Capcană pentru vise, Stephen King

................................................................................
                                       7-13

                      Zece minute mai târziu, săriră cu putere peste o bucată proeminentă de granit şi Pete
căzu pe spate. Dl Cenuşiu puse frână şi opri motorul. Şi proiectorul se opri, rotindu-se deasupra zăpezii. Lui Jonesy i se părea că luminează acum mai pal.
    - Ridică-te, spuse Dl Cenuşiu.
    Se întorsese în şa, uitându-se la Pete.
    - Nu pot, spuse Pete. Sunt terminat, amice. Sunt...
    Apoi, Pete începu să urle şi să se zvârcolească din nou pe pământ, cu picioarele zvâcnind, cu mâinile - una arsă, cealaltă ciopârţită - tresărind.
    - Opreşte-te! ţipă Jonesy. Îl omori!
    Dl Cenuşiu nu-i acordă niciun pic de atenţie, rămase doar în postura în care se afla: uşor aplecat de mijloc, uitându-se la Pete cu o răbdare ucigaşă, rece, în vreme ce birusul se crispa şi trăgea de carnea lui Pete. Într-un sfârşit, Jonesy simţi că Dl Cenuşiu renunţă.
    Pete se ridică, tremurând, în picioare. Pe un obraz se vedea o tăietură proaspătă care deja mustea de birus. Ochii lui erau uluiţi şi obosiţi, şi înotau în lacrimi.
    Urcă la loc pe snowmobile şi mâinile i se petrecută pentru a doua oară în jurul mijlocului lui Jonesy.
    - Ţine-te de haina mea, îi şopti Jonesy şi, când Dl Cenuşiu se întoarse în faţă şi băgă maneta în viteză, îl simţi pe Pete revenindu-şi. Nu joci, nu câştigi, corect?
    - Nu câştigi, fu Pete de acord, dar fără vlagă.
    Dl Cenuşiu nu le acordă nicio atenţie de data aceasta. Proiectorul, mai puţin luminos, dar încă făcând rotaţii rapide, porni spre nord din nou... sau în direcţia unde Jonesy bănuia că e nordul.
    Când snowmobile-ul se strecură printre copaci, buturugi groase de tufişuri şi stânci ieşite din pământ, îl cam părăsise simţul de orientare. Din spatele lor se auzea un pârâit constant de focuri de armă.
    Suna ca şi când ar fi organizat cineva o vânătoare de curcani.

                                                10.

                        Cam cu o jumătate de oră mai târziu, Jonesy descoperi în cele din urmă de ce îl luase Dl Cenuşiu pe Pete cu el. Chiar în acel moment, proiectorul, a cărui sclipire se diminuase până la o umbră anemică a ceea ce fusese la început, se stinse de-a binelea.
    Dispăru cu un sunet ocluziv moale - ca şi când ar fi spart o pungă de hârtie. Un soi de reziduuri căzură la pământ.
    Se aflau în mijlocul necunoscutului pe o coamă de deal brodată cu pomi. Înaintea lor se afla o vale înzăpezită şi împădurită; de partea cealaltă a văii se vedeau dealuri erodate şi tufişuri cu crengi îngălate, unde nu sclipea nici măcar o luminiţă. Şi, ca oala să aibă şi capac, ziua se risipea către apus.
    Iată c-am intrat într-o altă mizerie pe cinste, gândi Jonesy, dar nu simţi nici urmă de consternare din parte D-lui Cenuşiu.
    Dl Cenuşiu opri snowmobile-ul eliberând regulatorul, după care rămase pur şi simplu pe loc.
    - Nordul, spuse Dl Cenuşiu.
    Nu i se adresase lui Jonesy.
    Pete răspunse cu voce tare; avea vocea obosită şi slabă.
    - De unde să ştiu eu? Nu văd nici măcar în ce parte apune soarele, pentru numele lui Dumnezeu. Pe lângă asta, unul dintre ochi mi-e de-a binelea futut.
    Dl Cenuşiu roti capul lui Jonesy şi Jonesy văzu că ochiul stâng al lui Pete dispăruse. Pleoapa-i fusese ridicată mult în sus, dând feţei lui o mină prost încropită de surpriză. Din orbita goală îi ieşea o junglă întreagă de biruşi. Fâşiile mai lungi atârnau în jos, gâdilând obrazul ţepos al lui Pete. Alte fâşii i se infiltraseră printre firele rare de păr în pâraie luxuriante roşii-aurii.
    - Ştii.
    - Poate că ştiu, spuse Pete. Şi poate că nu vreau să-ţi indic direcţia. De ce nu?
    - Fiindcă mă îndoiesc că ceea ce-ţi doreşti tu e sănătos pentru noi ceilalţi, labagiule, spuse Pete, şi Jonesy simţi o undă absurdă de mândrie.
    Jonesy observă excrescenţele din orbita goală a lui Pete crispându-se. Pete ţipă şi se prinse de faţă. Pentru o clipă - scurtă şi, totuşi, mult prea lungă - Jonesy îşi imagină în detaliu cârceii roşii-aurii întinzându-se din ochiul acela defunct spre creierul lui Pete, unde se ramifică asemenea unor degete puternice apucând un burete cenuşiu.
    - Haide, Pete, spune-i! strigă Jonesy. Pentru numele lui Dumnezeu, spune-i!
    Birusul redeveni stabil. Mâna lui Pete căzu de la faţa care acum era de paloarea unui cadavru acolo pe unde nu era roşie-aurie.
    - Unde eşti, Jonesy? întrebă el. E loc pentru doi acolo?
    Răspunsul în variantă scurtă era, desigur, nu. Jonesy nu înţelegea ce i se întâmplase, dar ştia că supravieţuirea lui - acel ultim sâmbure anatomic - depindea cumva de rămânerea lui acolo unde se afla acum. Doar să deschidă uşa şi ar fi pierdut pe vecie.
    Pete dădu din cap.
    - Aşa mă gândeam şi eu, spuse, apoi vorbi către celălalt: Numai să nu mă mai răneşti, amice.
    Dl Cenuşiu nu făcut decât să stea şi să se uite la Pete cu ochii lui Jonesy, fără să facă vreo promisiune.
    Pete suspină, apoi îşi ridică mâna stângă pârlită şi întinse un deget. Îşi închise ochii şi începu să fluture degetul înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Şi, în vreme ce făcea asta, Jonesy se apropie de cunoaşterea completă.
    Care fusese numele acelei fetiţe? Rinkenhauer, nu-i aşa? Da. Nu-şi amintea prenumele, dar o împleticeală ca Rinkenhauer era greu de uitat. Şi ea frecventase şcoala Mary M. Snowe, alias Academia Retardaţilor, deşi până atunci Duddits evoluase până la şcoala profesională.
    Cât despre Pete? Pete fusese întotdeauna bun să-şi amintească diverse lucruri, dar după ce Duddits...
    Jonesy îşi aminti perfect cuvintele cum stătea acolo aşa, şezând pe vine în celula lui mică şi mizeră, uitându-se pe geam la lumea care-i fusese furată... doar că nu erau deloc cuvinte, erau numai acele vocale deschise, atât de ciudat de frumoase:
    - Eezi inia, Ite? Vezi linia, Pete?
    Pete, cu chipul plin de o uimire visătoare, surprinsă, spusese că da, o vedea. Şi făcuse şmecheria cu degetul, mişcarea aceea, aşa cum o făcea acum.
    Degetul se opri, vârful lui încă tremurând des, asemenea capătului unei sonde de căutat ape subterane. Apoi arătă spre creastă pe o traiectorie uşor mişcată spre dreapta faţă de traiectoria actuală a snowmobile-ului.
    - Acolo, spuse şi-şi lăsă mâna să cadă. Spre nord. Ia ca reper stânca aceea, cea din mijlocul căreia creşte un pin. O vezi?
    - Da, o văd.
    Dl Cenuşiu se întoarse în faţă şi băgă în viteză. Jonesy se întrebă în treacăt cât combustibil mai era în rezervor.
    - Pot coborî acum?
    Vrând să spună, desigur, dacă poate muri acum.
    - Nu.
    Şi porniră din nou, Pete ţinându-se fără forţă de haina lui Jonesy.

                                                              11.

                                   Ajunseră la stâncă,  urcară până în vârful celui mai înalt deal de după ea, unde Dl Cenuşiu se opri din nou ca noul lui proiector să-i poată direcţiona mai departe. Pete îi direcţiona şi-şi continuară drumul, mergând acum pe o direcţie puţin cotită spre vest.
    Lumina zilei continua să sărăcească. Auziră elicoptere într-un rând - cel puţin două, cel mult patru - venind spre ei. Dl Cenuşiu conduse snowmobile-ul direct printr-o tufă deasă, nepăsându-i de crengile care plesniră faţa lui Jonesy, făcând sângele să ţâşnească din obraji şi de la o sprânceană. Pete căzu iarăşi din scaun.
    Dl Cenuşiu opri motorul Cat-ului, apoi îl trase pe Pete, care gemea în semiconştienţă, sub cel mai des tufiş.
    Acolo aşteptară până ce trecură elicopterele pe deasupra lor. Jonesy îl simţi pe Dl Cenuşiu întinzându-se spre un membru al echipajului şi scanându-l rapid, verificând probabil informaţiile pe care acesta le avea cu ce-i spusese Pete. Când elicopterele dispărură înspre sud-est, îndreptându-se aparent spre bază, Dl Cenuşiu reporni snowmobile-ul şi-şi continuară drumul. Începuse din nou să ningă.
    O oră mai târziu, se opriră pe o altă creastă şi Pete căzu iarăşi de pe Cat, de data aceasta pe o parte. Îşi ridică fruntea, dar cea mai mare parte a feţei lui dispăruse îngropată sub o barbă de vegetaţie. Încercă să vorbească şi nu reuşi; gura îi era înţesată, limba îi era îngropată sub un covor luxuriant de birus.
    - Nu pot, omule. Nu pot, nu mai pot, te rog, lasă-mă în pace.
    - Da, spuse Dl Cenuşiu. Cred că ţi-ai îndeplinit menirea.
    - Pete! strigă Jonesy. Apoi, către Dl Cenuşiu: Nu, nu, n-o face!
    Dl Cenuşiu nu-l băgă în seamă, desigur. Pentru o clipă, Jonesy văzu o înţelegere tacită în singurul ochi rămas al lui Pete. Şi uşurare. În acea clipă, mai putu încă să ajungă la mintea lui Pete - prietenul său din copilărie, cel care îi aştepta întotdeauna dincolo de poarta Şcolii Generale din Derry cu o mână făcută căuş peste gură, ascunzând o ţigară care de fapt nu exista, cel care voia să devină astronaut şi voia să vadă întreaga lume de pe orbita Pământului, unul dintre cei patru care-l ajutaseră pe Duddits să scape de băieţii cei mari.
    Numai pentru o clipă. Apoi simţi ceva sărind din mintea D-lui Cenuşiu şi vegetaţia care creştea pe Pete nu se încleştă doar, ci se şi strânse.
    Se auzi un pocnet tenebros când craniul lui Pete se sparse în mai multe locuri. Faţa lui - ce mai rămăsese din ea - se trase înăuntru ca suptă, îmbătrânindu-l dintr-o singură mişcare. Apoi, căzu cu capul înainte şi zăpada începu să se aşeze pe spatele canadienei lui.
    - Bastardule.
    Dl Cenuşiu, nepăsător la înjurătura şi la mânia lui Jonesy, nu răspunse. Se întoarse din nou cu faţa înainte. Vântul înteţit se opri pentru o clipă când făcu asta şi o gaură se căscă în perdeaua de zăpadă. Cam la opt kilometri faţă de locul unde se aflau ei acum, Jonesy văzu lumini mişcătoare - nu proiectoare, ci reflectoare. Multe.
    Camioane care rulau în convoi pe autostradă. Camioane şi atât, presupuse el. Această parte a Maine-ului aparţinea acum armatei.
    - Şi te caută cu toţii pe tine, cretinule, scuipă el în vreme ce snowmobile-ul se puse din nou în mişcare.
    Zăpada se închise la loc în urma lor, blocând vederea pe care o avuseseră pentru scurtă vreme asupra camioanelor, însă Jonesy ştiu că Dl Cenuşiu nu va întâmpina nicio dificultate să găsească autostrada. Pete îl adusese până aici, într-o parte a zonei de carantină de unde Jonesy presupunea că nu se aşteptau probleme majore. Se baza pe Jonesy să-l ducă mai departe, fiindcă Jonesy era diferit. În principal, pentru că era imun la birus. Birusul, din cine ştie ce motiv, nu-l plăcea.
    - N-o să scapi niciodată de aici, spuse Jonesy.
    - O să scap, spuse Dl Cenuşiu. Întotdeauna murim şi întotdeauna trăim. Întotdeauna pierdem şi întotdeauna câştigăm. Că-ţi place sau nu, Jonesy, noi reprezentăm viitorul.
    - Dacă-i adevărat, ăsta e atunci cel mai bun motiv pe care l-am auzit pentru a trăit în trecut, răspunse Jonesy, dar nu veni nici un răspuns din partea D-lui Cenuşiu.
    Dl Cenuşiu ca entitate, conştiinţă, dispăruse, se absorbise înapoi în nor. Mai rămăsese din el doar atât cât să-l facă pe Jonesy să conducă snowmobile-ul spre autostradă. Iar Jonesy, purtat fără speranţe în cine ştie ce misiune avea fiinţa asta, îşi găsi o consolare fragilă în două lucruri.
    Unul era că Dl Cenuşiu nu ştia cum să ajungă la ultima parte din el, partea minusculă care trăia în biroul Fraţilor Trucker din amintirea lui. Al doilea era că Dl Cenuşiu nu ştia despre Duddits - despre nu joci, nu câştigi.
    Jonesy intenţiona să se asigure că Dl Cenuşiu nu va afla despre aceste lucruri.
    Nu încă, cel puțin.

                                         CAPITOLUL TREISPREZECE
                                    LA MAGAZINUL LUI GOSSELIN
                                                              1.

