Capcană pentru vise, Stephen King

........................................................................................
                                       6-13

                      În ultimele aproximativ cinci luni de zile, cele în care gândurile sinucigaşe îl vizitau din ce în ce mai frecvent şi rămâneau pentru perioade din ce în ce mai lungi de timp, sporovăind în
păsăreasca lor, curiozitatea îl părăsise aproape complet pe Henry.
    Acum îl străbătea frivolic, ca şi când s-ar fi trezit înfometată. El însă nu avea cu ce s-o hrănească. Vrusese cumva Jonesy să izoleze uşa cu banda? Da? La ce folos? Cu siguranţă că ştia şi el şi Beav că nu avea să funcţioneze împotriva fungilor, care nu trebuiau decât să-şi strecoare degetele pe sub uşă.
    Henry se uită înăuntrul băii şi scoase un horcăit profund de uimire. Indiferent ce nebunie respingătoare se petrecuse, începuse şi se încheiase acolo înăuntru - nu se îndoia de lucrul acesta.
    Încăperea era o peşteră roşietică, dalele albastre erau aproape în întregime acoperite de aluviunile de materie igrasioasă. Urcase pe piciorul chiuvetei şi pe vasul de toaletă. Capacul toaletei era ridicat şi proptit de rezervorul spart de apă, şi, deşi nu era sigur - era prea multă excrescenţă ca să fie sigur - credea că şi colacul fusese rupt şi vârât înăuntru în bideu. Perdeaua de la duş era acum de un roşu-auriu compact, nicidecum de albastrul ei translucid obişnuit; mare parte din ea fusese ruptă din inele (şi acolo crescuseră mărgele vegetale roşietice-aurii) şi stătea aruncată în cadă.
    Ieşind de dincolo de marginea căzii, şi ea acoperită de fungi, se vedea un picior încălţat într-un bocanc. Bocancul era un Doc Marten, Henry era sigur de asta. Se părea că-l găsise în sfârşit pe Beaver. Dintr-o dată îl năpădiră amintiri din ziua în care-l salvaseră pe Duddits, amintiri atât de vii şi clare încât ar fi putut avea loc chiar ieri.
    Beaver îmbrăcat în geaca lui veche şi ciudată de piele, Beaver luând de pe jos sufertaşul lui Duddits şi spunând:
    - Îţi place serialul ăsta de desene animate? Dar nu-şi schimbă niciodată hainele!
    Apoi spunând...
    - Trage-mi-o, Freddy, spuse Henry către baia năpădită de fungi.
    Asta a spus, asta spunea întotdeauna.
    Lacrimile-i curgeau din ochi şi i se prelingeau în jos pe obraji. Dacă fungii îşi doreau umezeală - şi judecând după jungla ce creştea din rezervorul de la toaletă, umezeala le plăcea foarte mult - puteau ateriza pe el să dea o petrecere.
    Lui Henry nu-i păsa prea mult. Avea puşca lui Jonesy. Puteau să se înfrupte din el fungii, dar el se va asigura că nu va mai fi prin preajmă când vor ajunge la desert.
    Asta dacă avea să fie nevoie.
    Şi probabil că avea să fie.

                                                5.

                     Era sigur că văzuse un maldăr de cârpe în şopron. Henry se întrebă dacă se meargă să le aducă. Ar fi putut să le aştearnă pe pardoseala băii, ar fi putut călca pe ele şi ar fi putut arunca o privire mai atentă în cadă. Dar la ce folos?
    Ştia că Beaver era cel de acolo şi nu simţea niciun pic dorinţa să-şi revadă vechiul prieten, autor al unor expresii inteligente precum pupă-mă-n cur, fiind năpădit de fungi roşii, aşa cum fusese năpădit cadavrul din acea fotografie de demult de o colonie de ciuperci otrăvitoare.
    Dacă i-ar fi oferit răspunsuri la întrebările lui referitoare la ce se întâmplase acolo, atunci, da, poate. Dar lui Henry nu i se părea foarte probabil acest lucru.
    Ce-şi dorea cel mai mult era să iasă de acolo. Fungii erau înfiorători, însă nu asta era tot. Mai era şi senzaţia chiar mai înfiorătoare că nu era singur.
    Henry se dădu în spate de lângă uşa de la baie. Pe masa din sufragerie se afla o carte în ediţie de buzunar; pe coperta ei se vedeau dansând câţiva diavoli cu coada bifurcată. Una din cărţile lui Jonesy, fără-ndoială, şi deja creştea şi pe ea o colonie de jeg roşu-auriu.
    Deveni conştient de un sunet nechezat venind dinspre vest, un sunet care se transformă curând într-un tunet puternic. Elicoptere; de data aceasta, nu doar unul singur. Multe. De felul celor mari. După sunet, părea că zboară la joasă altitudine, iar Henry îşi feri capul fără să-şi dea seama.
    Imagini din zeci de filme despre războiul din Vietnam îi umplură mintea şi, pe moment, fu sigur că elicopterele vor deschide focul, ciuruind cabana. Sau poate că o vor arunca în aer cu napalm.
    Aparatele trecură în zbor fără să facă nici una, nici alta, dar mai lipsi puţin să zguduie ceştile şi farfuriile de pe rafturile din bucătărie. Henry se îndreptă de spate pe măsură ce sunetul se îndepărta, transformându-se pentru început într-un huruit, apoi într-un zbârnâit inofensiv. Poate că se duceau să ia şi ele parte la măcelărirea animalelor la capătul dinspre est al regiunii Jefferson. Aşa să facă. El, unul, avea de gând să iasă dracului de-acolo şi să...
    Ce? Ce să facă mai departe?
    În vreme ce frământa această întrebare în minte, se auzi ceva dinspre unul din dormitoarele de la parter. Un foşnet. Urmă un moment de linişte, un moment îndeajuns de lung pentru ca Henry să se convingă că-i juca iarăşi feste imaginaţia încinsă. Apoi se auzi o serie de ciocănituri şi de ciripituri, asemănătoare cu sunetele unei jucării mecanice - o maimuţă de tinichea sau un papagal, poate - pe punctul de-a claca.
    Întreg corpul i se acoperi cu piele de găină. Saliva i se uscă în gură. Părul de pe ceafă începu să i se ridice în mănunchiuri.
    Cară-te de aici, fugi!
    Înainte să apuce să asculte această voce şi să-i dea voie să se înstăpânească pe conştiinţa lui, străbătu sufrageria spre uşa dormitorului cu paşi largi, dând jos de pe umăr în acest timp Garand-ul. Adrenalina i se vărsă în sânge şi lumea i se înfăţişă mai luminoasă.
    Percepţia selectivă, acel dar nemărturisit al celor aflaţi în siguranţă şi confort, se nărui şi Henry văzu până-n cel mai mic detaliu: dâra de sânge ducând de la dormitor la baie, un pantof de casă abandonat, mucegaiul acela roşu crescând pe perete sub forma unei palme. După aceea, călcă dincolo de uşă.
    Se afla pe pat, indiferent ce era acel lucru; lui Henry i se păru a fi un fel de nevăstuică sau de marmotă cu picioarele amputate şi cu o coadă lungă şi însângerată atârnând în urma ei aidoma unui sac placental. Numai că niciun animal pe care-l văzuse vreodată - poate doar cu excepţia ţiparului de Moray pe care-l văzuse la Acvariul Marin de la Boston - nu avea asemenea ochi mari, disproporţionaţi şi negri.
    Mai era o asemănare cu ţiparul de Moray: când deschise linia rudimentară ce-i servea drept gură, vietatea scoase la iveală un cuib de colţi înghesuiţi, la fel de lungi şi de subţiri ca acele cu gămălie.
    În spatele vietăţii, pulsând pe cearşaful înmuiat în sânge, se aflau peste o sută de ouă portocalii cu maro. Aveau dimensiunea unor bile mari de marmură şi erau acoperite cu bale mucilaginoase de culoare închisă. În interiorul fiecăruia, Henry văzu mişcându-se câte o umbră de mărimea unui fir de păr.
    Vietatea-nevăstuică se ridică asemenea unui şarpe ridicându-se din coşul unui îmblânzitor de şerpi şi ciripi către el. Se încovoia pe pat - pe patul lui Jonesy - dar părea că nu se poate mişca prea mult. Ochii ei negri, lucioşi sclipiră. Coada ei (doar că Henry era de părere că s-ar putea să fie de fapt un tentacul ucigaş) biciui încoace şi-n colo, apoi vietatea se aşeză peste cât mai multe ouă putu, ca şi când şi le-ar fi protejat.
    Henry îşi dădu seama că repeta acelaşi cuvânt, nu, îl repeta întruna într-un mormăit monoton, asemenea unui nevrotic fără scăpare, care fusese umplut cu calmante Thorazine. Îşi sprijini arma în umăr, ochi şi urmări prin cătare capul respingător în formă de ic al vietăţii, în vreme ce acesta se smucea şi se ferea.
    Ştie ce ţin în mână, ştie cel puţin atâta lucru, gândi Henry cu sânge rece, apoi apăsă pe trăgaci.
    Trăsese de aproape şi vietatea nici nu încercă prea tare să scape; fie o epuizase depunerea ouălor, fie nu se simţea foarte bine în frig - cu uşa principală deschisă, în Bivuac se făcuse, într-adevăr, destul de frig. Focul de armă răsună puternic în încăperea îngustă, iar capul ridicat în aer al vietăţii se dezintegră într-un lichid ce stropi peretele din spate în fâşii şi cheaguri.
    Sângele ei avea aceeaşi culoare roşie-aurie ca şi fungii. Trupul decapitat căzu din pat pe un morman de haine străine lui Henry: o haină maro, o vestă portocalie de semnalizare, o pereche de blugi cu manşete (niciunul dintre ei nu purtase vreodată blugi cu manşete; în şcoala generală, cei care purtau aşa ceva erau etichetaţi drept labagii).
    Mai multe ouă căzură din pat o dată cu cadavrul vietăţii. Cele mai multe aterizară fie pe mormanul de haine, fie pe maldărul de cărţi al lui Jonesy, şi rămaseră intacte, altele însă căzură pe podea şi se sparseră. O materie ceţoasă asemenea albuşului se scurse din ele, cam câte o lingură din fiecare ou. În acest lichid se aflau firele acelea de păr, zvârcolindu-se, şi torsionându-se, şi părând că se uită fix la Henry cu nişte ochi negri de mărimea vârfului de ac.
    Simplul fapt că se uita la ele îl făcu pe Henry să-i vină să strige.
    Se întoarse şi ieşi împleticit din cameră pe nişte picioare la fel de pline de simţuri ca picioarele unei mese. Se simţea ca o marionetă manipulată de cineva cu intenţii bune, dar care tocmai a început să înveţe meseria. Nu avu nicio idee unde se ducea până ce nu ajunse în bucătărie şi se aplecă spre dulăpiorul de sub chiuvetă.
    - I am the eggman, I am the eggman, I am the walrus! Goo-goo-joob!
    Nu cântă aceste cuvinte: le declamă într-o voce triumfală pe care nu ştia că o deţinea în repertoriu. Era vocea unui cabotin din secolul nouăsprezece. Acest gând declanşa imaginea - Dumnezeu ştie de ce - lui Edwin Booth îmbrăcat în d'Artagnan, cu pene la căciulă şi tot tacâmul, citând din versurile lui John Lennon, iar Henry scoase două silabe umoristi ce puternice:
    - Ha! Ha!
    Înnebunesc, îşi spuse... dar nu făcea nimic.
    Îl prefera pe d'Artagnan recitând „I Am the Walrus" imaginii sângelui acelei vietăţi împrăştiat pe perete sau bocancului Doc Marten acoperit cu mucegai ieşind din cadă, sau, chiar mai rău, ouălor spărgându-se şi dând naştere unor fire de păr zvârcolitoare cu ochi. Atâţia ochi care-l priveau...
    Dădu la o parte detergentul pentru vase şi găleata pentru curăţat podelele, şi iat-o, cutia galbenă cu lichid combustibil Sparx pentru grătar. Păpuşarul ageamiu care-i preluase controlul îi întinse braţul cu mişcări sincopate, apoi îi forţă palma să se strângă pe cutia de Sparx. O luă cu el când traversă iarăşi sufrageria, în drum însă se opri să ia şi cutia cu chibrituri de pe poliţa şemineului.
    - I am he and you are me and we are all together! declamă şi păşi voios în dormitorul lui Jonesy, înainte ca persoana speriată din mintea lui să poată prelua frâiele, să-l întoarcă din drum şi să-l determine s-o ia la sănătoasa.
    Acea persoană îşi dorea să-l determine să fugă până ce avea să cadă lipsit de cunoştinţă la pământ. Sau până avea să moară de oboseală.
    Şi ouăle de pe pat începuseră să se crape. Două duzini sau poate mai multe de fire de păr din acelea se târau deja pe cearşaful îmbibat în sânge sau se zbăteau deja pe perna lui Jonesy. Unul dintre ele îşi ridică miezul de cap şi ciripi spre Henry, un sunet aproape prea subţire şi ascuţit ca să fie auzit.
    Totuşi, nepermiţându-şi vreo pauză, dacă avea să ia o pauză nu avea să se mai pună din nou în mişcare (în nici o altă direcţie decât către uşă, desigur), Henry făcu doi paşi spre capătul de la picioare al patului.
    Unul dintre firele de păr veni alunecând pe podea către el, mişcându-se cu ajutorul cozii asemenea unui spermatozoid văzut la microscop.
    Henry îl călcă, în acelaşi timp deschizând cu un deget capacul de plastic al cutiei.
    Îndreptă pulverizatorul spre pat şi strânse, îndoindu-şi încheietura mâini în stânga şi-n dreapta, asigurându-se că stropea destul lichid combustibil şi pe podea. Când lichidul atinse vietăţile subţiri ca părul, acestea scoaseră ţipete ascuţite şi scâncite, asemenea puilor de pisică nou-născuţi.
    - Îmblânzitorul de ouă... Îmblânzitorul de ouă... morsa!
    Călcă pe încă un fir de păr şi observă că un al treilea îi atârna pe un crac al blugilor, ţinându-se cu coada lui de bici şi încercând să-l muşte prin material cu dinţii lui încă moi.
    - Îmblânzitorul de ouă, murmură Henry şi-l dădu jos cu talpa bocancului din celălalt picior.
    Când încercă să se îndepărteze, îl călcă.
    Deveni pe dată conştient că era ud leoarcă de sudoare, că mustea din vârful capului până la degetele de la picioare; dacă avea să iasă în frigul de afară în starea de acum (şi va trebui să facă asta; nu putea rămâne în loc), probabil că se va îmbolnăvi de moarte.
    - Can 't stay here, can 't take no rest! strigă Henry pe noua sa voce triumfală.
    Deschise cutia cu chibrituri, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că scăpă jumătate din ea pe jos. Şi mai mulţi viermi filiformi se târau spre el. Poate că nu ştiau prea multe, dar ştiau cu siguranţă că el e duşmanul; asta ştiau.
    Henry prinse un chibrit între degete, îl ridică în aer, îşi propti degetul mare de vârful lui. Un truc pe care-l învăţase de la Pete în vremurile de demult. Prietenii te-nvaţă întotdeauna lucrurile cele mai folositoare, nu-i aşa? Cum să-i oferi vechiului tău prieten Beaver o înmormântare vikingă, de exemplu, şi cum să scapi în acelaşi timp şi de şerpişorii aceia gălăgioşi.
    - Îmblânzitorul de ouă!
    Scăpără vârful chibritului şi acesta se aprinse. Mirosul de sulf ars se asemăna cu mirosul care-l întâmpinase la intrarea în cabană, se asemăna cu mirosul băşinilor femeii aceleia corpolente.
    - Morsa!
    Azvârli chibritul la capătul dinspre picioare al patului, unde se afla o cuvertură îmboţită îmbibată acum cu lichid combustibil. Pentru o clipă, flacăra pâlpâi albastră în jurul beţişorului, iar Henry îşi spuse că se va stinge. Apoi se auzi un flum moale şi pe cuvertură răsări o modestă coroană de flăcări galbene.
    - Bi-bi-bine lucrat!
    Flăcările se târâră pe cearşaf în sus, înnegrind sângele îmbibat în el. Ajunse la amalgamul de ouă acoperite în vâscozităţi, le gustă şi i se părură bune. Se auzi o serie de pocnituri groase când ouăle începură să explodeze. Se auziră şi mai multe scâncete când viermii începură să ardă. Sfârâituri când lichidul începu să se scurgă din ouăle sparte.
    Henry ieşi cu spatele din cameră, împroşcând lichid combustibil în urma lui. Când ajunse în mijlocul covorului Navajo, cutia se goli. O aruncă, scăpără un alt chibrit şi-l azvârli.
    De data aceasta, flum!-ul se auzi imediat şi flăcările izbucniră portocalii.
    Căldura îl lovi în faţa strălucind de transpiraţie şi simţi o pornire subită - puternică şi, în acelaşi timp, jucăuşă - de-a-şi arunca măştile de zugrăvit de pe faţă şi de-a păşi hotărât în flăcări. Bun găsit, căldură; bun găsit, vară; bun găsit, întuneric, prieten vechi.
    Îl opri un lucru la fel de simplu cum era şi de puternic. Dacă avea să tragă acum cuiul de la grenadă, suferinţa cauzată de trezirea neplăcută la viaţă a tuturor emoţiilor sale latente n-ar mai fi avut o noimă. Nu va şti niciodată ce se întâmplase aici, dar ar putea cel puţin căpăta nişte răspunsuri de la cei care pilotau elicopterele şi trăgeau în animale. Asta doar dacă nu-l vor împuşca şi pe el, desigur.
    În faţa uşii, Henry fu năpădit de o amintire atât de vie, încât inima începu să-iplângă în piept: Beaver îngenunchind în faţa lui Duddits, care încearcă să-şi încalţe pantofii sport de-a-ndoaselea.
    - Lasă-mă să te-ajut cu ăla, omule, spune Beaver, iar Duddits, uitându-se la el cu o perplexitate cu ochii larg deschişi pe care nu puteai decât s-o îndrăgeşti, îi răspunde:
     - A 'uţ e?
    Henry începu din nou să plângă.
    - Adio, Beav, spuse. Te iubesc, omule - ţi-o zic din toată inima.
    După aceea păşi afară, în frig.

