Capcană pentru vise, Stephen King

...........................................................................
                                     4-13

                     Henry descoperă un lucru uimitor: e  la fel de aproape de-a izbucni ca şi Scotty,
vlăjganul. O parte din el vrea chiar să provoace o bătaie, să strige TUTUROR! ABSOLUT TUTUROR! Ştiind că prietenii l-ar ajuta, n-ar scoate nici măcar o vorbă, chiar dacă ar fi bătuţii măr şi băgaţi în spital.
    Puştiul însă. Sărmanul puşti retardat care plângea.
    O dată ce băieţi vor termina cu Henry, Beaver și cu Jonesy (şi cu Pete, dacă-l vor putea prinde), vor termina şi ce-au început cu puştiul retardat şi e foarte probabil că vor merge cu mult mai departe decât să-l facă să mănânce o bucată de excrement uscat de câine.
    - Nimănui, spune el. Nu vom spune nimănui.
    - Mincinos nenorocit, spune Scotty. E-un mincinos afurisit, Richie, uită-te la el.
    Scotty porneşte către el, dar Richie îşi întăreşte priza pe antebraţul vlăjganului.
     - Dacă nimeni nu va fi rănit, spune Jonesy pe un binecuvântat ton cumpătat, nimeni nu va avea ce povesti.
    Grenadeau se uită la el, apoi înapoi la Henry.
    - Juri pe Dumnezeu?
    - Jur pe Dumnezeu, e Henry de acord.
   - Juraţi cu toţii pe Dumnezeu? întreabă Grenadeau.
     Jonesy, Beav şi cu Pete jură cuminţi pe Dumnezeu. Grenadeau stă pe gânduri un moment ce pare foarte lung, apoi dă din cap:
    - Bine, băga-mi-aş. Plecăm.
    - Dacă vin, fugi pe partea cealaltă a clădirii, îi spune Henry lui Pete, vorbind foarte repede, fiindcă băieţii cei mari s-au pus deja în mişcare.
    Dar Grenadeau încă ţine mâna ferm strânsă pe antebraţul lui Scotty, iar Henry crede că acesta e un semn bun.
    - Nu vreau să-mi pierd timpul, spune Richie Grenadeau pe un ton semeţ, care-l face pe Henry să vrea să râdă... dar, depunând puţin efort, reuşeşte să-şi menţină mina serioasă.
    Să râdă în acest moment ar fi o idee proastă. Lucrurile aproape că s-au remediat. O parte a lui urăşte asta, dar restul aproape că tremură de uşurare.
    - Ce vă deranjează chiar atât, totuşi? îl întreabă Richie Grenadeau. Care-i marea problemă?
    Henry vrea să pună şi el o întrebare - vrea să-l întrebe pe Richie Greandeau cum de-a fost în stare să facă aşa ceva, care nici măcar nu e o întrebare retorică.
    Plânsetul acela! Dumnezeule!
    Dar păstrează tăcerea, ştiind că orice ar spune l-ar provoca ne acest cretin, l-ar face s-o ia de la capăt. Aici se desfăşoară un fel de dans; seamănă cu cele pe care le înveţi în primele două clase primare. În vreme ce Richie, Duncan şi Scott merg în faţa depozitului (degajaţi, încercând să pară că pleacă din proprie iniţiativă şi nu pentru că au fost goniţi de o ceată de puşti prăpădiţi de gimnaziu), Henry şi prietenii lui se întorc după ei, apoi fac un pas în spate spre copilul în izmene care plânge îngenuncheat, formând o linie, ferindu-l de privirile lor.
    La colţul clădirii, Richie se opreşte şi le aruncă o ultimă privire.
    - O să ne mai vedem, amicii mei, spune. Unul câte unul sau toţi la un loc.
    - Îhî, aprobă Duncan.
    - O să priviţi lumea dintr-un cort de carantină! adaugă Scott, şi Henry e din nou periculos de aproape de a izbucni în râs.
    Se roagă să nu scoată nicio vorbă niciunul dintre prietenii lui - cele rele să se spele - şi niciunul dintre ei nu vorbeşte.
    E aproape un miracol.
    O ultimă privire ameninţătoare din partea lui Richie şi dispar cu toţii după colţ.
    Henry, Jonesy, Beaver şi Pete rămân singuri cu puştiul care se leagănă acum înainte şi înapoi pe genunchii murdari, cu faţa murdară, însângerată, înlăcrimată şi buimă-ită, asemenea cadranului unui ceas stricat, întoarsă spre cerul albit de nori. Toţi se întreabă ce să facă în continuare. Să-i vorbească? Să-i spună că e în siguranţă, că băieţii cei răi au plecat şi că pericolul a trecut? Nu-i va înţelege. Şi, oh, plânsetul acela e atât de înfiorător. Cum de putuseră băieţii aceia, chiar şi aşa răi şi proşti cum erau, să continue în pofida acelui plânset?
    Henry va înţelege asta mai târziu - într-un fel - dar, în acest moment, e un mister total pentru el.
    - O să-ncerc ceva, spune Beaver pe neaşteptate.
    - Da, sigur, orice, spune Jonesy.
    Îi tremură vocea.
    Beav face câţiva paşi înainte, apoi se uită la prietenii lui. E o privire ambiguă, parte ruşine, parte sfidare şi - da, Henry ar putea jura că vede bine - parte speranţă.
    - Dacă spuneţi cuiva c-am făcut asta, îi ameninţă el, n-o să mai fim prieteni niciodată.
    - Lasă prostiile, spune Pete - şi vocea lui tremură. Dacă-l poţi face să tacă, fă-o!
    Beaver stă o clipă în locul unde a stat Richie când încerca să-l convingă pe copil să mănânce excrementul de căţel, apoi se lasă pe genunchi. Henry observă că lenjeria de corp a puştiului e, de fapt, un scutec, şi că e desenat Scooby-Doo pe el, şi e desenată şi Maşina Misterelor a lui Shaggy, la fel ca pe sufertaşul lui.
    Beaver ia apoi băiatul plângăcios şi aproape gol în braţe şi începe să-i cânte.

                                                            4.

                           Încă şase kilometri până la Banbury Cross... sau poate doar cinci. Încă şase kilometri până la Banbury Cross... sau poate doar...
    Henry alunecă din nou şi, de data aceasta, nu apucă să-şi recapete echilibrul.
    Fusese cufundat adânc într-o amintire năucitoare şi, înainte să poată ieşi din ea la suprafaţă, se trezi zburând prin aer. Ateriza pe spate, lovindu-se îndeajuns de tare să-şi piardă răsuflarea într-un suspin profund şi dureros: Uff! Zăpada se ridică într-un nor de pudră ireal şi el se lovi cu capul de pământ atât de tare, că văzu stele în faţa ochilor.
    Rămase aşa o clipă, dând timp destul eventualelor fracturi să-şi anunţe prezenţa. Când nu simţi nimic, întinse mâna şi-şi atinse moalele capului. Simţea durere, dar nu era vorba de agonie.
    Când aveau zece sau unsprezece ani şi-şi petreceau ierni întregi dându-se cu sania în parcul Strawford, avusese parte de căzături mai rele ca aceasta şi se ridicase totdeauna râzând.
    Odată, când nechibzuitul de Pete Moore era la cârma săniei Flexible Flyer şi Henry se afla în spatele lui, intraseră în plin într-un brad de la poalele dealului, cel pe care-l numeau toţi copiii Copacul Morţii, şi supravieţuiseră doar cu nişte vânătăi şi fără vreo doi dinţi fiecare.
    Problema acum era că nu mai avea zece sau unsprezece ani de foarte multă vreme.
    - Ridică-te, plângăciosule, că n-ai păţit nimic, îşi spuse şi se ridică în capul oaselor cu grijă.
    Îl înţepa spatele, dar în rest se simţea bine. Fusese doar scuturat bine. Nu ţi-ai rănit decât mândria, cum obişnuiau ei să spună. Totuşi, poate ar fi mai bine să rămână pe loc încă un minut sau două. Scosese un timp bun până acum şi merita puţină odihnă. Pe lângă asta, îl scuturaseră şi amintirile acelea.
    Richie Grenadeau, nenorocitul de Richie Grenadeau, care se dovedise că fusese eliminat din echipa de fotbal - nasul rupt nu avea nimic de-a face cu absenţa lui de la antrenamente. O să ne mai vedem, amicii mei le spusese, iar Henry bănuise că vorbise serios, dar promisa înfruntare nu avusese niciodată loc, nu, niciodată.
    În schimb, se întâmplase altceva.
    Dar toate acestea avuseseră loc cu foarte mult timp în urmă.
    Acum îl aştepta Banbury Cross - Bivuacul, la o adică - şi nu avea niciun bidiviu care să-l ducă până acolo, doar mârţoaga aceea bătrână, pe numele ei Iapa LaPas. Se ridică în picioare, începu să-şi scuture zăpada de pe turul pantalonilor, când cineva îi ţipă în cap:
    - Au, au, au! strigă el.
    Era ca un sunet pe care-l auzi în căştile unui walkman cu forţă de redare la sonorităţile unei săli de concerte, asemenea unei bubuituri de armă de vânătoare care se declanşase chiar lângă urechile lui.
    Se împletici înapoi, căutându-şi echilibrul cu mâinile fluturând prin aer şi, dacă n-ar fi dat peste crengile întărite ale unui pin din partea stângă a drumului, cu siguranţă că ar fi căzut din nou la pământ. Se desprinse din ghearele bradului, urechile încă ţiuindu-i - la naiba, tot capul îi ţiuia - şi păşi înainte, venindu-i greu să creadă că mai e încă în viaţă.
    Îşi duse una din mâini la nas şi, când se uită la ea, era pătată cu sânge. Şi în gură i se întâmplase ceva. Ţinu palma sub bărbie, scuipă un dinte, se uită mirat la el, apoi îl aruncă, ignorând primul impuls de-a-l băga în buzunar.
    Nimeni, din câte ştia el, nu făcea implanturi chirurgicale de dinţi şi se îndoia că Zâna Măseluţă bătea atâta drum până în sălbăticiile astea.
    Nu era sigur al cui fusese acel ţipăt, dar avea o impresie că poate Pete Moore intrase într-o hazna mare de belele. Henry ascultă atent, dar nu auzi şi alte voci, alte gânduri. Minunat. Trebuia să recunoască totuşi că, si fără voci, excursia aceasta se transformase într-o excursie de vânătoare de zile mari.
    - Haide, băiete, sus pe cai, spuse şi porni din nou să alerge spre Bivuac.
    Simţământul că se întâmplase ceva rău acolo era mai puternic ca niciodată şi numai gândul acesta îl făcea să păstreze pasul alert.
    „Uită-te în oala de noapte. De ce nu batem pur şi simplu la uşa băii să-l întrebăm cum se simte?”
    Chiar auzise aceste voci? Da, acum dispăruseră, dar le auzise, la fel cum auzise şi ţipătul acela agonic. Al lui Pete? Sau fusese al femeii? Al frumuşicăi Becky Shue?
    - Pete? spuse, respiraţia ieşindu-i într-un val de aburi.
    Pete a fost. Nu era convins pe de-a-ntregul nici acum, dar era destul de convins.
    Se temu la început că nu-şi va putea reintra în ritm, dar, cât încă-şi mai făcea probleme din pricina aceasta, îl prinse din nou - minunata simplitate a sincronizării dintre respiraţia accelerată şi cadenţa paşilor.
    Încă cinci kilometri până la Banbury Cross, gândi. Mă-ntorc acasă.
    Aşa cum l-am dus pe Duddits acasă în acea zi. (dacă spuneţi cuiva c-am făcut asta, n-o să mai fim prieteni niciodată) Henry se întoarse în acea după-amiază de octombrie, cum s-ar fi lăsat dus într-un vis profund.
    Se cufundă în fântâna amintirii atât de adânc şi atât de repede, încât nu simţi norul venind către el, nor care nu era format din cuvinte, sau gânduri, sau ţipete, ci numai din propria sa substanţă vesperală, o apariţie conştientă de locurile pe care le avea de vizitat şi de lucrurile pe care le avea de văzut.

                                                        5.