                           Pentru Archie Perlmutter, şef de promoţie la liceu (subiectul discursului: „Bucuriile şi responsabilităţile democraţiei"), fost vultur cercetaş, prezbiterian convins şi absolvent al Academiei Militare de la West Point, Magazinul Sătesc al lui Gosselin nu mai părea real. Alimentat acum cu destulă electricitate să servească unui întreg oraş de mici dimensiuni, semăna cu decorul unui film. Şi nu chiar ori ce film, ci un film monstru, gen James Cameron, unde numai contravaloarea serviciilor de catering ar putea hrăni populaţia din Haiti vreme de doi ani.
    Nici măcar ninsoarea din ce în ce mai deasă nu ia prea mult din strălucirea luminilor şi nici nu schimbă impresia că întreaga coşmelie, de la pereţii scorojiţi la cele două hornuri de sobă cu lemne ieşind strâmb prin acoperiş şi până la unica pompă de benzină ruginită din faţă, ar fi un banal decor.
    Acesta ar fi Actul I, gândi Pearly, în vreme ce păşea vioi cu mapa strânsă la subsioară (Archie Perlmutter crezuse întotdeauna că are o fire în mare parte de artist... dar şi de comerciant).
    Ne este prezentat un magazin sătesc izolat. Bătrânii şed în jurul sobei - nu la cea mică din biroul lui Gosselin, ci la cea mare, chiar din magazin - în vreme ce zăpada cade din abundenţă afară. Discută despre lumini din cer... despre vânători dispăruţi... declaraţii cu privire la omuleţi mici şi cenuşii pitiţi pretutindeni prin pădure. Proprietarul magazinului - să-i spunem Bătrânul Rossiter - pufneşte neîncrezător.
    „Pe Dumnezeu' mio, nu sînteţi decît o grămadă de babe clevetitoare!" spune el, şi exact atunci întreg locul e inundat de această lumină puternică (vezi Întâlnire de gradul trei), când un OZN aterizează la sol!
    Extratereştri însetaţi de sânge curg din navă, trăgând cu armele lor cu raze mortale! Seamănă cu Ziua Independenţei, doar că, aici e clenciul, în pădure!
    Lângă el, Melrose, ajutorul de bucătar (care era gradul lui cel mai apropiat de ceva oficial în această micuţă aventură) se chinuia să ţină pasul. Purta adidaşi în picioare, nu pantofi sau bocanci - Perlmutter îl scosese din Spago's, care era numele pe care-l dăduseră soldaţii cortului bucătarului - şi aluneca încontinuu. Bărbaţi (şi câteva femei) treceau necontenit pe lângă ei, mergând cel mai des în pereche. Mulţi vorbeau în microfoanele-lavaliere sau în walkie-talkie.
    Senzaţia că acesta era un platou de filmare şi nu un loc real era întărită de rulote, de campere, de elicopterele funcţionând în gol (vremea în înrăutăţire le adusese pe toate înapoi) şi de bubuitul continuu al motoarelor şi al generatoarelor.
    - De ce vrea să mă vadă? întrebă din nou Melrose cu răsuflarea tăiată şi mai plângăreţ ca niciodată.
    Tocmai treceau pe lângă padoc şi pe lângă ţarc spre o parte a grajdului lui Gosselin. Bătrânul şi rablagitul gard (trecuseră zece ani sau mai bine de când nu mai fusese ţinut un cal adevărat în ţarc sau de când nu mai fusese exersat unul în padoc) fusese întărit cu şiruri alternative de sârmă ghimpată şi sârmă simplă. Prin sârma simplă trecea electricitate, probabil nu letală, dar destul de mare să te dea de pământ, în convulsii... iar voltajul putea fi ridicat la niveluri letale dacă băştinaşii deveneau agitaţi.
    În spatele acestor sârme, uitându-se la ei, se aflau douăzeci sau treizeci de oameni, bătrânul Gosselin era printre ei (în versiunea lui James Cameron a filmului, Gosselin ar fi jucat de un bătrân bolovănos cum e Bruce Dern). Să fi fost mai devreme, oamenii din spatele sârmei ar fi strigat, proferând ameninţări şi cereri furioase, dar, de când văzuseră ce păţise bancherul acela din Massachusetts care încercase să fugă, ciocurile li se sigilaseră bine, sărmanii de ei.
    Să vezi pe cineva fiind împuşcat în cap îţi cam lua mulţi de futu-i! din gură. Şi mai era şi faptul că, acum, toţi militarii purtau măşti care le acopereau gura şi nasul. Aceasta îţi lua din gură cu siguranţă şi ceilalţi futu-i! rămaşi.
    - Şefu?
    „Aproape plângăreţ" îi făcuse loc lui „plângăreţ de-a dreptul".
    Vederea unor cetăţeni americani în spatele sârmei ghimpate se pare că adăugase ceva neliniştii lui Melrose.
    - Şefu', spune-mi - de ce vrea să mă vadă tipu' ăl mare? Tipu' ăl mare nici n-ar trebui să ştie că există ajutor de bucătar.
    - Nu ştiu, răspunse Pearly.
    Acesta era adevărul.
    În faţa lor, la capătul a ceea ce fusese numit Aleea Spărgătorului de Ouă, se afla Owen Underhill şi un individ de la parcul auto. Individul de la parcul auto aproape că striga în urechea lui Underhill ca să se facă auzit peste zarva elicopterelor funcţionând în gol.
    Cu siguranţă, gândi Perlmutter, că vor opri motoarele curând; nimic nu avea să se ridice în aer în rahatul ăsta, un sezon timpuriu al viscolelor pe care Kurtz îl numea „darul nostru de la Dumnezeu". Când spunea astfel de lucruri, nu puteai şti sigur dacă vorbea serios sau dacă era doar ironic. Întotdeauna părea că vorbeşte serios... Însă, uneori, râdea singur. Felul de râs care-l neliniştea pe Archie Perlmutter.
    În film, Kurtz ar fi jucat de James Woods. Sau poate de Christopher Walken. Niciunul dintre ei nu semăna cu Kurtz, dar semănase George C. Scott cu Patton? Caz închis.
    Perlmutter se întoarse brusc spre Underhill. Melrose încercă să-l urmeze şi căzu în fund, înjurând. Perlmutter îl atinse pe Underhill pe umăr şi speră atunci când celălalt bărbat se întoarse ca masca să fi permis măcar parţial să se observe mina sa surprinsă.
    Owen Underhill arăta ca şi când ar fi îmbătrânit cu zece ani de când pusese piciorul jos din autobuzul Departamentului Şcolar din Millinocket.
    Aplecându-se înainte, Pearly strigă contra vântului:
    - Kurtz în cincisprezece! Nu uita!
    Underhill făcu un gest iute ca să spună că nu va uita şi se întoarse spre individul de la parcul auto. Perlmutter şi-l aminti acum; Brodsky îl chema. Oamenii îi spuneau Stancă.
    Postul de comandă al lui Kurtz, un Winnebago monstruos de mare (dacă acesta ar fi fost un platou de filmare, Winnebago-ul ar fi fost casa de departe de casă a vedetei principale, sau, poate, a lui Jimmy Cameron), se afla în faţă.
    Pearly grăbi pasul, mergând semeţ cu faţa în flic-flic-flic-ul zăpezii. Melrose merse cât putu de tare în urma lui, scuturându-şi halatul de zăpadă.
    - Haide, Skipper, se rugă el. Chiar n-ai nicio idee?
    - Nu, spuse Perlmutter.
    Chiar nu avea habar de ce ar dori Kurtz să vorbească cu ajutorul de bucătar, când operaţiunea era în toiul desfăşurării ei. Dar amândoi ştiau că nu putea fi ceva de bine.

                                                     2.

                               Owen îi întoarse capul lui Emil Brodsky, apropie filtrul măştii sale de urechea lui şi spuse:
    - Povesteşte-mi încă o dată. Nu în întregime, doar partea pe care tu o numeşti futaiul-minţii.
    Brodsky nu se împotrivi, dar îi trebuiră în jur de zece secunde ca să-şi pună gândurile în ordine. Owen i le acordă. Trebuia să se vadă cu Kurtz, să facă rapoarte după aceea - echipă mare; munţi de hârţogării - şi Dumnezeu ştie ce alte misiuni scârboase va mai trebui să îndeplinească după aceea, dar ceva îi spunea că treaba aceasta era importantă.
    Dacă-i va spune sau nu lui Kurtz, rămânea de văzut.
    Într-un sfârşit, Brodsky îi întoarse capul lui Owen, îşi apropie propriul filtru al măştii de urechea lui şi începu să vorbească. Povestea fu puţin mai detaliată de data aceasta, dar în esenţă era aceeaşi. Se plimba pe câmpul de lângă magazin, vorbind cu Cambry, care era lângă el, şi, în acelaşi timp, şi cu un convoi care transporta rezerve de combustibil şi care se apropia, când, dintr-o dată, simţise ca şi când îi fusese răpită mintea. Se aflase într-un şopron îngrămădit alături de cineva pe care nu-l putea vedea clar. Bărbatul voia să pornească un snowmobile şi nu reuşea. Voia ca Stancă să-i spună ce nu era în regulă cu el.
    - I-am cerut să deschidă capota de la motor! strigă Brodsky în urechea lui Owen. L-a deschis, apoi mi s-a părut că văd prin ochii lui... dar cu mintea mea, înţelegi?
    Owen scutură din cap.
    - Mi-am dat seama imediat care era problema; cineva scosese bujiile. Aşa că i-am spus individului să se uite primprejur, ceea ce a şi făcut. Ceea ce am făcut amândoi. Şi le-am găsit într-un borcan cu benzină pe masă. Tata făcea la fel cu bujiile de la Lawnboy, maşina lui de tuns iarba, şi de la maşina de însămânţat când venea frigul.
    Brodsky făcu o pauză, ruşinat în mod evident fie de lucrurile pe care le spunea, fie de felul în care îşi închipuia că acestea sună. Owen, care era fascinat, îi făcu semn să continue.
    - Nu mai am multe de povestit. I-am spus să le scoată, să le uşte şi să le monteze. Cum am făcut de un milion de ori când am ajutat pe cineva la ceva... doar că nu mă aflam acolo - eram aici. Nimic nu avea loc.
    Owen spuse:
    - Ce-a urmat?
    Strigă să fie auzit peste zgomotul motoarelor, însă conversaţia lor rămase la fel de privată ca şi discuţia dintre un preot şi enoriaşul lui în confesional.
    - A pornit din prima. I-am spus să verifice şi nivelul benzinei din rezervor, dacă tot se apucase de treabă, iar rezervorul era plin. Mi-a mulţumit. Brodsky îşi scutură capul mirat. Eu i-am spus: Nici o problemă, şefu'. Apoi, cumva, am intrat înapoi în minţile mele şi am continuat să merg. Crezi că sunt nebun?
    - Nu. Dar vreau să nu mai spui nimănui povestea asta pentru moment.
    Sub mască, buzele lui Brodsky se lungiră într-un rânjet.
    - O, omule, nici asta nu-i o problemă. Voiam doar... ei bine, trebuie să raportăm toate lucrurile ciudate, ăsta e ordinul, şi am crezut...
    Rapid, fără să-i dea timp de gândit lui Brodsky, Owen izbucni:
    - Cum îl chema?
    - Jonesy Trei, răspunse Stancă şi ochii i se căscară surprinşi. Sfinte căcat! Habar nu aveam că ştiu asta.
    - O fi vreun fel de nume indian? Ca Sonny Şase Ucigaşi sau Ron Nouă Luni?
    - S-ar putea, dar... Brodsky se opri, gândindu-se, apoi răbufni: A fost îngrozitor! Nu când se întâmpla, ci după aceea... când îmi aduceam aminte... a fost ca şi când... Îşi coborî vocea: Ca şi când aş fi fost violat, domnule.
    - Nu te mai gândi, spuse Owen. Probabil că ai şi altceva de făcut.
    Brodsky zâmbi.
    - Doar câteva mii.
    - Atunci, treci la treabă.
    - Bine.
    Brodsky făcu un pas în spate, apoi se întoarse. Owen se uita spre ţarcul care, cândva, găzduise cai şi care acum găzduia oameni. Cei mai mulţi deţinuţi se aflau în grajd. Toţi cei aproape două duzini, mai puţin unul, dintre cei de afară stăteau ghemuiţi într-o mulţime compactă, ca şi când astfel situaţia ar fi fost mai uşor de îndurat. Cel care stătea de-o parte era un ţâr de om, înalt şi slab, care purta ochelari mari ce-l făceau să semene cu o bufniţă. Brodsky se uită de la bufniţa damnată la Underhill.
    - N-o să mă bagi la bucluc pentru asta, nu-i aşa? N-o să mă trimiţi la psihiatru?
    Nu ştia, desigur, amândoi nu ştiau că tipul slab cu ochelari demodaţi cu ramă de corn era un psihiatru.
    - Nicio..., începu Owen.
    Înainte să poată încheia, se auzi un foc de armă din interiorul Winnebago-ului lui Kurtz şi cineva începu să strige.
    - Şefu'? şopti Brodsky. Owen nu-l auzi din cauza motoarelor; îi citi cuvântul pe buze. Şi: Oh, futu-i.
    - Pleacă, Stancă, spuse Owen. Nu te priveşte pe tine.
    Brodsky se uită la el încă o clipă, udându-şi buzele pe sub mască. Owen clătină din cap, încercând să inspire un aer de încredere, de comandă, de totu-i-sub-control.
    Poate că funcţionă, fiindcă Brodsky clătină înapoi din cap şi plecă.
    Dinspre Winnebago-ul pe uşa căruia atârna un însemn scris de mână (PÂNĂ AICI AJUNGE CERBUL) strigătele continuară. Când Owen porni în acea direcţie, bărbatul stând departe de ceilalţi în ţarc îi vorbi:
    - Hei! Hei, tu! Stai o clipă, vreau să-ţi vorbesc!
    Pun pariu, gândi Underhill, fără să încetinească pasul. Pun pariu că ai un monstru de poveste de spus şi o mie de motive pentru care trebuie să ţi se dea drumul de aici chiar acum.
    - Overhill? Nu, Underhill. Aşa te cheamă, nu? Sigur că da. Trebuie să-ţi vorbesc - e important pentru amândoi.
    Owen se opri în ciuda strigătelor dinspre Winnebago, care se spărgeau acum în suspine de durere. Nu era de bine, dar cel puţin nu fusese nimeni omorât. Se uită mai atent la bărbatul cu ochelari. Era slab ca o aşchie şi tremura, deşi era îmbrăcat într-o canadiană.
    - E important pentru Rita, strigă slăbănogul peste bubuitul continuu al motoarelor. Şi pentru Katrina.
    Rostirea acestor nume păru să-i dea speranţe tipului cu alură de tocilar, ca şi când le culesese de pe jos asemenea unor pietre dintr-o fântână adâncă, dar, şocat fiind să audă numele soţiei şi fiicei sale rostite de un străin, Owen abia observă asta. Pornirea de-a merge la bărbat şi de-a-l întreba de unde ştia aceste nume era puternică, însă acum nu avea timp de pierdut... avea o întâlnire. Şi doar fiindcă nu fusese nimeni ucis încă nu însemna că nimeni nu avea să fie ucis.
    Owen mai aruncă o privire bărbatului din spatele gardului de sârmă, reţinându-i chipul, după care se grăbi spre Winnebago-ul cu acel însemn pe ușă.

                                                     3.