                                                                 6.

                                     Merse până în spatele Bivuacului, acolo unde se găsea stiva de lemne. Lângă ea se afla o altă prelată, mai veche, de un negru-spălăcit. Era înghețată de pământ și Henry trebui să tragă tare cu ambele mâini ca s-o desprindă. Sub ea se aflau în dezordine nişte tălpici pentru zăpadă, patine şi schiuri. Se mai afla şi un burghiu de zăpadă antidiluvian.
    Uitându-se la acest morman repugnant de echipament pentru iarnă, demult intrat în hibernare, Henry îşi dădu pe dată seama cât era de obosit... numai că obosit era un cuvânt mult prea blând. Tocmai făcuse cincisprezece kilometri pe jos, în mare parte în pas alert. Mai fusese implicat şi într-un accident de maşină şi mai descoperise cadavrul unui prieten din copilărie.
    Credea că şi ceilalţi doi prieteni din copilărie erau la fel de pierduţi pentru el.
    Dacă n-aş fi avut tendinţe sinucigaşe încă de la început, acum aş fi nebun de legat, gândi el, apoi râse. Îi făcea bine să râdă, dar nu-i reducea deloc din oboseală.
    Chiar şi aşa, trebuia să se care de aici. Trebuia să găsească persoanele investite cu autoritate şi să le spună ce se întâmplase aici. S-ar putea ca ei să ştie deja - judecând după gălăgia pe care o făceau, cu siguranţă ştiau ceva, chiar dacă modul lor de-a face faţă situaţiei îl neliniştea pe Henry - dar s-ar putea ca ei să nu ştie de existenţa nevăstuicilor. Şi de ouă. El, Henry Devlin, le va spune - cine să ştie mai bine ca el? La urma urmei, el era îmblânzitorul de ouă.
    Şireturile din piele netăbăcită ale tălpicilor pentru zăpadă fuseseră roase de atâţia şoareci, încât nu mai rămăseseră decât nişte rame goale. După o căutare laborioasă, totuşi, Henry găsi o pereche de schiuri fond butucănoase care arătau ca şi când ar fi fost la modă prin 1954 sau pe-acolo. Clamele erau ruginite, dar, când le apăsă cu ambele degete mari, reuşi să le mişte îndeajuns să-şi vâre bocancii şi să-i prindă bine.
    Din interiorul cabanei se auzeau pârâituri constante. Henry puse o mână pe peretele din lemn şi simţi căldura. Sub streaşină se afla un mănunchi de beţe de schi de diferite dimensiuni, cu mânerele îngropate într-un ghemotoc de pânză de păianjen murdară. Lui Henry nu-i venea să atingă pânza de păianjen - amintirea ouălor şi a zbaterilor puilor vietăţilor-nevăstuici era încă prea proaspătă - dar avea cel puţin mănuşile trase pe mâini.
    Mătură pânza de păianjen şi căută cu mişcări pripite printre beţele de schi. Vedea deja scântei dansând în fereastra de lângă capul său.
    Găsi o pereche de beţe doar cu puţin mai scurte decât îi trebuiau la statura lui înaltă şi schie neîndemânatic spre colţul clădirii. Se simţea, cu vechile schiuri în picioare şi cu puşca lui Jonesy atârnată de umăr, ca un soldat nazist dintr-un film de Alistair MacLean. Când se întoarse cu spatele, fereastra lângă care stătuse el se sparse cu un bubuit surprinzător de puternic - ca şi când ar fi aruncat cineva un bol mare de sticlă de la etajul al doilea al unei clădiri.
    Henry îşi strânse umerii şi simţi cioburile cum i se lovesc de haină. Câteva îi aterizară în păr. Îi trecu prin minte că, dacă i-ar mai fi luat alte douăzeci sau treizeci de secunde să caute printre schiuri şi beţe, explozia acelei ferestre i-ar fi curăţat mare parte din faţă.
    Se uită în sus către cer, îşi duse palmele de-o parte şi de cealaltă a obrajilor, asemenea lui Al Jolson, şi spuse:
    - Cineva acolo sus mă iubeşte! Uraa!
    Flăcările ieşeau acum pe fereastră, lingeau suprafaţa de sub streaşină, iar Henry auzea şi alte lucruri spărgându-se în cabană pe măsură ce coeficientul de încălzire se ridica. Cabana tatălui lui Lamar Clarendon, construită imediat după al doilea război mondial, ardea acum din temelii. Era cu siguranţă un vis.
    Henry schie în jurul casei, ţinându-se departe de ea, urmărind cum şiroaie de scântei se ridicau din horn şi se în vârtejeau către norii cu burţile coborâte. Încă se mai auzeau focuri de armă dinspre est. Cineva îi scosese din pepeni, cu siguranţă. Îi scosese din pepeni şi din încă ceva. Mai fusese şi explozia aceea din vest - ce Dumnezeu fusese şi aia?
    Nu avea cum şti. Dacă va ajunge întreg la alţi oameni, poate că-i vor spune ei.
    - Dacă nu hotărăsc să mă radă şi pe mine pur şi simplu, spuse el.
    Vocea îi ieşi ca un croncănit uscat; atunci îşi dădu seama că aproape murea de sete. Se aplecă cu grijă (nu mai stătuse pe schiuri, de orice fel, de zece ani sau chiar mai mult), luă câtă zăpadă putu în căuşul palmelor împreunate şi-şi umplu gura cu ea.
    Aşteptă să se topească şi să i se prelingă pe gât în jos. Senzaţia era divină. Henry Devlin, psihiatru şi autor ocazional al unui studiu despre Soluţia Hemingway, un bărbat care fusese cândva un băieţaş virgin şi care era acum un tip înalt cu alură de tocilar, ai cărui ochelari îi alunecau întotdeauna spre vârful nasului, al cărui păr încărunţea, ai cărui prieteni fie muriseră, fie dispăruseră, fie se schimbaseră, acest bărbat stătea în poarta deschisă a unui loc unde nu avea să se mai întoarcă vreodată, stătea pe schiuri şi mânca zăpadă cum ar mânca un copil îngheţată Sno-Cone la Circul Shrine, stătea acolo şi se uita cum ardea ultimul adăpost plăcut din viaţa sa.
    Flăcările străbătură prin şindrila de cedru. Zăpada moale se transforma în apă aburindă şi se scurgea prin jgheaburile ruginite. Braţe de foc apăreau şi dispăreau în cadrul uşii deschise, asemenea unor gazde entuziaste făcându-le semn nou-veniţilor să se grăbească, să se grăbească, la naiba, aduceţi-vă cururile înăuntru înainte să ardă din temelii întreaga cabană.
    Covoraşul de puf roşu-auriu care crescuse pe lespedea de granit se prăjise, îşi pierduse culoarea, căpătase o nuanţă cenuşie.
    - Bine, murmură Henry cu răsuflarea tăiată.
    Îşi încleşta ritmic pumnii pe mânerele betelor de schi fără să-şi dea seama.
    - Bine, asta-i bine.
    Rămase în acea postură pentru următoarele cincisprezece minute şi, când nu mai putu suporta spectacolul, se întoarse cu spatele la flăcări şi porni înapoi pe drumul pe care venise.