                            Beaver păşeşte înainte, ezită o clipă, apoi se lasă pe un genunchi.
    Copilul retardat nu-l vede; încă mai plânge cu ochii strâns închişi şi pieptul îngust i se zguduie. Alăturarea dintre scutec şi geaca veche de motociclist plină de fermoare a lui Beaver e comică, dar niciunul dintre ei nu râde. Henry nu-şi doreşte decât ca retardatul să înceteze din plâns. Plânsetul lui îl scoate din minţi.
    Beaver se târâie pe genunchi mai în faţă, apoi îl ia pe băiatul lăcrimând în braţe.
    - Vis de-argini a copilului barcă e, aproape şi departe ea hoinăreşte...
    Henry nu l-a mai auzit vreodată cântând pe Beaver, cu excepţia dăţilor când fredonează o dată cu muzica de la radio - Clarendonii nu prea sunt religioşi şi Beaver nu face parte din corul bisericesc - şi e uimit acum de vocea clară de tenor a prietenului său.
    Într-un an şi ceva, vocea lui Beav se va schimba complet şi va deveni de nerecunoscut, dar acum, aici, în lotul părăsit din spatele clădirii abandonate, îi pătrunde pe toţi, îi lasă uluiţi.
    Şi băiatul retardat reacţionează; se opreşte din plâns şi se uită mirat la Beaver.
    - De-aici şi pân '-n cameră pluteşte, şi pân' la a mai aproape stea; vino, copile, vino, vino-acas' la mine, treci peste mări şi stele, vino-acas' la mine...
    Ultima notă pluteşte în aer şi, o clipă, nimic în lume nu respiră inutil. Lui Henry îi vine să plângă. Copilul retardat se uită la Beaver, care l-a legănat tot acest timp în ritm cu cântecul. Pe chipul lui înlăcrimat se află acum expresia mirării beatice. A uitat de buza lui crăpată şi de obrazul învineţit, de hainele lipsă, de sufertaş.
    Îi spune lui Beaver ma' ut, silabe care-ar putea însemna orice, dar Henry le înţelege perfect şi observă că le înţelege şi Beaver.
    - Nu pot mai mult, spune Beav.
    Îşi dă seama că braţul lui e petrecut pe după umerii goi ai băiatului şi şi-l retrage. De-ndată ce face asta, chipul băiatului se întunecă, de data aceasta nu de frică sau de necazul provocat de un lucru ce-i barează calea, ci de durere curată. Lacrimile umplu ochii aceia verzi uimitori şi se preling prin vadurile făcute deja prin mizeria de pe obrajii lui. Îl ia pe Beaver de mână şi şi-o petrece la loc pe după umeri.
    - Ma' ut! Ma' ut! spune el.
    Beaver se uită la ei panicat.
    - Numai atât mi-a cântat mama vreodată, spune. Întotdeauna adormeam dracului imediat.
    Henry schimbă cu Jonesy o privire şi pufnesc în râs. Nu e o idee prea bună, îl vor speria probabil pe copil şi va începe din nou cu jelania aceea îngrozitoare, dar niciunul dintre ei nu se poate opri. Iar copilul nu plânge.
     Zâmbeşte în schimb către Henry și Jonesy, un zâmbet solar care expune o dantură completă, albă şi înghesuită, apoi se întoarce înapoi la Beaver. Continuă să ţină ferm braţul lui Beaver petrecut pe după umerii lui.
    - Ma' ut! comandă el.
    - Ah, futu-i, cântă din nou, spune Pete. Partea pe care o ştii, cel puţin.
    Beaver mai cântă de alte trei ori până să-i dea voie copilul să tacă, până să le dea voie tuturor să-l îmbrace la loc în pantaloni şi în cămaşa ruptă, cea cu numărul de fotbal al lui Richie Grenadeau pe ea.
    Henry nu va uita niciodată fragmentul acela obsedant de cântec şi şi-l va aminti uneori în cele mai ciudate circumstanţe: după ce-şi va pierde virginitatea la o petrecere organizată de frăţia de la UNH, când „Smoke on the Water" tuna în difuzoarele de la parter; după ce va deschide ziarul la pagina necrologurilor şi va vedea zâmbetul destul de fermecător de deasupra bărbiei multiple a lui Barry Newman; când îşi va hrăni tatăl, bolnav de Alzheimer la vârsta feroce de tânără de patruzeci şi trei de ani, tatăl insistând că Henry e cineva pe nume Sam. „Un bărbat adevărat îşi plăteşte datoriile, Sammy", va spune tatăl său şi, acceptând încă o lingură de fulgi de cereale, laptele i se va scurge pe bărbie. În aceste momente, îi va veni în minte ceea ce el va numi cântecul-de-leagăn al lui Beaver şi se va simţi pentru o scurtă perioadă consolat.
    Nu joci, nu câştigi.
    Reuşesc în cele din urmă să-l îmbrace complet pe copil, cu excepţia acelui pantof sport lipsă. Pe acesta încearcă chiar el să şi-l pună, dar îl ţine taman invers.
    E un fiu al Americii dus rău cu pluta, iar Henry tot nu reuşeşte să înţeleagă cum de putuseră cei trei băieţi să se ia de el. Chiar şi făcând abstracţie de plânset, care nu semăna cu niciun plânset pe care l-a mai auzit Henry vreodată, ce te putea face să fii atât de rău?
    - Lasă-mă să te-ajut cu ăla, omule, spune Beaver.
    - A'uţ e? spune puştiul, atât de comic nedumerit, încât Henry, Jonesy şi cu Pete izbucnesc cu toţii în râs iarăşi.
    Henry ştie că nu stă frumos să râzi de retardaţi, dar nu se poate abţine. Puştiul chiar are o faţă făcută pentru râs, e ca a unui personaj de benzi desenate. Beaver zâmbeşte doar.
    - Cu adidasul, omule.
    - A'uţ di'as?
    - Da, nu-l poţi încălţa aşa, e-a dracu' de imposibilo, senor.
    Beaver ia adidasul din mânile lui şi puştiul se uită cu interes sporit cum Beaver îi conduce piciorul înăuntrul pantofului sport, cum trage şireturile atent peste limbă şi cum strânge apoi capetele într-o fundiţă. Când a terminat, puştiul se uită la fundiţă încă o clipă, apoi se uită la Beaver. După care-şi aruncă braţele în jurul gâtului lui Beaver şi-i aplică un pupic sonor pe obraz.
    - Dac-o să spuneţi cuiva c-a făcut asta..., începe Beaver, dar zâmbeşte, în mod limpede mulţumit.
    - Da, da, n-o să mai fim prieteni, zevzec nenorocit, spune Jonesy, rânjind.
    El a avut grijă de sufertaş şi acum se lasă pe vine în faţa puştiului, arătându-i-l.
    - E-al tău, băiete?
    Puştiul rânjeşte cu mulţumirea cuiva care vede un vechi prieten şi i-l ia din mâini.
    - Uby-Uby-Doo, un' e'ti tu? cântă el. A'em t'e-abă e ă'ut acu!
    - Aşa-i, e Jonesy de acord. Avem treabă de făcut acum. Tre' să te ducem dracu' acasă, asta avem de făcut. Douglas Cavell, ăsta-i numele tău, nu-i aşa?
    Puştiul îşi ţine sufertaşul strâns la piept cu ambele mâini murdare. Acum îi aplică un pupat sonor, asemenea celui aplicat pe obrazul lui Beaver.
    - Eu Duddits! strigă.
    - Perfect, spune Henry.
    Îl ia pe băiat de o mână, Jonesy îl ia de cealaltă şi-l ajută să se ridice în picioare.
    Maple Lane e la doar trei cvartale de aici şi pot ajunge acolo în zece minute, presupunând că Richie şi prietenii lui nu sunt prin zonă, sperând să-i prindă pe nepregătite.
    - Să te ducem acasă, Duddits. Pariez că maică-ta-i îngrijorată din pricina ta.
    Înainte de-a porni, Henry îl trimite pe Pete la colţul clădirii să arunce o privire în faţă. Când se întoarce Pete şi proclamă zona liberă, Henry le spune să înainteze până în faţa clădirii. Asta până să ajungă pe trotuar, unde-i vor putea vedea şi alţi oameni şi unde vor fi în siguranţă. Până atunci, nu-şi asumă niciun risc. Îl trimite pe Pete o a doua oară, îi spune să verifice zona până la stradă şi să fluiere dacă totul e în regulă.
    - Au p'ecat, spune Duddits.
    - Poate, spune Henry, dar voi fi mai liniştit dacă aruncă Pete o privire.
    În vreme ce Pete verifică zona, Duddits stă calm între ei, uitându-se la imaginea de pe sufertaş. Henry nu are remuşcări că l-a trimis pe Pete. Nu a exagerat când a vorbit de viteza lui Pete; dacă Richie şi prietenii lui vor încerca să sară asupra lui, Pete îşi va porni reactoarele şi-i va lăsa în urmă, învăluiţi în praf.
    - Îţi place serialul ăsta de desene animate, omule? îl întreabă Beaver, luându-i sufertaşul.
   Vorbeşte cu vocea scăzută. Henry îi priveşte cu oarecare interes, curios să vadă dacă va plânge copilul retardat după sufertaş. Dar nu plânge.
    - Îs Uby-Dooci! spune copilul retardat. Părul lui e auriu şi cârlionţat.
    Henry încă nu-şi poate da seama ce vârstă are.
    - Ştiu că-s Scooby-Dooci, spune Beaver cu calm, dar nu-şi schimbă niciodată hainele. Pete are dreptate despre asta. Vreau să zic, trage-mi-o, Freddy, corect?
    - 'Ect!
    Întinde mâna spre sufertaş şi Beaver i-l înapoiază. Băiatul retardat îl strânge la piept, apoi zâmbeşte către ei.
    E un zâmbet frumos, gândeşte Henry, zâmbind şi el. Îl face să se gândească la cât de rece ţi-e după o partidă scurtă de înot în apa oceanului şi la cum, după ce ieşi şi-ţi înveleşti umerii osoşi şi spatele cu piele de găină într-un prosop, ţi se face din nou cald. Şi Jonesy zâmbeşte.
    - Duddits, spune, care dintre ei e câinele?
    Băiatul se uită la el, încă zâmbind, dar şi încurcat acum.
    - Câinele, spune Henry. Care dintre ei e câinele?
    Băiatul se uită acum la Henry, buimăcit şi mai tare.
    - Care e Scooby, Duddits? întreabă Beaver, şi chipul lui Duddits se înseninează.
    Arată cu degetul.
    - Uby! Uby-Uby-Doo!
    Iel câne! Izbucnesc cu toţii în râs, râde şi Duddits, apoi fluieră Pete. Încep să păşească şi au parcurs aproape un sfert din drumul până în faţa clădirii, când Jonesy spune:
    - Aşteptaţi! Aşteptaţi!
    Fuge spre unul dintre geamurile murdare ale biroului şi scrutează interiorul, blocând lumina cu palmele făcute căuş de-o parte şi de cealaltă a ochilor. Atunci îşi aminteşte Henry de ce au venit ei aici. Pizdulica Tinei Jean Cum-I-O-Fi-Spunând. Parcă asta ar fi fost acum un milion de ani. După aproximativ zece secunde, Jonesy strigă:
    - Henry! Beav! Haideţi! Lăsaţi puştiul acolo!
    Beaver fuge până lângă Jonesy. Henry se întoarce spre băiatul retardat şi-i spune:
    - Rămâi pe loc, Duddits. Rămâi aici cu sufertaşul tău, bine?
    Duddits se uită în sus la el, ochii verzi strălucindu-i, ţinând sufertaşul strâns la piept. După o vreme, dă din cap, iar Henry se grăbeşte să se alăture prietenilor lui la fereastră. Trebuie să strângă rândurile, Beaver se plânge că-l calcă cineva pe-mpuţitele lui de picioare, dar reuşesc într-un sfârşit să încapă.
    După aproape un minut, uimit că nu au apărut încă pe trotuar, Pete vine lângă ei, vârându-şi faţa între umerii lui Henry şi ai lui Jonesy.
    Scena prezintă patru băieţi la o fereastră murdară, trei dintre ei ţinând palmele pavăză la ochi împotriva luminii, şi un al cincilea băiat, care stă în spatele lor pe suprafaţa năpădită de iarbă din faţa clădirii, strângându-şi sufertaşul la pieptul îngust şi uitându-se spre cerul acoperit cu nori albi, unde soarele încearcă să străbată la vedere.
    În spatele geamului murdar (pe care vor lăsa semilune de curăţenie acolo unde li se odihneau acum frunţile) se află o încăpere goală. Împrăştiaţi pe podeaua prăfuită sunt câţiva mormoloci albi dezhidrataţi pe care Henry îi recunoaşte ca fiind ambalaje de bomboane. Pe un perete, pe cel vizavi de fereastră, se află un afişier. Prinse de el se află o hartă a Noii Anglii şi o fotografie Polaroid a unei femei ce-şi ridică fusta. Nu i se vede pizdulica, însă, ci numai o pereche de chiloţi albi. Şi nici nu e o fată de liceu. E bătrână. Probabil că are cel puţin treizeci de ani.
    - Sfinte Iisuse, spune Pete într-un sfârşit, aruncându-i lui Jonesy o privire dezgustată. Am bătut atâta drum până aici doar pentru aia?
    Preţ de o clipă, Jonesy pare a sta în defensivă, apoi rânjeşte şi-şi aruncă degetul peste umăr.
    - Nu, spune. Am venit pentru el.

                                                               6.

                            Henry fu tras afară din amintire de descoperirea unui lucru uimitor şi cu totul neaşteptat: era îngrozit, fusese îngrozit de ceva vreme încoace.
    Un lucru străin de el plana chiar sub limita de sus a conştiinţei sale, era ţinut la distanţă de amintirea vie a întâlnirii cu Duddits. Acum izbucnise deasupra cu un ţipăt înspăimântat, insistând să fie recunoscut.
    Alunecă şi se opri în mijlocul drumului, fluturându-şi mâinile ca să nu cadă în zăpadă din nou, apoi rămase pur şi simplu acolo gâfâind, cu ochii larg deschişi. Ce mai era acum? Mai avea doar patru kilometri până la Bivuac, aproape că ajunsese, aşa că ce Dumnezeu mai era acum? Există un nor, gândi. Un fel de nor, asta mai e.
    Nu ştiu spune ce e, dar îl simt - niciodată în viaţă nu am fost mai sigur pe ceva ce am simţit. Niciodată în viaţa de adult, oricum. Trebuie să mă feresc din drum. Să scap de film. În nor se proiectează un film. Genul de film pe gustul lui Jonesy. Un film înfricoşător.
    - E-o prostie, murmură, ştiind că minţea.
    Auzea apropierea zumzetului unui motor. Venea din direcţia Bivuacului şi venea în viteză, era un motor de snowmobile, aproape cu siguranţă era Arctic Cat-ul de la cabană... dar mai era şi norul vesperal în care se proiecta filmul, o ciudată energie negativă năpustindu-se spre el.
    Un moment, Henry îngheţă, năpădit de o mie de spaime copilăreşti: monştri sub paturi şi monştri în sicrie, gândaci zvârcolindu-se sub pietre mişcate din loc şi jeleul păros al rămăşiţelor unui şobolan, mort demult prin coacere, atunci când tata mişcase soba de la perete ca să verifice priza. Şi spaime care nu erau deloc copilăreşti: tatăl lui rătăcit în propriul dormitor şi ţipând de teamă; Barry Newman fugind din biroul lui Henry, cu acea expresie amplă de teamă pe chip, teamă că fusese pus să se uite la ceva ce nu dorea să vadă, ceva ce probabil nu putea să vadă, nu putea accepta; şezând treaz la ora patru dimineaţa cu un pahar de whisky în mână, lumea dimprejur fiind pentru el doar o cavitate inutilă şi, o, dragă, mai erau o mie de ani până la răsăritul soarelui şi toate cântecele de leagăn fuseseră anulate. Acestea toate se aflau în norul vesperal ce se năpustea asupra lui, asemenea acelui cal alb din Biblie, aceste lucruri şi multe altele.
    Orice lucru rău de care se temuse vreodată venea acum spre el, nu călare pe-un cal alb, ci pe un snowmobile cu capota ruginită. Nu moartea, dar ceva mai rău ca moartea. Era vorba de Dl Cenuşiu. Fereşte-te din drum! ţipă mintea lui. Fereşte-te din drum acum! Ascunde-te! Nu se putu mişca preţ de câteva momente - picioarele păreau că i se îngreunaseră. Plaga din coapsă, cea produsă de semnalizator, îl ardea ca o stigmată.
    Acum înţelegea cum se simte o căprioară prinsă în lumina farurilor sau o veveriţă săltând prosteşte încolo şi-ncoace la apropierea unei maşini de tuns iarbă.
    Norul îl despuiase de capacitatea de-a se ajuta singur. Stătea paralizat în calea sa.
    Cât se poate de ciudat, gândurile de sinucidere fură cele care îl puseră din nou în mişcare. Se zbătuse cale de cinci sute de nopţi nedormite să ajungă la concluzia că trebuie să-şi ia viaţa doar ca să fie acum jefuit de acest liber arbitru funest de către o derivaţie a frisonului vânătorului începător? Nu, Dumnezeule mare, aşa ceva n-avea să se întâmple. Că trebuia să sufere îi era îndeajuns; să-i permită corpului său timorat să-şi bată joc de această suferinţă, blocându-se şi stând doar în loc în vreme ce-l doboară un demon... nu, nu va permite acestui lucru să se întâmple.
    Aşa că se mişcă, dar se mişcă precum într-un coşmar, luptându-se să străbată aerul care părea că se îngroşase până la densitatea melasei. Picioarele i se ridicau şi cădeau cu încetineala unui balet subacvatic. Chiar fugise pe acest drum înainte? Fugise de-a binelea?
    Gândul i se părea acum imposibil, nu conta cât era de puternică amintirea. Totuşi, continuă să se mişte, iar vaierul motorului continua să se apropie, îngroşându-se până la un răgnet bâlbâit. Se ascunse în cele din urmă între copacii din partea de sud a drumului. Reuşi să facă zece paşi în interiorul pădurii, destul de departe să nu mai dea peste prea multă zăpadă, doar o prăfuială albă pe deasupra covorului de ace cărămizii plăcut mirositor.
    Acolo, Henry căzu în genunchi, suspinând înspăimântat şi acoprindu-şi gura cu mâinile înmănuşate ca să înăbuşe sunetele: ce i-ar face el oare dacă l-ar auzi?
    Dl Cenuşiu, norul era Dl Cenuşiu, ce i-ar face oare dacă l-ar auzi?
    Se târî în spatele unui trunchi de brad încins de muşchi, îl strânse în braţe, apoi se uită furiş pe după el, prin cascada sa de păr ud de transpiraţie. Văzu o lumină sclipind în după-amiaza întunecată. Tremură, se undui şi se roti. Se transformă în lumina unui far.
    Henry prinse a geme neajutorat, în vreme ce întunericul se apropia de el. Părea că pluteşte deasupra lui asemenea unei eclipse, obliterându-i gândurile, înlocuindu-le cu imagini teribile: laptele de pe bărbia tatălui său, panica din ochii lui Barry Newman, trupuri osoase şi ochi holbaţi din spatele unui gard de sârmă ghimpată, femei jupuite şi bărbaţi spânzuraţi.
    Pentru o clipă, viziunea lui asupra lumii păru să se întoarcă pe dos, asemenea unui buzunar, şi-şi dădu seama că totul era infectat... sau putea fi. Totul. Motivele lui de-a comite suicid păleau în faţa lucrurilor care stăteau să se petreacă. Îşi presă faţa de coaja copacului, ca să se abţină să strige, îşi simţi buzele tatuând un sărut pe muşchiul tomnatic până acolo unde încă era moale şi avea gust de coajă.
    În acea clipă, Arctic Cat-ul trecu în goană pe lângă el şi Henry recunoscu silueta care îl conducea, recunoscu persoana care genera norul vesperal care-i umplea acum capul lui Henry asemenea unei febre uscate. Îşi înfipse dinţii în muşchi, strigând spre măduva copacului, inhală bucăţi de muşchi fără să-şi dea seama şi strigă din nou. Apoi, pur şi simplu îngenunche acolo, ţinându-se de copac şi tremurând, în vreme ce Arctic Cat-ul se îndepărta către vest.
    Încă era acolo când zgomotul lui rămase din nou doar un tânguit sâcâitor; încă era acolo când zgomotul sucombă cu totul.
    Pete se află acolo pe undeva, gândi. Va ajunge la Pete şi la femeie.
    Henry se împletici înapoi către drum, fără să-şi dea seama că nasul îi începuse iarăşi să sângereze, fără să-şi dea seama că plângea.
    Porni către Bivuac încă o dată, deşi acum nu mai putu decât să-şi târşâie şchiopătat picioarele după el, nicidecum să fugă. Dar poate că asta nu mai conta, fiindcă la cabană se încheiase oricum totul. Orice ar fi fost acel lucru îngrozitor pe care-l simţise, avusese deja loc.
    Unul dintre prietenii lui era mort, unul murea şi celălalt, Dumnezeu să-i fie aproape, se transformase într-o vedetă de cinema.