                                Perlmutter citise Inima întunericului, văzuse Apocalipsa acum şi îşi spusese de mai multe ori că numele de Kurtz era pur şi simplu prea potrivit. Ar fi pariat o sută de dolari (o sumă mare pentru un artist fără salariu ca el) că acesta nu era numele adevărat al şefului - că numele adevărat al şefului era Arthur Holsapple sau Dagwood Elgart, poate chiar Paddy Maloney. Kurtz, însă? Puţin probabil.
    Era mai mult ca sigur o dovadă de grandomanie, la fel ca pistolul calibru 45 cu mâner de perle al lui George Patton. Oamenii, dintre care câţiva fuseseră cu Kurtz în Furtună în Deşert (Archie Perlmutter nu avea un trecut atât de îndepărtat), credeau că e nebun de legat, la fel credea şi Perlmutter... nebun aşa cum fusese şi Patton. Nebun ca o vulpe, cu alte cuvinte. Când se bărbierea dimineaţa, probabil că se uita la reflecţia lui din oglindă şi repeta „Oroarea, oroarea" pe acelaşi ton şoptit ca Marlon Brando.
    Aşa încât, Pearly se simţea neliniştit, dar nu neobişnuit de neliniştit, în vreme ce-l escorta pe ajutorul de bucătar Melrose în rulota de comandă supraîncălzită. Iar Kurtz arăta destul de bine.
    Comandantul operaţiunilor şedea în sufragerie într-un balansoar. Îşi scosese halatul - atârna pe uşa prin care intraseră Perlmutter şi Melrose - şi-i primi în izmene. De un mâner al şezlongului atârna de curea pistolul lui, nu unul de calibru 45 cu mâner de perle, ci un pistol automat de nouă milimetri.
    Toată aparatura electronică funcţiona la maximum. Pe biroul lui Kurtz, faxul murmura încontinuu, adunând munţi de hârtie. La fiecare cincisprezece secunde sau cam aşa, computerul iMac al lui Kurtz striga „Aveţi un mesaj!" cu vocea lui veselă de robot. Trei radiouri, toate cu volumul redus, bârâiau şi săreau din cauza paraziţilor.
    Fixate pe peretele din imitaţie de pin din spatele biroului se aflau două fotografii înrămate. Asemenea însemnului de pe uşă, fotografiile îl însoţeau pretutindeni pe Kurtz. Cea din stânga, intitulată INVESTIŢIE, reprezenta un băieţel angelic într-o uniformă de cercetaş, cu mâna dreaptă ridicată în salutul cercetaş cu trei degete. Cea din dreapta, etichetată: DIVIDENDE, era o fotografie aeriană a Berlinului, făcută în primăvara lui 1945. Două sau trei clădiri mai stăteau încă în picioare, dar aparatul prinsese în cea mai mare parte mormane informe de cărămidă spartă şi de moloz.
    Kurtz îşi flutură mâna spre birou.
    - Nu băgaţi aia în seamă, băieţi - nu-i decât zgomot. Freddy Johnson se ocupă de asta, dar l-am trimis la popotă să înfulece ceva. I-am spus să nu se grăbească, să servească toate patru felurile, supă de coaie, şerbet de otravă, fiindcă situaţia prezentă... băieţii mei, situaţia prezentă este aproape... STABILIZATĂ!
    Le oferi un rânjet feroce a la FDR.
    Şi începu să se legene în şezlong. Lângă el, pistolul se balansa în teaca de la capătul curelei ca un pendul.
    Melrose întoarse ferit zâmbetul lui Kurtz. Perlmutter făcu la fel cu mai puţină fereală. Îl dibuise pe Kurtz, sigur că da; şeful lui era un existenţialist avid... şi ar fi fost mai bine să crezi fiecare cuvânt al expresiei. O expresie extraordinară.
    O educaţie în artele liberale nu te ajuta cine ştie cât într-o carieră militară, dar te ajuta puţin. O exprimare adecvată situaţiei era un astfel de ajutor.
    - Singurul ordin pe care i l-am dat locotenentului Johnson - hopa, nu se spun gradele... bunului meu prieten Freddy Johnson am vrut să spun - a fost să-şi spună rugăciunea înainte să înfulece. Voi vă rugaţi, băieţi?
    Melrose afirmă din cap la fel de ferit cum zâmbise; Perlmutter făcu la fel, îngăduitor. Era sigur că, asemenea numelui său, des pomenita sa credinţă în Dumnezeu era praf în ochi.
    Kurtz se legănă, uitându-se fericit la cei doi bărbaţi cărora li se topea zăpada de pe încălţări şi se aduna în bălţi pe podea.
    - Cele mai bune rugăciuni sunt rugăciunile copiilor, spuse el. Simplitatea lor, ştiţi? „Dumnezeu e mare, Dumnezeu e bun, să-i mulţumim pentru mâncare." Nu-i aşa că-i simplu? Nu-i aşa că-i frumos?
    - Da, şe..., începu Pearly.
    - Taci dracului din gură, câine, spuse Kurtz voios.
    Se legănă mai departe. Pistolul se balansa mai departe înainte şi-napoi, la capătul curelei. Kurtz se uită de la Pearly la Melrose.
    - Ce crezi tu, băieţaş? E o mică rugăciune frumoasă sau e o mică rugăciune frumoasă?
    - Da, să tră...
    - Sau Allah akhbar, cum spun prietenii noştri arabi; „nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu". Ce poate fi mai simplu de atât? Taie pizza chiar pe mijloc, dacă înţelegeţi expresia.
    Nu-i răspunseră.
    Kurtz se legăna mai repede acum, şi pistolul se balansa mai repede, iar Perlmutter începu să se simtă puţin cam angoasat, cum se simţise mai devreme în această zi, înainte să sosească Underhill şi să-l calmeze pe Kurtz. Probabil că şi ăsta nu era decât praf în ochi, dar...
    - Sau Moise la tufişul arzător! strigă Kurtz. Faţa lui descărnată şi cam cabalină se aprinse de un zâmbet prostesc. – „Cu cine vorbesc?" a întrebat Moise, iar Dumnezeu îi răspunde cu vechea: „Sunt ceea ce sunt şi asta e tot ce sunt, bla-bla-bla." Ce mai puţoi, Dumnezeul ăsta, hă, d-le Melrose, chiar te-ai referit la emisarii noştri din Marele Tărâm de Dincolo cu „cioroi-spaţiali"?
    Lui Melrose îi căzu faţa.
    - Răspunde-mi, bătrâne.
    - Domnule, să trăiţi, eu...
    - Spune-mi „să trăiţi" din nou când fierul e cald, d-le Melrose, şi-ţi vei petrece următoarele două zile de naştere în estacadă, mă înţelegi? Prins-ai aluzia?
    - Da, şefu'.
    Melrose deveni foarte atent; avea faţa albă, cu excepţia petelor roşii din obraji provocate de căldură, pete tăiate perfect în două de cureluşele măştii.
    - Acum, te-ai referit sau nu la vizitatorii noştri cu „cioroi-spaţiali"?
    - Să trăiţi, s-ar putea să fi spus în trecere ceva...
    Mişcându-se cu o viteză de care Perlmutter nu-l credea capabil (fu aproape ca un efect special într-un film de James Cameron), Kurtz smulse pistolul de nouă milimetri din tocul care se balansa, îl aţinti fără prea mare dificultate şi trase. Jumătatea de sus a adidasului din piciorul stâng al lui Melrose explodă. Bucăţi de material zburară prin aer. Sânge şi bucăţi de carne îi stropiră pantalonii lui Perlmutter.
    N-am văzut aşa ceva, gândi Pearly. Asta n-a avut loc.
    Însă Melrose ţipa; se uita la piciorul său stâng distrus cu o privire agonică incredulă şi ţipa din toţi rărunchii. Perlmutter văzu oasele de acolo şi simţi că-i vine să vomite.
    Kurtz nu se ridică din şezlong atât de repede cum luase pistolul din toc - pe asta, cel puţin, Perlmutter apucă s-o vadă petrecându-se - dar fu, totuşi, o mişcare rapidă.
    Înfricoşător de rapidă.
    Îl apucă pe Melrose de umăr şi se uită foarte intens la faţa contorsionată a ajutorului de bucătar.
    - Termină cu behăitul ăsta, băieţaş.
    Melrose behăi mai departe. Sângele îi curgea în valuri din picior, iar partea cu degetele i se părea lui Pearly că poate fi tăiată de partea cu călcâiul.
    Lui Pearly i se înceţoşa privirea şi ameţi. Cu întreaga sa voinţă, forţă perdeaua de ceaţă să se ridice. Dacă ar fi leşinat acum, Dumnezeu ştie ce i-ar fi făcut Kurtz.
    Perlmutter auzise poveşti şi pe nouăzeci la sută dintre ele nu le crezuse, spunându-şi că erau fie exagerări, fie propagandă dirijată a lui Kurtz, menită să definească imaginea lui de nebun sadea.
    Acum sunt de altă părere, gândi Perlmutter. Nu e o făcătură de mit; e chiar mitul în persoană.
    Kurtz, mişcându-se cu o precizie simandicoasă, aproape chirurgicală, sprijini vârful pistolului în mijlocul frunţii albe ca brânza a lui Melrose.
    - Încetează cu smiorcăitul ăsta de femeiuşcă, bătrâne, sau o să-l fac eu să înceteze. Aici e un loc sensibil al craniului, după cum cred că până şi un american nu prea strălucit ca tine trebuie cu siguranţă să ştie.
    Melrose îşi înghiţi cumva strigătele, le transformă în suspine tăcute în fundul gâtului. Asta păru să-l mulţumească pe Kurtz.
    - Asta doar ca să mă auzi, bătrâne. Trebuie să mă auzi, fiindcă trebuie să împrăştii vorba. Cred, lăudat fie Domnul, că piciorul tău, ce-a mai rămas din el, va comunica limpede conceptul de bază, dar propria ta gură sacră trebuie să răspândească detaliile. Aşa că, mă asculţi? Asculţi detaliile?
    Încă suspinând, ochii ieşindu-i din orbite ca nişte bile mari şi albastre, Melrose reuşi să dea afirmativ din cap.
    Rapid ca un şarpe în atac, capul lui Kurtz se întoarse şi Perlmutter văzu clar faţa bărbatului. Nebunia era imprimată în trăsături la fel de limpezi ca tatuajele unui războinic. În acel moment, tot ceea ce crezuse Perlmutter vreodată despre superiorul lui se prăbuşi la pământ.
     - Tu ce zici, bătrâne? Mă asculţi? Fiindcă şi tu eşti un mesager. Cu toţii suntem mesageri.
    Pearly aprobă din cap. Uşa se deschise şi văzu, cu o uşurare inefabilă, că nou-venitul era Owen Underhill. Ochii lui Kurtz zburară la el.
    - Owen! Prietinu' mio vechi! Un alt martor! Altul, lăudat fie Domnul, un alt mesager. Mă asculţi? Vei purta cuvântul în lume din acest loc al fericirii?
    Lipsit de expresivitate ca un jucător de pocher într-un meci cu miză mare, Underhill aprobă din cap.
    - Bine! Bine!
    Kurtz îşi întoarse atenţia spre Melrose.
    - Citez din Manualul de Ordine Interioară, Ajutor de Bucătar Melrose, Partea 16, Secţiunea 4, Paragraful 3: „Folosirea epitetelor improprii, fie ele de natură rasială, etnică sau sexuală, e contraproductivă moralei şi se opune statutului îndeplinirii serviciului militar. Când folosirea este dovedită, vinovatul va fi pedepsit imediat de curtea marţială sau, pe teren, de personalul superior corespunzător", închei citatul. Personal superior corespunzător, ăsta-s eu, folosirea epitetelor improprii, ăsta eşti tu. Înţelegi, Melrose? Prins-ai aluzia?
    Melrose, plângând în hohote, încercă să vorbească, dar Kurtz îi reteză vorba. În uşă, Owen Underhill continuă să stea nemişcat în vreme ce zăpada i se topea pe umeri şi i se prelingea pe filtrul transparent al măştii, asemenea transpiraţiei. Ochii lui rămaseră fixaţi asupra lui Kurtz.
    - Acum, Ajutor de Bucătar Melrose, ceea ce ţi-am citat în prezenţa acestor... acestor martori, lăudat fie Domnul, se numeşte „ordin de conduită" şi înseamnă că nu ai voie să denigrezi spaniolii, negrii, nemţii sau indienii. Mai înseamnă, după cum e cazul acum, şi că nu ai voie să denigrezi cioroii-spaţiali, înţelegi lucrul ăsta?
    Melrose încercă să aprobe din cap, când i se tăiară picioarele, pe punctul de-a leşina. Perlmutter îl prinse de umeri şi-l îndreptă la loc, rugându-se ca Melrose să nu clacheze înainte ca întâlnirea să se fi sfârşit. Dumnezeu ştie ce i-ar fi făcut Kurtz lui Melrose dacă ar fi avut Melrose curajul să stingă luminile înainte să-i citească el actul conclusiv.
    - O să-i exterminăm pe invadatorii ăştia băşinoşi, prieteni, şi, dacă se mai întorc vreodată pe Terra Firma, o să le rupem capetele lor cenuşii şi-o să ne căcăm în gâturile lor cenuşii; dacă vor insista, o să folosim propria lor tehnologie, pe care suntem deja aproape să punem mâna, împotriva lor, întorcându-ne în locul lor de baştină în propriile lor nave sau în nave asemănătoare cu ale lor, construite de General Electric sau DuPont şi, lăudat fie Domnul Microsoft, o dată ajunşi acolo, o să le ardem oraşele, sau cuiburile, sau nenorocitele de muşuroaie, orice ar fi în ce trăiesc ei, o să aruncăm bombe cu napalm în lanurile lor chihlimbarii de cereale şi o să aruncăm bombe atomice în munţii lor maiestuoşi şi purpurii, lăudat fie Domnul, Allah akhbar, o să turnăm pişatul american de foc în lacurile şi oceanele lor... Însă o să le facem pe toate într-o manieră justă şi potrivită şi fără discernământ de rasă, sau gen, sau etnie, sau apartenenţă religioasă. O să facem toate astea pentru că au venit în cartierul greşit şi au bătut la o nenorocită de uşă greşită. Nu suntem în Germania anului 1938 sau în Oxford Mississippi din 1963. Acum, d-le Melrose, crezi că poţi răspândi acest mesaj?
    Melrose îşi ridică ochii spre hainele lui albe şi ude, şi genunchii i se înmuiară.
    Perlmutter îl prinse încă o dată de umeri într-un efort de-a-l ţine în picioare, dar era o cauză pierdută de data aceasta; Melrose căzu.
    - Pearly, şopti Kurtz şi, când ochii aceia albaştri arzători căzură asupra lui, Perlmutter crezu că nu mai fusese niciodată în viaţa lui atât de speriat.
    Vezica şi-o simţea ca pe o pungă caldă şi grea înăuntrul organismului, o pungă, nimic altceva decât să-şi verse conţinutul în halatul lui. Fu convins că, dacă avea să vadă Kurtz o pată întunecată în continuă expansiune pe cracul aghiotantului său, l-ar putea împuşca imediat, dată fiind actuala lui stare psihică...însă asta nu păru să-l ajute la ceva. De fapt, nu făcu decât să înrăutăţească situaţia.
    - Da, să... şefu'?
    - Va răspândi vorba? Va fi un mesager bun? Crezi că a reţinut destul sau crezi că era prea preocupat de blestematul ăla de picior!
    - Eu... eu... Îl văzu pe Underhill în uşă făcându-i un semn imperceptibil cu capul şi Pearly prinse curaj. Da, şefu'; cred că v-a auzit perfect.
    Kurtz păru la început surprins de vehemenţa lui Perlmutter, apoi fu mulţumit. Se întoarse spre Underhill.
    - Tu ce spui, Owen? Crezi că va răspândi vorba?
    - Îhî, spuse Underhill. Asta dacă-l duci la infirmerie înainte să moară prin sângerare pe covorul tău.
    Colţurile buzelor lui Kurtz se ridicară şi bărbatul lătră:
    - Ai grijă de asta, Pearly, ce dracu?
    - Imediat, spuse Perlmutter, pornind spre uşă.
    O dată trecut de Kurtz, îi aruncă lui Underhill o privire de mulţumiri fervente pe care Underhill fie nu o observă, fie alese să nu o bage în seamă.
    - Repede, d-le Perlmutter. Owen, vreau să discut cu tine mano a mano, cum spun irlandezii. Păşi peste corpul lui Melrose fără să se uite în jos la el şi intră vioi în chicinetă. Cafea? A făcut-o Freddy, aşa că nu jur că-i potabilă... nu, nu pot jura, dar...
    - O cafea ar fi bună, spuse Owen Underhill. Tu toarnă, iar eu o să încerc să opresc sângerarea sărmanului ăsta.
    Kurtz rămase lângă aparatul Mr. Coffee de pe tejghea şi se uită la Underhill cu o privire dubitativă întunecat-sclipitoare.
    - Chiar crezi că e nevoie de aşa ceva?
    Atunci ieşi Perlmutter. Niciodată în viaţa lui nu i se mai păruse că seamănă ieşirea într-o furtună atât de mult cu o evadare.

                                                     4.

                         Henry stătea lângă gard  (fără să atingă sârmele; văzuse ce se întâmpla când făceai asta), aşteptând ca Underhill - aşa-l chema, totuşi - să iasă din ceea ce trebuia să fie postul de comandă, dar, când se deschise uşa, ieşi val-vârtej afară unul dintre ceilalţi pe care-i văzuse intrând. O dată ajuns la baza scărilor, individul începu să alerge.
    Tipul era înalt şi avea una din acele feţe serioase pe care Henry le asocia cu managementul secund. Faţa lui părea acum îngrozită şi bărbatul aproape că pică la pământ înainte să intre perfect în ritm cu picioarele. Henry înţelegea foarte bine senzaţia.
    Managerul secund reuşi să-şi păstreze echilibrul după prima alunecare, dar, la jumătatea distanţei până la două semirulote care fuseseră unite, picioarele îi zburară de sub el şi căzu în fund. Mapa pe care o ducea alunecă asemenea unui tobogan pentru spiriduşi.
    Henry întinse braţele şi aplaudă cât putu de tare. Probabil nu destul de tare să fie auzit peste zarva tuturor motoarelor, aşa că îşi duse palmele pâlnie la gură şi strigă:
    - Bravo, picioare de caca! Să ne uităm la reluare!
    Managerul secund se ridică fără să se uite la el, recuperându-şi mapa, şi-şi continuă fuga spre cele două semirulote.
    Lângă gard, la vreo optsprezece metri de Henry, se afla un grup de opt sau nouă indivizi. Acum, unul dintre ei, un ins pântecos îmbrăcat într-o canadiană portocalie umflată care-l făcea să semene cu Pillsbury Dough Boy, veni lângă el.
    - Nu cred că e bine să faci asta, amice.
    Făcu o pauză, apoi îşi coborî vocea:
    - Mi-au împuşcat cumnatul.
    Da. Henry vedea scena în mintea bărbatului. Cumnatul bărbatului pântecos, pântecos şi el, pomenind de avocatul lui, de drepturile lui, de slujba lui la o anume companie de investiţii din Boston. Soldaţii dând din cap, spunându-i că era doar ceva temporar, că situaţia se normaliza şi că urma să fie clarificată până în zori, în toată această vreme împingându-i pe cei doi vânători supraponderali către grajdul care deja conţinea o captură consistentă şi, dintr-o dată, cumnatul scăpase, fugind spre parcul auto, şi bum-bum, se lasă cortina.
    Bărbatul pântecos îi povestea lui Henry câteva dintre acestea, faţa lui palidă era serioasă în lumina nou-ridicaţilor stâlpi de iluminat, şi Henry îl întrerupse.
    - Ce crezi că ne vor face nouă, celor rămaşi?
    Bărbatul pântecos se uită la Henry şocat, apoi făcu un pas în spate, ca şi când s-ar fi temut că Henry avea ceva contagios.
    Destul de comic, când te gândeai la asta, fiindcă aveau cu toţii ceva contagios sau, cel puţin, această echipă de curăţători finanţaţi de guvern credeau că sunt contagioşi, însă, într-un sfârşit, totul era o apă şi-un pământ.
    - Nu poţi fi serios, spuse bărbatul pântecos. Apoi, aproape îngăduitor: Suntem în America, să ştii.
    - Chiar aşa? Ai văzut o grămadă de semne caracteristice, nu-i aşa?
    - Ei doar... sunt sigur că ei doar...
    Henry aşteptă interesat, dar bărbatul nu mai spuse nimic, cel puţin nu în această idee.
    - Acela a fost un foc de armă, nu-i aşa? întrebă bărbatul pântecos. Şi cred că am auzit şi nişte ţipete.
    Din cele două rulote alipite ieşiră doi oameni grăbiţi, cu o targă între ei.
    Urmându-i marcat de repulsie era managerul secund, cu mapa în continuare ţinută sigur sub braţ.
    - Zic că ai intuit bine.
    Henry şi bărbatul pântecos se uitară cum purtătorii tărgii se grăbiră să urce scările Winnebago-ului. Când dl Manager Secund fu cel mai aproape de gard, Henry strigă spre el:
    - Ce mai faci, picioare de caca? Te distrezi?
    Bărbatul pântecos se crispă. Tipul cu mapa îi aruncă lui Henry o singură privire severă, după care merse obosit spre Winnebago.
    - Asta e doar... e doar un fel de situaţie de urgenţă, spuse pântecosul. Se va clarifica totul până mâine dimineaţă, sunt sigur.
    - Nu şi pentru cumnatul tău, spuse Henry.
    Bărbatul pântecos se uită la el cu gura vârâtă în gulerul canadienei şi tremurând uşor. Apoi se întoarse la ceilalţi oameni, a căror păreri fără îndoială corespundeau mai mult cu ale lui. Henry îşi îndreptă atenţia înapoi spre Winnebago şi se puse din nou să aştepte să iasă Underhill.
    Avea o bănuială că Underhill era singura lui speranţă... Însă, oricare ar fi fost îndoielile lui Underhill faţă de această operaţiune, speranţa era destul de subţire. Iar Henry nu avea decât o singură carte de jucat. Cartea era Jonesy. Ei nu ştiau despre Jonesy.
    Întrebarea era dacă să-i spună lui Underhill. Henry se temea îngrozitor de tare că nu va rezolva nimic spunându-i.