                                                             7.

                             Nu-l mai anima nicio grabă. Avea de făcut treizeci şi cinci de kilometri (35,7 ca să fiu exact, îşi spuse) şi, dacă nu avea să accelereze pasul, nu avea să ajungă până la capăt. Mergea tot pe urmele de zăpadă tasată ale snowmobile-ului şi se oprea să se odihnească mai des decât se oprise când venise din direcţia cealaltă.
    A, dar atunci eram mai tânăr, gândi cu doar o urmă de ironie.
    Se uită la ceas de două ori, uitând că în regiunea Jefferson era acum Absolut Nicio Oră Standard Estică. Singurul reper fiind covorul stabil de nori de deasupra capului său, tot ce ştia era că încă nu se înnoptase. Era după-amiază, sigur, dar dacă era devreme sau târziu, asta nu ştia.
    Într-o altă după-amiază, foamea i-ar fi servit drept reper, nu însă şi astăzi. Nu şi după ce văzuse vietatea din patul lui Jonesy, şi ouăle, şi firele de păr cu ochii lor negri ieşiţi în evidenţă. Nu şi după ce văzuse piciorul ieşind din cadă.
    I se părea că nu va mai putea mânca niciodată... şi, dacă va mânca totuşi, nu va putea niciodată mânca ceva având cea mai mică urmă de roşu. Cât despre ciuperci?
    Nu, mulţam.
    Schiatul, cel puţin pe astfel de schiuri fond butucănoase, se asemăna foarte mult cu mersul pe bicicletă, descoperi el: nu-l uitai niciodată. Căzu o singură dată, când urca primul deal, schiurile alunecându-i de sub picioare, dar el nu făcu decât să se aplece năucit în direcţia opusă şi, în afară de o sperietură bunicică, nu păţi nimic. Credea că nu mai fuseseră cernite schiurile de când cultivatorul de arahide era preşedinte, dar, dacă se păstra pe urmele tasate şi adânci ale snowmobile-ului, nu avea să păţească nimic.
    Se minună de desenul de urme lăsat de animale pe Deep Cut Road - nu mai văzuse niciodată atâtea la un loc. Câteva animale merseseră de-a lungul drumului, dar cele mai multe urme îl străbăteau dinspre vest spre est. Deep Cut-ul cotea puţin către nord-vest, iar nordul era limpede un punct cardinal pe care animalele din zonă voiau să-l evite.
    Am plecat în călătorie, îşi spuse. Poate că va scrie cineva, cândva, un poem epic despre asta: „Călătoria lui Henry".
    - Mda, spuse el. „Timpul încetini şi realitatea se-ndoi; îmblânzitorul de ouă merse făr' a se opri."
    Râse de aceste cuvinte şi, din cauza gâtului său uscat, râsul se transformă într-o tuse sacadată. Se opri pe marginea urmelor de snowmobile, mai luă în căuşul palmelor împreunate încă o dată zăpadă şi o înghiţi pe toată.
    - E gustoasă... şi-ţi face şi bine! proclamă el. Zăpada! Servită acum nu doar la micul dejun!
    Se uită spre cer şi asta-l costă. Pentru o clipă fu cuprins de ameţeli şi crezu că va cădea pe spate. Apoi, senzaţia de vertij se retrase. Norii de pe cer păreau mai întunecaţi. Venea ninsoarea? Venea noaptea? Veneau amândouă în acelaşi timp?
    Îl dureau genunchii şi gleznele din pricina mersului pe schiuri, iar braţele-l dureau chiar şi mai tare cum mânuise beţele. Pernele cu muşchi de pe piept dureau însă cel mai tare.
    Acceptase deja ca sigur gândul că nu va ajunge la magazinul lui Gosselin până la lăsarea întunericului; acum, stând pe marginea drumului şi mâncând şi mai multă zăpadă, îi trecu prin minte că s-ar putea să nu mai ajungă deloc acolo.
    Îşi desfăcu bandana făcută din tricoul Red Sox pe care o legase în jurul piciorului şi spaima îl asaltă când observă o dâră stacojie strălucitoare pe pantaloni. Inima îi bătu atât de tare, încât îi apărură puncte albe în faţa ochilor, puncte adunate în stoluri, puncte pulsatile. Îşi întinse degetele tremurânde către pata roşie.
    Ce crezi că poţi face? îşi spuse în batjocură. Crezi c-o poţi lua de acolo ca şi când ar fi o bucată de aţă sau o scamă?
    Ceea ce şi făcu, fiindcă era o bucată de aţă: una roşie, de la logo-ul cusut pe tricou. O aruncă şi o privi cum pluteşte până ce se aşeză pe zăpadă. Apoi strânse din nou tricoul peste ruptura din pantaloni.
    Pentru o persoană care, cu doar patru ore în urmă, trecea în revistă toate modalităţile de-a-şi pune capăt zilelor - ştreangul şi laţul, cada şi punga de plastic, balustrada unui pod şi mereu-populara Soluţie Hemingway, cunoscută în unele secţii de poliţie drept Ultimul Salut al Poliţistului - se speriase destul de tare pentru o clipă sau două.
     Fiindcă nu vreau să mor în felul ăla, îşi spuse. Nu vreau să fiu mâncat de viu de...
    - De ciupercile otrăvitoare de pe Planeta X, spuse.
    Îmblânzitorul de ouă se puse în mişcare din nou.

                                                           8.

                           Lumea înconjurătoare se împuţină, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când ne apropiem de istovire şi nu ne-am terminat munca, sau când suntem aproape gata cu ea.
    Viaţa lui Henry se redusese la patru mişcări simple şi repetitive: sus-josul braţelor împingându-se în beţe şi împingerea schiurilor prin zăpadă. Durerile şi suferinţele lui dispăruseră, cel puţin pentru moment, atunci când el intră într-o cu totul altă zonă.
    Îşi mai amintea să fi păţit ceva pe departe asemănător cu asta o singură altă dată, în anii de liceu, când juca pe postul de mijlocaş-atacant în echipa de baschet Tigers din Derry. În timpul unui meci crucial din semifinale, trei dintre jucătorii lor cei mai buni fuseseră scoşi din joc din cine ştie ce motive, la nici trei minute după începerea celui de-al treilea sfert de joc. Antrenorul îl lăsase pe Henry să joace până la sfârşitul partidei - nu primise nicio penalizare; fluierul sunase doar pentru a anunţa pauzele şi loviturile libere.
    Reuşise, dar, când se fluierase pentru ultima dată, punându-se astfel capăt partidei (Tigers pierduseră cu surle şi trâmbiţe), el plutea într-un soi de vis fericit. Pe la jumătatea coridorului spre vestiarul băieţilor, picioarele îi cedaseră şi se prăbuşise cu un zâmbet nătâng încă pe faţă, în vreme ce coechipierii lui, îmbrăcaţi încă în costumaţia roşie din deplasare, râdeau, şi-i făceau galerie, şi aplaudau, şi fluierau.
    Aici nu era nimeni care să aplaude sau care să fluiere; nu era decât pârâitul bâlbâit al armelor de foc auzindu-se dinspre est. Încetase parcă puţin acum, dar era încă destul de puternic.
    Mai de rău augur erau rarele împuşcături dinaintea lui. De la magazinul lui Gosselin, poate? Era greu de spus.
    Se auzi cântând melodia formaţiei Rolling Stones care-i plăcea cel mai puţin, „Sympathy for the Devil" (Made damn sure that Pilate washed his hands and sealed His fate, mulţumim mult de tot, aţi fost un public minunat în seara asta) şi se convinse să se oprească atunci când îşi dădu seama că melodia se amestecase de-a binelea cu amintirile pe care le avea de când fusese Jonesy în spital, ale felului în care arătase Jonesy în martie trecut, nu doar emaciat, ci într-un fel împuţinat, ca şi când esenţa fiinţei lui s-ar fi retras în sine ca să formeze un scut protector în jurul corpului său luat prin surprindere şi maltratat.
    Jonesy se uitase la Henry ca la un om conştient că urmează să moară şi, deşi nu murise, Henry îşi dădu acum seama că mai mult sau mai puţin atunci deveniseră cu adevărat serioase gândurile lui sinucigaşe. Galeriei schimbătoare de imagini care-l bântuise în crucea nopţii - laptele albastru-albicios scurgându-se pe bărbia tatălui său, tremuratul feselor enorme ale lui Barry Newman în vreme ce acesta părăsea biroul lui, Richie Grenadeau întinzând un excrement de câine spre un Douglas Cavell plângăreţ şi aproape gol, spunându-i să-l mănânce, spunându-i că trebuie să-l mănânce - se adăugase atunci imaginea feţei uscate şi a privirilor confuze ale lui Jonesy, Jonesy care fusese schilodit în mijlocul străzii netam-nesam, Jonesy care păruse mai mult decât dispus să-şi încalţe bocancii de călătorie şi să părăsească oraşul. Medicii spuseseră că starea i se stabilizase, dar Henry citise în ochii vechiului său prieten mai degrabă adjectivul „critică" lângă substantivul „stare".
    Compasiune pentru diavol? Să fim serioşi. Nu exista bine, nu exista diavol, nu exista compasiune. Şi, o dată ce-ţi dădeai seama de lucrurile astea, dădeai de belea. Zilele tale de client viabil şi solvabil în marele bâlci care era Kulture Amerika erau numărate.
    Se auzi cântând din nou - But what s puzzling you is the nature of the game - şi se convinse să se oprească. Ce altceva să cânte, atunci? Ceva absolut tâmpit. Tâmpit, şi lipsit de sens, şi savuros, ceva ce să mustească de Kulture Amerika. Ce zici de melodia aia a celor de la Pointer Sisters? Aia-i o melodie potrivită.
    Uitându-se în jos la schiurile alunecând împleticit şi la urmele orizontale lăsate de snowmobile, începu să cânte. Curând, mormăia întruna într-o şoaptă monotonă, fără inflexiuni, în vreme ce transpiraţia îi înmuia hainele şi mucozităţi îi curgeau din nas şi-i îngheţau pe buza de sus:
    - I know we can make it, I know we can, we can work it out, yes we can-can yes we can yes we can...
    Mai bine. Cu mult mai bine. Toţi acei yes we can-can erau la fel de Amerikan Kulture asemenea unei camionete Ford parcate în faţa unei săli de popice, asemenea unei lichidări de stoc la magazinul de lenjerie JC Penney sau asemenea unei vedete de muzică rock moartă în cada de la baie.

