă era posibil, voia să-l vadă pe Owen Underhill purtând-o după ce va fi încetat să mai respire.
    - Nu voia decât să vadă dacă se schimbase ceva, spuse Kurtz cu voce scăzută.
    Freddy Johnson, care ştia pe care parte-i era unsă felia, nu spuse nimic.

                                                                        12.

                                        La jumătatea drumului spre magazinul lui Gosselin şi când micuţul şi iutele aparat Kiowa al lui Kurtz se mai vedea doar ca o pată mică ce putea sau nu să existe cu adevărat, ochii lui Owen se fixară pe mâna dreaptă a lui Tony Edwards, care stătea crispată pe o ramură a manetei în formă de Y a elicopterului Chinook.
    La rădăcina unghiei de la degetul mare, la fel de vizibilă ca o dâră de nisip, se vedea o linie curbată de un roşu-auriu.
    Owen se uită la propriile mâini, inspectându-le la fel de atent cum i le inspecta doamna Jankowski la ora de Igienă Personală, în anii aceia de demult când familia Rapeloew le era încă vecină. Nu vedea nimic încă, nu pe mâinile lui, dar Tony era deja însemnat, iar Owen bănuia că şi lui îi va veni rândul cât de curând.
   Familia Underhill fusese baptistă, aşa că Owen cunoştea povestea lui Cain şi a lui Abel.
    „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine”, a spus Dumnezeu, şi l-a trimis pe Cain să trăiască în ţara lui Nod, la este de Eden. Să trăiască împreună cu oamenii cei josnici, potrivit spuselor mamei sale. Dar, înainte să fie Cain trimis să rătăcească, Dumnezeu îl însemnase, ca să-l recunoască până şi oamenii josnici ai lui Nod ce hram purta.
    Iar acum, observând vâna aceea roşu-aurie de pe unghia degetului mare al lui Eddie şi căutând-o pe propriile lui mâini şi încheieturi, Owen credea că ştie ce culoare avusese semnul lui Cain.

                                                 CAPITOLUL UNSPREZECE
                                CĂLĂTORIA ÎMBLÂNZITORULUI DE OUĂ
                                                                 1.

                             Sinuciderea, descoperise Henry, avea glas. Voia să se explice. Problema era că nu prea vorbea limba lui; cădea des în propria ei păsărească. Dar asta nu conta; simplul fapt că vorbea era îndeajuns.
    O dată ce Henry îi permise sinuciderii să glăsuiască, viaţa lui se îmbunătăţi considerabil. Avu chiar nopţi în care dormi din nou (nu fură multe astfel de nopţi, dar fură destule) şi nu mai avu o zi cu adevărat proastă.
    Până astăzi.
    Pe snowmobile-ul Arctic Cat se aflase corpul lui Jonesy, dar fiinţa dinlăuntrul vechiului său prieten era plină de imagini şi de dorinţe străine. S-ar fi putut ca Jonesy să se afle încă înăuntru undeva - Henry spera să fie aşa - dar, dacă era aşa, se afla acum prea adânc înăuntru, era prea mic şi lipsit de forţă ca să mai poată schimba ceva.
    Curând, Jonesy avea să dispară complet, iar asta avea să fie cel mai probabil spre uşurarea lui.
    Henry se temuse că fiinţa aflată acum la cârma corpului lui Jonesy îl va simţi, dar trecuse pe lângă el fără să încetinească. Îşi continuase drumul către Pete. O dată afacerea încheiată acolo, ce urma? Încotro avea să se îndrepte mai departe? Henry nu voia să se gândească la asta, nu voia să-i pese.
    Într-un sfârşit, porni din nou către cabană, nu fiindcă ar mai fi rămas ceva la Bivuac, ci fiindcă nu avea unde altundeva să meargă. Când ajunse la poarta deasupra căreia atârna o pancartă cu un singur cuvânt scris pe ea - CLARENDON - scuipă în mănuşă un alt dinte. Se uită la el, apoi îl aruncă.