                                                             5.

                                 La vreo cinci minute după ce dl Manager Secundar îi urmase pe purtătorii de targă în Bago, ieşiră toţi trei, de data aceasta ducând un al patrulea pe targă, în lumina puternică, faţa rănitului era atât de palidă, încât părea vânătă. Henry fu uşurat să vadă că nu era Underhill, fiindcă Underhill era diferit de toţi maniacii ăştia.
    Trecură zece minute. Underhill tot nu ieşise din postul de comandă. Henry aşteptă în ninsoarea din ce în ce mai deasă. Deţinuţii (asta erau ei, deţinuţi, şi era spre binele lor să nu-şi facă iluzii) erau păziţi de soldaţi şi, într-un sfârşit, unul dintre aceştia se apropie de el.
    Bărbaţii care fuseseră postaţi la intersecţia lui Deep Cut cu Swanny Pond îl orbiseră aproape de tot pe Henry cu reflectoarele, aşa că nu-l recunoaşte pe acesta după chip. Henry fu în acelaşi timp mulţumit şi profund mişcat să observe că şi minţile aveau trăsături la fel de distinctive ca o gură frumoasă, un nas rupt sau un ochi vânăt. Acesta era unul dintre bărbaţii de acolo, cel care-l lovise în fund cu patul puştii când hotărâse el că Henry nu mergea spre camion destul de repede. Orice s-ar fi întâmplat cu mintea lui Henry era ceva deplasat; nu prindea numele individului, dar ştia că numele fratelui lui era Frankie şi că, în liceu, Frankie fuse se acuzat şi achitat de viol.
    Mai erau şi alte lucruri - un amalgam indistinct, asemenea unor lucruri aruncate într-un coş. Henry îşi dădu seama că asista la curgerea unui adevărat râu al conştiinţei şi la toate lucrurile care pluteau duse de ape. Ce arunca totul în trivial era prozaismul întregii situaţii.
    - Hei, tu de colo, spuse soldatul destul de afabil. Uite-l pe deştept. Vrei un hot dog, deşteptule?
    Râse.
    - Am deja unul, spuse Henry, zâmbind şi el. La care Beaver vorbi prin gura lui, aşa cum se întâmpla adesea: Vezi-ţi de laba ta, Freddy.
    Soldatul încetă să râdă.
    - Să vedem cât de deştept o să mai fii peste douăsprezece ore, spuse el.
    Imaginea care se ivi, născută din apele râului care curgea printre urechile bărbatului acesta, reprezenta un camion plin cu cadavre, cu membre albicioase încârligate la un loc.
    Ţi-a crescut Ripley, deşteptule?
    Henry gândi: birusul. La asta se referă. Îi spune birus, de fapt. Jonesy ştie asta.
    Henry nu răspunse şi soldatul se îndepărtă cu atitudinea mândră a unuia care a câştigat meciul la puncte. Curios, Henry îşi adună întreaga putere de concentrare şi vizualiză o puşcă - Garand-ul lui Jonesy, de fapt. Gândi:
    Am o armă. O să te împuşc cu ea imediat ce-o să te întorci cu spatele, cretinule.
    Soldatul se întoarse din bust, atitudinea mândră dispărând pe urmele rânjetului şi ale râsetului. O înlocui o privire de îndoială şi de suspiciune.
    - Ce-ai spus, deşteptule? Ai spus ceva?
    - Mă întrebam doar dacă ai primit şi tu o parte din fata aia - ştii care, cea pe care a violat-o Frankie. Te-a lăsat şi pe tine pentru câteva secunde?
    Pentru o clipă, faţa soldatului căpătă o mină tâmpă, surprinsă. Apoi se umplu la loc cu furie neagră de italian. Îşi ridică arma. Lui Henry, vârful ei i se părea a fi un zâmbet. Îşi trase în jos fermoarul jachetei şi o ţinu deschisă în ninsoarea deasă.
    - Haide, spuse şi râse. Haide, Rambo, şi fă-ţi datoria.
    Fratele lui Frankie mai ţinu arma aţintită asupra lui Henry încă o clipă, apoi Henry simţi furia bărbatului scăzând. Fusese cât pe ce - îl văzuse pe soldat gândindu-se la ce să mai spună, văzu o poveste plauzibilă - dar întârziase prea mult şi partea din faţă a creierului său reuşi să recapete controlul asupra bestiei roşii. Era totul atât de familiar pentru el. Cei ca Richie Grenadeau nu mureau niciodată, nu cu adevărat. Ei erau dinţii de dragon ai lumii.
    - Mâine, spuse soldatul. Până mâine mai e mult timp, deşteptule.
    De data aceasta Henry îl lăsă să plece – nu mai întărâtă bestia roşie, deşi Dumnezeu îi era martor că i-ar fi fost atât de uşor. Învăţase ceva, totuşi... sau primise confirmare la ceva ce bănuia deja. Soldatul îi auzise gândurile, dar nu foarte clar. Dacă i le-ar fi auzit clar, s-ar fi întors mult mai repede. Şi nici nu-l întrebase de unde ştia el de fratele lui, Frankie. Fiindcă, la un anumit nivel, soldatul ştia ce ştia şi Henry: că fuseseră infectaţi cu telepatie, toţi cei de acolo care puteau umbla pe picioare - se îmbolnăviseră de ea aşa cum te-ai îmbolnăvi de un virus slab.
    - Doar că eu m-am îmbolnăvit mai grav, spuse el, trăgându-şi fermoarul la loc.
    La fel stăteau lucrurile şi cu Pete, şi cu Beaver, şi cu Jonesy. Pete şi cu Beav erau însă morţi acum, iar Jonesy... Jonesy...
    - Jonesy s-a îmbolnăvit cel mai grav, spuse Henry.
    Şi unde era Jonesy acum?
    În sud... Jonesy pornise spre sud. Preţioasa zonă de carantină a tipilor ăstora fusese spartă. Henry bănuia că prevăzuseră o astfel de eventualitate. Nu-i îngrijora.
    Credeau că una sau două breşe nu contau.
    Henry credea că se înşelau.

                                                    6.