                                                             9.

                                 Așadar, ajunse într-un sfârșit la adăpostul unde-i lăsase pe Pete și pe femeie. Pete nu mai era acolo. Nu mai era nici urmă de el.
    Acoperișul din tablă zincată ruginită se prăbușise şi Henry îl ridică şi se uită sub el ca sub o plapumă metalică să se asigure că Pete nu era acolo. Nu era, în schimb era femeia.
    Se târâse sau fusese mutată din locul unde se aflase când plecase el spre Bivuac. Şi, undeva pe drum, contractase o formă severă de moarte. Hainele şi faţa ei erau acoperite cu mucegaiul de culoarea ruginii care sufocase şi cabana.
    Henry observă un lucru interesant: în vreme ce excrescenţele de pe ea se simţeau destul de bine (mai ales în nările şi în singurul ei ochi aflat la vedere, în care se dezvoltase o adevărată junglă), cele ce se îndepărtaseră de ea, transformându-i corpul într-un fel de epicentru solar, întâmpinau dificultăţi. Fungii din spatele ei, din partea în care nu dogorea căldura focului, căpătaseră o nuanţă cenuşie şi îşi opriseră expansiunea. Cei din faţa ei o duceau un pic mai bine - avuseseră parte de căldură şi de o porţiune de pământ unde zăpada se topise şi unde se putuse dezvolta în voie - dar vârfurile cârceilor căpătau încet griul-prăfos al cenuşii vulcanice.
    Henry era aproape convins că fungii sucombau.
    La fel se întâmpla şi cu lumina zilei - nu încăpea acum nici urmă de îndoială în această privinţă. Henry lăsă să cadă bucata de tablă ruginită şi ondulată la loc peste cadavrul lui Becky Shue şi peste rămăşiţele spuzite ale focului.
    Apoi se uită iarăşi la urmele lăsate de snowmobile, dorindu-şi aşa cum îşi dorise şi la cabană s-o fi avut pe Natty Bumpo cu el ca să-i explice lucrurile pe care le vedea el. Sau să-l fi avut pe prietenul lui Jonesy, Hercule Poirot, cel cu micile celule cenuşii.
    Urmele făceau o cotitură spre acoperişul prăbuşit al adăpostului, înainte să-şi continue drumul înspre nord, către magazinul lui Gosselin. Acolo se mai vedea o urmă tasată în zăpadă care aducea aproape perfect cu silueta unui corp uman. De-o parte şi de cealaltă a siluetei se vedeau bucăţi rotunde de iarbă unde zăpada se topise.
    - Ce părere ai, Hercule? întrebă Henry. Ce-nseamnă asta, mon ami?
    Hercule însă nu spuse nimic.
    Henry începu din nou să cânte în şoaptă şi se aplecă mai aproape de una dintre urmele rotunde, fără să-şi dea seama că renunţase la Pointer Sisters şi se întorsese înapoi la Rolling Stones.
    Lumina era destul de puternică să-i permită să vadă că, la stânga siluetei din zăpadă, erau trei gropiţe, şi-şi aduse aminte de peticul de pe cotul drept al hainei lui Pete.
    Pete îi spusese cu o mândrie suspectă că iubita lui i-l cususe, susţinând că nu se cădea să plece la vânătoare cu jacheta ruptă. Henry îşi aminti că i se păruse trist şi comic în acelaşi timp felul cum Pete pusese cu generozitate temeliile unui viitor fericit bazându-se pe acel unic gest de amabilitate... un gest care, în definitiv, avea mai mult de-a face cu felul în care fusese crescută domnişoara amintită decât cu sentimentele pe care le-ar fi nutrit pentru iubitul ei amator de bere.
    Nu că ar fi contat foarte mult această distincţie. Ce conta era că Henry reuşise în sfârşit să ducă la capăt o deducţie sadea. Pete se târâse de sub acoperişul prăbuşit.
    Jonesy - sau ceea ce-l stăpânea acum pe Jonesy, norul - trecuse pe acolo, cotise spre rămăşiţele adăpostului şi-l ridicase pe Pete.
    De ce?
    Henry nu ştia.
    Nu toate petele din silueta tasată în zăpadă a prietenului său schilodit, prieten care se târâse de sub bucata de tablă împingându-se în coate, erau pete din-acelea igrasioase. Unele erau pete de sânge uscat. Pete fusese rănit. Se tăiase oare când se prăbuşise acoperişul? Doar asta să fie?
    Henry observă o dâră sinuoasă pornind de la adâncitura făcută în zăpadă de corpul lui Pete. La capătul ei se afla ceea ce el confundă la început cu un băţ ars în întregime. O privire mai îndeaproape îl făcu să-şi schimbe părerea. Era de fapt una dintre vietăţile acelea aducând a nevăstuică; aceasta era arsă şi era moartă, şi-şi schimba culoarea în cenuşiu acolo pe unde nu o muşcase focul.
    Henry o mută mai încolo cuvârful bocancului. Sub ea se afla un mănunchi mic de ceva îngheţat. Ouă, din nou.
    Probabil că le depusese chiar şi în momentul morţii.
    Henry, străbătut de fiori, astupă cu zăpadă şi ouăle şi cadavrul micului monstru.
    Îşi desfăcu încropeala de bandaj pentru a mai arunca o privire la rana din picior. În timp ce făcea asta, îşi dădu seama ce cântec îi ieşea de pe buze. Se opri din cântat.
    Zăpadă proaspătă, doar câţiva fulgi uşori şi răzleţi, începu să coboare alene.
    - De ce continuu să cânt asta? întrebă el. De ce continuă cântecul ăla împuţit să-mi revină în minte?
    Nu se aşteptă la vreun răspuns; acestea erau întrebări pe care le rostea cu glas tare mai mult pentru alinarea pe care i-o aducea să-şi audă propria voce (locul acesta era un loc al morţii, poate era chiar bântuit), dar un răspuns primi, totuşi.
    - Pentru că e cântecul nostru. E Imnul Detaşamentului, cel pe care-l ascultăm totdeauna când acţionăm în forţă. Suntem băieţii lui Cruise.
    Cruise? Auzise bine? Cruise, ca şi Tom Cruise? Poate nu exact aşa.
    Focurile de armă dinspre est erau mai răzleţe acum. Masacrul animalelor se apropia de sfârşit. Rămâneau însă oamenii, un şir lung de puşcaşi, vânători care purtau haine verzi sau negre în loc de portocalii, şi care ascultau acel cântec întruna, în vreme ce-şi făceau meseria, ridicând nota de plată pe casa de marcat a unui măcelar imaginar:
    I rode a tank, held a general's rank, when the blitzkrieg raged and the bodies stank... Pleased to meet you, hope you guess my name.
    Ce se întâmpla, de fapt, aici? Nu în sălbatica, minunata, dusa cu pluta Lume de Afară, ci înlăuntrul propriei sale minţi? Avusese scurte străfulgerări de cunoaştere de când se ştia - de când îl ştia pe Duddits, în orice caz - dar niciodată nu fuseseră ca acum. Ce era acum? Avea timp să examineze acest nou şi puternic fel de-a vedea linia?
    Nu. Nu, nu, nu.
    Şi, ca şi când l-ar fi zeflemisit, cântecul îi răsună în minte: generals rank, bodies stank.
    - Duddits! exclamă el în după-amiaza diafană, muribundă; fulgi leneşi cădeau precum penele dintr-o pernă spartă.
    Un gând se luptă să se nască, dar era prea mare, era prea mare.
    - Duddits! strigă din nou cu vocea lui triumfală de îmblânzitor de ouă şi-atunci înţelese totuşi un lucru: luxul sinuciderii îi fusese refuzat.
    Acesta era cei mai groaznic lucru dintre toate, fiindcă aceste gânduri ciudate - I shouted out who killed the Kennedys - îl sfârşeau în bucăţi. Începu din nou să lăcrimeze, năucit şi speriat, singur în mijlocul pădurii. Toţi prietenii lui, cu excepţia lui Jonesy, erau morţi, iar Jonesy se afla în spital. Era o vedetă de cinema şi se afla în spital alături de Dl Cenuşiu.
    - Ce-nseamnă asta! gemu Henry.
    Îşi lovi tâmplele cu palmele (simţea că i se umflă capul încontinuu) şi beţele de schi ruginite şi vechi se bălăngăniră inutile la capătul curelelor cu care erau prinse de încheieturile lui, asemenea unor elice propulsoare rupte.
    - O, Cristoase, ce-nseamnă ASTA?
    Doar cântecul i se oferi ca răspuns:
    - Pleased to meet you! Hope you guess my name!
    Doar zăpada: roşie de la sângele animalelor măcelărite, care zăceau pretutindeni, un pogrom de la Dachau cu căprioare şi cerbi, cu ratoni şi iepuri, cu nevăstuici, şi urşi, şi marmote...
    Henry ţipă, se ţinu de cap şi ţipă atât de tare şi de puternic încât, pentru o clipă, fu sigur că va leşina. Apoi, ameţeala îi trecu şi mintea păru că i se limpezeşte, cel puţin pentru moment. Nu-i rămase decât o imagine sclipitoare a lui Duddits aşa cum arătase când îl întâlniseră pentru prima dată, Duddits nu în lumina unei ierni gen Blitzkrieg ca-n acel cântec al Stones-ilor, ci în lumina pacifică a unei după-amiezi înnorate de octombrie, Duddits uitân-du-se în sus la ei cu ochii aceia oblici şi într-un fel înţelepţi de chinez. Duddits a fost momentul nostru de culme, îi spusese el lui Pete.
    - A'uţ e? spuse Henry acum. A'uţ di'as?
    - Mda, a'uţ di'as. Întoarce-i invers, încalţă-i cum se cuvine, a'uţ di'as.
    Zâmbind timid (deşi obrajii îi erau încă udaţi de lacrimile care începeau să îngheţe), Henry porni din nou la drum pe schiuri, de-a lungul urmelor lăsate de snowmobile.