                                                  CAPITOLUL ȘAPTE
                                                     JONESY ȘI BEAV
                                                                 1.

                                Beaver o spuse din nou. Nu era vorba de un Beaver-ism, ci doar de acel cuvânt frust care-ți vine pe limbă de fiecare dată când ești prin cu spatele la perete și nu găsești altă modalitate de a-și exprima oroarea:
    - Ah, futu-i, omule, futu-i!
    Indiferent de durerea prin care trecea, McCarthy  se oprise totuşi să apese cele două comutatoare din interiorul băii, aprinzând tuburile cu neon aflate de-o parte şi de cealaltă a oglinzii de pe dulapul cu medicamente şi aplica de pe tavan.
    Acestea împrăştiau o lumină puternică şi otova care dădea băii atmosfera unei fotografii de la locul crimei... totuşi, pe lângă asta, în aer exista şi ceva suprarealist, ceva misterios, fiindcă lumina nu era tocmai continuă; pâlpâia îndeajuns de pronunţat ca să-ţi dai seama că era alimentată de un generator, nu de Hidroelectrica Derry şi Bangor.
    Dalele de gresie de pe jos erau de culoare albastru-verzui. Lângă uşă, pe ele, nu se vedeau decât oete şi urme sporadice de sânge, însă, pe măsură ce te apropiai de bideul de lângă cadă, petele se uneau si formau un şarpe roşi crăpase, formând zâmbete înguste.
    Dacă McCarthy fusese gravid, trebuie să fi incubat un soi de parazit, o tenie, sau un vierme tropical, sau ceva din acest regn. Numai că mai erau şi chestiile care creşteau în sângele pe care-l vărsase; şi ce anume spusese când stătea întins în patul lui Jone-sy cu pătura trasă până sub bărbie?
    „Iată, Eu stau la uşă, şi bat.”
    Aceasta era o ciocănitură pe care Jonesy îşi dorea să n-o fi auzit niciodată. Îşi dorea, de fapt, să-l fi împuşcat.
    Da. Acum vedea mai limpede.
    Judeca mult mai clar, aşa cum se întâmplă uneori când mintea ţi-e îngrozită, şi-şi dorea să fi apăsat trăgaciul înainte să fi văzut căciula portocalie şi vesta de semnalizare, portocalie şi ea. N-ar fi fost cine ştie ce, şi ar fi putut chiar să-i ajute la ceva.
    - Stai tu la uşă şi baţi la curu' meu, bombăni Jonesy.
    - Jonesy? O mai fi trăind?
    - Nu ştiu.
    Jonesy mai făcu un pas înainte şi simţi degetele lui Beaver alunecându-i printre ale lui; se părea că Beav se apropiase deja de McCarthy atât cât putuse.
    - Rick? întrebă Jonesy cu vocea scăzută.
    Să-nu-trezeşti-copilul, acel gen de voce. Inspectând-cadavrul, acel gen de voce.
    - Rick, eşti...
    De sub bărbatul aşezat pe toaletă se auzi o băşină puternică şi apoasă şi încăperea se umplu imediat cu aroma lacrimogenă de excremente şi aditiv pentru avioane. Lui Jonesy i se păru un miracol că nu se topi perdeaua de la duş.
    Se auzi un pleoscăit dinspre bideu.
    Nu fu fleoşcăitul unui cârnat căzând în apă - cel puţin, nu aşa i se păru lui Jonesy. I se păru mai curând că sunase ca un peşte care sare într-un heleşteu.
     - Cristoase atotputernic, ce putoare! strigă Beaver.
    Îşi ţinea dosul palmei peste gură şi peste nas şi cuvintele îi ieşiră înfundate.
    - Dacă se poate băşi, trebuie să fie încă în viaţă. Hă, Jonesy? Trebuie să fie încă...
    - Taci, spuse Jonesy în şoaptă. Fu uimit că-şi putu stăpâni vocea. Taci odată, vrei?
    Beav tăcu. Jonesy se aplecă mai aproape.
    Vedea totul: picăturile mici de sânge din sprânceana dreaptă a lui McCarthy, excrescenţa roşie de pe obraz, sângele de pe perdeaua albastră, însemnul comic - LOCUL DE CUGETAT AL LUI LAMAR - care atârna acolo pe perete încă de când trebuia să arunci var în toaletă şi când trebuia să umpli rezervorul ca să faci un duş. Văzu o palidă sclipire glacială printre pleoapele lui McCarthy, văzu crăpăturile buzelor sale, buze care, în lumina de acolo, erau purpurii ca ale unui bolnav de ficat. Simţea duhoarea toxică a gazului intestinal degajat şi aproape că o şi vedea ridicându-se în aer în fuioare galben-întunecate, soioase, asemenea iperitei.
    - McCarthy? Rick? Mă auzi?
    Pocni din degete în faţa ochilor aceia aproape închişi. Îşi umezi cu limba dosul unei palme şi ţinu mâna întâi sub nările lui McCarthy, apoi în faţa buzelor sale. Nimic.
   - A murit, Beav, spuse, dându-se în spate.
    - A murit pe dracu', răspunse Beaver.
    Vocea îi era ţâfnoasă, jignită de-a binelea, ca şi când McCarthy violase toate regulile ospitalităţii.
    - Tocma' a eliminat un cârnat, omule, l-am auzit.
    - Nu cred că aia a fost...
    Beaver păşi pe lângă el, lovindu-l pe Jonesy cu şoldul rănit de chiuvetă îndeajuns de tare să-l doară.
    - Ajunge, amice! strigă Beaver.
    Îl prinse pe McCarthy de un umăr rotund, flasc şi pistruiat, şi-l scutură.
    - Revino-ţi! Revino...
    McCarthy se aplecă încet către cadă şi Jonesy trecu printr-un moment în care crezu că Beaver avusese totuşi dreptate, că tipul era încă în viaţă, era viu şi încerca să se ridice. Atunci, McCarthy căzu de pe tron direct în cadă, împingând cu capul perdeaua de la duş într-un talaz albastru membranos. Căciula portocalie îi căzu.
    Se auzi o pocnitură osoasă când i se izbi craniul de faianţă, apoi Jonesy şi cu Beaver începură să strige şi să se strângă în braţe. Expresia vocală a terorii lor era asurzitoare în micuţa încăpere tapetată cu dale de faianţă şi gresie.
    Fundul lui McCarthy era o lună plină asimetrică, în mijlocul căreia se căsca un crater gigantic însângerat, locul unui impact îngrozitor, judecând după aparenţe.
    Jonesy îl văzu doar pentru o clipă, apoi McCarthy ateriză cu faţa în jos în cadă, iar perdeaua zbură la loc, ascunzându-l vederii, dar, în acea clipă, lui Jonesy i se păru că gaura are treizeci de centimetri în diametru.
    Era posibil aşa ceva? Treizeci de centimetri? Cu siguranţă, nu.
    Ceva mişcă apa din bideu destul de puternic să arunce câteva picături purpurii pe colacul şi el albastru. Beaver vru să se aplece să se uite înăuntru, dar Jonesy închise capacul fără ca măcar să se gândească la ce făcea.
    - Nu, spuse el.
    - Nu?
    - Nu.
    Beaver încercă să-şi scoată o scobitoare din buzunarul din faţă al halatului, scoase aproape o duzină şi le scăpă pe toate pe jos. Se rostogoliră pe dalele albastre şi însângerate asemenea beţişoarelor la jocul de jackstraw. Beav se uită la ele, apoi se uită la Jonesy. Avea lacrimi în ochi.
    - Ca şi Duddits, omule, spuse.
    - Despre ce Dumnezeu vorbeşti acolo?
    - Nu-ţi aminteşti? Şi el era aproape gol. Futangiii ăia îi luaseră cămaşa şi pantalonii, nu-i lăsaseră decât izmenele. Dar noi l-am salvat.
    Beaver dădu din cap viguros, ca şi când Jonesy - sau o anume parte profundă şi sceptică a lui - ar fi încercat să nege această idee. Jonesy nu negă nimic, deşi McCarthy nu-i amintea aproape deloc de Duddits.
    Îl vedea în continuare pe McCarthy căzând cu capul înainte în cadă, îi vedea căciula portocalie căzându-i, îi vedea straturile adipoase de pe piept (ţâţele vieţii fără griji le numea Henry de fiecare dată când vedea vreun bărbat cu o astfel de pereche pe sub pulovăr) tremurând. Apoi îi revedea fundul ridicându-se spre lumină - spre acea lumină albă de neon care dezvăluia toate secretele, dar inunda totul într-o monotonie vlăguitoare. Acel fund sadea de bărbat alb, lipsit de păr, tocmai începând să se fleşcăiască şi să coboare spre partea din spate a coapselor; văzuse o mie de asemenea funduri în numeroasele vestiare unde se îmbrăcase şi unde făcuse duş, el însuşi întreţinea unul (sau întreţinuse până ce-l călcase tipul acela, schimbându-i poate pentru totdeauna configuraţia fizică a părţii dorsale), doar că niciodată nu văzuse unul aşa cum era al lui McCarthy acum, unul din care părea că trăsese cineva cu aruncătorul de flăcări sau cu puşca mitralieră ca să... - ca să ce?
    Se auzi un alt fleoşcăit dinspre toaletă. Capacul săltă. Acesta era un răspuns la fel de bun ca oricare altul. Ca să iasă afară, desigur. Ca să iasă afară.
    - Aşează-te pe capac, îi spuse Jonesy lui Beaver.
    - Hî?
    - Aşează-te pe el, aproape că strigă Jonesy de data aceasta şi Beaver se aşeză grăbit şi speriat pe capacul lăsat jos de la toaletă.
    În lumina inchizitorială şi invariabilă a tuburilor cu neon, pielea lui Beaver era la fel de palidă ca pământul proaspăt arat, iar fiecare fir din barba lui era câte o cârtiţă. Buzele lui erau viorii. Deasupra capului său se afla vechiul însemn comic: LOCUL DE CUGETAT AL LUI LAMAR. Ochii albaştri ai lui Beav erau mari şi înspăimântaţi.
    - Şed, Jonesy - vezi?
    - Da. Îmi pare rău, Beav. Dar rămâi acolo, bine? Nu ştiu ce avea în el, dar e prins în capcană. Nu are unde se duce decât în rezervorul septic. Vin imediat...
    - Unde pleci? Nu vreau să mă laşi aici, şezând în căcăstoare lângă un mort, Jonesy. Dacă e să fugim...
    - Nu fugim nicăieri, spuse Jonesy sever. Aceasta e cabana noastră şi nu fugim nicăieri.
     Asta suna bine, dar lăsa pe delături cel puţin un aspect al situaţiei: cel mai tare se temea că lucrul acela care se afla acum în toaletă s-ar putea să poată fugi mai repede ca ei. Sau ar putea viermui mai repede. Sau altceva. Secvenţe dintr-o mie de filme de groază - Parasite, Alien, They Came from Within - i se derulară în minte cu viteză accelerată. Carla nu voia să-l însoţească la cinematograf când rula un astfel de film şi îl punea să coboare la parter şi să se uite la televizorul din biroul lui când le aducea acasă pe casetă video.
    Unul dintre acele filme, însă - ceva ce văzuse într-unul din ele - s-ar putea să le salveze vieţile.
    Jonesy se uită la chestia igrasioasă roşu-aurie de pe amprenta mâinii lui McCarthy. S-ar putea să le salveze vieţile de vietatea din toaletă, oricum. Cât despre chestia igrasioasă... cine Dumnezeu să mai ştie şi asta?
    Vietatea din bideu sări din nou, lovindu-se de interiorul capacului, dar lui Beaver nu-i fu greu să ţină capacul închis. Asta era bine.
    Poate că vieţuitoarea avea să se înece acolo, deşi Jonesy nu-şi punea mari speranţe în asta; doar trăise în interiorul lui McCarthy, nu-i aşa? Trăise în interiorul domnului Iată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat de destul de mult timp, poate că încă de acum patru zile, de când se pierduse în pădure. Încetinise aparent creşterea bărbii lui McCarthy şi-l făcuse să-şi piardă câţiva dinţi; îl făcuse pe McCarthy să şi elibereze gaze ce n-ar fi trecut neobservate chiar şi în cea mai politicoasă dintre cele mai politicoase societăţi - băşini asemenea gazului otrăvitor, ca să fim sinceri până la capăt - dar vieţuitoarea în sine o dusese aparent bine... fusese plină de viaţă... se dezvoltase.
    Lui Jonesy îi veni imediat în minte imaginea unei tenii ieşind dintr-un morman de carne crudă. Gâtul îi vibra într-un pufăit lichid.
    - Jonesy?
    Beaver dădu să se ridice. Arăta mai panicat ca niciodată.
    - Beaver, stai la loc jos!
    Beaver se aşeză şi o făcu exact la timp. Vietatea din toaletă sări şi lovi interiorul capacului cu un bufnet puternic şi găunos.
    „Iată, Eu stau la uşă, şi bat”.
    - Îţi aminteşti de filmul acela, Armă mortală, în care partenerul lui Mel Gibson nu îndrăznea să se ridice de pe căcăstoare? spuse Beaver. Zâmbi, dar vocea îi era uscată şi ochii îi erau îngroziţi. Aşa e şi acum, nu-i aşa?
    - Nu, spuse Jonesy, fiindcă n-o să explodeze nimic. Pe lângă asta, eu nu sunt Mel Gibson, iar tu eşti a dracu de alb ca să fii Danny Glover. Ascultă, Beav. Merg până în şopron...
    - Ă-ă, nici pomeneală, nu mă laşi aici singur singurel...
    - Taci şi ascultă-mă. Avem nişte bandă izolantă acolo, nu-i aşa?
    - Da, atârnă de un cui; cel puţin aşa cred...
    - Atârnă de un cui, aşa e. Lângă cutiile cu vopsea, cred. E o rolă mare şi grasă. O să merg s-o aduc şi-apoi o să lipim capacul. Abia apoi...
    Sări din nou cu furie, ca şi când ar fi auzit şi ar fi înţeles ce discutau. Păi, de unde ştim că nu poate face asta? gândi Jonesy. Când izbi interiorul capacului cu un tunet puternic şi îndârjit, Beav se crispă.
    - Abia apoi o să ne cărăm de-aici, încheie Jonesy.
    - Luăm Cat-ul?
    Jonesy aprobă din cap, deşi uitase complet de snowmobile.
    - Da, luăm Cat-ul. Şi-o să ne întâlnim pe drum cu Henry şi cu Pete...
    Beav scutura din cap.
    - E carantină, aşa a spus tipu' din elicopter. Din cauza asta cred că nu s-au întors încă, tu nu crezi? Tre' să fi fost reţinuţi de...
    Bum!
    Beaver se crispă. La fel şi Jonesy.
    - ... de carantină.
    - Ar putea fi o explicaţie, admise Jonesy. Dar ascultă, Beav - prefer să fiu ţinut în carantină alături de Pete şi de Henry, decât să mă aflu aici... decât aici, tu nu?
    - Hai să tragem doar apa, spuse Beaver. Ce zici de asta?
     Jonesy îşi scutură capul.
    - De ce nu?
    - Fiindcă am văzut ce gaură a făcut ca să iasă, zise Jonesy, şi ai văzut şi tu. Nu ştiu ce este, dar nu vom scăpa de el doar apăsând un buton. E prea mare.
    - Futu-i.
    Beaver se lovi cu podul palmei peste frunte. Jonesy încuviinţă din cap.
    - Bine, Jonesy. Du-te după bandă.
    În uşă, Jonesy se opri şi se uită în urmă.
    - Şi, Beaver... ?
    Beav ridică din sprâncene.
    - Stai cuminte pe curul tău, amice.
    Beaver începu să chicotească. La fel făcu şi Jonesy. Se uitară unul la celălalt, Jonesy din uşă şi Beav şezând pe toaleta cu capacul lăsat jos, fornăind de râs.
    Apoi Jonesy traversă în grabă camera principală (încă chicotind - stai cuminte pe curul tău, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se părea mai comic) spre uşa de la bucătărie. Îi era cald şi era agitat, era atât înspăimântat, cât şi distrat. Stai cuminte. Cristoase-păroase.