    Ninsoarea se oprise, dar cerul era ncă întunecat şi el credea că vântul începea din nou să se înteţească. Spuseseră cumva la radio ceva despre o furtună cu vânt puternic? Nu-şi amintea şi nici nu era sigur dacă asta mai avea vreo importanţă.
    Undeva, la vest de el, o explozie extrem de puternică scutură ziua. Henry se uită tâmp în acea direcţie, dar nu văzu nimic. Fie se prăbuşise, fie explodase ceva. Cel puţin, câteva dintre vocile sâcâitoare îi dispărură din minte. Habar nu avea dacă acest fapt avea vreo legătură cu explozia, habar nu avea dacă trebuia să-i pese.
    Păşi prin poarta deschisă, mergând pe urmele de zăpadă tasată făcute de Arctic Cat când plecase, şi se apropie de Bivuac.
    Generatorul de electricitate bolborosea constant. Deasupra lespezii de granit servindu-le de covoraş, uşa era deschisă. Henry rămase pe loc o clipă şi examină lespedea. La început crezu că vede sânge pe ea, dar sângele, fie el proaspăt sau uscat, nu avea nuanţa aceea inimitabilă roşu-aurie. Nu, avea în faţă un soi de excrescenţă organică. Muşchi sau, poate, fungi. Şi încă altceva...
    Henry îşi lăsă capul pe spate, îşi lărgi nările şi adulmecă prudent - în minte i se trezi amintirea vie şi absurdă în acelaşi timp a ieşirii pe care o făcuse cu o lună în urmă împreună cu fosta lui soţie la restaurantul Maurice's, îşi aminti mirosul vinului pe care tocmaili-l turnase sommelier-ul în pahare, şi-o aminti pe Rhonda şezând de parte cealaltă a mesei şi spunându-şi:
    „Noi mirosim vinul, iar câinii-şi miros unul altuia curul - lucrurile nu sunt chiar atât de diferite.”
    Apoi, într-o străfulgerare, îi revenise amintirea laptelui scurgându-se pe bărbia tatălui său. Zâmbise către Rhonda, ea-i zâmbise înapoi, iar el se gândise ce mare uşurare va fi pentru el moartea şi că, dacă avea de gând s-o facă, ar fi fost mai bine s-o facă repede.
    Ceea ce mirosi acum nu fu mirosul vinului, ci un iz mlăştinos şi sulfuros. Preţ de o clipă nu-l putu identifica, apoi îşi dădu seama: femeia care-i făcuse pe ei să aibă accidentul. Simţea acolo şi mirosul viscerelor ei putrede.
    Henry călcă pe lespedea de granit, conştient că se întorsese în acest loc pentru ultima dată, simţind greutatea tuturor anilor trecuţi - râsetele, discuţiile, berile, ocazionalele droguri, bătaia cu mâncare din '96 (sau fusese oare '97), împuşcăturile, mirosul acela acru de cordită şi sânge care se confunda cu sezonul de vânătoare la cerbi şi căprioare, mirosul morţii, şi al prieteniei, şi al sclipirii copilăriei.
    Stând acolo, adulmecă din nou. Se simţea mult mai puternic şi acum era mai mult chimic decât organic, poate pentru că era atât de dens. Aruncă o privire înăuntrul cabanei.
    Văzu pe podea şi mai multă substanţă din aceea scămoasă, igrasioasă, dar încă se mai distingeau scândurile de lemn. Pe covorul Navajo, totuşi, crescuse atât de deasă, că de-abia mai distingeai desenul. Fără-ndoială, chestia aceea se simţea mai bine la căldură şi, totuşi, ritmul în care se dezvolta era înfricoşător.
    Henry vru să facă un pas înăuntru, apoi se răzgândi. Se dădu în schimb cu doi-trei paşi înapoi din faţa uşii şi rămase acolo în zăpadă, perfect conştient de sângele care-i curgea din nări şi de găurile din gingii unde avusese dinţi când se trezise în acea dimineaţă.