                           Owen stătea în picioare cu o cană de cafea în mână, aşteptând ca cei de la infirmerie să plece cu povara lor, cu Melrose, al cărui plânset cu suspine fusese cu milostenie redus la nişte bălmăjeli şi gemete de o injecţie cu morfină. Pearly îi urmă, după care Owen rămase singur cu Kurtz.
    Kurtz şedea în şezlong, uitându-se în sus la Owen Underhill, cu capul îndoit într-o expresie de amuzament curios. Nebunul dezlănţuit dispăruse, fusese înlăturat asemenea unei măşti de Halloween.
    - Mă gândesc la un număr, spuse Kurtz. Care e?
    - Şaptesprezece, spuse Owen. Îl văd cu cifre roşii. Ca pe marginea unei arme.
    Kurtz aprobă din cap, satisfăcut.
    - Acum încearcă tu să-mi trimiţi mie un număr.
    Owen vizualiză un semn de limitare a vitezei: 90 km/h.
    - Nouă, spuse Kurtz după o clipă. Negru pe alb.
    - Destul de aproape, şefu'.
    Kurtz bău nişte cafea. El o avea într-o cană pe care scria ÎL IUBESC PE BUNICU'.
    Owen luă o înghiţitură sincer satisfăcut. Era o noapte mizerabilă şi o treabă mizerabilă, iar cafeaua făcută de Freddy nu era tocmai rea.
    Kurtz avusese timp să-şi îmbrace halatul. Acum căută în buzunarul din interior şi scoase o bandană mare. Se uită la ea o clipă, apoi se lăsă pe genunchi cu o grimasă (nu era un secret că bătrânul suferea de artrită) şi începu să şteargă petele de sânge lăsate de Melrose. Owen, care credea că nu mai poate fi şocat o dată ajuns până aici, fu totuşi şocat.
    - Să trăiţi... O, futu-i. Şefu'...
    - O clipă, spuse Kurtz fără să se uite în sus.
    Se mişcă de la o pată la alta, la fel de conştiincios ca o femeie de serviciu.
    - Tata a spus mereu că trebuie să-ţi cureţi singur mizeria. Fiindcă s-ar putea să te pună pe gânduri data viitoare. Cum îl chema pe tata, bătrâne?
    Owen îl căută şi prinse o frântură, cum ai vedea cu coada ochiului o bucată de chilot sub rochia unei femei.
    - Paul?
    - Patrick, de fapt... dar pe aproape. Anderson crede că e un val şi că acum îşi extinde forţa. Un val telepatic. Eşti de acord că e un concept formidabil, Owen?
    - Da.
    Kurtz scutură capul fără să se uite în sus, ştergând, curăţând.
    - Mai formidabil în concept decât în fapt, oricum - eşti şi acum de acord?
    Owen râse. Bătrânul nu-şi pierduse capacitatea de-a te surprinde.
    Nu joacă cu întreg pachetul de cărţi, spuneau oamenii despre indivizii instabili psihic. Problema lui Kurtz, credea Owen, era că juca cu mai multe decât cu un singur pachet. Avea cu câţiva aşi mai mult. Şi cu câţiva doieri, de asemene, iar toată lumea ştie că doierii sunt tari.
    - Stai jos, Owen. Bea-ţi cafeaua stând pe cur ca orice om normal şi lasă-mă să termin treaba. Trebuie s-o fac.
    Owen credea că probabil aşa era. Se aşeză şi-şi bău cafeaua. Cinci minute trecură astfel, apoi Kurtz se ridică înapoi în picioare, strâmbându-se de durere. Ţinând simandicos bandana de un colţ, o duse în chicinetă, o aruncă în tomberon şi se întoarse la şezlong. Luă o înghiţitură de cafea, făcu o grimasă şi aşeză cana deoparte.
   - E rece.
    Owen se ridică.
    - Îţi aduc alta mai...
    - Nu. Stai jos. Trebuie să discutăm.
    Owen se aşeză.
    - Am avut o mică dispută acolo, la navă, noi doi, nu-i aşa?
    - N-aş numi-o...
    - Nu, ştiu că n-ai numi-o, dar eu ştiu ce a fost şi la fel de bine ştii şi tu. Când se încinge situaţia, se încing şi temperamentele. Dar am depăşit asta acum. Trebuie s-o fi depăşit fiindcă eu sunt ofiţerul aflat la comandă, iar tu eşti secundul meu şi încă mai avem de terminat treaba asta împreună. Putem coopera să facem asta?
    - Da, să trăiţi. ...
    Iarăşi îi scăpase, futu-i.
    - Şefu', vreau să zic.
    Kurtz îl cadorisi cu un zâmbet îngheţat.
    - Mi-am pierdut controlul cu puţin în urmă.
    Fermecător, franc, privire limpede şi sincer. Acestea îl prostiseră pe Owen vreme de mulţi ani. Acum nu-l mai prostiră.
    - Mă descurcam bine, compuneam aceeaşi caricatură - două părţi de Patton, o parte de Rasputin, adăugaţi apă, amestecaţi şi serviţi - când, pur şi simplu... uau! mi-am pierdut cumpătul. Cred că sunt nebun, tu nu crezi?
    Cu grijă, cu grijă. Exista telepatie în cameră, telepatie pur-sânge, şi Owen nu avea habar cât de adânc putea Kurtz să-l citească.
    - Da, să trăiţi. Puţin, să trăiţi.
    Kurtz scutură capul cazual.
    - Da. Puţin. Asta-i o descriere destul de exactă. Fac asta de multă vreme - oamenii ca mine sunt necesari, dar greu de găsit, şi trebuie să fii puţin nebun ca să termini treaba ca lumea şi nu doar s-o fuşereşti. E-o linie subţire, acea linie subţire despre care psihologilor le place să vorbească din fotolii, şi n-a mai existat niciodată în istoria omenirii o operaţiune de curăţire ca aceasta de acum... presupunând, desigur, că povestea lui Hercule curăţind grajdurile regelui Augias e doar un mit. Nu-ţi cer compasiunea, ci înţelegerea. Dacă ne înţelegem reciproc, vom scoate la capăt această misiune, cu siguranţă cea mai grea pe care am avut-o vreodată de îndeplinit. Dacă nu ne înţelegem...
    Kurtz ridică din umeri.
    - Dacă nu ne înţelegem, va trebui s-o termin cu tine. Mă urmăreşti?
    Owen se îndoia că-l urmărea, dar înţelegea unde voia Kurtz să bată şi aprobă din cap. Citise că există un soi de păsări care trăiesc în gura crocodililor, spre suferinţa acestora. Presupunea că, acum, el era o asemenea pasăre. Kurtz voia să-l facă să creadă că fusese iertat că pusese pe canalul comun vocile extraterestre - sub imperiul momentului, aşa cum Kurtz însuşi îi distrusese piciorul lui Melrose sub imperiul momentului. Ce se întâmplase atunci, în urmă cu şase ani, în Bosnia? Nu era un argument acum. Poate că era adevărat. Şi poate că se săturase crocodilul de ciocănitul insistent al păsării şi se pregătea să-şi închidă maxilarele. Owen nu prinse niciun crâmpei de adevăr din mintea lui Kurtz, şi, oricum ar fi fost, asta îl îndemna să fie grijuliu. Să fie grijuliu şi gata să-şi ia zborul.
    Kurtz căută iarăşi în buzunarul halatului şi scoase un ceas de buzunar fără sclipire.
    - Acesta a fost al bunicului meu şi încă funcţionează perfect, spuse el. Fiindcă e mecanic, bănuiesc - nu e pe curent. Ceasul meu electronic, pe altă parte, e tot DDOPR.
    - Şi al meu.
    Buzele lui Kurtz se crispară într-un zâmbet.
    - Întâlneşte-te cu Perlmutter când ai timp şi când crezi că te ţine stomacul să-l vezi. Pe lângă multele sale îndatoriri şi activităţi, şi-a găsit timp în după-amiaza asta să comande trei sute de ceasuri mecanice Timexes. Asta se întâmpla chiar înainte ca ninsoarea să întrerupă misiunile de survol. Pearly e-a dracu' de eficient. Sper doar să depăşească ideea că trăieşte într-un film.
    - S-ar putea să-i fi venit ideea în noaptea asta, şefu'.
    - Poate.
    Kurtz medită. Underhill aşteptă.
    - Prietenaşul meu, ar trebui să bem whisky. În noaptea asta avem un fel de priveghi irlandez.
    - Chiar aşa?
    - Ăhă. Drăgăstosu' miophookao să să-ntoarcă cu copitili în degrab'.
    Owen îşi ridică sprâncenele.
    - Da. Iar în momentul acela, mantia lui magică de invizibilitate îi va fi luată. Atunci va deveni un cal mort ca oricare altul, un cal mort în care să dea toţi oamenii cu picioarele. În primul rând, politicienii, care se pricep cel mai bine la asta.
    - Nu te înţeleg.
    Kurtz se mai uită o dată la ceasul vechi de buzunar, pe care-l cumpărase probabil de la un amanet... sau îl furase de pe un cadavru. Underhill nu s-ar fi îndoit de niciuna dintre astea două.
    - E ora şapte. În aproximativ patruzeci de ore, preşedintele va ţine un discurs în faţa Adunării Generale ONU. Acest discurs va fi ascultat şi văzut de mai mulţi oameni ca orice alt discurs din istoria omenirii. Va fi parte din cea mai mare poveste din istoria rasei umane... şi va fi cea mai mare abureală de când Dumnezeu Atotputernicul a creat cosmosul şi a rotit planetele cu vârful degetului Lui.
    - Care-i abureala?
    - E-o poveste frumoasă, Owen. Asemenea celor mai bune minciuni, conţine mari bucăţi de adevăr. Preşedintele va spune unei lumi fascinate, unei lumi aşteptând fiecare cuvânt cu răsuflarea întretăiată, lăudat fie Iisus, că o navă echipată cu fiinţe de pe o altă planetă s-a prăbuşit în nordul statului Maine fie pe şase, fie pe şapte noiembrie a acestui an. Ăsta e adevărul. Va spune că n-am fost luaţi complet pe nepregătite, dat fiind că noi şi preşedinţii celorlalte ţări care alcătuiesc Consiliul de Securitate ONU ştim de cel puţin zece ani că extratereştrii ne spionează. Iarăşi un adevăr, doar că unii dintre noi cei din America ştim de prietenii noştri din vidul cosmic de prin ultimii ani ai deceniului patru. Mai ştim şi că soldaţi sovietici au distrus o navă cu omuleţi cenuşii deasupra Siberiei, în 1974... deşi, până în ziua de azi, rusnacii nu ştiu că noi ştim. Aceea a fost probabil o alarmă falsă, doar o misiune de încercare. Au fost multe de-astea. Cenuşiii s-au purtat cu foarte mare grijă în primele contacte pe care le-au întreprins, ceea ce sugerează clar că-i speriem destul de tare.
    Owen ascultă cu o fascinaţie bolnăvicioasă care spera să nu i se citească pe faţă sau la suprafaţa gândurilor, unde Kurtz s-ar fi putut să aibă încă acces.
     Din buzunarul interior, Kurtz scoase un pachet stâlcit de ţigări Marlboro. Întinse pachetul spre Owen, care refuză mai întâi cu o mişcare a capului, apoi luă unul din cele patru fire rămase. Kurtz luă şi el unul, apoi le aprinse pe amândouă.
    - Amestec adevărul şi abureala la un loc, spuse Kurtz, după ce trase o dată vârtos din ţigară şi apoi expiră. S-ar putea să nu fie cea mai potrivită cale de-a continua. Să ne limităm la abureală, ce zici?
    Owen nu spuse nimic. Fuma rar în ultima vreme şi primul fum tras în piept îl ameţi, dar gustul era minunat.
    - Preşedintele va spune că guvernul Statelor Unite a introdus în carantină zona în care s-a prăbuşit nava şi regiunile înconjurătoare din trei motive. Primul e de ordin pur logistic: din pricina locaţiei izolate a regiunii Jefferson şi a populaţiei scăzute la număr, se putea introduce zona în carantină. Dacă ar fi aterizat omuleţii cenuşii în Brooklyn sau chiar în Long Island, carantinarea n-ar fi fost posibilă. Al doilea motiv e că nu suntem siguri asupra intenţiilor extratereştrilor. Al treilea motiv, şi, în cele din urmă, cel mai persuasiv, e că extratereştrii sunt purtători ai unei substanţe infecţioase pe care personalul medical de la faţa locului o numeşte „fungul Ripley". În vreme ce vizitatorii extratereştri ne-au asigurat cu patos că nu sunt infecţioşi, au adus cu ei o substanţă puternic infecţioasă. Preşedintele va mai spune lumii îngrozite că fungii s-ar părea că sunt de fapt inteligenţa manipulatoare, iar omuleţii cenuşii doar un mediu incubator. Va arăta o imagine a unui omuleţ cenuşiu explodând de-a dreptul în fungii Ripley. Pelicula a fost uşor modificată pentru a clarifica imaginile, dar e în esenţă autentică.
    Minţi, gândi Owen.
    Pelicula e în întregime un fals, de la un capăt la celălalt, un fals la fel de autentic ca porcăria aia cu Autopsia unui extraterestru.
    De ce minţi?
    Fiindcă poţi. Răspunsul e chiar atât de simplu, nu-i aşa? Fiindcă, pentru tine, o minciună iese mai natural decât adevărul.
    - Bine, mint, spuse Kurtz, fără tragere de inimă.
    Îi aruncă lui Owen o privire ascuţită şi furtivă, înainte să-şi coboare ochii din nou la ţigară.
    - Dar faptele sunt adevărate şi se pot proba. Unii dintre ei chiar explodează şi se transformă într-un puf de păpădie roşu. Puful e Ripley. Dacă inhalezi destul, într-o perioadă pe care nu o putem încă prezice - ar putea fi o oră sau două zile - plămânii şi creierul ţi se transformă în salată de Ripley. Începi să arăţi ca o bucată de oţetar otrăvit umblător. Apoi mori. Nu se va spune nimic despre scurta noastră aventură de astăzi. Potrivit versiunii prezidenţiale, nava, care se pare că a fost puternic avariată în timpul prăbuşirii, fie a fost aruncată în aer de echipajul ei, fie s-a autodistrus. Toţi omuleţii cenuşii au fost omorâţi în explozie. Ripley, după o răspândire slabă, moare şi el, fiindcă se pare că nu supravieţuieşte pe vreme răcoroasă. Ruşii pot susţine această idee, că tot veni vorba. Au murit, de asemenea, şi foarte multe animale, infectate şi ele.
    - Iar populaţia umană din regiunea Jefferson?
    - Preşedintele va spune că în jur de trei sute de oameni - aproximativ şaptezeci de localnici şi vreo două sute treizeci de vânători - se află în prezent sub supraveghere, în vederea depistării fungilor Ripley. Va spune că, în vreme ce unii par să fie infestaţi, par, de asemenea, să răspundă pozitiv contracarării infecţiei cu antibiotice standard gen Ceftin şi Augmentin.
    - Iar acum, să dăm cuvântul sponsorului nostru, spuse Owen.
    Kurtz râse, încântat.
    - Cândva mai târziu se va anunţa că Ripley pare puţin mai rezistent la antibiotice de cum s-a crezut la început şi că au murit câţiva pacienţi. Numele pe care le vom da vor fi desigur numele celor care au murit cu adevărat, fie ca rezultat al fungilor Ripley, fie datorită nenorocitelor de implanturi. Ştii cum numesc oamenii implanturile?
    - Da, nevăstuici de căcat. Va pomeni preşedintele de ele?
    - Nici pomeneală. Tipii aflaţi la cârmă sunt de părere că nevăstuicile de căcat ar fi puţin cam prea şocante pentru John Q. Public. La fel cum ar fi desigur şi detaliile privind soluţia pe care am găsit-o noi aici, la magazinul lui Gosselin, acest locşor rustic de recreere şi refacere.
    - Soluţia finală, îi poţi spune, vorbi Owen.
    Îşi fumase ţigara până la filtru şi acum o stinse în fundul ceştii sale goale de cafea.
    Ochii lui Kurtz se ridicară spre ai lui şi-i întâlniră fără să clipească.
    - Da, îi poţi spune aşa. O să ştergem de pe faţa pământului aproximativ trei sute cincizeci de oameni - cei mai mulţi bărbaţi, măcar atât, dar nu bag mâna în foc că nu va include operaţiunea de curăţare şi câteva femei şi câţiva copii. Jumătatea plină a paharului, desigur, e că vom apăra rasa umană de o epidemie şi, foarte posibil, de o subjugare. Nu-i o jumătate a paharului de trecut cu vederea.
    Gândul lui Owen - Sunt sigur că lui Hitler i-ar plăcea explicaţia asta - fu de neoprit, dar îl acoperi cât mai bine putu şi nu simţi că l-ar fi auzit sau simţit Kurtz.
    Desigur, era imposibil să fii sigur; Kurtz era viclean.
    - Câţi oameni am reţinut? întrebă Kurtz.
    - Vreo şaptezeci. Şi mai sunt de două ori atâţia pe drum încoace dinspre Kineo; vor ajunge în jurul orei nouă, dacă nu se înrăutăţeşte şi mai tare vremea.
    Se aştepta o înrăutăţire, dar nu până după miezul nopţii.
    Kurtz dădea din cap.
    - Îhî. Plus vreo cincizeci din nord, şaptezeci sau cam aşa ceva de la St. Cap's şi celelalte cătune din sud... şi oamenii noştri. Să nu-i uităm pe ei. Măştile par să funcţioneze, dar am detectat deja patru cazuri de Ripley la controlul medical. Băieţii, desigur, nu ştiu.
    - Eşti sigur de asta?
    - Dă-mi voie să reformulez, spuse Kurtz. Judecând după comportamentul lor, nu am niciun motiv să cred că băieţii ştiu. E bine aşa?
    Owen ridică din umeri.
    - Povestea, continuă Kurtz, va fi că deţinuţii sunt transportaţi cu avionul spre un stabiliment medical strict secret, un fel de Zona 51, unde vor fi supuşi unor alte controale şi, dacă va fi nevoie, unor tratamente îndelungate. Nu va mai exista o altă declaraţie oficială cu privire la ei - asta dacă totul decurge conform planului - dar vor exista de-a lungul următorilor ani zvonuri controlate: infecţiile recidivează în pofida celor mai competente eforturi medicale... nebunie... mutaţii fizice groteşti, care e mai bine să rămână nedescrise... şi, într-un sfârşit, moartea vine ca o eliberare. Departe de-a fi revoltat, publicul va fi uşurat.
    - În vreme ce, cu adevărat...
    Voia să-l audă pe Kurtz spunând-o, dar ar fi trebuit să-şi dea seama. Nu existau microfoane sau camere de luat vederi aici (cu excepţia, poate, a celor dintre urechile lui Kurtz), însă precauţia curgea prin sângele şefului său. Îşi ridică o mână, îşi transformă degetul mare şi arătătorul într-un pistol, şi flutură degetul mare de trei ori. Ochii lui nu-i slăbiră nicio clipă în tot acest timp pe ai lui Owen.
    Ochi de crocodil, gândi Owen.
    - Pe toţi? întrebă Owen. Şi pe cei care nu sunt detectaţi Ripley-pozitivi, ca şi pe cei care sunt? Unde ajungem astfel? Şi la soldaţii care se dovedesc Ripley-negativi?
    - Puştii care sunt în regulă acum vor rămâne în regulă, spuse Kurtz. Cei cu urme de Ripley au fost cu toţii neatenţi. Unul dintre ei... ei bine, acolo afară este o fetiţă mică, de vreo patru ani, drăguţă de-ţi vine s-o mănânci. Aproape că te aştepţi s-o vezi începând să danseze step pe podeaua grajdului şi să cânte „On the Good Ship Lollipop".
    Kurtz era sigur că fusese comic, iar Owen presupunea că, într-un anume fel, chiar fusese, însă Owen însuşi era copleşit de un val de oroare intensă.
    Acolo afară este un copil de patru ani, gândi el. Are doar patru ani, ce zici de asta?
    - E frumuşică şi e nemaipomenită, spunea Kurtz. Urme vizibile de Ripley pe interiorul încheieturii de la mână, îi creşte sub breton, în creşte la colţul unui ochi. Locurile comune. Oricum, soldatul ăsta i-a oferit un baton de ciocolată, ca şi când fetiţa ar fi fost o kosovară lipită pământului şi moartă de foame, iar ea l-a sărutat. Dulce ca mierea, un adevărat moment Kodak, doar că soldatului îi creşte acum o urmă de ruj care nu e ruj pe obraz.
    Kurtz făcu o grimasă.
    - Se tăiase uşor la bărbierit, de-abia se vedea tăietura, dar numai de atât a fost nevoie. A păţit-o ca şi ceilalţi. Regulile nu se schimbă, Owen; neglijenţa te omoară. Norocul îţi poate surâde o vreme, dar într-un sfârşit tot acolo ajungi. Neglijenţa te omoară. Cei mai mulţi dintre oamenii noştri, sunt încântat să pot spune, vor scăpa teferi de aici. Ne vom supune tot restul vieţii unor programatice controale medicale, ca să nu mai pomenesc de ocazionalele controale surpriză, dar priveşte jumătatea plină a paharului - îţi vor detecta cancerul la colon mai din timp.
    - Civilii care par sănătoşi? Cum rămâne cu ei?
    Kurtz se aplecă înainte, trăind acum clipa lui cea mai charismatică, momentele de cea mai zdravănă sănătate mentală şi cele mai persuasive. Trebuia să te simţi flatat de asta; să fii unul dintre puţinii norocoşi care-l văd pe Kurtz fără masca lui de toate zilele („două părţi de Patton, o parte de Rasputin, adăugaţi apă, amestecaţi şi serviţi").
    Avusese efect asupra lui Owen înainte, dar nu şi acum. Nu Rasputin era masca; aceasta era masca. Chiar şi aşa, acum - aici era marea şmecherie - Owen nu era pe de-a întregul sigur.
    - Owen, Owen, Owen! Foloseşte-ţi creierul - creierul ăla bun pe care ţi l-a dat Dumnezeu! Pe ai noştri în putem monitoriza fără să trezim suspiciuni sau să deschidem uşa unei panici la nivel mondial - va fi şi aşa destulă panică după ce proaspăt alesul nostru preşedinte va omorî calul phooka. Nu am face aşa ceva la trei sute de civili. Şi ce-ar fi dacă i-am transporta cu adevărat cu avionul în New Mexico, dacă i-am instala în cine ştie ce sătuc-model pentru următorii cincizeci sau şaptezeci de ani pe cheltuiala contribuabililor? Ce dacă unul sau mai mulţi ar evada? Şi ce dacă - şi cred că de asta se tem de fapt tipii inteligenţi - după un anumit timp, Ripley suferă mutaţii? Dacă, în loc să moară încet, se transformă în ceva cu mult mai infecţios şi cu mult mai invulnerabil la factorii ambientali care-i cauzează moartea aici, în Maine? Dacă Ripley are inteligenţă, e periculos. Chiar dacă nu are, ce zici dacă le foloseşte omuleţilor cenuşii ca un fel de semnal luminos, o pancartă rutieră interstelară evidenţiind planeta noastră - miam-miam, haideţi la masă, tipii ăştia-s tare gustoşi... şi sunt destui pentru toţi?
    - Vrei să zici că e mai bine mai devreme decât mai târziu?
    Kurtz se lăsă pe spate în scaun şi i se lumină faţa.
    - Asta-i. Ăsta-i miezul dur.
    Ei bine, gândi Owen, o fi el miezul, dar despre duritate nu prea am discutat. Îi păzim doar pe ai noştri. Suntem nemiloşi dacă trebuie, dar până şi Kurtz îi păzeşte pe băieţaşii lui. Civilii, pe de altă parte, sunt doar civili. Dacă trebuie să le dai foc, se transformă în cărbuni destul de uşor.
    - Dacă te îndoieşti c-ar exista un Dumnezeu şi că şi-ar petrece cel puţin o parte a timpului purtând de grijă bunului şi bătrânului Homo sap, poate ar trebui să te uiţi puţin la cum s-au potrivit lucrurile, spuse Kurtz. Proiectoarele au apărut primele şi au fost observate - una din declaraţii este cea a proprietarului magazinului - Reginald Gosselin însuşi. Apoi au sosit omuleţii cenuşii în singura parte a anului când se află cu adevărat oameni în pădurile astea blestemate şi doi dintre ei au văzut nava prăbuşindu-se.
    - Ăla da noroc.
    - Un dat de la Dumnezeu, asta a fost. Nava lor s-a prăbuşit, prezenţa lor e certificată, temperatura scăzută îi omoară atât pe ei, cât şi mătreaţa galactică pe care au adus-o cu ei.
    Numără faptele pe degetele lui lungi, genele albe clipind.
    - Dar asta nu-i tot. Practică nişte implanturi şi blestemăţiile nu funcţionează - departe de-a întreţine o relaţie armonioasă cu gazdele, se canibalizează şi le omoară.
    - Exterminarea animalelor a decurs bine - am distrus în jur de o sută de mii de mamifere şi deja s-a încins un grătar regesc la graniţa cu comitatul Castle. Primăvara sau vara ar fi trebuit să ne facem griji cu privire la insectele care ar fi putut purta fungul Ripley în afara zonei, nu şi acum. Nu în luna noiembrie.
    - Unele animale trebuie să fi scăpat.
    - Şi animale, şi oameni, e posibil. Dar Ripley se extinde încet. O să ne descurcăm cu asta, fiindcă am curăţat marea majoritate a gazdelor infectate, fiindcă nava a fost distrusă şi fiindcă ceea ce ne-au adus mai mult mocneşte decât arde învăpăiat. Noi le-am dat un simplu mesaj: fie veniţi cu gânduri de pace, fie veniţi cu armele încărcate, dar nu mai încercaţi aşa ceva altă dată, fiindcă nu ţine. Nu credem că vor mai veni, cel puţin pentru o vreme. S-au jucat de-a şoarecele şi pisica jumătate de secol înainte să ajungă aici. Singurul nostru regret e că nu am păstrat nava pentru cercetătorii ştiinţifici... dar, oricum, s-ar putea să fi fost prea infestată de Ripley. Ştii care a fost marea noastră temere? Că fie omuleţii cenuşii, fie Ripley ar putea găsi o Mary Tifoidă, cineva care să-i poarte şi să-i răspândească fără ca el/ea însăşi/însuşi să se contamineze.
    - Eşti sigur că nu există o asemenea persoană?
    - Sunt aproape sigur. Dacă există... păi, pentru asta am instituit cordonul de soldaţi. Kurtz zâmbi. Ne-am epuizat norocul, soldat. Şansele sunt împotriva unei Mary Tifoide, omuleţii cenuşii sunt morţi şi toate cazurile de Ripley sunt limitate la regiunea Jefferson. Noroc sau Dumnezeu. Alege.
    Kurtz îşi lăsă capul în faţă şi se ciupi de şaua nasului, asemenea unui om care suferă de o infecţie a sinusurilor. Când îşi ridică din nou capul, ochii îi înotau în lacrimi.
    Lacrimi de crocodil, gândi Owen, dar, de fapt, nu era sigur. Şi nu avea deloc acces la mintea lui Kurtz. Fie unda telepatică se micşorase prea mult pentru a mai putea citi gândurile, fie găsise Kurtz o modalitate de-a închide uşa.
    Totuşi, când vorbi Kurtz, Owen fu aproape sigur că-l aude pe adevăratul Kurtz, fiinţa umană, şi nu pe crocodilul Tick-Tock.
    - Aici se încheie totul pentru mine, Owen. O dată ce treaba e gata, voi ieşi la pensie. Va mai fi de lucru aici pentru alte patru zile, cred - poate pentru o săptămână, dacă furtuna e atât de rea cum se spune - şi va fi ceva dezgustător, dar adevăratul coşmar va avea loc mâine dimineaţă. O să rezist până la sfârşit, cred, dar după aceea... ei bine, sunt bun de pensionare şi o să îi las pe ei să aleagă: fie mă menţin în funcţiune, fie mă omoară. Cred că mă vor menţine, fiindcă ştiu unde sunt îngropate multe cadavre - asta-i o lecţie pe care am învăţat-o de la J. Edgar Hoover - dar aproape că am ajuns să nu-mi mai pese. Această misiune nu va fi cea mai urâtă din cele în care am fost implicat, în Haiti am terminat opt sute într-o singură oră - în 1989 a fost asta, şi încă mai visez cu cele întâmplate acolo - doar că acum e mai rău. De departe. Fiindcă sărmanii ăia săraci cu duhul din grajd, şi din padoc, şi din ţarc... ăia sunt americani. Oameni care conduc Chevvies, îşi fac cumpărăturile la Kmart şi nu pierd niciun episod din Spitalul de urgenţă. Gândul că voi împuşca americani, că voi masacra americani... asta-mi întoarce stomacul pe dos. O voi face doar pentru că trebuie făcută ca să poată ajunge afacerea asta la un capăt şi pentru că cei mai mulţi dintre ei oricum ar muri şi încă într-un fel cu mult mai oribil. Capish?
    Owen Underhill nu spuse nimic. Credea că se abţine de la orice expresie facială, aşa cum trebuia, dar orice ar fi spus ar fi dat în vileag oroarea sa viscerală.
    Ştiuse că momentul acesta va veni, dar chiar să-l trăiască...
    Cu ochiul minţii văzu soldaţii înaintând spre gard prin zăpadă, auzi portavocile chemând deţinuţii din grajd. Nu luase niciodată parte la o astfel de misiune, nu fusese în Haiti, dar ştia cum trebuia să se desfăşoare. Ştia cum urma să se desfăşoare.
    Kurtz îl privea îndeaproape.
    - Nu pot spune că te-am iertat complet pentru cascadoria aia prostească pe care ai făcut-o în după-amiaza asta, e deja de domeniul trecutului, dar îmi eşti dator, bătrâne. N-am nevoie de puteri extrasenzoriale ca să-mi dau seama ce crezi despre ce-ţi spun eu şi nu-mi voi răci gura spunându-ţi să te maturizezi şi să dai nas cu realitatea. Tot ce-ţi spun e că am nevoie de tine. Trebuie să mă ajuţi măcar de data asta.
    Ochii înecaţi în lacrimi. Tresărirea slabă, aproape imperceptibilă, de la un colţ al buzelor. Era uşor să uiţi că, în urmă cu doar zece minute, Kurtz distrusese piciorul unui om.
    Owen gândi:
    Dacă-l ajut la asta, nu contează dacă apăsa sau nu trăgaciul, voi fi la fel de damnat ca oamenii care i-au încolonat pe evrei spre duşurile de la Bergen-Belsen.
    - Dacă începem la unsprezece, vom fi gata la unsprezece şi jumătate, spuse Kurtz. La prânz, cel mai târziu. Apoi lăsăm totul în urmă.
    - Mai puţin visele.
    - Da. Mai puţin visele. O să mă ajuţi, Owen?
    Owen aprobă cu o simplă aplecare a capului. Ajunsese până aici şi nu avea de gând să dea acum drumul frânghiei, indiferent dacă urma sau nu să fie damnat. În cel mai bun caz, ar putea face totul să fie mai blând... atât de blând cât poate fi orice masacru.
    Mai târziu va fi uimit de absurditatea letală a acestei idei, dar atunci când erai alături de Kurtz, faţă în faţă cu el, şi când privirea lui ţi-o susţinea pe a ta, gândirea în perspectivă era o glumă. Nebunia lui era probabil cu mult mai infecţioasă ca Ripley, la urma urmei.
    - Bine. Kurtz se lăsă din nou în şezlong, părând uşurat şi stors de forţe.
    Scoase din nou ţigările, se uită în pachet, după care îl întinse:
    - Mai sunt două. Mă ajuţi?
    Owen scutură capul.
    - De data asta, nu, şefu'.
    - Atunci ieşi de-aici. Dacă simţi nevoia, mişcă-ţi fundu' pân' la infirmerie şi ia nişte somnifere Sonata.
    - Nu cred că-mi trebuie, spuse Owen.
    Va avea nevoie, desigur - deja simţea nevoia - dar nu voia să ia pastilele. Mai bine să stea treaz.
    - Prea bine, atunci. Pleacă.
    Kurtz îl lăsă să ajungă până la uşă.
    - Şi, Owen?
    Owen se întoarse, încheindu-şi fermoarul canadienei. Acum auzea vântul de afară. Se înteţea, începea să sufle de-a binelea, aşa cum nu o făcuse în timpul relativ nevinovatei Alberta Clipper care străbătuse zona în acea dimineaţă.
    - Mulţam, spuse Kurtz.
    O ultimă lacrimă absurd de mare i se scurse din ochiul stâng şi i se prelinse pe obraz. Kurtz păru să nu observe. În acel moment, Owen îl iubi şi-l compătimi. Asta, în ciuda tuturor lucrurilor, printre care şi conştiinţa greşelii pe care o făcea.
    - Mulţumesc, bătrâne.