                                                           2.

                                      Beav îl auzi pe Jonesy chicotind în vreme ce traversa camera principală, continuând să chicotească și când ieși pe ușă afară.
    În ciuda  tuturor lucrurilor, Beav se bucura să audă sunetul acesta.
    Fusese şi aşa un an prost pentru Jonesy, faptul că fusese călcat de-o maşină - pentru o vreme, crezuseră cu toţii că-i va părăsi, şi asta fusese îngrozitor, sărmanul Jonesy nici nu avea încă treizeci şi opt de ani.
    Fusese un an prost şi pentru Pete, care bea prea mult; fusese un an prost şi pentru Henry, care nu transmitea uneori nimic altceva decât o absenţă totală pe care Beav nu o înţelegea şi care nu-i plăcea... iar acum, bănuia, putea spune că fusese un an prost şi pentru Beaver Clarendon.
    Sigur că aceasta nu era decât o singură zi din cele trei sute şaizeci şi cinci ale anului, dar, pur şi simplu, nu te trezeşti dimineaţa spunându-ţi că spre după-amiază vei avea un tip mort în cadă şi că tu vei şedea pe capacul închis al toaletei ca să împiedici o vietate pe care nici măcar nu ai văzut-o să...
    - Mnu, spuse Beaver. Nu mă gândesc la asta, bine? Pur şi simplu nu vreau să mă gândesc la asta.
    Şi nici nu trebuia. Jonesy avea să se întoarcă într-un minut sau două, trei cel mult, cu banda izolantă.
    Întrebarea era unde voia el să se ducă cu mintea până la întoarcerea lui Jonesy? Unde se putea duce şi unde se simţea şi bine?
    Duddits, acesta era răspunsul. Întotdeauna îi făcea bine să se gândească la Duddits. Şi la Roberta, îi făcea bine să se gândească şi la ea. Fără nicio îndoială.
    Beav zâmbi, amintindu-şi de femeia scundă în rochie galbenă, care stătea în acea zi la capătul aleii de pe Maple Lane. Zâmbetul i se lărgi când îşi aminti felul în care-i observase. Îi spusese fiului ei aşa cum îşi spunea şi el. Îi spusese....

                                                            3.

                                        - Duddits! strigă ea, o pitulice de femeie încărunțită, îmbrăcată într-o rochie cu flori, și fuge de-a lungul trotuarului către ei.
    Duddits a umblat mulțumit alături de noii lui prieteni, vorbind neîncetat, ducându-și sufertașul Scooby-Doo în mâna stângă, și ținându-l pe Jonesy  de mână cu cea dreaptă, legănând-o voios în faţă şi în spate. Vorbăria lui pare să consiste aproape în întregime din vocale deschise. Lucrul care-l uimeşte pe Beaver cel mai tare e cât de mult înţelege din tot ce spune Duddits.
    Acum, observând-o pe femeia-păsăruică încărunţită, Duddits îl lasă pe Jonesy de mână şi fuge spre ea, fuge şi ea către el, şi asta îi aminteşte lui Beaver de un film muzical despre o adunătură de cântăreţi, Von Cripps, sau Von Crapps, sau altcumva.
    - Aaa-mi, Aaa-mi! strigă Duddits exuberant.
    - Mami! Mami!
    - Unde ai stat până acum? Unde ai stat, băiat rău ce eşti, băiat rău de Duddits ce eşti!
    Se întâlnesc; Duddits e atât de bine făcut - e cu cinci sau şase centimetri mai înalt ca mama lui - încât Beaver tresare, aşteptându-se ca femeia-păsăruică să fie turtită la pământ, aşa cum e turtit întotdeauna Coiotul în Roadrunner, desenele animate cu cucul acela nord-american mare alergător.
    Ea îl ridică, în schimb, de la pământ şi-l face morişcă, picioarele încălţate în adidaşi flutură în urma lui, gura îi e întinsă aproape până la urechi, într-o expresie a bucuriei extatice.
    - Tocmai voiam să intru în casă şi să chem poliţia, copil rău ce eşti, copil rău de D...
    Îi observă pe Beaver şi pe prietenii lui şi-l lasă pe fiul ei înapoi jos.
    Zâmbetul de uşurare i-a dispărut; e serioasă atunci când păşeşte către ei peste şotronul cine ştie cărei fetiţe - oricât ar părea de crud, gândeşte Beav, chiar şi şotronul va fi întotdeauna prea sofisticat pentru Duddits. Lacrimile de pe obrajii ei strălucesc în bătaia soarelui, care a reuşit în sfârşit să străbată dincoace de plafonul norilor.
    - O-o, spune Pete. O s-o luăm pe coajă.
    - Fii calm, spune Henry, vorbind încet şi repede. Las-o să-şi golească sacul şi-apoi îi voi explica eu cum stau lucrurile.
    Au judecat-o însă greşit pe Roberta Cavell - au judecat-o după standardul atâtor adulţi care-i consideră pe copiii de vârsta lor vinovaţi până la proba contrară.
    Roberta Cavell nu e aşa, şi la fel stau lucrurile şi cu soţul ei, Alfie. Familia Cavell e altfel. Duddits i-a făcut să fie altfel.
    - Băieţi, spune ea din nou. Hoinărea? Se rătăcise? M-am temut atât de tare să-l las să vină pe jos de la şcoală, dar îşi doreşte atât de mult să fie un băiat adevărat...
    Cu o mână îi strânge tare degetele lui Beaver şi cu cealaltă pe cele ale lui Pete. Apoi le lasă, ia mâinile lui Jonesy şi a lui Henry şi le oferă acelaşi tratament.
    - Doamnă..., începe Henry.
    Doamna Cavell se uită atentă la Henry, ca şi când ar încerca să-i citească gândurile.
    - Nu era doar rătăcit, spune ea. Nu făcea doar să hoinărească.
    - Doamnă..., încearcă Henry din nou, apoi renunţă la orice ascunziş.
    O face din cauza ochilor verzi ai lui Duddits care îl privesc de pe faţa ei, doar e o privire inteligentă şi conştientă de sine, pătrunzătoare şi interogativă.
    - Nu, doamnă, suspină Henry. Nu făcea doar să hoinărească.
    - De obicei vine direct acasă. Zice că nu se poate rătăci, fiindcă vede linia. Câţi erau?
    - O, câţiva, spune Jonesy, apoi aruncă o privire scurtă către Henry.
    Lângă ei, Duddits a mai dat peste câteva ultime păpădii pe peluza vecinilor şi se află acum pe burtă, suflându-le puful şi privindu-l plutind pe aripa vântului.
    - Îl cicăleau câţiva băieţi, doamnă.
    - Băieţi mai mari, spune Pete.
    Încă o dată, ochii ei îi cercetează, de la Jonesy la Pete, de la Pete la Beaver, şi înapoi la Henry din nou.
    - Veniţi în casă cu noi, spune ea. Vreau să aud toată povestea. În fiecare după-amiază, Duddits bea un pahar mare de Za Rex - e băutura lui preferată - dar bănuiesc că voi, băieţi, aţi prefera un ceai cu gheaţă. Nu-i aşa?
    Se uită toţi trei la Henry, care stă pe gânduri, apoi consimte cu o aplecare a capului.
    - Da, doamnă, un ceai cu gheaţă ar fi minunat.
    Aşa că ea îi conduce spre casa în care-şi vor petrece atât de mult timp în anii care vor urma - casa de pe Maple Lane nr. 19 - doar că Duddits e de fapt cel care deschide drumul, cabrându-şi spatele în salturi de bucurie, ridicându-şi sufertaşul cu Scooby Doo deasupra capului de câteva ori, dar, observă Beaver, mergând mereu la aceeaşi distanţă, la aproximativ o jumătate de metru faţă de spaţiul verde dintre trotuar şi stradă.
    Peste câţiva ani, după întâmplarea cu fetiţa aceea, Rinkenhauer o chema, Beaver îşi va aminti ce le-a spus doamna Cavell. Cu toţii îşi vor aminti cuvintele ei.
    Duddits vede linia.

                                                             4.

                                  - Jonesy! strigă Beaver.
    Niciun răspuns. Cristoase, ce mult părea că trecuse de când plecase Jonesy!
    Probabil că nu era așa, dar Beaver nu avea cum să fie sigur; uitase să-și pună ceasul la mână în acea dimineață. Era un gând prostesc, sigur,  dar întotdeauna avea gânduri prosteşti şi ar fi trebuit să se fi obişnuit până acum. Comparaţi cu Jonesy şi Henry, el şi Pete fuseseră prostănacii grupului.
    Nu că Jonesy şi cu Henry i-ar fi tratat vreodată ca pe nişte prostănaci - acesta era unul dintre lucrurile care-i făceau ceea ce erau.
    - Jonesy?
    Tot nimic. Probabil că nu reuşea să găsească banda, atâta tot.
    O voce perfidă îi şoptea lui Beaver că banda izolantă nu avea nimic de-a face cu întârzierea lui Jonesy, că Jonesy pur şi simplu dăduse bir cu fugiţii, lăsându-l pe el să stea pe toaletă ca şi Danny Glover în acel film, dar nu voia să dea ascultare acestei voci, fiindcă Jonesy n-ar fi făcut niciodată aşa ceva.
    Erau prieteni până-n pânzele albe, întotdeauna fuseseră.
    Corect, fu de acord vocea perfidă. Eraţi prieteni. Iar aici sunt pânzele cele albe.
    - Jonesy? Eşti acolo, omule?
    Tot nimic. Poate că rola de bandă căzuse de pe cuiul în care fusese atârnată. Nu se auzea nimic nici de sub el. Şi, totuşi, hei, chiar nu era posibil ca McCarthy să fi căcat cine ştie ce monstru în toaletă, nu-i aşa? Nu era posibil să fi născut
    - Uff! - Bestia din Bideu?
    Semăna cu un film de groază prost făcut din cadrul programului Saturday Night Live.
    Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat asta, Bestia din Bideu probabil că se înecase deja, se înecase sau se dăduse la fund.
    Îi veni imediat în minte o replică dintr-o povestire, una dintre cele pe care i le citeau lui Duddits - făcând cu schimbul, şi era foarte bine că ei erau patru, fiindcă, atunci când lui Duddits îi plăcea ceva, nu se mai sătura de acel lucru.
    - Ci'este Ba'ta! striga Duddits, alergând către unul dintre ei cu cartea ridicată deasupra capului lui, aşa cum îşi dusese şi sufertaşul când mergeau spre casa lui în acea zi. Ci'este Ba'ta, ci'este Ba'ta! - ceea ce, în acest caz, însemna Citeşte Balta! Citeşte Balta!
    Cartea se numea Balta lui McElligot, de Dr. Seuss, al cărei prim cuplet memorabil suna astfel: „Tinere domn", râse fermierul,/„Eşti un pic cam credul!/N-o să prinzi peşte niciodată/În a lui McElligot baltă."
    Dar prinsese peşti, cel puţin aşa îşi închipuia băieţelul din poveste. O mulţime de peşti prinsese. Peşti mari.
    De sub el nu se auzea, totuşi, niciun pleoscăit. Nu se simţiră nici alte lovituri în interiorul capacului. Nu se întâmplase nimic de o bună bucată de vreme. Putea risca acum să arunce o privire înăuntru, să ridice capacul doar un pic şi să-l arunce la loc jos dacă ceva...
    Dar stai cuminte, amice fuseseră ultimele cuvinte pe care i le spusese Jonesy şi asta era exact ceea ce era mai bine să facă.
    Jonesy e acum mai mult decât probabil la un kilometru distanţă de aici, estimă vocea perfidă. La un kilometru şi încă mai grăbeşte pasul.
   - Nu, nu face asta, spuse Beaver. Nu Jonesy.
    Îşi schimbă puţin poziţia pe capacul de toaletă, aşteptând vietatea să sară, dar nu sări. Putea fi acum la cincizeci de metri depărtare de el, înotând alături de rahaţii din rezervorul septic.
    Jonesy spusese că e prea mare ca să încapă pe conductă, dar, luând în calcul şi faptul că niciunul dintre ei nu o văzuseră cu adevărat, nimic nu era sigur, nu-i aşa?
    În orice caz, monsieur Beaver Clarendon avea să rămână pe poziţie. Fiindcă aşa promisese. Fiindcă timpul pare întotdeauna că se scurge mai încet atunci când eşti îngrijorat sau speriat. Şi fiindcă avea încredere în Jonesy.
    Jonesy şi Henry nu-l răniseră niciodată şi nici nu râseseră de el, nici de el şi nici de Pete. Şi nici unul dintre ei nu-l răniseră pe Duddits şi nici nu râseseră de el.
    Beav scoase un râset sforăit.
    Duddits cu sufertaşul lui cu Scooby Doo. Duddits pe burtă, suflând puful de pe păpădii. Duddits fugind prin curtea din spatele casei, fericit ca o pasăre într-un copac, mda, iar cei care numeau copiii de felul lui speciali nu cunoşteau nici pe jumătate cât sunt ei de speciali de fapt. Duddits fusese special, sigur că da, fusese cadoul pe care-l primiseră de la o lume întoarsă pe dos, care nu-ţi dădea de obicei nici jegul de sub unghii. Duddits fusese secretul lor special, şi-l iubiseră.

                                                        5.