    Dacă producea chestia aceea mlăştinoasă un soi de virus cu transmisie pe calea aerului, ca ebola sau hanţa, probabil că se prăjise deja, şi orice-ar mai fi făcut s-ar fi asemănat cu închiderea uşii de la grajd după ce-a fost furat calul. Însă nu era cazul să-şi asume riscuri nedorite, nu-i aşa?
    Se întoarse pe călcâie şi ocoli Bivuacul spre partea Viroagei, mergând în continuare pe urmele tasate ale Arctic Cat-ului, ca să nu se scufunde în zăpada proaspăt aşternută.

                                                            2.

                              Și ușa șopronului era deschisă.
    Henry îl vedea pe Jonesy, da îl vedea limpede ca la lumina zilei, Jonesy făcând o pauză în uşă înainte să intre să ia snowmobile-ul, Jonesy ţinându-se de canatul uşii cu o mână relaxată, Jonesy ascultând... ascultând ce?
    Ascultând nimicul. Nu croncănea nicio cioară, nu bombănea nicio gaiţă, nu ciocănea nicio ciocănitoare, nu foşnea nicio veveriţă. Nu se auzea decât vântul şi zgomotul înfundat scos de zăpada căzând din pini şi molizi pe stratul proaspăt aşternut dedesubt. Toate vietăţile din zonă dispăruseră, migraseră asemenea unor animale caricaturale dintr-un film de desene animate de Gary Larson.
    Rămase în loc pentru o clipă, încercând să-şi amintească interiorul şopronului.
    Pete s-ar fi descurcat mai bine - Pete ar fi stat în acelaşi loc cu ochii închişi şi cu degetul fluturând în aer, apoi ţi-ar fi spus unde se afla fiecare lucru, până la cel mai mic borcan cu şuruburi - dar, în cazul de faţă, Henry credea că se va descurca şi fără talentul deosebit al lui Pete. Tocmai ieri venise în şopron în căutarea unei unelte cu care să deschidă uşiţa unui dulap care se blocase din pricina lemnului umflat. Văzuse atunci lucrul pe care-l căuta acum.
    Henry inspiră şi expiră rapid de câteva ori, aerisindu-şi bine plămânii, apoi îşi apăsă puternic mâna peste gură şi peste nas şi păşi înăuntru. Rămase în loc pentru o clipă, aşteptând să i se obişnuiască ochii cu lumina difuză. Nu voia să fie luat prins surprindere de ceva dacă putea evita acest lucru.
    Când văzu clar din nou, traversă pieziş locul unde se aflase snowmobile-ul.
    Pe podea nu se vedea aici decât un desen suprapus de pete de ulei, dar se observau câteva urme de jeg roşu-auriu pe prelata verde care acoperise Cat-ul şi care era acum aruncată în lături.
    Masa de lucru era în dezordine - un borcan cu cuie şi un altul cu şuruburi erau răsturnate, aşa încât ceea ce fusese păstrat cu grijă separat se amestecase acum laolaltă; un suport pentru pipă care-i aparţinuse lui Lamar Clarendon fusese aruncat pe jos şi spart; toate sertarele fixate în lăţimea mesei fuseseră trase afară şi lăsate aşa. Unul dintre ei, Beaver sau Jonesy, trecuse prin şopron ca o tornadă, căutând ceva.
    Jonesy a fost.
    Mda. Poate că Henry nu avea să ştie niciodată ce căutase, dar cel care căutase fusese Jonesy, asta o ştia, iar lucrul căutat fusese în mod evident foarte important pentru el sau pentru amândoi. Henry se întrebă dacă-l găsise. Poate că nu avea să ştie nici asta niciodată. Între timp, ce căuta el se afla perfect la vedere în colţul îndepărtat al încăperii, atârnat de un cui deasupra unui morman de cutii cu vopsea şi de pistoale de vopsit.