                                                                7.

                                Henry stătea în picioare în ninsoarea înteţită, întors cu spatele spre direcţia din care sufla vântul şi uitându-se peste umăr la Winnebago, aşteptând ca Underhill să iasă.
    Era singur - furtuna îi alungase pe ceilalţi în grajd, unde exista un radiator. Zvonurile probabil că începeau deja să se dezvolte la căldură, bănuia Henry. Mai bine nişte zvonuri, decât adevărul din faţa ochilor lor.
    Se scărpină la picior, îşi dădu seama ce făcea, apoi se uită înjur, întorcându-se pe călcâie în câteva cercuri. Niciun prizonier; niciun gardian. Chiar şi în ninsoarea înteţită, tabăra era la fel de luminată ca în toiul zilei şi el vedea clar în toate direcţiile.
    Pentru acum, cel puţin, era singur.
    Henry se aplecă şi desfăcu tricoul legat acolo unde semnalizatorul îi deschisese o rană. Căscă apoi ruptura din pantaloni. Bărbaţii care-l luaseră în custodie procedaseră la fel în spatele camionului unde mai adunaseră deja alţi cinci refugiaţi (în drum spre magazinul lui Gosselin mai culeseseră încă trei). Atunci fusese curat.
    Acum nu era. O vână roşie subţire creştea pe mijlocul rănii în care sângele se închegase. Dacă n-ar fi ştiut ce căuta, ar fi putut-o confunda cu o dâră proaspătă de sânge.
    Birus, gândi el. Ah,futu-i. Noapte bună, dna Calabash, oriunde-ai fi.
    O sclipire de lumină pâlpâi în susul câmpului lui vizual. Henry se îndreptă de spate şi-l văzu pe Underhill tocmai închizând uşa de la Winnebago. Henry legă cămaşa la loc peste gaura din pantaloni, după care se apropie de gard. O voce îl întrebă în gând ce va face dacă-l va striga pe Underhill şi bărbatul îşi va continua doar drumul. Aceeaşi voce voia să ştie, de asemenea, dacă intenţiona cu adevărat să renunţe la Jonesy.
    Îl privi pe Underhill venind obosit spre el, luminat de reflectoarele de veghe, cu capul ferit de ninsoare şi de vântul intensificat.

                                                                     8.

                                        Ușa se închise.
    Kurtz rămase uitându-se la ea, fumând şi legănându-se încet în şezlong. Cât crezuse Owen din vorbăria lui? Owen era inteligent, Owen era un supravieţuitor, Owen nu era lipsit de idealism... şi Kurtz era de părere că Owen îl crezuse pe de-a întregul, fără ca nimic să rămână pe delături. Fiindcă, în cele din urmă, cei mai mulţi ajungeau să creadă ceea ce doreau să creadă.
    Şi John Dillinger fusese un supravieţuitor, cel mai şiret dintre desperadoşii din anii treizeci, însă tot mersese la Teatrul Biograf cu Arma Sage. Spectacolul fusese Melodramă de Manhattan şi, când se terminase, agenţii federali îl împuşcaseră pe Dillinger pe aleea de lângă teatru asemenea unui câine, ceea ce şi era. Anna Sage crezuse şi ea ceea ce-şi dorise să creadă, însă tot îi deportaseră curul înapoi în Polonia.
    Nimeni nu avea să părăsească Magazinul lui Gosselin mâine, cu excepţia cadrelor sale loiale - cei doisprezece bărbaţi şi cele două femei care alcătuiau Imperial Valley.
    Owen Underhill nu se va afla printre ei, deşi ar fi putut. Până să-i pună Owen pe omuleţii cenuşii pe canalul comun, Kurtz fusese sigur că se va afla. Însă lucrurile se schimbaseră. Aşa spusese Buddha şi, în privinţa acestui lucru cel puţin, bătrânul chinezoi păgân vorbise adevărul.
    - M-ai dezamăgit, bătrâne, spuse Kurtz. Îşi coborâse masca pentru a putea fuma şi, când începu să vorbească, aceasta săltă pe gâtul lui cenuşiu. M-ai dezamăgit.
    Kurtz îl păsuise pe Owen Underhill când îl dezamăgise prima dată. A doua oară însă?
    - Niciodată, spuse Kurtz. Niciodată cât trăiesc.

                                                CAPITOLUL PAISPREZECE
                                                    MERGÂND SPRE SUD
                                                                   1.

                               Dl Cenușiu coborî cu snowmobile-ul în albia unui pârâu mic şi îngheţat. Conduse înspre nord de-a lungul acestuia kilometrul rămas până la l-95. La două-trei sute de metri de luminile autovehiculelor armatei (nu erau decât puţine acum, înaintând încet prin ninsoarea înteţită), se opri pentru destul timp să consulte acea parte a minţii lui Jonesy pe care ea - creatura - o putea accesa. Erau munţi de dosare care nu aveau loc în micul birou-fortăreaţă a lui Jonesy, iar Dl Cenuşiu găsi destul de uşor ceea ce căuta.
    Nu exista un buton de la care să se stingă farul Arctic Cat-ului.
    Dl Cenuşiu îl dădu jos pe Jonesy de pe snowmobile, căută o piatră, o ridică folosindu-se de mâna dreaptă a lui Jonesy şi reduse farul la întuneric. Apoi se urcă înapoi în scaun şi porni mai departe.
    Rezerva de combustibil a Cat-ului era aproape epuizată, dar asta nu era o problemă; vehiculul îşi îndeplinise menirea.
    Tubul prin care trecea pârâul pe sub autostradă era destul de mare să încapă snowmobile-ul, dar nu destul să încapă şi cel care-l conducea. Dl Cenuşiu se dădu din nou jos. Stând alături de snowmobile, îi tură acestuia motorul şi-l trimise săltând şi balansându-se în tub. Maşinăria făcu mai mult de trei metri înainte să se oprească, dar ajungea atât ca să nu fie observat de sus dacă s-ar fi curăţat cerul şi ar fi dat cale liberă aparatelor de survol să-şi facă treaba.
    Dl Cenuşiu îl făcu pe Jonesy să urce pe acostamentul autostrăzii. Se opri cu puţin înainte de balustradă şi se culcă pe spate. Acolo era puţin mai protejat de suflarea năprasnică a vântului. Urcuşul acesta îi eliberase o ultimă şarjă de adrenalină în sânge, şi Jonesy îşi simţi răpitorul contemplând-o, savurând-o aşa cum el însuşi ar fi savurat un cocteil sau o băutură caldă după ce tocmai ar fi vizionat un meci de fotbal într-o după-amiază luminoasă de octombrie.
    Îşi dădu seama fără a fi surprins deloc că-l ura pe Dl Cenuşiu.
    Apoi, Dl Cenuşiu ca entitate - ca lucru care poate fi urât - dispăru din nou, fiind înlocuit de norul pe care Jonesy îl întâlnise pentru prima dată în cabană, când îi explodase creaturii capul. Hoinărea pe afară, aşa cum plecase în căutarea lui Emil Stancă. Avusese nevoie de Brodsky fiindcă nu găsise în fişierele lui Jonesy informaţii cu privire la pornirea snowmobile-ului.
    Acum avea nevoie de altceva. Un mijloc de transport era cea mai logică presupunere.
    Cine rămânea în urmă? Cine rămânea să păzească biroul unde se refugiase ultima fărâmă din Jonesy - Jonesy care fusese alungat din propriul lui corp asemenea unei scame aruncate din buzunar? Norul, desigur; chestia aceea pe care o inspirase el.
    Chestia aceea care ar fi trebuit să-l omoare, dar care, din cine ştie ce motiv, nu-l omorâse.
    Norul nu gândea, nu aşa cum gândea Dl Cenuşiu. Stăpânul casei (care acum era Dl Cenuşiu, nu dl Jonesy) plecase, lăsând totul sub controlul termostatelor: frigiderul, aparatul de gătit. Şi, în caz de probleme, mai era şi detectorul de fum şi alarma antispargere, care forma automat numărul de la poliţie.
    Totuşi, Dl Cenuşiu fiind plecat, el ar putea ieşi din birou. Nu ca să-şi recâştige controlul; dacă ar fi încercat asta, norul vesperal l-ar denunţa şi Dl Cenuşiu s-ar întoarce pe dată din expediţia lui de căutare. Jonesy ar fi cu siguranţă surprins înainte să se poată întoarce la adăpostul biroul Fraţilor Tracker, cel cu afişierul, şi cu podelele prăfuite, şi cu singura fereastră opacizată care dădea spre lumea de afară... numai că, în mizeria de pe fereastră, se vedeau patru semilune de curăţenie, nu-i aşa?
    Semilune, acolo unde, cândva, îşi lipiseră frunţile patru băieţi, sperând să vadă fotografia care era acum prinsă pe afişier: Tina Jean Schlossinger ţinându-şi fusta ridicată.
    Nu, redobândirea controlului era cu mult peste puterile sale şi ar fi fost spre binele lui să accepte acest fapt, aşa crunt cum era.
    Ar putea însă ajunge la fişiere.
    Avea vreun rost să rişte? Ar câştiga ceva? Poate că da, dacă ar şti ce doreşte Dl Cenuşiu. Desigur, altceva decât un mijloc de transport. Şi că tot veni vorba: unde voia el să ajungă?
    Răspunsul fu surprinzător fiindcă fu rostit de vocea lui Duddits:
    - O. 'Omu' eu 'iu vea ă mea 'ă spe su.
    Domnul Cenuşiu vrea să meargă spre sud.
    Jonesy se depărtă de fereastra murdară care dădea spre lumea de afară. Oricum, nu avea acum prea multe de văzut acolo; doar zăpadă, şi întuneric, şi copaci spectrali.
    Ninsoarea de dimineaţă fusese aperitivul; acesta era meniul principal.
    Domnul Cenuşiu vrea să meargă spre sud.
    Cât de departe? Şi de ce? Care era scopul principal?
    În privinţa acestora, Duddits nu spuse nimic.
    Jonesy se întoarse şi fu surprins să vadă că harta rutieră şi fotografia fetei nu se mai aflau pe afişier. Unde fuseseră acestea se aflau acum patru instantanee color cu patru băieţi. Fiecare avea acelaşi fundal, Şcoala Generală din Derry, şi aceeaşi notaţie dedesubt: ZILE DE ŞCOALĂ, 1978. Jonesy însuşi se afla în stânga, cu faţa tăiată în două de un rânjet care-i unea urechile şi care-i frânse acum inima. Beav era lângă el, rânjetul lui Beav scoţând la iveală dintele lipsă din faţă, rezultat al unei căzături la patinaj, care fusese înlocuit cu un dinte artificial cam cu un an mai târziu... Înainte de liceu, oricum. Pete, cu faţa lui lată, măslinie, şi cu părul ruşinos de scurt tuns, ca să-i facă pe plac tatălui său, care spunea că nu luptase în Coreea ca să-şi vadă copiii arătând ca nişte hipioţi. Şi Henry de partea cealaltă, Henry cu ochelarii lui groşi care-l făceau pe Jonesy să se gândească la Danny Dunn, Detectivul Puşti, vedeta poveştilor poliţiste pe care le citise el în copilărie.
    Beaver, Pete, Henry. Îi iubise... Cât de nedrept şi de brusc se frânsese lunga lor prietenie! Nu, nu era deloc corect...
    Dintr-o dată, fotografia lui Beaver Clarendon învie, speriindu-l de moarte. Ochii lui Beav se căscară şi băiatul vorbi pe un tot scăzut:
    - Îi era retezat capul, ţi-aminteşti? Se afla în şanţ şi ochii-i erau plini de noroi. Ce curvăsărie! Vreau să zic: Cristoase-păroase.
    O, Dumnezeule, gândi Jonesy când îşi aminti - singurul lucru pe care-l uitase... sau îl reprimase cu privire la acea primă excursie de vânătoare la Bivuac. Îl reprimaseră cu toţii? Poate că da.
    Probabil că da. Fiindcă, în anii scurşi de atunci discutaseră despre toate lucrurile din copilăria lor, îşi împărtăşiseră toate amintirile... mai puţin aceasta.
    Îi era retezat capul... ochii-i erau plini de noroi.
    Ceva li se întâmplase atunci, ceva ce avea de-a face cu ceea ce i se întâmpla lui acum.
    De-aş şti doar despre ce e vorba, gândi Jonesy. De-aş şti...