                                                      10.

                            Zece minute mai târziu, ajunse la epava răsturnată a Scout-ului. Realiză pe dată două lucruri: că-i era totuşi o foame de lup şi că acolo înăuntru se găsea mâncare.
    Văzuse urmele care mergeau către şi veneau dinspre Scout şi nu avusese nevoie de Natty Bumppo ca să ştie că Pete o părăsise pe femeie şi că se întorsese la maşină. Nu avusese nevoie nici de Hercule Poirot ca să ştie că mâncarea pe care o cumpăraseră de la magazin - în cea mai mare parte, cel puţin - se afla încă în maşină. Ştia foarte bine după ce se întorsese Pete de fapt.
    Alunecă pe schiuri de partea pasagerului după urmele lăsate de Pete şi se opri chiar când aproape i se dezlegară schiurile.
    Vântul nu sufla de partea aceasta a maşinii şi ceea ce scrisese Pete în zăpadă cât timp îşi băuse cele două beri încă se mai putea citi: DUDDITS, scris de mai multe ori.
    Uitându-se la numele de pe zăpadă, Henry fu străbătut de fiori. Era ca şi când ar fi venit la mormântul unei fiinţe iubite şi ar fi auzit o voce răzbătând din pământ.

                                                       11.

                                 În interiorul Scout-ului se aflau cioburi de sticlă. Și sânge.
    Fiindcă cel mai mult sânge se afla pe bancheta din spate,  Henry fu sigur că nu fusese vărsat în timpul accidentului; Pete se tăiase când revenise la maşină.
    Cel mai interesant lucru i se păru lui Henry că nu se vedea nici urmă de puf roşu-auriu. Acesta se dezvolta cu rapiditate, astfel încât concluzia logică era că Pete nu fusese infectat când se întorsese după bere. După aceea, poate, dar atunci nu.
    Luă pâinea, untul de arahide, laptele şi baxul cu suc de portocale. Apoi ieşi cu spatele din Scout şi se aşeză, sprijinindu-se cu spatele de portbagajul întors cu susul în jos, uitându-se la zăpada proaspătă cum se cerne şi înghiţind pâine cu unt de arahide cât de repede putea, folosindu-se de degetul arătător pe rol de cuţit şi lingându-l după fiecare ungere a feliei.
    Untul de arahide era gustos, iar sucul de portocale se termină din două înghiţituri lungi, dar nu-i ajunse să se sature.
    - Ceea la ce te gândeşti tu, declamă în după-amiaza târzie, este grotesc. Ca să nu mai spun că e roşie. E mâncare roşie.
    Roşie sau nu, se gândea la ea, şi nu putea fi chiar atât de grotesc acest gând;
    Henry era, la urma urmei, un om care-şi petrecuse nopţi nesfârşite gândindu-se la pistoale, şi la funii, şi la pungi de plastic. Toate acestea i se păreau acum naive, dar fuseseră gândurile lui, fără-ndoială. Aşa că...
    - Aşa că daţi-mi voie să închei, stimate doamne şi stimaţi domni ai Asociaţiei Americane de Psihiatrie, citându-l pe răposatul Joseph „Beaver" Clarendon: „Am spus futu-i şi-am aruncat un bănuţ în coşul Crucii Roşii. Iar dacă asta nu vă place, să-mi sugeţi cariciul." Mulţumesc foarte mult.
    Încheindu-şi astfel discursul către Asociaţia Americană de Psihiatrie, Henry se târî înapoi în Scout, reuşind pentru a doua oară să nu se taie în cioburi, şi luă pachetul ambalat în hârtie de măcelar (2.79 $ scria pe el cu caligrafia tremurată a bătrânului Gosselin). Ieşi din nou cu spatele şi cu pachetul în buzunar, apoi îl luă în mână şi-i rupse aţa. Înăuntru se aflau nouă chiftele durdulii de carne pentru hot dog. Erau chiftele din carne roşie de vită.
    Preţ de o clipă, mintea lui încercă să-i arate imaginea reptilei fără picioare zvârcolindu-se pe patul lui Jonesy şi uitându-se la el cu ochii ei negri şi goi, dar o alungă cu viteza şi cu uşurinţa unui om ale cărui instincte de supravieţuire nu au amorţit niciodată.
    Carnea era deja prăjită; totuşi, mai trecu flacăra brichetei sale cu butan pe sub fiecare chiflă până ce se încălziră puţin, apoi le înveli în Pâine Minune şi le înfulecă.
    Zâmbi tot timpul cât mâncă, conştient de cât de ridicol ar părea unei persoane străine.
    Ei bine, nu se spunea cumva că psihiatrii ajung într-un sfârşit la fel de nebuni ca şi pacienţii lor, dacă nu chiar şi mai rău?
    Important era că îşi pusese burta la cale. Şi mai important era că toate gândurile şi frânturile de imagini lipsite de logică spălaseră putina din mintea lui. La fel făcuse şi cântecul. Spera ca nici una din mizeriile alea să nu se mai întoarcă vreodată. Niciodată, te rog, Dumnezeule.
    Mai înghiţi nişte lapte, râgâi, apoi îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Nu avea, totuşi, de gând să adoarmă; pădurile astea erau minunate, întunecate şi adânci, iar el mai avea de parcurs douăzeci virgulă patru kilometri până să poată adormi.
    Îşi aminti că Pete spusese ceva despre nişte zvonuri pe care le auzise la magazinul lui Gosselin - vânători dispăruţi, lumini în cer - şi-şi aminti cât de uşor le trecuse cu vederea Marele Psihiatru American, comparându-le cu isteria satanistă din statul Washington, comparându-le cu isteria de abuzuri din Delaware.
    Se jucase de-a Dl Stoarce-Creiere Ştie-Tot cu gura şi cu partea din faţă a minţii, în vreme ce partea din spate a minţii lui continuase să se joace cu ideea sinuciderii asemenea unui copil mic care şi-a descoperit degetele de la picioare în timp ce făcea baie. Fusese foarte convingător, ar fi putut participa la orice dezbatere televizată care-şi propunea să discute preţ de şaizeci de minute despre interdependenţa dintre inconştient şi necunoscut, însă lucrurile suferiseră mutaţii.
    Acum, el devenise un vânător dispărut. De asemenea, văzuse lucruri pe care nu le găseşti pe Internet chiar dacă motorul de căutare pe care-l foloseşti are o mare rază de acoperire.
    Şedea acolo cu capul pe spate, cu ochii închişi, cu burta plină. Garand-ul lui Jonesy stătea proptit de unul dintre cauciucurile Scout-ului. Zăpada îl mângâia pe obraji şi pe frunte asemenea unor lăbuţe de pisică.
    - A sosit momentul, se întâmplă ce-au aşteptat toţi nătărăii, spuse el. Întâlnire de gradul trei. La dracu, poate chiar de gradul patru sau cinci. Iartă-mă că te-am luat peste picior, Pete. Aveai dreptate, şi eu greşeam. La dracu, e chiar mai rău decât atât. Bătrânul Gosselin avea dreptate, şi eu greşeam. La atât mi-a servit educaţia primită la Harvard.
    O dată ce rosti acestea cu voce tare, lucrurile începură să capete un sens. Fie aterizase ceva, fie se prăbuşise. Forţele Armate ripostaseră cu acordul guvernului Statelor Unite. Anunţaseră acest lucru lumii? Probabil că nu, nu era stilul lor, dar Henry avea o bănuială că vor trebui s-o facă în scurt timp. Nu puteau vârî întreaga regiune Jefferson în Hangarul 57.
    Ştie el ceva pe deasupra? Poate, şi poate că era ceva ce oamenii responsabili cu elicopterele şi patrulele de puşcaşi nu ştiau. Aceştia credeau în mod clar că au de-a face cu o contaminare, dar Henry credea că aceasta nu era atât de periculoasă pe cât părea.
    Virusul prindea, înflorea... dar apoi murea. Până şi parazitul din femeie murise. Nu era momentul potrivit din an şi era un loc prost ales pentru a cultiva o epidermofiţie plantară interstelară, dacă acesta era cazul.
    Toate acestea colportau convingător pentru o aterizare forţată... dar cum rămânea cu luminile din cer? Cum rămânea cu implanturile?
    Ani la rândul, oamenii care susţineau că fuseseră răpiţi de extratereştri pretindeau şi că fuseseră dezbrăcaţi... examinaţi... forţaţi să se supună unor implanturi... toate acestea erau nişte idei atât de freudiene, încât aproape că-ţi stârneau râsul...
    Henry îşi dădu seama că-l prindea somnul şi tresări atât de tare, că pachetul desfăcut de carne pentru hotdog îi căzu din poală pe zăpadă. Nu, nu-l prindea somnul pur şi simplu; moţăia.
    Ziua se golise deja de şi mai multă lumină, iar lumea înconjurătoare căpătase o nuanţă ardezică mată. Picioarele-i erau pistruiate cu zăpadă proaspătă. Dacă ar fi moţăit mai departe, ar fi început să sforăie.
    Se scutură de zăpadă şi se ridică în picioare, crispându-se când muşchii strigară în protest. Se uită la carnea căzută în zăpadă cu un sentiment parcă de repulsie, apoi se aplecă, o împachetă la loc şi o vârî într-unul din buzunarele hainei. S-ar putea să înceapă să-i facă din nou cu ochiul mai târziu. Spera din toată inima să nu se întâmple asta, dar nu puteai fi sigur niciodată.
    - Jonesy e-n spital, spuse brusc.
    Habar nu avea ce voia să spună.
    - Jonesy e-n spital cu Dl Cenuşiu. Acolo trebuie să rămână. E la terapie intensivă.
    O nebunie. O nebunie exprimată în cuvinte. Îşi prinse schiurile de bocanci din nou, se rugă să nu i se blocheze spatele cât timp stătea aplecat, apoi se împinse în beţe şi alunecă din nou în continuarea urmelor, zăpada începând acum să se îndesească în jurul lui, iar ziua întunecându-se.
    Când îşi dădu seama că-şi amintise să ia carnea pentru hot dog, dar uitase puşca lui Jonesy (ca să nu mai pomenească de puşca lui), avansase prea mult ca să se mai întoarcă din drum.

                                                            12.