                                 Șed cu toții într-un colț însorit de bucătărie - norii au dispărut  ca printr-o magie - bând ceai cu gheaţă şi uitându-se la Duddits, care-şi bea ZaRex-ul (o chestie portocalie scârboasă la vedere) din trei sau patru înghiţituri mari şi care apoi fuge iarăşi afară, la joacă.
    Henry vorbeşte cel mai mult; îi spune doamnei Cavell că băieţii nu făceau decât „să-l cam tachineze", îi spune că s-au încins puţin şi i-au rupt cămaşa, ceea ce l-a speriat pe Duddits şi l-a făcut să plângă.
    Nu spune nimic despre cum Richie Grenadeau şi prietenii lui i-au dat jos pantalonii, nu spune nimic despre mica gustare pe care au încercat să i-o ofere lui Duddits, iar, când doamna Cavell îi întreabă dacă-i cunoaşte pe aceşti băieţi, Henry ezită o clipă şi apoi spune nu, au fost doar nişte băieţi de la liceu, nu recunoscuse pe nici unul dintre ei, nu după nume.
    Femeia se uită la Beaver, Jonesy şi la Pete; neagă cu toţii din cap.
    S-ar putea să greşească - s-ar putea să fie şi periculos pe termen lung pentru Duddits - dar ei nu pot păşi atât de departe de regulile care le guvernează vieţile. Deja Beaver nu înţelege unde au găsit curajul să intervină măcar, iar mai târziu, cu toţii se vor întreba acelaşi lucru. Se minunează de curajul pe care l-au avut; se minunează, de asemenea, şi că nu se află cu toţii într-un nenorocit de spital.
    Femeia se uită la ei trist pentru o vreme, apoi Beaver îşi dă seama că ea ştie multe din cele pe care ei nu le povestesc, ştie probabil destule ca să nu poată dormi în noaptea aceea. Îi zâmbeşte chiar lui Beaver şi asta-l face să-l furnice până-n vârful degetelor de la picioare.
    - Ce de fermoare ai! spune ea.
    Beaver zâmbeşte.
    - Da, doamnă. E geaca mea a la Fonzie. A fost întâi a lui frati-mio. Băieţii-ăştia au râs de ea, dar mie-mi place la fel de mult.
    - Zile fericite, spune ea. Şi nouă ne place. Şi lui Duddits îi place. Poate v-ar face plăcere să veniţi cândva să-l vedem împreună. Să-l vedeţi împreună cu el.
    Zâmbetul îi devine galeş, ca şi când ştie că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.
    - Mda, ar fi-n regulă, spune Beav.
    - Chiar ar fi, e Pete de acord.
    Şed pentru o vreme fără să scoată vreo vorbă, doar urmărindu-l cum se joacă în curtea din spatele casei. Sunt acolo două leagăne.
    Duddits fuge în spatele lor, le împinge, făcându-le să se legene singure. Uneori se opreşte, îşi încrucişează braţele peste piept, îşi îndreaptă către cer faţa ca un cadran în spatele căruia ceasul s-a oprit, şi râde.
    - Acum pare în ordine, spune Jonesy şi înghite ce i-a mai rămas din ceai. Cred că a uitat cu totul de întâmplare.
    Doamna Cavell începuse să se ridice. Acum se aşază la loc, oferindu-i o privire sincer surprinsă.
    - O, nu, n-a uitat deloc, spune ea. Îşi aminteşte. Nu aşa cum ne-am aminti noi, poate, dar îşi aminteşte unele lucruri. Probabil că va avea coşmaruri în noaptea aceasta şi, când vom intra la el în cameră - tatăl lui şi cu mine - nu ne va putea explica ce s-a întâmplat. Asta e partea cea mai grea pentru el; nu poate explica ceea ce vede şi ceea ce crede că simte. Nu are vocabularul necesar.
    Femeia suspină.
    - În orice caz, băieţii aceia nu vor uita de el. Ce s-ar întâmpla dacă tocmai acum ar plănui cum să-l prindă? Dacă tocmai acum ar plănui cum să vă prindă?
    - Ne putem purta singuri de grijă, spune Jonesy, dar, deşi e îndeajuns de sigur pe voce, privirea nu şi-o poate stăpâni.
    - Poate, spune ea. Dar cum rămâne cu Duddits? Îl duc eu la şcoală - obişnuiam să fac asta şi presupun că va trebui să-mi reiau obiceiul pentru o vreme, cel puţin - dar lui îi place atât de mult să vină singur pe jos acasă.
    - Îl face să se simtă ca un băiat adevărat, spune Pete.
    Femeia se întinde peste masă şi-l prinde pe Pete de mână, făcându-l să roşească.
    - Aşa e, îl face să se simtă ca un băiat adevărat.
    - Ştiţi, spune Henry, l-am putea duce şi aduce noi acasă. Mergem cu toţii la şcoala generală şi nu ne-ar fi greu să venim pe aici dinspre strada Kansas.
     Roberta Cavell şede doar acolo fără să spună nimic, o păsăruică de femeie într-o rochie cu imprimeuri, uitându-se atentă la Henry, asemenea cuiva aşteptând sfârşitul bancului.
    - Ar fi în ordine asta, doamnă Cavell? o întreabă Beaver. Am putea-o face, fără bătăi de cap. Sau poate că nu vreţi s-o facem.
    Ceva complicat se petrece cu chipul doamnei Cavell - se observă o mulţime de zvâcniri, majoritatea sub piele. Un ochi aproape că clipeşte, apoi celălalt clipeşte de-adevăratelea. Îşi scoate o batistă din buzunar şi-şi suflă nasul.
    Beaver se gândeşte: Încearcă să se abţină să nu râdă de noi.
    Când îi va spune asta lui Henry pe drumul de întoarcere, când Jonesy şi cu Pete vor fi ajuns deja la casele lor, Henry se va uita la el absolut uimit.
    Dacă încerca să se abţină de la ceva, atunci asta era să nu plângă, îi va spune el... apoi, cu afecţiune, după o pauză: Prostuţule.
    - Aţi face asta? îi întreabă ea şi, când Henry aprobă din cap în numele tuturor, ea schimbă puţin întrebarea: De ce aţi face asta?
    Henry se uită împrejur, ca şi când ar spune: Să răspundă altcineva la asta, vă rog!
    Pete spune:
    - Ne place de el, doamnă.
    Jonesy confirmă din cap.
    - Mie-mi place felul în care-şi duce sufertaşul deasupra capului...
    - Mda, aia chiar că-i pizdos, spune Pete.
    Henry îl loveşte cu piciorul pe sub masă. Pete repetă în gând cuvintele pe care tocmai le-a rostit - se poate vedea asta pe chipul lui - şi începe să se roşească în obraji cu rapiditate. Doamna Cavell se pare că n-a băgat de seamă nimic. Se uită la Henry cu o atenţie constantă.
    - Trebuie să iasă din casă pe la opt fără un sfert, spune ea.
    - Suntem întotdeauna prin apropiere la ora asta, răspunde Henry. Nu-i aşa, băieţi?
    Şi, deşi şapte patruzeci şi cinci e de fapt cam devreme pentru ei, confirmă cu toţii din cap şi spun da, aşa-i, sigur, da.
    - Aţi face asta? întreabă femeia din nou şi, de data aceasta, Beaver nu mai greşeşte, intuindu-i tonul; femeia e nupocredă, un cuvânt care înseamnă că nu-ţi vine dracului să crezi ce se spune.
    - Sigur, spune Henry. Doar dacă credeţi că Duddits n-ar vrea să... ştiţi...
    - N-ar vrea ca noi să-l însoţim, termină Jonesy.
    - Eşti în toate minţile? întreabă ea.
    Beaver crede că femeia vorbeşte către sine, încercând să se convingă că băieţii aceştia chiar sunt în bucătăria ei, încercând să se convingă, de fapt, că toate acestea sunt întru totul reale.
    - Să meargă la şcoală împreună cu nişte băieţi mai mari? Cu băieţi care merg la ceea ce Duddits numeşte „şcoala adevărată"? I s-ar părea că se află în rai.
    - Bine, spune Henry. Vom veni la opt fără un sfert să-l ducem la şcoală. Şi-l vom aduce şi înapoi acasă.
    - Iese la ora...
    - O, ştim la ce oră ies cei de la Academia Retardaţilor, spune Beaver voios şi-şi dă seama cu exact o secundă înainte să le vadă celorlalţi feţele mustrătoare că a spus ceva cu mult mai rău ca pizdos.
    Îşi acoperă gura cu palmele. Deasupra palmelor, ochii-i sunt imenşi. Jonesy îi loveşte fluierul piciorului atât de tare pe sub masă, încât Beav aproape că se răstoarnă pe spate de pe scaun.
    - Nu-l luaţi în seamă, doamnă, spune Henry. Îl ia gura pe dinainte, lucru pe care-l face doar când e stânjenit. Pur şi simplu i-a...
    - Nu mă deranjează, zice femeia. Ştiu cum i se spune. Uneori, chiar şi eu şi cu Alfie îi spunem aşa. Acest subiect, greu de crezut, de-abia dacă o interesează. De ce? vorbeşte ea din nou.
    Deşi ea se uită la Henry, Beaver e cel care-i răspunde, în ciuda obrajilor care-i ard.
    - Fiindcă e un tip mişto, spune el.
    Ceilalţi aprobă cu o aplecare a capului.
    Îl vor duce şi-l vor aduce pe Duddits de la şcoală pentru următorii aproximativ cinci ani, cu excepţia dăţilor când el va fi bolnav sau vor fi ei la Bivuac; spre sfârşitul acestei perioade, Duddits nu va mai frecventa şcoala Mary M. Snowe, alias Academia Retardaţilor, ci Şcoala Profesională din Derry, unde va învăţa să coacă prăjituri (coc păituri, în duddits-eză), să schimbe bateriile la maşini, să dea restul înapoi şi să-şi lege singur cravata la gât (nodul va arăta întotdeauna perfect, chiar dacă uneori va atârna pe la jumătatea cămăşii).
    Până atunci, întâmplarea cu Josie Rinkenhauer va fi venit şi va fi trecut, o minune de scurtă durată, uitată de toţi, mai puţin de părinţii lui Josie, care-şi vor aminti mereu de ea.
    În anii în care-l vor însoţi la şi de la şcoală, Duddits se va dezvolta până ce va ajunge cel mai înalt dintre ei, un adolescent bine făcut, cu un chip ciudat de frumos de copil. Până atunci îl vor fi învăţat să joace Parcheesi şi o versiune simplificată a jocului de Monopoly; până atunci vor fi inventat Jocul lui Duddits şi-l vor fi jucat încontinuu, râzând uneori atât de tare, încât Alfie Cavell (dintre el şi doamna Cavell, el era cel înalt, dar şi el avea ceva ce aducea a pasăre) va veni în capul scărilor din bucătărie, cele care duceau jos, spre camera de recreere, şi va striga la ei, dorind să afle ce se petrece, ce era atât de distractiv, şi poate că ei vor încerca să-i explice că Duddits a aruncat pentru Henry paisprezece la o mână de numai două sau că Duddits a aruncat cincisprezece de-a-ndoaselea pentru Pete, dar Alfie nu va părea niciodată să priceapă despre ce vorbeau ei; va sta acolo în capul scărilor cu o bucată de ziar în mână, zâmbind perplex, şi va spune întotdeauna acelaşi lucru:
    - Nu strigaţi mai tare ca ursul în pădure, băieţi, şi va închide uşa, lăsându-i pe ei să-şi continue treburile...
    Și, dintre toate acele treburi, Jocul lui Duddits era cel mai bun, a dracu' de pizdos, cum ar fi spus Pete.
    Vor fi vremuri când Beaver va crede că va râde până ce va exploda, iar Duddits va sta întotdeauna pe covor alături de tabla mare Parkmunn de cribbage, cu picioarele adunate sub el şi rânjind aidoma unui Buddha. Ce mai curveselie!
    Toate acestea le stau în faţă, dar acum nu au decât această bucătărie şi soarele plin de surprize, şi Duddits de afară, împingând leagănele. Duddits care le-a făcut o favoare atât de mare intrându-le în viaţă. Duddits care nu e - şi-au dat seama de asta din prima clipă - la fel ca tot restul lumii pe care o cunosc ei.
    - Nu-mi dau seama cum de-au fost în stare s-o facă, spune Pete dintr-o dată. Plângea atât de amarnic! Nu-mi dau seama cum de-au putut continua să-l sâcâie.
    Roberta Cavell se uită la el cu tristeţe.
    - Băieţii mai mari nu-l aud aşa cum îl auziţi voi, spune ea. Sper să nu înţelegeţi niciodată lucrul acesta.

                                                          6.

                                  - Jonesy! strigă Beaver. Hei, Jonesy!
    De data aceasta primește un răspuns, un răspuns slab, dar inconfundabil.
    Șopronul unde țineau snowmobile-ul era un soi de mansardă aflată la parter și unul din lucrurile dinăuntru erau un claxon cu burduf, de felul celor pe care le aveau montate furnizorii la domiciliu din anii douăzeci sau treizeci pe ghidonul bicicletelor.
    Pe acesta îl auzi Beaver acum: Uugaa! Huu-uugaa!
    Un sunet care l-ar fi făcut pe Duddits să râdă până la lacrimi - un pasionat al sunetelor ample și mustoase, asta fusese vechiul lor prieten Duds.
    Perdeaua albastră și diafană de la duș foșni și pe brațele lui Beav apărură porțiuni luxuriante de piele de găină. Fu pe cale să se ridice, gândindu-se că McCarthy făcuse perdeaua să foşnească, apoi îşi dădu seama că o atinsese el cu propriul său cot - era îngust acolo, îngust, fără-ndoială - şi se linişti. Tot nu se auzea nimic de sub el; vietatea aceea, orice ar fi fost ea, fie era moartă, fie plecase. Una din două, cu siguranță.
    Ei bine... aproape cu siguranță.
    Beav își întinse mâna în spate, atinse cu degetul butonul de tras apa, apoi își plecă mâna.
    Stai cuminte, spusese Jonesy, și Beaver așa voia să facă, dar de ce pizda mă-sii nu se-ntorsese încă Jonesy? Dacă nu găsise banda izolantă, de ce nu se întorsese fără ea?
    Precis trecuseră deja zece minute, nu-i așa? Iar lui i se păruse o împuțită de oră întreagă.
    Între timp, el stătuse pe budă alături de cadavrul din cadă, un cadavrul al cărui cur arăta ca și când îi fusese despicat cu dinamită, omule, asta ca să-ți piară cheful să te mai căci vreodată...
    - Mai trage o dată claxonu', cel puţin, murmură Beaver. Strânge burdufu', dă-mi de veste că încă mai ești acolo.
    Dar Jonesy nu făcu nimic.

                                                          7.

                                     Jonesy nu găsea banda.
    Căutase peste tot și nu găsise nimic. Știa că acolo trebuie să fie, dar nu atârna de niciun cui și nu se afla nici pe masa plină de unelte. Nu era nici în spatele cutiilor de vopsea, nici în cârligul de sub măștile pentru vopsit care atârnau acolo de bretelele lor de plastic îngălbenit.
    Se uitase sub masă, se uitase în cutiile îngrămădite lângă cutiile din fund, apoi se uitase în compartimentul de sub scaunul din dreapta al snowmobile-ului. Găsi acolo un far de rezervă, încă împachetat în cutia lui, şi o jumătate de pachet de ţigări Lucky Strike, dar nici urmă de blestemăţia aceea de bandă izolantă.
    Simţea minutele cum se scurg.
    Odată fu sigur că-l aude pe Beaver strigându-l, dar nu voia să se întoarcă fără bandă, aşa că făcu să strige vechiul claxon ce zăcea pe jos, strângându-i burduful crăpat de plastic negru şi scoţând un uuuga-uuuga, care i-ar fi plăcut cu siguranță lui Duddits.
    Cu cât se uita mai disperat după bandă și nu o găsea, cu atât părea aceasta mai indispensabilă. Găsi un sul de sfoară, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum să prinzi capacul de la toaletă cu sfoara?
    Într-un sertar al mesei de lucru se afla o rolă de bandă scoci, era aproape sigur de asta, dar vietatea din toaletă păruse destul de puternică, asemenea unui peşte de dimensiuni mari sau altceva. Banda scoci nu ar fi fost îndeajuns de rezistentă.
    Jonesy rămase lângă Arctic Cat, uitându-se împrejur cu ochii larg deschiși, trecându-și degetele prin păr (nu-și pusese mănușile înapoi pe mâini și stătuse afară în frig destul de mult să-i amorțească degetele) și expirând vălătuci albi de aburi.
    - Unde mama mă-si? întrebă cu voce tare şi lovi cu pumnul în masă.
    Un vraf de cutiuţe umplute cu şuruburi şi cuie căzură când făcu asta şi, în spatele lor, se afla banda izolantă, o rolă mare şi grasă cu bandă izolantă. Probabil că trecuse cu privirea peste ea de vreo zece ori.
    O prinse în mână, o îndesă în buzunarul hainei - haina, cel puţin, îşi amintise să şi-o ia, deşi nu se obosise să-i tragă fermoarul - şi se întoarse spre ieşire.
    Acela fu momentul în care Beaver începu să ţipe.
    De-abia auzise când îl chemase, dar Jonesy auzi acum fără nicio problemă ţipetele. Erau ample, robuste, pline de durere.
    Jonesy alergă spre uşă.

                                                                8.