                                                          2.

                                Andy Janas  se pierduse de celelalte trei camioane din micuţul convoi - le-o luase înainte fiindcă ei nu erau obişnuiţi să conducă pe o asemenea vreme, iar el era. Crescuse în nordul statului Minnesota, aşa încât era de-la-sine-înţeles că se obişnuise.
    Se afla singur într-unul din cele mai bune vehicule Chevrolet ale armatei, o camionetă cu tracţiune integrală modificată; în noaptea aceasta, chiar folosea tracţiunea integrală.
    Taică-său nu crescuse proşti.
    Chiar şi aşa, autostrada era aproape complet liberă; trecuseră pe lângă el două pluguri pentru zăpadă ale armatei în urmă cu doar o oră (le va ajunge din urmă curând, bănuia, iar atunci va încetini viteza şi va merge în urma lor asemenea unui băieţel cuminte) şi nu se adunaseră mai mult de câţiva centimetri pe şosea de atunci. Problema era vântul, care ridica puful albicios şi transforma drumul într-o apariţie fantomatică. Îl ghidau, totuşi, marcajele reflectorizante. Trucul pe care ceilalţi prostovani nu-l ştiau era că trebuie să ţii ochii pe marcajele reflectorizante de pe balustrada acostamentului... sau, poate, camioanele şi Humvee-urile din convoi aveau farurile de pe capotă ridicate prea tare ca să observe cum trebuie reflectorizantele. Plus că, atunci când vântul viscolea zăpada, până şi reflectorizantele dispăreau; nenorocita de lume se albea complet şi trebuia atunci să ridici piciorul de pe pedala de acceleraţie până ce se calma din nou vântul, şi, între timp, trebuia doar să te menţii pe direcţie.
    Nu avea să păţească nimic; dacă se întâmpla totuşi ceva, avea contact radio şi, în urma lui, veneau alte pluguri pentru curăţat zăpada, cele care păstrau latura dinspre sud a autostrăzii deschisă pe tot parcursul dintre Presque Isle şi Millinocket.
    În spatele camionetei lui se aflau două pachete ambalate în trei rânduri de folie.
    Într-unui se găseau cadavrele a două căprioare ucise de Ripley. În celălalt - pe acesta, Janas îl considera repugnant de la moderat la serios - se găsea cadavrul unui omuleţ cenuşiu care se transforma încet într-un fel de supă roşie-portocalie. Amândouă pachetele erau destinate doctorilor de la Baza Blue, care se stabiliseră într-un loc numit...
    Janas se uită la parasolarul din partea şoferului. Acolo, prins cu o bandă elastică, se afla o bucată de hârtie şi un pix. Mâzgălite pe hârtie erau MAG. GOSSELIN, VAR. 16, SPRE STÂNGA.
    Va ajunge acolo într-o oră. Poate mai puţin. Doctorii-i vor spune cu siguranţă că au toate mostrele animaliere de care au nevoie şi cadavrele căprioarelor vor fi arse, dar s-ar putea să aibă nevoie de omuleţul cenuşiu, dacă mititelul nu s-a transformat deja complet în terci. S-ar putea ca frigul să încetinească un pic acest proces, însă asta, de fapt, nu-l privea chiar deloc pe Andy Janas. Grija lui era să ajungă la destinaţie, după care să aştepte să fie întrebat cu privire la partea de nord - cea mai liniştită - a zonei de carantină de către cel îndreptăţit să pună întrebări.
    Cât va aştepta, va bea o cafea fierbinte şi va mânca o farfurie mare de omletă. Dacă se va afla prin preajmă persoana potrivită, poate că se va şi lăuda puţin, ca să aibă cafeaua gust mai bun. Ast-ar fi ceva. Să facă puţine valuri, după care să se retragă şi să...
    trage pe dreapta
    Janas se încruntă, îşi scutură capul, se scărpină la ureche de parcă l-ar fi muşcat ceva - un ţânţar, poate. Blestematul de vânt suflă destul de puternic să-i scuture camioneta. Autostrada dispăru, la fel şi marcajele reflectorizante. Se văzu din nou prizonierul unui alb complet şi nu se îndoia deloc că asta-i speria cât toţi dracii pe ceilalţi băieţi, nu şi pe el însă, el era dl Gemenii-Minnesota-Se-Ocupă-de-Tot, trebuie doar să ridice piciorul de pe acceleraţie (nu te atinge de frâne; când conduci printr-o furtună de zăpadă, frâna era cea mai sigură cale pe care o ştia el de-a face dintr-o cursă liniştită una nenorocită),  condu încet şi aşteaptă să...
    trage pe dreapta
    - Hă?
    Se uită la radio, dar nu se auzea nimic de-acolo; doar electricitate statică şi vorbărie estompată de fundal.
    trage pe dreapta
    - Au! strigă Janas şi se prinse de cap, care-l durea dintr-o dată groaznic de tare.
    Camioneta de un verde-oliv devie, derapă, apoi îşi recăpătă controlul când mâinile lui prinseră de volan. Piciorul încă nu apăsa acceleraţia şi acul vitezometrului cobora cu viteză.
    Plugurile pentru deszăpezit croiseră o potecă pe mijlocul şoselei cu două benzi.
    Acum, Janas roti volanul şi intră în stratul mai mare de zăpadă din partea dreaptă, roţile camionetei ridicând o ceaţă de zăpadă pe care vântul o îndepărtă imediat. Marcajele reflectorizante erau foarte luminoase, sclipeau în întuneric asemenea ochilor de pisică.
     trage pe dreapta
    Janas ţipă de durere. De undeva de foarte departe se auzi strigând:
    - Bine, bine, aşa fac! Încetează numai! Nu te mai lua de mine!
    Cu ochii înlăcrimaţi, văzu o siluetă întunecată crescând în dimensiuni de partea cealaltă a balustradei, la nici doi metri în faţă. Când farurile luminară în plin forma, observă că era vorba de un bărbat îmbrăcat într-o canadiană.
    Andy Janas îşi simţi mâinile străine de el.
    I se păreau a fi nişte mănuşi în care se aflau mâinile altcuiva. Era o senzaţie ciudată şi total neplăcută. Mâinile rotiră volanul mult spre dreapta fără absolut niciun ajutor din partea lui şi camioneta se opri pe marginea şoselei în faţa bărbatului îmbrăcat în canadiană.

                                                                  3.

                                  Acum era momentul, acum când atenţia D-lui Cenuşiu era distrasă complet.
    Jonesy era de părere că, dacă se va gândi prea mult la ce voia să facă, îşi va pierde curajul, aşa că nu se gândi. Trecu direct la fapte, trăgând zăvorul de la uşa biroului cu podul palmei şi smucind de uşă să se deschidă.
    Nu intrase niciodată în depozitul Fraţilor Tracker când fusese mic (iar acesta fusese doborât la pământ încă de la furtuna cea mare din '85), însă fu destul de sigur că niciodată nu arătase aşa cum îl vedea el acum. Dincolo de biroul acela întunecos se afla o încăpere atât de mare că Jonesy nu-i vedea capătul. Deasupra capului lui se aflau nenumărate tuburi cu neon. Sub ele, depozitate în şiruri enorme, se aflau milioane de cutii de carton.
    Nu, gândi Jonesy. Nu milioane. Trilioane.
    Da, probabil că trilioane era mai propriu spus. Mii de culoare înguste se deschideau printre ele. Jonesy se afla pe marginea propriului depozit al eternităţii, iar gândul de-a găsi ceva anume aici era absurd. Dacă s-ar aventura mai departe de uşa ascunzătorii sale din birou, s-ar pierde cât ai clipi. Dl Cenuşiu n-ar trebui să se mai complice cu el; Jonesy ar rătăci până ce-ar muri, pierdut într-un copleşitor tărâm al cutiilor de carton.
     Nu-i adevărat. Nu m-aş putea rătăci aici mai mult decât m-aş putea rătăci în propria mea baie. Nici măcar nu trebuie să mă zbat să găsesc ceea ce caut. Acesta e depozitul meu. Bun venit în propriul tău cap, băietane.
    Acest concept era atât de cuprinzător, încât îl făcu să se simtă slăbit... doar că nu-şi permitea să se simtă slăbit sau să ezite acum. Dl Cenuşiu, preferatul invadator al tuturor din Marele Tărâm de Dincolo, nu va fi preocupat de şoferul camionetei pentru multă vreme. Dacă avea de gând să mute unele din fişierele acestea într-un loc sigur, trebuia s-o facă chiar acum. Întrebarea era, pe care să le aleagă?
    - Duddits, şopti mintea lui. Toată tărăşenia asta are de-a face cu Duddits. Ştii că e aşa. Ţi-a stat mintea la el mult în ultima vreme. Şi ceilalţi s-au gândit la el. Duddits e cel care te-a ţinut pe tine, şi pe Henry, şi pe Pete, şi pe Beaver împreună - aţi ştiut întotdeauna asta, dar acum tu mai ştii ceva. Nu-i aşa?
    Da. Ştia că accidentul din martie avusese loc pentru că el crezuse că-l vede pe Duddits fiind încă o dată luat în batjocură de Richie Grenadeau şi de prietenii lui. Doar că „batjocură" era un cuvânt absurd de nepotrivit pentru ceea ce se întâmplase în spatele depozitului Fraţilor Tracker în acea zi, nu-i aşa?
    Tortură era cuvântul potrivit.
    Când văzuse tortura aceea pusă din nou în scenă, se năpustise în stradă fără să se asigure şi...
    Îi era retezat capul, spuse Beaver pe neaşteptate din difuzoarele montate pe tavanul depozitului, cu o voce atât de puternică şi de pripită, încât îl făcu pe Jonesy să-şi aplece capul.
    Se afla în şanţ şi ochii-i erau plini de noroi. Mai devreme sau mai târziu, fiecare criminal plăteşte preţul faptei sale. Ce curvăsărie!
    Capul lui Richie. Capul lui Richie Grenadeau. Iar Jonesy nu avea timp pentru aşa ceva. Comitea o infracţiune în propria lui minte chiar acum şi ar face mai bine să se mişte mai repede.
    Când se uitase pentru prima dată la această enormă încăpere de depozitare, toate cutiile fuseseră curate şi fără nici un semn pe ele. Acum observă că cele din capătul rândului cel mai aproape de el erau marcate cu un creion chimic: duddits.
    Era chiar atât de surprinzător? De fortuit? Chiar deloc. La urma urmei, erau toate amintirile lui, împăturite cu grijă şi depozitate în fiecare din trilionul acela de cutii, iar când venea vorba de amintiri, o minte sănătoasă putea să le acceseze cu uşurinţă cam pe toate.
    Am nevoie de ceva cu care să le car, gândi Jonesy şi, când se uită în jur, nu fu deloc surprins să vadă un cărucior manual de culoare roşu-aprins. Locul acesta era magic, un loc pe care-l poţi modifica pe măsură ce-ţi vin ideile, şi cel mai grozav lucru în privinţa asta, credea Jonesy, era că fiecare om avea unul la fel.
    Mişcându-se cu viteză, depozită câteva dintre cutiile etichetate duddits pe cărucior şi le duse în pas alert în biroul Fraţilor Tracker. Le aruncă acolo pe podea, basculând căruciorul. O muncă dezordonată, dar se putea ocupa de Controlul Tehnic de Calitate mai târziu.
    Ieşi din nou în fugă, încercând să-l simtă pe Dl Cenuşiu, dar Dl Cenuşiu se afla încă împreună cu şoferul camionetei... Janas, aşa-l chema. Mai era norul, dar acesta nu-l simţea. Era la fel de prostovan ca şi... ei bine, era prostovan ca nişte fungi.
    Jonesy termină de transportat şi celelalte cutii duddits, apoi observă că şi  următoarea stivă primise etichete scrise în creion chimic. Pe cutiile acestea scria derry şi erau prea multe ca să le ia pe toate. Întrebarea era dacă avea sau nu nevoie de vreuna dintre ele.
    Medită la aceasta în vreme ce împinse al doilea transport de cutii-amintiri în birou. Sigur că se aflau lângă cutiile despre Duddits cele despre Derry; memoria era şi procesul şi arta asocierii. Întrebarea dacă amintirile legate de Derry aveau vreo importanţă rămânea. De unde să ştie răspunsul la asta dacă nu ştia nici măcar ce-şi dorea Dl Cenuşiu?
    Numai că ştia.
    Domnul Cenuşiu vrea să meargă spre sud.
    Derry se afla în sud.
    Jonesy porni din nou cu pas vioi spre depozitul memoriei sale, împingând căruciorul înaintea lui. Va lua atât de multe cutii derry câte va putea duce şi spera să fie cele potrivite. Spera şi să-l poată simţi din timp pe Dl Cenuşiu când se va întoarce. Fiindcă, dacă va fi prins aici afară, va fi stropşit asemenea unei muște.