                                    Se opri la ceea ce s-ar fi putut să fie trei sferturi de oră mai târziu, uitându-se tâmp cu ochii strânşi la urmele Arctic Cat-ului. Nu mai rămăsese decât o licărire din lumina acelei zile, dar era îndeajuns să-şi dea seama că urmele - ce mai rămăsese din ele - coteau brusc la dreapta şi intrau în pădure.
    Intrau în afurisita de pădure.
    De ce intrase Jonesy (şi Pete, dacă era şi Pete cu el) în pădure? Ce logică avea asta, când Deep Cut-ul continua drept şi la vedere, o stradelă albă printre copacii din ce în ce mai întunecaţi?
    - Deep Cut-ul merge spre nord-vest, spuse, stând în loc cu schiurile îndreptate unul spre celălalt şi cu pachetul de hot dog ivindu-i-se din buzunarul hainei. Drumul spre magazinul lui Gosselin - cel asfaltat - nu poate fi la mai mult de patru kilometri jumate de aici. Jonesy ştie asta. Pete ştie asta. Şi totuşi... snowmobile-ul merge...
    Îşi ridică braţele asemenea braţelor unui ceas, estimând.
    - Snowmobile-ul merge aproape drept spre nord. De ce?
    Poate că ştia răspunsul. Cerul era mai luminos în direcţia magazinului lui Gosselin, de parcă acolo ar fi fost montată o mulţime de becuri. Auzea huruitul elicopterelor, când mai tare, cât mai încet, dar mereu din aceeaşi direcţie. Pe măsură ce se apropia, se aştepta să audă zgomotul şi altor maşinării grele: camioane de aprovizionare, generatoare poate. Dinspre est încă se mai auzeau pârâiturile îndepărtate ale focurilor de armă, dar marea desfăşurare de forţe se afla în mod clar în direcţia pe care mergea el.
    - Au ridicat o bază de operaţiuni la magazinul lui Gosselin, spuse Henry. Iar Jonesy nu vrea să ajungă acolo.
    Ideea acesta i se părea lui Henry a fi biletul câştigător. Doar că... nu mai era niciun Jonesy, nu-i aşa? Nu mai era decât norul vesperal.
    - Nu-i adevărat, spuse. Jonesy-i încă acolo. Jonesy-i în spital cu Dl Cenuşiu. Asta-i norul: Dl Cenuşiu.
    Apoi, trimiţând la nimic (cel puţin din câte-şi dădea el seama):
    - A'uţ e? A'uţ di'as?
    Henry se uită în sus, în zăpada cernută (era cu mult mai puţin grăbită ca ninsoarea de dinainte, cel puţin până acum, dar începea să se împovăreze), ca şi când ar fi crezut că acolo, undeva, se afla un Dumnezeu care-l studia cu acribia curată, chiar dacă distantă, a unui om de ştiinţă care se uită la un parameci cum se răsuceşte.
    - Despre ce dracu' vorbesc? Ai vreo idee?
    Nici vorbă de răspuns, doar o veche amintire. El, Pete, Beaver şi cu soţia lui Jonesy păstraseră un secret în martie trecut. Carla fusese de părere că Jonesy era mai bine să nu ştie că i se oprise inima de două ori, prima dată imediat după ce-l urcaseră paramedicii în ambulanţă şi a doua oară la scurt timp după ce ajunsese la spital. Jonesy ştia că fusese aproape să dea colţul, dar nu (cel puţin din câte ştia Henry) şi cât de aproape.
    Iar dacă Jonesy suferise vreo experienţă gen Kubler-Ross de pătrundere în tunelul-cu-luminiţa-la-capăt, fie o ţinuse pentru el, fie o uitase datorită deselor doze de anestezice şi de analgezice care-i fuseseră administrate.
    Un tunet veni spre el dinspre sud cu o viteză înfricoşătoare şi Henry se aplecă, ducându-şi mâinile la urechi, în vreme ce o escadrilă de avioane de luptă cu turboreactoare, judecând după sunet, străbătu norii de deasupra lui. Nu văzu nimic, dar, când tunetul turboreactoarelor dispăru la fel de repede cum apăruse, se îndreptă din spate cu pulsul bătându-i tare în tâmple. Oau! Cristoase!
    Îi trecu prin gând că un astfel de vacarm trebuie să fi produs şi bazele aeriene din jurul Irakului în zilele de dinainte de operaţiunea Furtună în Deşert.
    Bubuitul acela puternic. Însemna asta oare că Statele Unite ale Americii tocmai intraseră în război împotriva unor fiinţe dintr-o altă lume? Trăia cumva într-un roman de H. G. Wells? Henry simţi un fâlfâit puternic şi apăsător sub stern. Dacă aşa era, acest duşman s-ar putea să aibă ceva mai mult decât doar vreo câteva sute de rachete Scud ruginite de producţie sovietică pe care să i le arunce în cap Unchiului Sammy ca ripostă.
    Dă uitării asta. Nu poţi face nimic în privinţa asta. Ce te aşteaptă pe tine de-aici înainte, asta-i întrebarea. Ce te aşteaptă?
    Uruitul avioanelor se transformase deja într-un murmur. Bănuia că, totuşi, aveau să se întoarcă. Şi poate vor aduce şi nişte prieteni cu ele.
    - Două cărări care se despart într-o pădure înzăpezită, nu aşa trebuie pusă problema? Ceva de genul ăsta, oricum.
    Să meargă mai departe pe urmele snowmobile-ului nu era cu adevărat o opţiune.
    Avea să le piardă în întunericul de peste o oră, şi, oricum, această nouă cădere de zăpadă avea să le şteargă. Se va trezi rătăcind dezorientat... aşa cum era foarte probabil şi Jonesy acum.
    Suspinând, Henry întoarse spatele urmelor de snowmobile şi continuă să meargă de-a lungul drumului.

                                                           13.

                                   Pe când se apropia de locul unde Deep Cut se unea cu şoseaua cu două benzi de circulaţie cunoscută sub numele de Swanny Pond, Henry era aproape prea obosit să stea în picioare, darămite să mai şi schieze. Îşi simţea muşchii din coapse ca şi când ar fi fost nişte plicuri de ceai ude. Nici măcar luminile de la orizontul nord-vestic, acum cu mult mai puternice, sau sunetul motoarelor şi al elicopterelor nu-i mai ofereau mult confort. În faţa lui se afla un ultim deal abrupt şi lung. De partea cealaltă, Deep Cut ajungea la sfârşit şi începea Swanny Pond.
    Acolo, s-ar putea să întâlnească maşini, mai cu seamă dacă începuseră să aibă loc mişcări de trupe.
    - Haide, spuse. Haide, haide, haide.
    Rămase, totuşi, unde se afla pentru încă o vreme. Nu voia să treacă dealul.
    - Mai bine sub deal, decât peste deal, spuse el.
    Acestea păreau să aibă o însemnătate, dar probabil că nu erau decât un alt non sequitur idiot. Pe lângă asta, nu avea unde altundeva se duce.
    Se aplecă şi mai luă nişte zăpadă - în întuneric, zăpada din mâinile făcute căuş arăta ca o faţă de pernă mică. Înghiţi un vârf de limbă nu pentru că i-ar fi fost sete, ci pentru că nu voia să se pună din nou în mişcare. Luminile venind dinspre magazinul lui Gosselin erau mai blânde ca luminile pe care el şi cu Pete le văzuseră jucându-se pe cer (S-au întors! strigase Becky, asemenea fetiţei şezând în faţa televizorului din filmul acela vechi al lui Steven Spielberg), însă lui Henry îi plăceau cumva chiar mai puţin.
    Toate motoarele şi generatoarele acelea păreau cumva... Înfometate.
    - Ai dreptate, iepurilă, spuse.
    Apoi, fiindcă într-adevăr nu avea altă opţiune, porni în susul ultimului deal care stătea între el şi o şosea în toată puterea cuvântului.

                                                             14.

                                           Se opri în vârful dealului, respirând sacadat şi aplecat peste beţele de schiat. Vântul sufla mai puternic aici sus şi părea că-i pătrunde fără oprelişti prin haine.
    Piciorul îl durea acolo unde fusese împuns de semnalizator şi Henry se întrebă din nou dacă nu cumva adăpostea o colonie mică de ciuperci roşii-aurii sub bandajul improvizat. Era prea întuneric să se uite şi, dat fiind faptul că singura veste bună ar fi fost să nu primească nicio veste, poate că aşa era mai bine.
    - Timpul încetini şi realitatea se-ndoi; îmblânzitorul de ouă merse făr' a se opri.
    Nu mai rămăsese pic de savoare în cântecelul ăsta, aşa că porni în josul dealului către răspântia în formă de T unde se sfârşea Deep Cut-ul.
    Versantul acesta al dealului era mai abrupt şi, curând, Henry mai mult schia decât umbla. Prinse viteză. Nu ştia dacă ceea ce simţea era teroare, amuzament sau un amalgam nesănătos al acestor două. Un lucru era sigur: mergea prea repede, având în vedere gradul scăzut, aproape inexistent, de vizibilitate şi îndemânarea lui, care era la fel de ruginită ca şi clemele ce-i ţineau schiurile prinse de bocanci. Copacii treceau fantomaticii pe lângă el, iar lui îi trecu subit prin gând că toate problemele lui se puteau rezolva dintr-o singură lovitură. Nu Soluţia Hemingway era cea valabilă, până la urmă.
    Ieşirea din această situaţie putea fi numită Soluţia Bono.
    Căciula îi fu suflată de vând de pe cap. Se întinse după ea într-un gest reflex, unul dintre beţe fluturând în faţa lui doar pe jumătate vizibil în întuneric, şi dintr-odată se trezi fără echilibru. Avea să facă o tumbă în zăpadă. Poate că ăsta era un lucru bun, atâta timp cât nu avea să-şi rupă blestematul de picior. Căderea îl va opri din avânt, cel puţin. Va trebui apoi doar să se ridice şi să...
    Lumini apărură din întuneric, reflectoare mari montate pe un autocamion şi, înainte ca vederea lui să se piardă într-o ceaţă orbitoare, Henry observă că, ceva ce semăna cu o camionetă cu platformă, era parcat de-a curmezişul Deep Cut Road-ului.
    Reflectoarele aveau fără îndoială senzori de mişcare. În faţa lor se formase un cordon de oameni.
    - STAI! îi comandă o voce înfricoşătoare amplificată. Ar fi putut fi vocea lui Dumnezeu. STAI SAU TRAGEM!
    Henry căzu la pământ tare şi strâmb. Schiurile îi căzură din picioare. O gleznă i se îndoi destul de dureros să-l facă să strige. Îşi pierdu un băţ; celălalt se rupse pe la jumătate. Aerul îi ieşi din plămâni într-o expiraţie completă, sacadată şi îngheţată.
    Alunecă, zăpada adunându-i-se între picioarele larg deschise, apoi se opri. Membrele i se aşezaseră îndoite într-o formă ce aducea cu zvastica.
    Începu să-şi recupereze vederea şi auzi zgomot de paşi prin zăpadă. Se opinti şi reuşi să se ridice în şezut. Încă nu-şi dădea seama dacă-şi rupsese sau nu ceva.
    Şase bărbaţi se aflau la vreo trei sute de metri în josul dealului de unde se afla el.
    Umbrele lor erau incredibil de elongate şi de fragile pe zăpada proaspătă, fină ca praful de diamante. Purtau cu toţii canadiene. Aveau cu toţii măşti transparente care le acopereau gura şi nasul - acestea păreau mai eficiente ca măştile de zugrăvit pe care le găsise el în şopronul snowmobile-ului, însă avea o bănuială că îndeplineau acelaşi rol.
    Bărbaţii purtau, de asemenea, şi arme automate, toate îndreptate spre el. Acum, lui Henry i se părea mai mult un noroc că uitase Garand-ul lui Jonesy şi propria sa puşcă Winchester la maşină. Dacă ar fi deţinut o armă, deja ar fi putut avea în plus cu o duzină, sau chiar mai mult, de găuri în corp.
    - Nu cred că sunt contaminat, croncăni el. Nu ştiu de ce vă temeţi, dar nu cred...
    - ÎN PICIOARE!
    Vocea lui Dumnezeu, din nou. Venind dinspre camionetă.
    Bărbaţii din faţa lui obturau cel puţin din strălucirea luminii şi Henry putu vedea şi mai mulţi oameni la poalele dealului, acolo unde se întâlneau drumurile. Cu toţii aveau arme, mai puţin cel cu portavocea.
    - Nu cred că dacă pot...
    - ÎN PICIOARE ACUM! comandă Dumnezeu şi unul dintre bărbaţii din faţa lui făcu o expresivă mişcare scurtă şi zvâcnită cu vârful ţevii de la puşcă.
    Henry se ridică sacadat în picioare. Îi tremurau picioarele şi glezna pe care şi-o scrântise gemea, dar toate rezistau cu stoicism, cel puţin pentru moment.
    Astfel se încheie călătoria îmblânzitorului de ouă, gândi el şi începu să râdă.
    Bărbaţii din faţa lui se uitară unul la celălalt îngrijoraţi şi, cu toate că-şi îndreptară din nou armele către el, Henry se simţi bine să asiste fie şi numai la această scurtă demonstraţie a emoţiilor umane.
    În strălucirea eclatantă a reflectoarelor montate pe platforma camionetei, Henry văzu ceva zăcând în zăpadă - îi căzuse din buzunar când alunecase. Încet, ştiind că riscă să fie împuşcat, se aplecă.
    - NU ATINGE AIA! strigă Dumnezeu prin portavocea Lui din cabina camionetei şi, acum, până şi bărbaţii din josul dealului ridicară armele, un scurt bun găsit, întuneric, prieten vechi, pândindu-l din fiecare vârf de ţeavă.
    - Ia o gură de căcat şi dă colţu', spuse Henry - una dintre sforţările cele mai reuşite ale lui Beav - şi ridică pachetul. Îl întinse către bărbaţii înarmaţi şi mascaţi din faţa lui, zâmbind.
    - Vin în pace în numele întregii umanităţi, spuse. Cine vrea un hot dod?