                                       Mama lui îi spusese  întotdeauna că scobitorile îl vor omorî, dar nu-şi închipuise niciodată că o vor face în felul acesta.
    Şezând pe capacul închis de la toaletă, Beaver pipăi buzunarul de sus al halatului, căutând o scobitoare pe care s-o mestece, dar nu mai era niciuna acolo - se aflau împrăştiate pe toată suprafaţa podelei. Două sau trei aterizaseră departe de sânge, dar ar fi trebuit să se ridice un pic de pe capacul toaletei ca să ajungă la ele - să se ridice şi să se încline în faţă.
    Beaver analiză situaţia.
    Stai cuminte pe curul tău, spusese Jonesy, dar era sigur că vietatea din toaletă plecase; scufundarea, scufundarea, scufundarea, cum se spunea în filmele de război cu submarine. Şi chiar dacă n-ar fi plecat, nu-şi va ridica fundul decât o secundă sau două. Dacă sărea vietatea, Beaver şi-ar putea lăsa greutatea înapoi pe capac, i-ar putea poate rupe gâtul ei mic şi solzos (bineînţeles, presupunând că avea gât).
    Se uită cu jind la scobitori. Trei sau patru erau destul de aproape ca să trebuiască doar să se întindă şi să le ridice, dar nu avea de gând să-şi bage scobitori murdare de sânge în gură, mai ales că ştia de unde provenise acel sânge. Şi mai era un lucru.
    Chestia aia ciudată şi prăfoasă creşte pe sânge, creştea şi în crăpăturile dintre dalele de gresie - o vedea mai limpede ca până acum. Se vedea şi pe câteva dintre scobitori... dar nu şi pe cele care se aflau departe de sânge. Acelea erau curate şi albe, şi, dacă avusese vreodată nevoie de sentimentul de confort dat de faptul că ţinea ceva în gură, o bucăţită de lemn pe care să o roadă, acum era momentul.
    - Futu-i, murmură Beav şi se aplecă înainte, întinzând o mână.
    Degetele îi ajunseră aproape de o scobitoare curată. Îşi contractă muşchii din coapse şi fundul i se ridică de pe capac. Degetele-i prinseră scobitoarea - ah, a mea eşti - când ceva izbi capacul toaletei, îl lovi cu o forţă îngrozitoare, proiectându-l în sus, direct în boaşele lui neprotejate, şi împingându-l în faţă.
    Beaver se agăţă de perdeaua de la duş într-o ultimă încercare de-a-şi menţine echilibrul, dar aceasta se desprinse de bara metalică într-un clinchet de inele. Bocancii îi alunecară pe sânge şi el ateriză cu capul înainte pe pardoseală, asemenea unui om aruncat în aer de către un scaun catapultant.
    În spatele lui auzi capacul de toaletă ridicându-se destul de rapid să crape rezervorul de porţelan.
    Ceva ud şi greu ateriza pe gâtul lui Beaver. Ceva ce semăna cu o coadă sau cu un vierme sau cu un segment musculos de tentacul se încolăci între picioarele lui şi-l prinse într-o strânsoare de piton de boaşele deja pulsânde.
    Beaver ţipă, ridicându-şi bărbia de pe dalele însângerate (un desen zigzagat i se tatuase pe ea), cu ochii ieşindu-i din orbite.
    Vietatea se întindea umedă, şi rece, şi grea de la ceafa lui şi până la noadă, asemenea unui covor făcut sul care respiră, şi acum începu să scoată sunete rapizi, ascuţite şi ciripite, asemeni unei maimuţe turbate.
    Beaver ţipă din nou, şerpui pe burtă către uşă, apoi se ridică în patru labe, scuturându-se, încercând să arunce vietatea din spatele lui.
    Funia musculoasă îl strânse din nou între picioare şi se auzi un pocnet slab dinspre ceaţa lichidă de durere care-i era acum canalul inghinal.
    O, Cristoase, gândi Beav. Cristoase Mare Păroase, cred ăsta a fost unul dintre coaiele mele.
    Guiţând, transpirând, cu limba dansându-i când afară, când înăuntru din gură asemenea unui petrecăreţ dement, Beaver făcu singurul lucru la care se putea gândi: se răsuci pe spate, încercând să zdrobească vietatea între coloana lui vertebrală şi dalele de gresie. Îi ciripi în urechi, aproape asurzindu-l, şi începu să se zbată frenetic. Beaver prinse coada încolăcită între picioarele lui; era fină şi fără păr pe deasupra, dar spinoasă - placată cu cârlige făcute din păr năclăit, parcă - pe dedesubt. Şi era şi udă. Cu apă? Cu sânge? Cu amândouă?
    - Ahhh! Ahhhl O, Dumnezeule, dă-mi drumu'! Vietate futută, dă-mi drumu'! lisuse! Bijuteriile mele futute! Iiiisuse!
    Înainte să-şi poată coborî mâna sub această coadă, o gură plină de ace i se înfipse într-o parte a gâtului. Beaver pedală în spate, urlând, apoi vietatea dispăru. Beaver încercă să se ridice în picioare. Trebui să se împingă cu mâinile, fiindcă amândouă picioarele îi erau sleite de puteri, iar mâinile îi tot alunecau. Pe lângă sângele lui McCarthy, pardoseala băii era acum acoperită şi cu apă murdară din rezervorul toaletei, iar dalele de gresie se transformaseră într-un patinoar.
    Când reuşi într-un sfârşit să se ridice, văzu ceva atârnând de canatul uşii pe la jumătatea distanţei de la pământ. Arăta ca o nevăstuică mutant - nu avea picioare, dar avea o coadă groasă roşcat-aurie. Nu avea propriu-zis cap, doar un fel de măciulie lucioasă din care ieşeau doi ochi negri ageri.
    Jumătatea de jos a măciuliei se deschise, expunând o sumedenie de dinţi.
    Vietatea se năpusti asupra lui aidoma unui şarpe; măciulia sări prin aer ca un bici, coada pleşuvă rămânând prinsă de canatul uşii. Beaver ţipă şi-şi ridică o mână înaintea feţei. Trei din cele cinci degete - toate în afară de degetul mic şi cel mare - dispărură.
    Nu simţi niciun pic de durere; fie nu era niciun pic de durere, fie o înghiţise durerea testiculului său spart pe toată. Încercă să se ferească, dar partea din spate a genunchilor lui se lovi de vasul toaletei sparte. Nu mai avea unde merge.
    Chestia asta se afla în interiorul lui, gândi Beaver, doar pentru atât mai avu timp. Se afla în interiorul lui.
    Apoi vietatea îşi desprinse coada, sau tentaculul, sau orice altceva era şi sări asupra lui, partea de sus a rudimentului de cap dominată de ochii aceia negri şi stupid de furioşi, partea de jos - o ghiotura de ace osoase.
    De departe, dintr-un alt univers, unde s-ar fi putut să mai existe încă o lume raţională, Jonesy îi striga numele, dar Jonesy era în întârziere, Jonesy era cu mult în întârziere.
    Vietatea care fusese în McCarthy ateriză pe pieptul lui Beaver cu o pocnitură.
    Mirosea ca vânturile lui McCarthy - o odoare grea de ulei, şi eter, şi gaz metan. Biciul musculos care era partea de jos a corpului ei se încolăci în jurul taliei lui Beaver. Capul îi săgetă înainte şi dinţii ei se înfipseră în nasul lui Beaver.
    Ţipând, lovind-o cu pumnii, Beaver căzu pe spate peste toaletă. Capacul şi colacul se izbiseră de rezervor când ieşise vietatea dinăuntru. Capacul rămăsese ridicat, dar colacul căzuse la loc. Acum, Beav ateriza pe el, îl rupse, şi căzu cu fundul în toaletă în timp ce vietatea-nevăstuică îl strângea de talie şi-i ronţăia faţa.
    - Beaver! Beav, ce se...
    Beaver simţi vietatea crispându-se pe el - se crispa de-adevăratelea, asemenea unui penis intrat în erecţie. Strânsoarea tentaculului se întări în jurul taliei lui, apoi se slăbi. Faţa idioată cu ochi negri biciui în spate, către sunetul vocii lui Jonesy, iar Beav îşi văzu vechiul prieten printr-o ceaţă sângerie cu nişte ochi din ce în ce mai slabi:
    Jonesy stând cu gura deschisă în cadrul uşii, cu o rolă de bandă izolantă (nu ne mai e de folos acum, gândi Beaver, nu ne mai foloseşte la nimic) într-o mână inertă. Jonesy stând acolo complet neajutorat din pricina şocului şi a ororii care-l cuprinseseră. Nu reprezenta decât următoarea pradă a acestei vietăţi.
    - Jonesy, cară-te de-aici! strigă Beaver.
    Vocea lui era gâlgâită, forţată să iasă prin gura plină de sânge. Observă că vietatea se pregătea să sară şi-şi petrecu braţele în jurul corpului ei pulsatil ca şi când ar fi fost o amantă:
    - Ieşi de-aici! închide uşa! Dă...
    Dă-i foc, voise să spună. Închide-o aici, închide-ne pe amândoi aici, arde vietatea, arde-o de vie; eu voi şedea cu curu' adânc înfipt în toaleta asta futută, cu braţele în jurul vietăţii ăsteia, şi, dacă voi muri simţindu-i mirosul pârlit, voi muri fericit.
    Dar vietatea se smucea prea puternic, iar nenorocitul de Jonesy nu făcea decât să stea acolo cu rola de bandă izolantă în mână şi cu maxilarul căzut, şi să fie al dracului dacă nu semăna cu Duddits, tâmp asemenea unui iepure castrat în plin sezon de împerechere şi fără nici o şansă de revenire. Atunci se întoarse vietatea înapoi spre Beaver, cu capul-măciulie fără urechi şi fără nas tras în spate, şi, înainte ca acel cap să se năpustească în faţă şi înainte ca lumea să explodeze pentru o ultimă dată, Beaver avu o ultimă frântură de gând:
    A dracu' scobitori, blestemăţie, mama a spus mereu că...
    Apoi explodă roşul, şi negrul înflori, iar, undeva departe de el, se auziră propriile sale ţipete, ultimele.

                                                            9.

                                 Jonesy îl văzu pe Beaver șezând  în toaletă cu ceva ce semăna cu un vierme roşu-auriu gigantic agăţat de el. Strigă şi vietatea se întoarse spre el; nu avea un cap propriu-zis, doar ochi negri de rechin şi o gură plină de dinţi. Avea ceva între dinţi, ceva ce nu avea cum să fie rămăşiţele mestecate ale nasului lui Beaver Clarendon, dar care probabil asta era.
    Fugi! îşi strigă în sine, apoi: Salvează-l! Salvează-l pe Beaver!
    Amândouă imperativele aveau aceeaşi putere şi, ca rezultat, rămase blocat în uşă, simţindu-se greu, ca şi când ar fi avut patru sute de kilograme. Vietatea din braţele lui Beaver scotea un sunet, un ciripit demenţial care-i pătrunse în cap şi-l făcu să se gândească la ceva, la ceva de tare de demult, nu-şi amintea cu exactitate ce.
    Apoi, Beaver strigă la el din poziţia ciudat tolănită din toaletă, spunându-i să se care, să închidă uşa, după care vietatea se întoarse înapoi la sunetul vocii sale, ca şi când s-ar fi întors la o afacere temporar dată uitării, şi, de data aceasta, se năpusti asupra ochilor lui Beaver, asupra nenorociţilor lui de ochi.
    Beaver se zvârcoli, şi strigă, şi încercă să reziste în timp ce vietatea ciripea şi clănţănea şi-l muşca, coada - sau ce-o fi fost ea - flexându-i-se şi strângându-se în jurul taliei lui, scoţându-i lui Beaver cămaşa de sub halat şi apoi alunecându-i pe pielea goală. Picioarele lui Beaver se zbăteau pe dalele de gresie, călcâiele bocancilor lui împroşcând apă însângerată în jur în fâşii subţiri, umbra lui tremurând pe perete. Chestia aceea igrasioasă se găsea peste tot acum, se răspândea atât de a dracului de repede...
    Jonesy îl văzu pe Beaver smucindu-se în spate într-un ultim spasm; văzu vietatea slăbindu-şi prinsoarea şi lăsându-l pe Beaver chiar atunci când acesta căzu de pe toaletă, partea de sus a corpului lui prăbuşindu-se în cadă, peste McCarthy, peste bunul domn Iată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat. Vietatea ateriza pe pardoseală şi porni şerpuind - Cristoase, era atât de rapidă - către el.
    Jonesy făcu un pas în spate şi trânti uşa de la baie chiar înainte ca vietatea să se izbească de ea, scoţând un bufnet aproape identic cu cel pe care-l scosese când lovise interiorul capacului de la toaletă.
    Izbi uşa destul de tare, s-o facă să tremure în canaturi. Lumina pâlpâia în fâşii pe sub uşă când vietatea se mişcă agitată pe dalele de gresie, apoi se izbi din nou de uşă.
    Primul gând al lui Jonesy fu să alerge să ia un scaun, să-l fixeze sub clanţă, dar cât de tâmpită era această idee, aşa cum spuneau propriii lui copii, cât de a dracului de idioată - uşa se deschidea înăuntru, nu în afară. Adevărata dilemă era dacă vietatea înţelegea la ce folosea clanţa şi dacă ajungea la ea.
    Ca şi când i-ar fi citit gândurile - dar cine spusese că asta era imposibil? - se auzi un sunet de viermuială pe cealaltă parte a uşii şi Jonesy simţi clanţa încercând să se răsucească. Orice ar fi fost vietatea aceasta, era incredibil de puternică. Jonesy ţinuse de clanţă cu mâna dreaptă; acum o prinse şi cu mâna stângă.
    Pentru o clipă teribilă, forţa care încerca să răsucească clanţa continuă să crească, apoi Jonesy fu sigur că vietatea dinăuntru va putea să o rotească în pofida contrei pe care o ţinea el cu ambele mâini şi aproape că intră în panică, aproape că se întoarse pe călcâie şi o luă la fugă.
    Îl opri amintirea rapidităţii pe care o avea vietatea.
    M-ar prinde din urmă înainte să pot ajunge în mijlocul camerei, gândi, întrebându-se în spatele minţii de ce trebuise să fie construită camera aceasta atât de mare. M-ar prinde din urmă, ar urca pe piciorul meu, şi-apoi ar urca pe...
    Jonesy prinse mai bine de clanţă. Venele îi ieşiră în evidenţă pe antebraţe şi pe amândouă părţile gâtului. Îşi trase buzele în spate, scoţând dinţii la iveală. Îl durea şi şoldul. Afurisitul lui de şold; dacă ar încerca totuşi să fugă, şoldul l-ar încetini şi mai mult, şi asta graţie profesorului acela ieşit la pensie, nemernicul dracului nici n-ar fi trebuit să se afle la volan, mii de mulţumiri, profule, mulţumesc în mama mă-ti pân' la dracu, şi, dacă nu va putea ţine uşa închisă şi nici să fugă nu va putea, atunci ce i se va întâmpla?
    Ce i se întâmplase şi lui Beaver, desigur. Vietatea avusese nasul lui Beav prins între dinţi ca şi când acesta ar fi fost o bucată de kebab.
    Gemând, Jonesy ţinu strâns de clanţă. Preţ de o clipă, presiunea deveni chiar şi mai puternică, apoi încetă. Din spatele uşii subţiri din lemn, vietatea scânci nervos.
    Jonesy simţi mirosul eteric al lichidului de pornire.
    Cu ce naiba se ţinea de uşă? Nu avea membre, Jonesy nu văzuse nimic, nu avea decât coada aia roşietică, aşa că...
    Auzi lemnul crăpând pe partea cealaltă a uşii, chiar la nivelul capului său, judecând după sunete - şi ştiu răspunsul. Vietatea se ţinea de uşă cu dinţii. Gândul acesta îl umplu pe Jonesy cu o oroare paralizantă. Vietatea aceea fusese în interiorul lui McCarthy, nu se îndoia câtuşi de puţin de asta. Fusese înăuntrul lui McCarthy şi se dezvoltase acolo asemenea unei tenii gigantice dintr-un film de groază. Asemenea unui cancer, un cancer cu dinţi. Şi, atunci când se dezvoltase îndeajuns, atunci când fusese pregătită să treacă la lucruri mai ambiţioase, s-ar putea spune, pur şi simplu îşi săpase cu dinţii drumul spre afară.
    - Nu, omule, nu, spuse Jonesy cu o voce lichidă, aproape plângăreaţă.
    Clanţa uşii de la baie încercă să se răsucească în cealaltă direcţie. Jonesy îşi imagina vietatea dinăuntru, dindărătul uşii, cum atârna asemenea unei lipitori de uşă ţinându-se în dinţi, cu coada sau acel unic tentacul încolăcit în jurul clanţei aidoma laţului din frânghia unui spânzurat, trăgând...
    - Nu, nu, nu, gâfâi Jonesy, ţinându-se de clanţă cu toată puterea.
    Era cât pe ce să-i scape. Pe faţă îi curgea transpiraţia şi transpiraţie avea şi în palme, o simţea.
    Chiar în faţa ochilor lui umflaţi şi înspăimântaţi, apăru o constelaţie de umflături în lemnul uşii. Acolo îşi înfipsese vietatea dinţii şi acolo continua ea să foreze. Curând, vârful dinţilor vor străbate lemnul (dacă nu-şi va pierde el mai întâi priza asupra clanţei, adică) şi va trebui chiar să se uite la acei colţi care-i smulseseră nasul din mijlocul feţei prietenului său.
    Acest gând îl făcu să-şi amintească: Beaver era mort. Vechiul său prieten.
    - L-ai omorât! strigă Jonesy la vietatea de cealaltă parte a uşii. Vocea îi tremura de durere şi de groază. L-ai omorât pe Beav!
    Obrajii îi erau încinşi, lacrimile care începuseră acum să-i curgă pe ei erau chiar şi mai fierbinţi. Beaver îmbrăcat în geaca lui de piele neagră (Ce de fermoare ai! spusese mama lui Duddits în ziua în care o întâlniseră), Beaver nu departe de-a se face de râs în seara Balului de Absolvire dansând căzăceşte, cu braţele împreunate peste piept şi dând din picioare, Beaver la nunta lui Jonesy şi a Cariei, îmbrăţişându-l pe Jonesy şi şoptindu-i pătimaş în ureche: „Să fii fericit, omule. Să fii fericit pentru noi toţi."
    Atunci fusese prima dată când îşi dăduse seama că Beaver nu era fericit - despre Henry şi Pete, desigur, despre ei nu avusese niciodată o clipă de tăgadă, dar despre Beav?
    Iar acum, Beaver era mort, Beaver atârna jumătate înăuntru şi jumătate afară din cadă, stătea întins deasupra domnului Richard Împuţitu' Iată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat McCarthy.
    - L-ai omorât, curvă! strigă el către umflăturile din uşă - fuseseră şase, iar acum erau nouă, sau, la dracu', o duzină.
    Ca şi când vietatea s-ar fi speriat de furia lui, presiunea aplicată invers sensului acelor de ceasornic asupra clanţei slăbi.
    Jonesy se uită împrejur cu o privire sălbatică după ceva ce i-ar fi fost de ajutor, nu văzu nimic, apoi se uită în jos. Acolo era rola de bandă izolantă. S-ar putea apleca şi ar putea-o ridica, dar apoi?
    Ar avea nevoie de amândouă mâinile ca să desfacă o fâşie, ar avea nevoie de amândouă mâinile şi de dinţi ca să o rupă, şi, chiar presupunând că vietatea i-ar da acest timp, la ce i-ar fi folosit când el însuşi de-abia ţinea contră presiunii exercitate asupra clanţei?
    Acum, clanţa începu din nou să se rotească. Jonesy ţinea cu forţă de partea lui, dar începuse să obosească, adrenalina din muşchii săi începuse să se împuţineze şi să se transforme în plumb, palmele îi erau mai alunecoase ca până atunci, iar acel miros... mirosul acela eteric era acum mai distinct şi, într-un fel, mai pur, necontaminat de excreţiile şi de gazele corpului lui McCarthy. Cum de era atât de puternic de partea lui a uşii? Cum de era... doar dacă nu...
    În jumătatea de secundă de dinainte ca tija ţinând la un loc clanţele de pe-o parte şi de cealaltă a uşii să se rupă, Jonesy observă că era mai întuneric acum. Doar cu puţin. Ca şi când i s-ar fi strecurat ceva în spate şi stătea între el şi sursa de lumină, între el şi ieşirea din spate...
    Tija se rupse. Clanţa de pe partea lui Jonesy se detaşă de butuc şi uşa băii se dădu imediat cu puţin în spate, trasă de greutatea vietăţii-ţipar ce atârna de ea. Jonesy ţipă strident şi dădu drumul clanţei din mână. Aceasta se lovi de rola de bandă izolantă şi sări într-o parte.
    Se întoase pe călcâie, gata să fugă, dar în spatele lui se afla un om cenuşiu.
    El - arătarea - era ceva străin, însă, într-un fel, nu era deloc străin. Jonesy văzuse întruchipări ale lui într-o mie de seriale TV prezentând „întâmplări stranii", pe primele pagini ale o mie de ziare de scandal (genul celor care-ţi anunţau grozăvii tragi-comice atunci când stăteai la coadă la casa super-magazinelor), îl văzuse în filme ca ET şi Foc în cer, era Dl Cenuşiu de pe materialele publicitare ale Dosarelor X.
    Toate aceste întruchipări îi nimeriseră, cel puţin, ochii, acei ochi negri imenşi care erau identici cu ochii vietăţii care-şi croise cu dinţii drum spre afară prin fundul lui McCarthy. Şi gura era pe aproape - o tăietură rudimentară, nimic mai mult de-atât - dar pielea lui cenuşie atârna în pliuri largi, în falduri, asemenea pielii unui elefant murind de bătrâneţe. Dintre riduri curgeau pârâiaşe molcome galben-alburii dintr-o substanţă purulentă; acelaşi lucru îi curgea aidoma lacrimilor de la colţurile ochilor lui lipsiţi de expresivitate. Cheaguri şi cantităţi infime de scursură bălteau de-a latul podelei din camera principală, de-a latul covorului Navajo de sub amuleta indiană, către uşa de la bucătărie prin care intrase în cabană. De cât timp se afla Dl Cenuşiu acolo? Stătuse afară, urmărindu-l pe Jonesy cum fugea de la şopron la uşa din spate a cabanei cu rola inutilă de bandă izolantă în mână?
    Nu ştia. Ştia doar că Dl Cenuşiu era pe moarte şi că trebuia să treacă de el, fiindcă vietatea din baie tocmai aterizase pe pardoseală cu un bubuit puternic. Pentru că va porni pe urmele lui.
    - Marcy, spuse Dl Cenuşiu.
    Vorbi foarte clar, deşi reminiscenţa lui de gură nici nu se deschise. Jonesy auzi cuvântul în miezul minţii sale, în exact acelaşi loc unde auzise întotdeauna plânsetul lui Duddits.
    - Ce doreşti?
    Vietatea din baie se târî peste picioarele lui, dar Jonesy de-abia dacă o observă.
    De-abia o observă încolăcindu-se în jurul picioarelor goale şi fără degete ale omului cenuşiu.
    Vă rog, opriţi-vă, spuse Dl Cenuşiu în mintea lui Jonesy. Era vorba de declic.
    Mai mult chiar; era vorba de linie. Uneori vedeai linia; uneori o auzeai, aşa cum auzise gândurile vinovate şi speriate ale lui Defuniak în acea zi.
    - Nu mai suport, faceţi-mi o injecţie, unde-i Marcy?
    Mă căuta moartea în acea zi, gândi Jonesy. A trecut pe lângă mine în mijlocul străzii, a trecut pe lângă mine în spital - chiar dacă numai cu o cameră sau două - şi de-atunci mă tot caută. M-a găsit într-un sfârşit.
    Atunci explodă capul arătării, se frânse în mii de bucăţi, eliberând un nor roşu-portocaliu de particule mirosind a eter.
    Jonesy le inspiră pe toate.