                                                          4.

                               Janas se uită îngrozit cum mâna sa dreaptă se întinse şi deschise uşa din partea şoferului a camionetei sale, lăsând frigul, zăpada şi vântul neînduplecat să intre înăuntru.
    - Nu mă mai face să sufăr, domnule, te rog n-o mai face, poţi urca dacă vrei să te duc undeva, dar nu mă mai face să sufăr, capul meu...
    Ceva trecu dintr-o dată cu viteză prin mintea lui Andy Janas. Era un fel de vârtej cu ochi. Îl simţi aruncând o privire iscoditoare asupra ordinelor lui, asupra aşteptatei sale sosiri la Baza Blue... şi asupra lucrurilor pe care le ştia despre Derry, care erau inexistente. Ordinele pe care le primise îl făcuseră să treacă prin Bangor; nu fusese în Derry niciodată în viaţă.
    Simţi vârtejul retrăgându-se şi trăi un moment de uşurare delirantă - Nu am ce-i trebuie, mă va lăsa în pace - apoi înţelese că fiinţa din mintea lui nu avea nici o intenţie să-l lase în pace. Avea nevoie de camionetă, pentru început. Trebuia, în continuare, să-l reducă la tăcere.
    Janas opuse o scurtă, dar energică rezistenţă. Această neaşteptată reacţie îi oferi lui Jonesy timp să ia cel puţin un morman de cutii marcate derry.
    Apoi, Dl Cenuşiu reluă din nou locul la cârma comenzilor corpului lui Janas.
    Janas îşi văzu mâna ţâşnind în sus către parasolarul din partea şoferului. Prinse pixul şi-l luă de acolo, rupând banda elastică.
    - Nu! strigă Janas, dar era prea târziu.
    Văzu o strălucire fulgerătoare când mâna care ţinea pixul asemenea unui pumnal îi înfipse pixul în ochiul holbat. Se auzi un pocnet, iar el începu să se mişte înainte şi înapoi în spatele volanului, asemenea unei marionete prost manevrate, pumnul lui înfigând din ce în ce mai adânc pixul, până la însemnul de la jumătatea lui, apoi până la însemnul de trei sferturi, globul lui ocular spart scurgându-se acum pe obraz asemenea unei lacrimi oribile.
    Vârful atinse ceva ce părea a fi un cartilagiu subţire, se blocă pentru o clipă, apoi pătrunse în carnea creierului său.
    Bastardule, gândi el, ce eşti, bas...
    Avu loc o ultimă străfulgerare sclipitoare de lumină în interiorul minţii lui, apoi totul se întunecă. Janas căzu în faţă peste volan. Claxonul camionetei începu să ţipe.

                                                               5.

                                  D-l Cenușiu nu aflase multe de la Janas - în cea mai mare parte, datorită acelei neaşteptate lupte pentru control din final - însă un lucru pe care îl aflase limpede era că Janas nu era singur. Coloana de transportoare din care făcuse şi el parte fusese dispersată din pricina furtunii, încă mergeau cu toţii spre acelaşi loc, pe care Janas îl numise în minte atât cu numele de Baza Blue, cât şi cu Magazinul lui Gosselin.
    Acolo era un om de care Janas se temea, cel aflat la conducere, însă D-lui Cenuşiu nu-i păsa deloc de Kurtz cel Înfricoşător/şefu'/Abe cel Nebun. Şi nici nu trebuia să-i pese, din moment ce nu avea nici cea mai mică intenţie să se apropie de magazinul lui Gosselin.
    Locul acesta era diferit, iar această specie, deşi sensibilă doar pe sfert, alcătuită în mare parte din emoţii, era diferită şi ea.
    Lupta.
    Dl Cenuşiu nu avea habar de ce, dar asta era situaţia.
    Mai bine să termine treaba repede. Şi, în acest scop, tocmai descoperise un excelent sistem de livrare.
    Folosindu-se de mâinile lui Jonesy, Dl Cenuşiu îl trase pe Janas din spatele volanului şi-l duse lângă acostament. Aruncă trupul neînsufleţit peste balustradă, nederanjându-se să se uite cum se rostogoleşte în râpă până la matca îngheţată a pârâului. Se întoarse la camionetă, se uită fix la cele două mormane împachetate în plastic din spate şi dădu din cap. Cadavrele animalelor erau inutile. Celălalt, însă... acela-i va fi de folos. Era bogat în ce-i trebuia lui.
    Se uită subit în sus, ochii lui Jonesy lărgindu-se în ninsoarea viscolită.
    Proprietarul acestui corp ieşise din adăpost. Era vulnerabil. Bine, fiindcă acea conştiinţă începuse să-l enerveze, era doar o bombăneală continuă (uneori ridicându-se până la un guiţat panicat) pe nivelul inferior al procesului său intelectual.
    Dl Cenuşiu rămase pe loc încă o clipă, încercând să-şi golească mintea, dorindu-şi ca Jonesy să nu aibă nici cel mai mic avertisment... apoi se năpusti.
    Nu ştia la ce se aşteptase, însă nu se aşteptase la asta.
    Nu la această lumină albă orbitoare.

                                                                 6.

                                      Jonesy  aproape că fu prins afară.
    Ar fi fost prin afară, dacă n-ar fi existat tuburile cu neon cu care-şi luminase depozitul mental. Poate că locul acesta nu exista cu adevărat, dar pentru el era cât se poate de real, iar asta-l făcu destul de real şi pentru Dl Cenuşiu atunci când Dl Cenuşiu sosi.
    Jonesy, care împingea căruciorul plin cu cutii marcate derry, îl văzu pe Dl Cenuşiu apărând ca prin magie la capătul unui coridor dintre stivele de cutii. Era rudimentul de umanoid care stătuse în spatele lui la Bivuac, fiinţa pe care o vizitase în spital. Ochii aceia negri şi fazi erau în sfârşit vii, înfometaţi.
    Se furişase, îl prinsese în afara refugiului său din birou şi voia să-l prindă.
    Atunci, însă, umflătura lui de cap dădu înapoi şi, înainte ca mâna lui cu trei degete să i se ducă protector la ochi (nu avea pleoape, nici măcar gene), Jonesy văzu o expresie pe crochiul cenuşiu al feţei sale care trebuie să fi fost dezorientare. Poate chiar durere. Fusese acolo afară, în întunericul înzăpezit, ocupat să scape de cadavrul şoferului. Intrase aici nepregătit pentru strălucirea aceasta de supermagazin. Mai văzu şi altceva: invadatorul împrumutase expresia surprinsă de la gazdă. Preţ de o clipă, Dl Cenuşiu fu o caricatură oribilă a lui Jonesy însuşi.
    Momentul de derută al creaturii îi oferi lui Jonesy exact atâta timp cât avea nevoie. Împingând căruciorul înaintea lui aproape fără să-şi dea seama ce face şi simţindu-se ca o prinţesă captivă dintr-un basm tembel, fugi în birou.
    Îl simţi mai mult decât îl văzu pe Dl Cenuşiu întinzând spre el mâinile lui cu trei degete (pielea cenuşie avea un aspect nesănătos, asemenea unei bucăţi vechi de carne negătită) şi trânti uşa biroului înainte ca acestea să-l ajungă. Se lovi cu şoldul rănit de cărucior când se întoarse - accepta faptul că se află în interiorul minţii sale, însă chiar şi aşa, tot ce se întâmpla era în întregime real - şi reuşi să tragă zăvorul înainte ca Dl Cenuşiu să răsucească clanţa şi să forţeze intrarea.
    Jonesy apăsă butonul de siguranţă din mijlocul clanţei, pentru a fi mai liniştit. Fusese acolo butonul acesta şi înainte sau îl adăugase el?
    Nu-şi amintea.
    Jonesy păşi înapoi, transpirând, şi, de data aceasta, se lovi cu fundul de mânerul căruciorului. În faţa sa, clanţa se roti stânga-dreapta, stânga-dreapta. Dl Cenuşiu era acolo afară, stăpân pe restul minţii sale - şi la fel şi pe corpul său - însă nu putea intra înăuntru la el. Nu putea forţa uşa, nu avea forţa necesară de-a o sparge, nu avea înţelepciunea necesară de-a folosi un şperaclu.
    De ce? Cum de era posibil?
    - Duddits, şopti el. Nu joci, nu câştigi.
    Clanţa tremură.
    - Lasă-mă să intru! mârâi Dl Cenuşiu şi lui Jonesy nu i se păru vocea unui emisar dintr-o altă galaxie, ci vocea oricui i s-a refuzat lucrul pe care şi-l dorea şi care acum e supărat.
    Să fie asta pentru că interpreta comportamentul D-lui Cenuşiu cu ajutorul termenilor pe care el, Jonesy, îi înţelegea? Umaniza extraterestrul? Îl traducea?
    - Lasă-mă... să... INTRU!
    Jonesy răspunse fără să se gândească prea mult:
    - Pe slăninuţa mea că nu-ţi deschid.
    Şi se gândi:
    La care, tu răspunzi: „Atunci o să suflu... şi-o să SUFLU... şi-o să-ţi DĂRÂM casa!"
    Însă Dl Cenuşiu nu făcu decât să scuture clanţa mai tare ca înainte. Nu era obişnuit să i se opună astfel (sau în oricare alt fel, bănuia Jonesy) rezistenţă şi era foarte supărat. Opoziţia scurtă manifestată de Janas îl uluise, dar acum avea de-a face cu o rezistenţă de o cu totul altă factură.
    - Unde eşti? strigă Dl Cenuşiu furios. Cum poţi sta acolo înăuntru? Haide afară!
    Jonesy nu răspunse, stătu doar în picioare în mijlocul cutiilor răsturnate, ascultând. Era aproape sigur că Dl Cenuşiu nu putea intra, însă era mai bine să nu-l provoace.
    Şi, după încă o repriză de scuturat de clanţă, îl simţi pe Dl Cenuşiu îndepărtându-se.
    Jonesy se duse la fereastră, păşind în drum peste cutiile răsturnate marcate duddits şi derry, şi se uită afară în noaptea albă de nea.

                                                        7.

                           Dl Cenușiu urcă iarăși trupul lui Jonesy în spatele volanului camionetei, trânti portiera şi apăsă acceleraţia. Camioneta ţâşni înainte, după care pierdu aderenţa. Toate cele patru roţi derapară şi camioneta alunecă în balustrada protectoare cu un scârţâit puternic.
    - Futu-il ţipă Dl Cenuşiu, accesând dosarul înjurăturilor lui Jonesy aproape fără să-şi dea seama. Cristoase-păroase! Pupă-mi aşezătoarea! Puţă-n raţă! Muşcă-mi scrotu'!
    Apoi se opri şi accesă fişierul abilităţilor de şofer al lui Jonesy.
    Jonesy deţinea câteva informaţii cu privire la condusul pe o asemenea vreme, dar nici nu se comparau cu cele pe care le deţinuse Janas. Janas nu mai era, însă, toate fişierele lui se şterseseră.
    Trebuia să se mulţumească cu ce ştia Jonesy. Important era să iasă din ceea la ce Janas se gândea cu numele de „Zona K". În afara Zonei K nu mai era niciun pericol. Janas fusese convins de acest lucru.
    Piciorul lui Jonesy apăsă din nou pedala de acceleraţie, de data aceasta cu mai multă blândeţe. Camioneta se puse în mişcare. Mâinile lui Jonesy redresară Chevrolet-ul înapoi pe drumul inform trasat de pluguri.
    Sub bord, radioul prinse viaţă.
    - Tubby Unu, aici Tubby Patru. Am observat un motor ieşit de pe traseu şi răsturnat pe linia mediană. Recepţionezi?
    Dl Cenuşiu consultă fişierele. Cunoştinţele lui Jonesy despre tipicul comunicaţiilor militare erau schematice, prinse din zbor în cea mai mare parte din cărţi şi din ceva numit filme, însă s-ar putea să-i ajungă. Luă microfonul, căută butonul pe care Jonesy credea că se află pe o parte a aparatului, îl găsi, îl apăsă.
    - Recepţionat, spuse.
    Îşi va da seama Tubby Patru că Tubby Unu nu mai era Andy Janas? Judecând după fişierele lui Jonesy, Dl Cenuşiu se îndoia.
    - Câţiva dintre noi mergem acolo, să vedem dacă-l putem repune pe şosea. Are blestemăţia de haleală, mă recepţionezi?
    Dl Cenuşiu apăsă butonul.
    - Are blestemăţia de haleală, recepţionat.
    O pauză mai lungă, destul de lungă să se întrebe dacă nu spusese ceva greşit, dacă nu căzuse într-un fel de capcană, apoi radioul spuse:
    - Va trebui să aşteptăm celelalte pluguri, cred. Poate-ar trebui ca tu să-ţi continui drumul, încheiat.
    Tubby Patru părea scârbit. Fişierele lui Jonesy sugerau ideea că această reacţie s-ar explica prin faptul că Janas, datorită îndemânării lui deosebite la condus, avansase prea mult ca să-i mai poată ajuta. Acestea erau numai veşti bune. Oricum şi-ar fi continuat drumul, însă era bine că avea autorizaţia oficială a lui Tubby Patru, dacă aşa ceva fusese.
    Verifică fişierele lui Jonesy (pe care le vedea acum aşa cum le vedea chiar Jonesy - cutii într-o încăpere vastă) şi spuse:
    - Recepţionat. Tubby Unu, încheiat.
    După care, ca şi când tocmai îşi amintise:
    - Vă urez o noapte frumoasă.
    Chestia aceea albă era oribilă. Perfidă. Cu toate astea, Dl Cenuşiu riscă să conducă puţin mai repede. Atâta vreme cât se afla în zona controlată de forţele armate ale lui Kurtz cel înfricoşător, s-ar putea să fie încă vulnerabil. O dată ieşit din pânză, însă, îşi va putea duce treaba la îndeplinire foarte repede.
    Ce-i trebuia lui avea legătură cu un loc numit Derry şi, când Dl Cenuşiu intră din nou în imensul depozit, descoperi un lucru uimitor: gazda lui îndărătnică fie ştiuse acest lucru, fie îl simţise, fiindcă fişierele legate de Derry le mutase Jonesy atunci când Dl Cenuşiu se întorsese şi aproape-l prinsese.
    Dl Cenuşiu căută subit anxios printre cutiile rămase, apoi se relaxă.
    Ce-i trebuia se afla încă acolo.
    Zăcând pe-o parte, lângă o cutie care conţinea cele mai importante informaţii, se afla o altă cutie, una foarte mică şi foarte prăfuită. Cuvântul duddits era scris pe o latură, în creion negru. Dacă mai erau şi alte cutii - Duddits, atunci acestea fuseseră mutate. Numai aceasta fusese trecută cu vederea.
    Mai mult din curiozitate decât din altceva (împrumutase şi curiozitatea din depozitul de emoţii al lui Jonesy), Dl Cenuşiu o deschise. Înăuntru se afla un recipient de un galben-intens, făcut din plastic. Siluete bizare se zbenguiau pe el, siluete pe care fişierele lui Jonesy le numeau atât cu numele de desene animate, cât şi cu Scooby-Doos.
    Pe o parte se afla un abţibild pe care scria: APARŢIN LUI DOUGLAS CAVELL, MAPLE LANENR. 19, DERRY, MAINE. DACĂ BĂIATUL CĂRUIA ÎI APARŢIN S-A PIERDUT, SUNAŢI LA
    Acestea erau urmate de nişte numere prea şterse ca să poată fi citite, probabil un sistem codat de comunicare pe care Jonesy nu şi-l mai amintea. Dl Cenuşiu aruncă în lături recipientul de plastic galben, menit probabil păstrării mâncării. Poate că nu avea nicio însemnătate... deşi, dacă aşa stăteau lucrurile, de ce-şi riscase Jonesy viaţa ca să ducă celelalte cutii-DUDDITS (precum şi câteva dintre cele însemnate derry) într-un loc sigur?
    DUDDITS = PRIETEN DIN COPILĂRIE.
    Dl Cenuşiu ştia asta de la prima întâlnire cu Jonesy în „spital"... şi, dacă ar fi ştiut cât de sâcâitor urma acesta să devină, ar fi şters chiar atunci conştiinţa gazdei sale. Nici cuvântul copilărie şi nici prieten nu aveau vreo însemnătate pentru Dl Cenuşiu, însă înţelegea ce însemnau. Ce nu înţelegea era în ce fel putea prietenul din copilărie al lui Jonesy să aibă de-a face cu ce se petrecea în noaptea aceasta.
................................................................................