                                             CAPITOLUL DOISPREZECE
                                                       JONESY ÎN SPITAL
                                                                   1.

                               Era un vis.
    Nu dădea impresia unui vis, dar asta trebuia să fie. În primul rând, pentru că mai trăise ziua de cincisprezece martie o dată, iar lui i se părea o nedreptate monstruoasă să mai fie nevoit s-o trăiască iarăşi. În al doilea rând, pentru că-şi putea aminti tot soiul de lucruri petrecute în cele opt luni scurse între mijlocul lui martie şi mijlocul lui noiembrie - cum îi ajutase pe copii la temele de casă, cum vorbea Carla la telefon cu prietenele ei (multe cunoscute la şedinţele Narcoticilor Anonimi), cum ţinuse un curs la Harvard... şi-şi amintea şi lunile de gimnastică recuperatorie, desigur.
    Toate aplecările nesfârşite, toate ţipetele obositoare scoase atunci când încheieturile i se flexionau din nou, ah, atât de îndărătnice. Îşi amintea cum îi spusese lui Jeannie Morin, terapeutul lui, că nu mai rezistă. Ea îi spusese că va rezista. Lacrimile de pe faţa lui, zâmbetul larg de pe-a ei (zâmbetul acela odios de şcolăriţă) şi, în final, faptul că s-a dovedit că avusese dreptate. Rezista, el era motoraşul care rezista, însă ce preţ a trebuit să plătească acel motoraş!
    Îşi amintea toate aceste lucruri şi multe altele: cum coborâse din pat pentru prima dată, cum se ştersese la fund pentru prima dată, noaptea aceea din primele zile ale lui mai, când se dusese la culcare spunându-şi: Am să trec şi peste asta pentru prima dată, noaptea aceea din ultimele zile ale lui mai, când el şi cu Carla făcuseră dragoste pentru prima dată de când avusese el accidentului, după care-i spusese o glumă veche: Cum se fut porcii spinoşi? Cu mare grijă.
    Îşi amintea că se uitase la focurile de artificii de Ziua Eroilor, cu şoldul şi partea de sus a coapsei durându-l ca dracu'; îşi amintea că mâncase pepene verde de Patru Iulie, scuipând seminţele în iarbă şi uitându-se la Carla şi la surorile ei cum jucau badminton, cu şoldul şi partea de sus a piciorului încă durându-l, dar nu chiar atât de rău; îşi amintea că-l sunase Henry în septembrie - „Doar ca să te verific", spusese - şi că discutaseră despre tot soiul de lucruri, inclusiv despre excursia anuală de vânătoare la Bivuac din noiembrie viitor. „Sigur că vin", îi spusese Jonesy, fără să ştie cât de puţin îi va plăcea să ţină un Garând în mâini.
    Vorbiseră despre slujbele lor (Jonesy ţinuse cursuri în ultimele trei săptămâni ale sesiunii de vară, mişcându-se pe atunci în ţopăituri deja destul de sprintene), vorbiseră despre familiile lor, despre cărţile pe care le citiseră şi despre filmele pe care le văzuseră; Henry îi spusese din nou, aşa cum o făcuse şi în ianuarie, că Pete bea prea mult. Jonesy, trecut deja printr-un război împotriva abuzului de medicamente cu soţia sa, nu vrusese să discute despre asta, dar, când Henry îi comunicase sugestia lui Beaver de a trece prin Derry pentru a-l vedea pe Duddits Cavell la finele săptămânii lor de vânătoare, Jonesy aprobase entuziasmat ideea. Trecuse prea mult timp şi nu se compara nimic cu o pastilă de Duddits ca să-nveseleşti o persoană. De asemenea...
    - Henry? întrebase el. Ne-am făcut planuri să-l vizităm pe Duddits, nu-i aşa? Trebuia să mergem de Ziua Sfântului Patrick. Nu-mi amintesc asta, dar am găsit-o scrisă pe agenda de birou.
    - Mda, îi răspunsese Henry. Că tot ai adus vorba, aşa e.
    - S-a zis cu norocul irlandezilor, hă?
    Ca rezultat al acestor amintiri, Jonesy era convins că ziua de cincisprezece martie avusese deja loc. Existau tot felul de dovezi care susţineau această ipoteză, calendarul de pe biroul său fiind Proba A. Şi, totuşi, iată-le din nou, iată acele Ide încurcă-lume... iar acum, oh, la dracu', cât de corect ţi se părea asta? acum părea că ziua de cincisprezece e mai vine ca niciodată.
    Înainte, amintirea acelei zile se înceţoşa pe la zece dimineaţa. Se aflase în birou, bându-şi cafeaua şi adunând un morman de cărţi pe care să le ducă în biroul său de la Departamentul de Istorie, unde se găsea o masă de LECTURĂ GRATUITĂ PE BAZA CARNETULUI DE STUDENT. Nu fusese fericit, dar nu-şi putea aduce aminte pentru nimic în lume de ce. Potrivit aceleiaşi agende de birou pe care găsise însemnarea întâlnirii neonorate din şaptesprezece martie de-a merge şi de-a-l vizita pe Duddits, avusese şi o întâlnire pentru cincisprezece martie cu un student pe nume David Defuniak.
    Jonesy nu-şi amintea care fusese subiectul acelei întâlniri, dar găsise mai târziu un bileţel de la unul dintre asistenţii lui din anii terminali cu privire la un eseu întârziat al lui Defuniak - repercusiunile pe termen scurt ale Cuceririi Normande - aşa că presupunea că acesta trebuie să fi fost subiectul. Totuşi, ce-l putea face nefericit pe profesorul asociat Gary Jonesy la un eseu compensatoriu?
    Nefericit sau nu, fredonase ceva, fredonase, apoi murmurase cuvintele, care aproape că nu aveau sens: Yes we can, yes we can-can, great gosh a 'mighty yes we can-can.
    După aceasta, mai păstra câteva frânturi de amintire - cum îi urase lui Colleen, secretara Departamentului, o zi frumoasă a Sfântului Paddy, cum cumpărase un Phoenix de Boston din tonomatul pentru ziare de la ieşirea din clădire, cum aruncase un bănuţ în cutia de saxofon a unui chelios când aproape ajunsese dincolo de pod, de partea Cambridge-ului, fiindu-i milă de chelios fiindcă purta un sveter subţire, iar vântul care sufla dinspre hotelul Charles era tăios - dar, în mare parte, ceea ce-şi amintea din perioada de după ce făcuse mormanul cu cărţile pentru donaţie era întunericul.
    Cunoştinţa îi revenise în spital, o dată cu vocea aceea murmurată dintr-o cameră vecină:
    - Vă rog, opriţi-vă, nu mai suport, faceţi-mi o injecţie, unde-i Marcy, o vreau pe Marcy.
    Sau poate că spusese unde-i Jonesy, îl vreau pe Jonesy.
    Vocea bătrânei morţi insinuante. Moartea care se prefăcea a fi un pacient. Moartea care-i pierduse urma - sigur, era posibil asta, spitalul era mare, era înţesat până la refuz cu durere, transpira agonie prin toţi porii - iar acum, bătrâna moarte insinuantă încerca să-l găsească din nou. Încerca să-l păcălească. Încerca să-l convingă să se predea singur.
    De data aceasta, însă, întreg acel întuneric bine venit care formase substanţa accidentului dispăruse. De data aceasta nu-i urează lui Colleen doar o Zi a Sfântului Paddy fericită, îi mai spune şi o glumă:
    - Cum îi mai spui unui medic proctolog din Jamaica? Un Pokemon.
    Iese din clădire, acest viitor sine - şinele lui din noiembrie - călătorind în capul său din martie asemenea unui pasager clandestin. Viitorul lui sine aude şinele din martie gândind: Ce zi frumoasă s-a dovedit a fi, în vreme ce porneşte pe jos spre întâlnirea sa cu destinul din Cambridge.
    Încearcă să-i spună sinelui din martie că asta-i o idee proastă, o idee grotesc de proastă, că se poate scuti de luni întregi de agonie doar chemând un taxi sau luând troleibuzul, dar nu poate pătrunde până la el. Poate că toate poveştile ştiinţifico-fantastice despre călătoria în timp pe care le-a citit când era adolescent aveau dreptate: trecutul nu se poate schimba, oricât de mult ai încerca.
    Traversează podul şi, chiar dacă vântul e răcoros, el se bucură de soarele care-i luminează faţa şi de felul în care razele lui se sparg într-un milion de cioburi sclipitoare în ferestrele hotelului Charles. Cântă o secvenţă din „Here Comes the Sun", apoi se întoarce la Pointer Sisters:
    Yes we can-can, great gosh a 'mighty.
    Îşi leagănă servieta pe ritmul melodiei. Înăuntru are sandvişul. Cu maioneză. Mmm, spusese Henry.
    ARAZ, spusese Henry.
    Iată şi saxofonistul şi, surpriză: nu se află la capărul podului Mass Ave, ci mai departe, lângă campusul MIT, în faţa unuia dintre acele ciudate mici restaurante indiene. Tremură din cauza frigului, e chel şi are nişte tăieturi pe scalp care spun că n-a fost făcut să fie bărbier. Judecând după felul în care cântă piesa „These Foolish Things" se poate presupune că n-a fost făcut nici să fie cântăreţ, iar Jonesy vrea să-i spună să se facă tâmplar, sau actor, sau terorist, orice în afară de muzician.
    În schimb, Jonesy chiar îl încurajează, aruncând în cutia (care e drapată în catifea purpurie scămoşată) tipului nu bănuţul pe care şi-l amintea, ci un întreg pumn de mărunţiş - lucrurile astea nechibzuite, chiar aşa. Dă vina pe prima strălucire caldă a soarelui după o iarnă friguroasă; dă vina pe cât de bine se rezolvase situaţia lui Defuniak.
    Saxofonistul îşi roteşte ochii după Jonesy, mulţumindu-i, dar continuând să cânte. Jonesy se gândeşte la o altă glumă: Cum îi mai spui unui saxofonist cu carte de credit? Un optimist.
    Merge mai departe, legănându-şi servieta, neplecând urechea la Jonesy cel dinlăuntru, cel care a înotat contra curentului dinspre luna noiembrie asemenea unui somon călător în timp.
    „Hei, Jonesy, opreşte-te. Câteva secunde ar trebui să fie destul. Leagă-ţi şireturile sau ceva.
    (Degeaba, poartă mocasini. Curând va purta şi un corset de ghips.)
    La intersecţia de colo se va întâmpla, cea la care s-a oprit taxiul, intersecţia dintre Mass Ave şi Prospect. Pe-acolo va trece un bătrân, un profesor de istorie epuizat, conducând un Lincoln Town albastru-închis, şi te va izbi ca pe-o pernă. "
    Dar nu ajută la nimic. Oricât de tare ar striga, nu ajută la nimic. Liniile de telefon sunt la pământ. Nu te poţi întoarce în timp, nu-ţi poţi omorî bunicul, nu-l poţi împuşca pe Lee Harvey Oswald când acesta îngenunchează la fereastra de la etajul şase al Depozitului de Carte Şcolară din Texas, cu puiul la cuptor congelat într-o farfurie de carton lângă el şi cu arma comandată prin poştă aţintită spre stradă, nu te poţi opri pe tine însuţi să traversezi intersecţia străzii Mass Ave cu Prospect, ducându-ţi servieta în mână şi un exemplar al ziarului Phoenix - pe care nu-l vei citi niciodată - la subsioară.
    - Ne cerem scuze, domnule, dar liniile au căzut la pământ undeva în regiunea Jefferson, e-o curvăsărie pe cinste acolo, apelul dumneavoastră nu poate fi preluat...
    Apoi, oh, Doamne, asta da noutate - mesajul este preluat! Când ajunge la colţul străzii, când stă acolo la curbă, pe punctul de-a păşi pe trecerea de pietoni, atunci este preluat apelul!
    - Cum? spune, şi bărbatul care stă lângă el, primul om care s-a aplecat asupra lui într-un trecut care acum ar putea fi în sfârşit şters, se uită la el contrariat şi spune:
    „Eu n-am spus nimic", ca şi când ar mai fi o a treia persoană cu ei. Jonesy de-abia îl aude, fiindcă este o a treia persoană, înlăuntrul lui este o voce, una care seamănă suspect de mult cu a lui, o voce care strigă la el să rămână pe trotuar, să nu păşească în stradă...
    Apoi aude pe cineva plângând. Se uită de partea cealaltă a străzii Prosper şi, oh, Doamne, acolo se află Duddits, Duddits Cavell dezbrăcat, cu excepţia scutecelor şi, pe toată faţa, e mânjit cu ceva maro. Seamănă cu ciocolata, dar Jonesy ştie ce e de fapt. E căcat de câine, bastardul ăla de Richie l-a făcut să-l mănânce, până la urmă, iar oamenii de acolo trec nepăsători, ignorându-l, ca şi când Duddits nici n-ar fi acolo.
    - Duddits! strigă Jonesy. Duddits, stai pe loc, omule, vin la tine!
    Şi se năpusteşte în stradă fără să se asigure, pasagerul dinlăuntrul lui neputând face altceva decât să meargă o dată cu el, înţelegând în cele din urmă că exact aşa şi exact din acest motiv avusese loc accidentul - bătrânul, da, bătrânul cu Alzheimer în fază incipientă nu avea ce să caute la volanul unei maşini, sigur, dar aceasta fusese doar o parte din motivul accidentului.
    Cealaltă parte, ascunsă până acum în întunecimea care împresurase accidentul, era aceasta: îl văzuse pe Duddits şi o luase pur şi simplu din loc, uitând să se asigure.
    Mai vede şi altceva: un desen imens, ceva asemenea unei capcane pentru vise care uneşte la un loc toţi anii trăiţi până să-l întâlnească pentru prima dată pe Duddits Cavell, în 1978, ceva care uneşte în acelaşi timp şi viitorul.
    Lumina soarelui clipoceşte pe suprafaţa unui parbriz; observă asta cu coada ochiului său stâng. Se apropie o maşină, se apropie prea repede. Bărbatul care stătuse alături de el pe trotuar în curbă, domnul Eu-N-am-Spus-Nimic, strigă: „Păzea, amice, păzea!", dar Jonesy de-abia-l aude. Fiindcă, în spatele lui Duddits, pe trotuar, se află un cerb, un cerb mare şi frumos, aproape la fel de mare ca un om. Apoi, cu puţin înainte să-l lovească maşina, Jonesy vede că cerbul este un om, un bărbat purtând o căciulă portocalie şi o vestă de semnalizare, portocalie şi ea. Pe umărul lui, aidoma unei mascote hidoase, se află o vietate fără picioare, cu ochi enormi şi negri, semănând cu o nevăstuică. Coada ei - sau poate că e un tentacul - este încolăcită în jurul gâtului bărbatului.
    Cum dracu' am putut crede că-i un cerb? gândeşte Jonesy, după care-l izbeşte Lincoln-ul.
    Aude un pocnet amarnic şi înfundat când i se rupe şoldul.