                                                           CAPITOLUL OPT
                                                                  ROBERTA

                                   Cu părul complet încăruțit, văduvă la cincizeci şi opt de ani (dar încă o femeie-păsăruică ce prefera rochiile imprimate cu flori, acestea nu se schimbaseră), mama lui Duddits şedea în faţa televizorului în apartamentul de la parter din West Derry Acres pe care-l împărţea acum cu fiul ei. Vânduse casa de pe Maple Lane după moartea lui Alfie.
    Şi-ar fi putut permite să o păstreze - Alfie lăsase o grămadă de bani, asigurarea lui pe viaţă plătise şi ea destul, şi, pe deasupra, mai era şi partea ei de acţiuni la firma care importa piese auto căreia îi pusese Alfie bazele în 1975 - dar era prea mare şi erau prea multe amintiri deasupra şi dedesubtul sufrageriei unde-şi petrecuse cu Duddits cea mai mare parte a timpului. Deasupra era dormitorul unde ea şi cu Alfie dormiseră şi vorbiseră, unde făcuseră planuri şi dragoste. Dedesubt era camera de recreere unde Duddits şi cu prietenii lui îşi petrecuseră atâtea după-amiezi şi seri.
    În opinia Robertei, aceştia fuseseră prieteni trimişi din ceruri, fuseseră îngeri cu inimi curate şi guri spurcate, care chiar se aşteptaseră ca ea să creadă că, atunci când Duddits începuse să spună fut, încerca de fapt să spună Fudd, care, îi explicaseră ei zeloşi, era numele noului căţeluş al lui Pete - Elmer Fudd; pe scurt, doar Fudd.
    Desigur că se prefăcuse că-i crede.
    Prea multe amintiri, prea multe fantome ale vremurilor mai fericite. Apoi, desigur, se îmbolnăvise şi Duddits. Era bolnav de doi ani deja şi niciunul dintre prietenii lui nu ştia asta, fiindcă nu mai veniseră în vizită, iar ea nu-şi găsise curajul să ridice telefonul şi să-l sune pe Beaver, care i-ar fi sunat apoi pe ceilalţi.
    Acum şedea în faţa televizorului, unde tipii de la ştirile locale renunţaseră să intervină doar din când în când în mijlocul serialelor ei de după-amiază şi începuseră să emită încontinuu. Roberta ascultă speriată de lucrurile care probabil că se întâmplau în nordul statului, dar era şi fascinată. Partea cea mai înspăimântătoare era că nimeni nu părea să ştie cu exactitate ce se petrecea sau despre ce era de fapt vorba sau care erau adevăratele dimensiuni ale problemei. Dispăruseră câţiva vânători, poate că mai bine de zece, într-o zonă izolată a statului Maine, la două sute cincizeci de kilometri nord de Derry. Această parte a ştirii era limpede. Roberta nu era convinsă, dar era aproape sigură că reporterii vorbeau despre regiunea Jefferson, unde obişnuiau băieţii să meargă la vânătoare şi de unde se întorceau cu poveşti sângeroase care-l fascinau şi-l înspăimântau pe Duddits în acelaşi timp.
    Să fi fost vânătorii aceia pur şi simplu izolaţi din cauza furtunii de zăpadă Alberta Clipper, care trecuse pe acolo, lăsând asupra zonei o zăpadă de cincisprezece-douăzeci de centimetri? Poate. Nimeni nu putea spune asta cu siguranţă, dar un grup de patru oameni care vânau în regiunea Kineo părea că dispăruse cu adevărat. Pozele lor apărură pe ecran, numele lor fură recitate rar: Otis, Roper, McCarthy, Shue. Ultima era o femeie.
    Nişte vânători daţi dispăruţi nu era o ştire destul de importantă să fie întrerupte serialele de după-amiază, dar mai erau şi ale ştiri. Oamenii văzuseră lumini ciudate şi intens colorate pe cer. Doi vânători din Millinocket care fuseseră cu două zile în urmă în zona Kineo pretindeau că văzuseră un obiect de forma unui trabuc plutind deasupra unei zone defrişate pentru introducerea liniilor de înaltă tensiune. Nu era nici urmă de motor, spuseseră ei, şi nu era nici un dispozitiv de propulsie la vedere. Pur şi simplu atârna la şaizeci de metri deasupra liniilor de înaltă tensiune, emiţând un zbârnâit profund, care-ţi pătrundea în oase. Şi în dinţi, judecând după aparenţe. Amândoi vânătorii susţineau că-şi pierduseră din dinţi, deşi, atunci când îşi deschiseseră gurile ca să arată locurile goale din gingii, Robertei i se păru că şi dinţii rămaşi erau gata să le cadă.
    Vânătorii se aflaseră într-o camionetă Chevy veche şi, când încercaseră să se apropie să vadă mai bine aeronava, le murise motorul. Unul dintre ei avea un ceas alimentat de la baterie care funcţionase de-a-ndoaselea în următoarele trei ore după acest eveniment şi apoi i se oprise de-a binelea (ceasurile celorlalţi, cele mecanice, nu păţiseră nimic).
    Potrivit reporterului, câţiva alţi vânători şi câţiva localnici văzuseră şi ei obiecte zburătoare neidentificate - unele de forma trabucului, altele de forma mai tradiţională a farfuriei - în ultima săptămână sau cam aşa ceva. Jargonul militar, spuse reporterul, numea „bâlbe" acest fel de declaraţii spontane.
    Vânători dispăruţi, OZN-uri. Ştiri suculente şi, cu siguranţă, destul de bune să deschidă jurnalul de ştiri În direct la ora şase („Ştiri locale! De ultimă oră! Despre Oraşul vostru şi despre Statul Nostru, al Tuturor!"), dar acum apăruseră noi informaţii.
    Ştiri şi mai rele.
    Totuşi, nu erau deocamdată decât zvonuri, iar Roberta se ruga să se dovedească într-un final nefondate, însă erau îndeajuns de înfiorătoare s-o ţină în faţa televizorului deja de două ore, bând prea multă cafea şi devenind din ce în ce mai agitată.
    Cele mai înfiorătoare zvonuri roiau în jurul declaraţiilor potrivit cărora se prăbuşise ceva în pădure, nu departe de locul unde bărbaţii spuseseră că văzuseră aeronava în formă de trabuc plutind deasupra liniilor de înaltă tensiune. Aproape la fel de neliniştitoare erau şi zvonurile cum că o mare porţiune din ţinutul Aroostook, aproape trei sute de kilometri pătraţi aflaţi în proprietatea companiilor de hârtie sau a guvernului, fusese introdusă în carantină.
    Un bărbat înalt, palid şi cu ochii adânciţi în orbite le vorbea reporterilor de la Baza Aeriană Naţională din Bangor (stătea în faţa unui însemn care proclama: CĂMINUL MANIACILOR) şi spunea că nici unul dintre zvonuri nu era adevărat, dar că „o serie de declaraţii contradictorii" erau verificate chiar acum. Pe banderola din josul ecranului scria simplu ABRAHAM KURTZ. Roberta nu-şi dădea seama ce grad avea şi nici dacă făcea măcar parte din forţele armate. Era îmbrăcat într-un halat verde simplu cu nimic ataşat de el, în afară de un fermoar. Dacă-i era frig - aşa ţi-ai fi zis, văzându-l îmbrăcat doar în halat - nu lăsa să se vadă asta. Nu se citea nimic în ochii lui, care erau foarte mari şi mărginiţi în partea de sus de două sprâncene albe, ochi care nu-i plăcură prea mult Robertei. Ei i se păreau a fi ochii unui mincinos.
    - Puteţi cel puţin confirma că aeronava doborâtă nu e nici străină şi nici de origine... extraterestră? întrebă un reporter. Avea o voce tânără.
    - ET telefonează acasă, spuse Kurtz şi râse.
    Se auziră râsete şi din partea majorităţii celorlalţi reporteri şi nimeni, cu excepţia Robertei, care se uită la interviu de aici, din apartamentul ei din West Derry Acres, nu-şi dădu seama că acela nu fusese deloc un răspuns.
     - Puteţi confirma că regiunea Jefferson nu se află în carantină? întrebă alt reporter.
     - În acest moment, nu pot nici confirma, nici nega acest lucru, spuse Kurtz. Privim destul de serios această problemă. Banii dumneavoastră guvernamentali lucrează din greu astăzi, doamnelor şi domnilor.
    Porni apoi către un elicopter cu elicele învârtindu-se alene şi cu GNA scris pe o parte, în litere mari şi albe.
    Interviul fusese filmat la ora 9:45 dimineaţa, potrivit spuselor prezentatorului de la ştiri. Următoarea secvenţă - filmată tremurat cu o cameră mică - fusese luată dintr-o aeronavă Cessna închiriată de Canalul de Ştiri 9 ca să survoleze regiunea Jefferson. Era evident că fuseseră curenţi puternici de aer şi că ningea din greu, dar nu îndeajuns să obtureze cele două elicoptere care apăruseră şi flancaseră aeronava din ambele părţi ca două libelule maro imense. Se desfăşurase o transmisiune radio, atât de bruiată încât Roberta trebui să citească transcrierea ei apărută în litere galbene în partea de jos a ecranului de televizor:
    „Această zonă este interzisă. Vi se ordonă să vă întoarceţi la punctul originar de decolare. Repet, această zonă este interzisă, întoarceţi-vă."
    Interzis însemna oare acelaşi lucru cu carantină? Roberta Cavell credea că probabil aşa era şi credea, de asemenea, că oameni cum era acel Kurtz pot fi ambigui atunci când e nevoie. Inscripţia de pe elicopterele de pe flancuri era perfect vizibilă: GNA. Unul dintre ele ar fi putut să-l aducă în nordul statului chiar pe Abraham Kurtz.
    Pilotul aeronavei Cessna:
    „Sub conducerea cui se desfăşoară această operaţiune? "
    Radio:
    „Întoarce-te, Cessna, sau vei fi forţată să te întorci."
    Cessna se întorsese. Rămăsese oricum fără combustibil, anunţă prezentatorul de la ştiri, ca şi când asta ar fi explicat totul.
    De atunci, repetaseră mereu acelaşi lucru şi numiseră asta ţinere la curent.
    Corespondenţii canalelor mai mari de televiziune se presupunea că se aflau deja pe drum.
    Roberta se ridică să închidă televizorul - începuse să-o agite să se uite la el - când ţipă Duddits. Inima i se opri în piept, apoi porni la galop cu normă dublă, ca un cal de curse. Se roti pe loc, lovind măsuţa de lângă canapeaua La-Z-Boy, care fusese a lui Alfie şi care era acum a ei, răsturnându-şi ceaşca de cafea. Lichidul înmuie Ghidul TV, înecând distribuţia serialului Clanul Soprano într-o baltă maronie.
    Strigătul fu urmat de un plâns cu suspine ascuţite şi isterice, suspinele unui copil.
    Dar chiar asta era chestia cu Duddits - acum avea peste treizeci de ani, dar avea să moară un copil... şi cu mult înainte să împlinească patruzeci de ani.
    Preţ de o clipă, tot ce putu face fu să stea locului. Într-un sfârşit, se puse în mişcare, dorindu-şi ca Alfie să fie alături de ea... sau, şi mai bine, ca unul dintre băieţi să fie alături de ea. Nu că ar mai fi fost vreunul dintre ei încă băiat, desigur; numai Duddits mai era băiat; sindromul Down îl transformase în Peter Pan şi curând avea să moară în Ţara Viselor.
    - Vin, Duddits! strigă ea, şi chiar asta făcea, dar se simţea bătrână cum se grăbea acum în josul holului către dormitorul din spate, cu inima lovindu-i spart coastele, cu artrita ciupind-o de şolduri. Pentru ea nu avea să existe nici o Ţară a Viselor.
    - Vine, mama vine!
     Plângea şi iar plângea, ca şi când i s-ar fi frânt inima. Strigase prima dată când îşi dăduse seama că-i sângerează gingiile după ce-şi spăla dinţii, dar niciodată nu ţipase şi trecuseră ani întregi de când nu mai plânsese ca acum, genul de hohote sălbatice care-ţi pătrundeau în cap şi-ţi muşcau din creier. Ţipa şi respira, ţipa şi respira, ţipa şi respira.
     - Duddits, ce s-a întâmplat?
    Roberta se năpusti în camera lui şi se uită la el cu ochii larg deschişi, atât de convinsă că îi pornise o hemoragie, încât prima dată chiar văzu sânge. Dar nu era decât Duddits acolo, legănându-se înainte şi înapoi în patul lui de spital cu apărătoare, cu obrajii uzi de lacrimi. Ochii lui erau la fel de verzi şi de sclipitori, dar celelalte culori pieriseră. Îi pierise şi părul, frumosul lui păr blond care-i amintise ei de tânărul Art Garfunkel.
    Lumina palidă de iarnă intrând pe fereastră se reflecta pe craniul lui, se reflecta în sticluţele aranjate după dimensiuni pe noptieră (pastile pentru infecţii, pastile pentru durere, dar niciun fel de pilule care să oprească ceea ce i se întâmpla sau chiar şi numai să-i încetinească procesul), se reflecta pe stâlpul pentru perfuzii din faţa mesei.
    Nu era însă nimic în neregulă, din câte îşi dădea ea seama. Nimic care să fie sursa expresiei aproape groteşti de durere de pe chipul lui.
    Se aşeză lângă el, prinse cu mâinile de capul agitat din care lacrimile curgeau şi-l duse la sânul ei. Chiar şi acum, când se agita, avea pielea rece; sângele lui obosit, muribund nu-i putea aduce căldura în obraji. Îşi amintea că citise Dracula cu mult timp în urmă, în anii de liceu, îşi amintea teroarea plăcută care devenea mai puţină plăcută o dată ce se afla în pat, cu luminile stinse, întreaga ei cameră umplută de umbre. Îşi amintea că se bucurase că nu există vampiri - doar că acum nu mai era atât de convinsă. Exista cel puţin un vampir, şi era cu mult mai înspăimântător ca orice conte transilvan; numele lui nu era Dracula, ci leucemia, şi nu exista nici un fel de ţăruş pe care să i-l înfigi în inimă.
    - Duddits, Duddie, iubire, ce s-a întâmplat?
    Iar el îşi strigă durerea cum stătea aşa, strâns la pieptul ei, făcând-o să uite complet ceea ce s-ar putea sau nu să se fi întâmplat în regiunea Jefferson, îngheţându-i scalpul de craniu şi trimiţându-i fiori pe sub piele, oripilând-o.
     - Iiivăă mo! Iiivăă mo! O, ami, Iiivăă mo!
    Nu fu nevoie să-l roage să repete sau să pronunţe mai clar; îl ascultase întreaga viaţă şi înţelese foarte bine:
    Beaver e mort! Beaver e mort! O, mami, Beaver e mort!