    Ţinându-şi încă mâna la gură şi la nas, fără să respire, Henry traversă interiorul şopronului. Atârnând de elasticele care-şi pierduseră aproape în întregime capsele se aflau cel puţin patru măşti de zugrăvit care-ţi acopereau gura şi nasul. Le luă pe toate şi se întoarse la timp să observe ceva mişcându-se în spatele uşii. Îşi opri un suspin, dar bătăile inimii i se accelerară şi, dintr-o dată, cantitatea dublă de aer inhalată care-l ţinuse până acum i se păru prea încinsă şi prea grea. Şi nici măcar nu se afla nimic acolo, fusese doar în imaginaţia lui. Apoi observă că, da, era ceva acolo.
    Lumina intra prin uşa deschisă; alte câteva raze intrau pe singura fereastră murdară de deasupra mesei, iar Henry se speriase la propriu de umbra sa.
    Părăsi şopronul din patru paşi mari. Măştile de zugrăvit îi bălăngăneau în mâna dreaptă. Ţinu aerul stătut în plămâni până ce mai făcu patru paşi de-a lungul urmelor snowmobile-ului, apoi îi dădu drumul într-o izbucnire explozivă. Se înclină în faţă cu mâinile sprijinite pe coapse, chiar deasupra genunchilor. În faţa ochilor îi apăreau şi-i dispăreau stoluri de puncte negre.
    Dinspre est se auzeau pârâituri estompate de focuri de armă. Nu erau puşti de vânătoare; era un zgomot prea puternic şi prea rapid pentru puştile de vânătoare. Erau arme automate.
    În mintea lui Henry apăru o viziune la fel de clară ca amintirea laptelui scurgându-i-se pe bărbie tatălui său sau ca Barry Newman fugind din biroul lui ca şi când ar fi purtat pantofi cu propulsoare. Văzu căprioarele şi cerbii, văzu ratonii, şi marmotele, şi câinii sălbăticiţi, şi iepurii fiind retezaţi de gloanţe cu zecile şi cu sutele în vreme ce încercau să scape din ceea ce era evident acum o zonă contaminată; văzu zăpada înroşindu-se de sângele lor inocent (şi posibil contaminat).
    Această viziune îl duru într-un fel neaşteptat, îl împunse până într-un loc care nu era mort, ci doar moţăia.
    Locul care rezonase atât de puternic la plânsetul lui Duddits, declanşând o vibraţie armonică ce te făcea să ţi se pară că-ţi va exploda capul.
    Henry se îndreptă de spate, văzu sânge proaspăt pe mănuşa stângă şi strigă:
    - A, drace! către cer cu o voce furioasă şi în acelaşi timp distrată.
    Îşi acoperise gura şi nasul, făcuse rost de măşti şi avea de gând să poarte cel puţin două când va intra în casă, dar uitase complet de rana din coapsă, cea cu care se alese când se răsturnase Scout-ul. Dacă existase ceva contaminant în şopron, ceva răspândit de fungi, erau şanse mari să se afle acum în interiorul lui. Nu că ar fi fost cine ştie ce măsurile de precauţie pe care, totuşi, şi le luase. Henry îşi închipui o pancartă, mesajul scris cu litere mari şi roşii spunând: PERICOL DE CONTAMINARE! VĂ RUGĂM, ŢINEŢI-VĂ RĂSUFLAREA ŞI ACOPERIŢI-VĂ CU MÂNA ORICE ZGÂRIETURĂ!
    Scoase un râs grohăit şi porni iarăşi spre cabană. Ei bine, pentru Dumnezeu, Maude, oricum nu-şi plănuise să trăiască pentru totdeauna.
    Departe înspre est, focurile de armă continuau să pârâie.

                                                                  3.

                                 Stând din nou în faţa uşii Bivuacului, Henry căută în buzunarul din spate al pantalonilor o batistă, deşi nu se aştepta să găsească nimic... şi nici nu găsi. Două dintre punctele de atracţie cărora nu li se făcea reclamă atunci când venea vorba de petrecerea timpului în pădure erau că puteai să urinezi unde voiai şi că te puteai înclina în faţă să tragi claxonul de fiecare dată când aveai nevoie să-ţi sufli nasul.