                                                      CAPITOLUL NOUĂ
                                                        PETE ȘI BECKY
                                                                    1.

                                Pete rămase întins, ţipând în făgaşul astupat de zăpadă unde aterizase până ce nu mai putu ţipa şi atunci rămase doar întins pentru o vreme, încercând să se obişnuiască cu durerea, să ajungă la un compromis cu ea. Aceasta era însă durere fără compromisuri, agonie gen Blitzkrieg. Habar nu avusese că lumea adăpostea o asemenea durere - dacă ar fi intuit asta, sigur că ar fi rămas alături de femeie.
    Alături de Marcy, deşi nu aşa o chema. Aproape că ştia numele ei, dar ce mai conta acum? El se afla în belele, nu ea, el cu durerea urcând din spre genunchi în spasme răscoapte, calzi şi teribile. Rămase întins în drum cu punga de plastic lângă el. MULŢUMIM CĂ NE-AŢI ALES PE NOI! scria.
    Pete se întinse după ea, dorind să afle dacă mai rămăsese o sticlă sau două nesparte înăuntru, şi, când îşi mişcă piciorul, un fulger agonic îşi luă zborul dinspre genunchi. Le făcu pe celelalte să pară ciupituri.
    Pete ţipă din nou şi leşină.

                                                                    2.

                                      Când își reveni, nu ştiu să estimeze cât timp fusese inconştient - intensitatea luminii sugera că nu trecuse mult, dar picioarele îi amorţiseră şi nici mâinile nu mai aveau mult să ajungă acolo, în ciuda mănuşilor.
    Pete stătea întins aproape pe-o rână, punga cu bere se afla lângă el într-o băltoacă mocirloasă de culoarea chihlimbarului. Durerea din genunchi se retrăsese puţin - probabil că şi aceasta amorţea - şi descoperi că poate gândi din nou. Asta era bine, fiindcă intrase într-o hazna a dracu' de urât mirositoare. Trebuia să se întoarcă la adăpost şi la foc, şi trebuia să se descurce singur.
    Dacă rămânea acolo şi-l aştepta pe Henry şi snowmobile-ul, avea şanse mari să se transforme într-o îngheţată Petesicle pe băţ până la venirea lui - o îngheţată Pete cu o pungă plină cu sticle de bere sparte lângă el, mulţumim că ne-ai ales pe noi, alcoolic împuţit, mulţumim mult.
    Şi mai trebuia să se gândească şi la femeie. Şi ea ar putea muri, şi asta numai pentru că Pete Moore avusese nevoie urgentă de malţul lui.
    Se uită la pungă cu dispreţ. Nu o putea arunca în pădure; nu putea risca să-şi trezească la viaţă genunchiul. Aşa că o acoperi cu zăpadă, ca un câine care-şi acoperă excrementul, apoi începu să se târască.
    Se părea că genunchiul nu era, totuşi, amorţit. Pete se târî pe coate şi împinse cu piciorul sănătos, cu dinţii încleştaţi, părul atârnându-i în ochi. Nu se mai vedeau animale acum; fuga lor se oprise şi numai el rămăsese în cursă - se auzea doar sunetul luctuos al respiraţiei sale şi gemetele înăbuşite de durere de fiecare dată când îşi lovea genunchiul. Simţea transpiraţia curgându-i pe braţe şi pe spate, dar picioarele îi erau încă amorţite, la fel şi mâinile.
    Poate că s-ar fi dat bătut, dar, pe la jumătatea porţiunii de drum drept de după deal, observă focul pe care-l făcuse împreună cu Henry. Se micşorase considerabil, dar încă era acolo. Pete începu să se târască spre el şi, de fiecare dată când îşi lovea genunchiul şi fulgerele agonice iradiau, încerca să le proiecteze în strălucirea portocalie a focului. Voia să ajungă acolo. Îl durea îngrozitor orice mişcare, dar oh, cât de mult îşi dorea să ajungă la foc. Nu voia să moară îngheţat sub zăpadă.
    - O să reuşesc, Becky, murmură el. O să reuşesc, Becky.
    Îi pronunţă numele de vreo şase ori până să se audă rostindu-l.
    Apropiindu-se de foc, se opri să se uite la ceas şi se încruntă. Spunea că era unsprezece şi patruzeci de minute, sau pe-acolo, iar asta era o nebunie - îşi amintea că-l verificase înainte să plece înapoi spre Scout şi atunci spusese că era doisprezece şi douăzeci de minute. O privire mai prelungă asupra ceasului dădu în vileag sursa confuziei. Acele lui mergeau în spate, minutarul învârtindu-se înapoi în salturi neregulate, spasmodice. Privi aceasta fără prea mare surprindere.
    Capacitatea lui de-a recunoaşte drept ciudăţenie un lucru atât de vădit ciudat ca acesta îl părăsise. Nici măcar piciorul nu mai era principala sa grijă. Îi era foarte frig, şi corpul îi era străbătut de un tremur puternic cum îşi croia aşa drumul, cu coatele, şi cum împingea cu piciorul sănătos, care-i obosea repede, parcurgând ultimii treizeci şi cinci de metri spre focul muribund.
    Femeia nu se mai afla pe prelată. Stătea acum în spatele focului, ca şi când s-ar fi târât spre lemnele rămase şi s-ar fi prăbuşit.
    - Bună, iubire, am ajuns acasă, gâfâi el. Am avut un pic de furcă cu genunchiul, dar acum m-am întors. Oricum, Becky, tu eşti de vină pentru genunchi, aşa că nu te plânge, bine? Becky, ăsta-i numele tău?
    Poate, dar femeia nu răspunse nimic. Rămase acolo întinsă, holbându-se la el.
    Încă nu-i putea vedea decât un singur ochi, deşi nu era sigur dacă era acelaşi sau celălalt. Acum nu mai părea la fel de înfiorător, dar poate asta era pentru că acum el avea alte lucruri de care să-şi facă griji. Cum ar fi focul. Se stingea, dar exista un strat bun de cărbuni. Pete credea că ajunsese la timp. Trebuia să pună nişte lemne peste dulceaţa asta, s-o încingă bine, şi-apoi să se întindă alături de puicuţa lui Becky (dar undeva unde vântul să sufle curat, te rog, Doamne - pocnitoarele alea puţeau rău).
    Să-l aştepte pe Henry să apară. N-ar fi fost prima dată când îi scotea Henry boaşele din foc.
    Pete se târî spre femeie şi spre stiva mică de lemne din spatele ei şi, pe măsură ce se apropia - destul de mult să simtă iarăşi mirosul acela chimic, eteric - înţelese de ce nu-l mai deranja privirea ei fixă. Acea privire înfiorătoare de şacal dispăruse din ochiul ei. Dispăruse totul din ochiul ei. Se târâse până la jumătatea drumului dincolo de foc şi murise. Crusta de zăpadă din jurul taliei şi şoldurilor ei se înroşise.
    Pete se opri o clipă sprijinit în braţele care-l dureau şi o scrută cu privirea, dar interesul suscitat de ea, fie ea vie sau moartă, nu fu mai lung ca interesul trecător pe care-l simţise când îi întorsese spatele şi plecase după bere. Nu voia decât să pună nişte lemne pe foc şi să se încălzească.
    Va analiza situaţia femeii mai târziu. Luna viitoare, probabil, când va şedea în propria lui sufragerie cu genunchiul prins în ghips şi când va ţine o ceaşcă cu cafea fierbinte în mână.
    Ajunse într-un sfârşit la lemne. Mai rămăseseră doar patru bucăţi, dar erau nişte bucăţi mari.
    Henry s-ar putea să se întoarcă până ce vor arde complet, iar atunci Henry va culege mai multe înainte să caute mai departe ajutor. Bunul şi bătrânul Henry. Încă purta ochelari de tocilar cu rame de corn, chiar şi în vremurile acestea în care existau lentile de contact şi operaţii cu laser, însă pe el te puteai bizui.
    Gândul lui Pete încercă să se întoarcă la Scout, cum se târâse în maşină şi simţise mirosul parfumului pe care Henry, de fapt, nu-l folosise, dar nu-i dădu voie.
    Haide să nu mergem până acolo, cum spuneau copiii. Ca şi când amintirea ar fi o destinaţie. Gata cu parfumul-fantomă, gata cu amintirile despre Duddits. Gata cu nu joci, gata cu nu câştigi. Se săturase deja de acest meniu.
    Aruncă lemnele în foc creangă cu creangă, proiectându-le razant, crispându-se la durerea din genunchi, dar plăcându-i cum se ridicau scânteile într-un nor, învârtoşindu-se înainte să se stingă sub acoperişul din tablă galvanizată prăbuşit al adăpostului, asemenea unor licurici înnebuniţi.
    Henry se va întoarce curând. De acest lucru se agăţa. Trebuia doar să se uite la focul arzând furios şi să ţină bine de acest gând.
    Nu, nu va veni. Fiindcă lucrurile s-au împuţit la Bivuac. Ceva legat de...
    - Rick, spuse el, privind flăcările gustând lemnul proaspăt; în curând se vor hrăni cu el şi se va înălţa.
    Îşi dădu jos mănuşile folosindu-se de dinţi şi-şi ţinu mâinile deasupra căldurii focului. Tăietura din podul palmei drepte, acolo unde-l rănise sticla aceea spartă, era lungă şi adâncă. Avea să-i lase o cicatrice. Şi ce dacă? Ce mai conta o cicatrice sau două între prieteni? Iar ei erau prieteni, nu-i aşa? Sigur. Bătrâna Gaşcă din strada Kansas, Piraţii Purpurii cu săbii din plastic şi pistoale-laser gen Star Wars alimentate de la baterii. Făcuseră odată ceva eroic - o făcuseră de două ori, dacă puneai la socoteală şi fetiţa Rinkenhauer. Atunci le apăruseră până şi fotografiile în ziar, şi ce dacă rămăsese cu câteva cicatrice? Şi ce dacă odată poate - numai poate - aproape omorâseră un băiat? Fiindcă, dacă trăise vreodată un tip care merita să moară...
    Dar nu avea să meargă nici într-acolo. În niciun caz, iubito.
    Vedea, totuşi, linia. Că-i plăcea sau nu, vedea linia, o vedea mai limpede decât o văzuse ani la rând. Îl vedea în special pe Beaver... şi-l şi auzea. Chiar în miezul minţii sale.
    - Jonesy? Eşti acolo, omule?
    - Nu te ridica, Beav, spuse Pete, privind flăcările pâlpâind şi înălţându-se. Focul era fierbinte acum, îl lovea peste faţă cu căldura lui, îl adormea. Stai exact unde eşti. Stai... ştii tu, stai doar cuminte pe curul tău.
    Ce însemnau de fapt toate acestea? Ce-i toată jobba-nobba asta? cum spusese chiar Beav uneori când erau copii, o frază fără absolut nici un înţeles, dar care-i dădea totuşi pe spate. Pete simţi că ar putea afla răspunsul dacă ar dori; linia era atât de strălucitoare...
   Văzu pentru scurtă vreme dale albastre, o perdea de duş translucidă, o căciulă portocaliu-aprins - căciula lui Rick, căciula lui McCarthy, căciula bunului domn Iată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat - şi simţi că poate afla tot restul dacă voia. Nu ştia dacă acesta era viitorul, trecutul sau dacă era ceea ce se petrecea chiar în acel moment, dar putea afla totul dacă dorea, dacă ar fi...
    - Nu vreau, spuse, şi dădu toată tărăşenia la o parte.
..........................................................................