    Era o satisfacţie primară să laşi urina şi mucozităţile să zboare din tine... pentru bărbaţi, cel puţin. Când te gândeai la asta, ţi se părea un soi de minune cu ochi albaştri că femeile puteau discerne şi iubi părţile lor bune, ca să nu mai vorbim de celelalte părţi.
    Îşi dădu jos haina, cămaşa de dedesubt şi helanca termică de sub cămaşă. Ultimul strat de haine consta dintr-un tricou al echipei Red Sox din Boston, inscripţionat pe spate cu GARCIAPARRA 5. Henry şi-l dădu şi pe acesta jos, îl strânse într-o bandană şi îl legă peste lacrima însiropată în sânge de pe cracul stâng al blugilor lui, gândindu-se încă o dată că închidea uşa grajdului după ce-a fost furat calul.
    Totuşi, trebuia săcompletezi spaţiile punctate, nu-i aşa?
    Da, trebuia să le completezi şi să o faci scriind frumos şi lizibil. După aceste principii se ghida viaţa. Chiar şi atunci când se îndrepta spre capăt, se părea.
    Îmbrăcă celelalte haine înapoi, acoperindu-şi bustul cu pielea încreţită de frig, apoi îşi puse pe faţă două dintre măştile de zugrăvit sub formă de lacrimă. Se gândi să le pună şi pe celelalte două peste urechi, îşi închipui benzile elastice petrecute în cruce pe partea din spate a capului său, asemenea bretelelor unei banduliere, şi izbucni în hohote de râs. Ce urma? Cu ultima mască să-şi acopere un ochi?
    - Dacă e să mă infecteze, mă infectează, spuse, reamintindu-şi în acelaşi timp că nu strică să fii grijuliu; o doză mică de grijă n-a rănit pe nimeni niciodată, obişnuia să spună bătrânul Lamar.
    Înăuntrul Bivuacului, fungii (sau mucegaiul, sau ce-o fi fost) avansaseră apreciabil chiar şi în scurtul răstimp cât stătuse Henry în şopron. Covorul Navajo era acum acoperit dintr-o parte într-alta, şi nu se mai vedea deloc desenul. Se vedeau urme pe canapea, pe tejgheaua dintre bucătărie şi sufragerie, şi pe tăblia celor trei scaune aflate lângă tejghea în partea dinspre sufragerie. O vână sinuoasă de puf roşu-auriu urca pe unul dintre picioarele mesei din sufragerie, ca şi când ar fi urmărit traiectoria unei scurgeri de lichid, iar Henry îşi aminti de felul în care se adună furnicile până şi la cea mai mică bucăţică de zahăr.
    Lucrul poate cel mai neliniştitor era puful roşu-auriu aranjat în formă de pânză de păianjen deasupra covorului Navajo.
    Henry se uită prostrat la el pentru mai multe secunde înainte să-şi dea seama ce era de fapt: amuleta indiană a lui Lamar Clarendon, capcana pentru vise. Henry nu credea că va afla vreodată cu exactitate ce se întâmplase acolo, dar era sigur de un lucru: capcana indiană prinsese un adevărat coşmar de data aceasta.
    Sper că nu ai de gând să mergi mai departe, nu? Nu acum, după ce ai văzut cât de rapid creşte! Jonesy părea în regulă când a trecut pe lângă tine, dar nu era în regulă, şi ştii foarte bine asta. Ai simţit-o. Aşa că... sper că nu ai de gând să mergi mai departe, nu?
    - Ba da, spuse Henry.
    Cele două măşti îi săltară pe faţă când vorbi.
    - Dacă va pune stăpânire pe mine... păi, va trebui doar să-mi iau viaţa.
    Arborând o expresie asemenea celei a lui Stubb din Moby-Dick, Henry păşi mai adânc în interiorul cabanei.

                                                                    4.

                                   Cu o singură excepție, fungii creșteau în fuioare şi maldăre.
    Excepţia se afla în faţa băii, unde se afla un adevărat deal de fungi, tot împletit la un loc şi înălţându-se în sus pe pragul uşii, unind cele două canaturi până la o înălţime de cel puţin un metru douăzeci. Maldărul acesta de înălţimea unui deluşor părea că se ridică pe o bază cenuşie şi spongioasă. Pe partea dinspre sufragerie, materia cenuşie se despicase în două, formând un Y care-i trezi lui Henry imaginea neplăcută a două picioare deformate.
    Ca şi când ar fi murit cineva în pragul uşii de la baie şi fungii ar fi crescut pe cadavrul lui.
    Henry îşi aminti de un articol care-i captase atenţia în timpul facultăţii de medicină când răsfoia o revistă de specialitate în căutarea altor articole. Conţinea fotografii, dintre care una era un instantaneu oribil de autopsie pe care nu-l uitase cu adevărat niciodată.
    Reprezenta cadavrul gol al victimei unei crime aruncat în pădure şi descoperit aproximativ după patru zile. Ciuperci otrăvitoare îi crescuseră la ceafă, în cutele de la încheietura genunchilor şi în despicătura dintre fese.
    Patru zile, desigur. Cabana însă fusese curată dimineaţă, cu doar...
    Henry se uită la ceas şi văzu că se oprise la douăsprezece fără douăzeci de minute. Funcţiona acum după Absolut Nici o Oră Standard Estică.
    Se întoarse şi aruncă o privire în spatele uşii, convins dintr-o dată că-l pândea ceva de acolo.
    Mnu. Nimic, doar puşca de vânătoare Garand a lui Jonesy, sprijinită de perete.
    Henry dădu să se întoarcă în faţă, dar se întoarse înapoi. Garand-ul părea curat, aşa că-l ridică. Era încărcat, avea siguranţa pusă, un glonţ era pe ţeava. Perfect. Henry şi-l atârnă de umăr şi se întoarse înapoi către maldărul roşu neplăcut crescând în faţa uşii de la baie. Mirosul de eter, amestecat cu ceva sulfuros şi chiar şi mai neplăcut, era puternic aici. Traversă încet cameră spre baie, forţându-se la fiecare pas să continue, temându-se (şi fiind din ce în ce mai convins) că umflătura roşie cu excrescenţele sub formă de picioare era tot ce mai rămăsese din prietenul lui, Beaver. Dintr-o clipă într-alta va recunoaşte rămăşiţele răvăşite ale părului lung şi negru al lui Beav sau bocancii săi Doc Marten, cei pe care Beaver îi numea „declaraţiile lui de solidaritate cu lesbienele".
    Beav îşi formase ideea că bocancii Doc Marten erau semnul secret după care se recunoşteau lesbienele între ele, şi nimeni nu-l putuse convinge de contrariu. La fel de convins fusese şi că oamenii purtând numele de Rothchild şi Goldfarb conduc lumea, o conduc probabil dintr-un buncăr săpat adânc în piatră, în Colorado. Beaver, a cărui expresie preferată de surpriză fusese „trage-mi-o, Freddy".
    Nu putea fi sigur însă că umflătura de la intrarea în baie fusese cândva Beav şi nici chiar dacă fusese cineva, în definitiv. Nu exista decât acea formă sugestivă.
    Ceva sclipi în masa spongioasă şi Henry se aplecă mai aproape, întrebându-se în acest timp dacă îi creşteau bucăţi microscopice de fungi pe suprafeţele ude şi neprotejate ale ochilor. Lucrul pe care-l observase se dovedi a fi, de fapt, clanţa de la uşă. Puţin într-o parte, purtând propriul puf roşietic-auriu, se afla o rolă de bandă izolantă.
    Îşi aminti dezordinea de pe masa de lucru din şopron, îşi aminti de sertarele lăsate deschise. Asta căutase Jonesy acolo? O rolă de bandă blestemată? Ceva în capul lui - poate declicul, poate nu - îi spuse că asta era. Dar de ce? Pentru numele lui Dumneu, de ce?
...............................................................................