                                                      2.

                              Nici urmă de întuneric, nu de data asta; la bine  şi la rău, au fost montaţi stâlpi de iluminat pe Aleea Amintirii. Cu toate acestea, imaginile sunt confuze, ca şi când editorul de imagine ar fi băut prea mult la prânz şi a uitat cum trebuia să se desfăşoare acţiunea poveştii. În parte, asta se întâmplă şi din cauza felului ciudat în care timpul a fost mutilat: se pare că trăieşte trecutul, prezentul şi viitorul, toate deodată.
    Aşa călătorim noi, spune o voce, şi Jonesy îşi dă seama că e vocea pe care a auzit-o plângând după Marcy, cerând o injecţie.
    O dată ce viteza de acceleraţie depăşeşte un anumit nivel, toate călătoriile se transformă în călătorii în timp.
    Amintirea stă la temelia oricărei călătorii.
    Bărbatul de la colţ, domnul Eu-N-am-Spus-Nimic, se apleacă asupra lui, îl întreabă dacă e bine, vede că nu e, apoi se uită în sus şi spune: „Cine are un telefon celular? Tipul ăsta are nevoie de-o ambulanţă." Când îşi înalţă capul, Jonesy observă că bărbatul are o tăietură mică sub bărbie, bunul domn Eu-N-am-Spus-Nimic şi-a facut-o probabil dimineaţă, fără ca măcar să-şi dea seama.
    Ce dulce! gândeşte Jonesy, apoi filmul sare şi iată un tip bătrân îmbrăcat într-un pardesiu negru ponosit şi purtând o pălărie de fetru - să-l numim pe tembelul acesta în vârstă bunul domn Ce-am-Făcut. Se plimbă fără încetare, punând această întrebare tuturor. Spune că s-a uitat altundeva pentru o clipă şi atunci a simţit o zdruncinătură - ce-am făcut? Spune că nu i-au plăcut niciodată maşinile mari - ce-am făcut? Spune că nu-şi aminteşte numele companiei de asigurări, dar că-şi spun singuri Oamenii Mâinilor Ajutătoare - ce-am făcut? Se vede o pată acolo unde se întâlnesc crăcii pantalonilor lui, iar Jonesy stă întins în stradă şi nu-şi poate reprima un soi de milă exasperantă pentru băşinosul ăsta bătrân - şi-ar dori să-i poată spune:
    - Dacă vrei să ştii ce-ai făcut, uită-te la pantalonii tăi. Ai făcut treaba mică, Q-E-futu-i-D.
    Filmul sare din nou. Acum sunt şi mai mulţi oameni adunaţi în jurul lui. Par foarte înalţi şi Jonesy se gândeşte că e ca şi când ai asista la o înmormântare văzând totul din perspectiva celui din sicriu. Asta-l face să-şi amintească o poveste scrisă de Ray Bradbury, crede că se cheamă „The Crowd", în care, oamenii care se adună la locul accidentelor - întotdeauna aceiaşi - îţi hotărăsc soarta prin ceea ce spun. Dacă stau în jurul tău şi murmură că nu-i chiar aşa de rău, a avut noroc c-a cotit maşina în ultima clipă, vei supravieţui. Dacă, pe de altă parte, oamenii care compun mulţimea încep să spună lucruri de genul: Arată rău sau Nu cred că va supravieţui, vei muri.
    Întotdeauna aceiaşi oameni. Întotdeauna aceleaşi chipuri goale, avide. Curioşii care trebuie neapărat să vadă sângele şi să audă gemetele rănitului.
    În ciorchinele de oameni dimprejurul lui, exact în spatele bunului domn Eu-N-am-Spus-Nimic, Jonesy îl vede pe Duddits Cavell, acum complet îmbrăcat şi curat - fără mustăţi din căcat de câine, cu alte cuvinte. Şi McCarthy e acolo.
    Să-l numim bunul domn Iată-Eu-Stau-la-Uşă-şi-Bat, gândeşte Jonesy. Şi mai e cineva. Un om cenuşiu. Doar că nu e deloc om, nu cu adevărat; era extraterestrul care stătea în spatele lui în vreme ce el, Jonesy, se afla la uşa băii. Ochi imenşi şi negri domină o faţă care nu are altfel nici o altă trăsătură. Pielea lui pungită de elefant, atârnând în pliuri, e mai întinsă acum; bunul domn ET-Telefonează-Acasă n-a început încă să cedeze mediului înconjurător. Dar o va face. În curând, lumea aceasta-l va topi ca acidul.
    Ţi-a explodat capul, încearcă Jonesy să-i spună omului cenuşiu, dar niciun cuvânt nu-i iese de pe buze; gura nu vrea să i se deschidă. Şi, totuşi, bunul domn ET-Telefonează-Acasă pare să-l audă, fiindcă acel cap cenuşiu se înclină uşor.
    E pe moarte, spune cineva şi, înainte ca filmul să sară din nou, Jonesy îl aude pe bunul domn Ce-am-Făcut, cel care l-a lovit şi i-a sfărâmat şoldul asemenea unei farfurii de porţelan nimerite într-un poligon de tir, mărturisind cuiva
    - Oamenii obişnuiau să-mi spună că semăn cu Lawrence Welk.

                                                                3.

                                     Se află inconștient într-o ambulanță, dar se poate vedea, trăieşte o experienţă extracorporală adevărată şi, mai e ceva nou, ceva ce nimeni nu s-a deranjat să-i spună mai târziu: intră în stare V-tah atunci când medicii îi taie pantalonii, scoţând la iveală un şold care arată ca şi când i-ar fi montat cineva două clanţe mari şi distorsionate dedesubt. V-tah, ştie cu exactitate ce înseamnă asta, fiindcă el şi cu Carla nu pierd niciodată un episod din Spitalul de urgenţă, se uită chiar şi la reluările de pe TNT. Iată că sosesc lamelele defibrilatorului, iată şi mucozităţile acelea. Unul dintre paramedici poartă un crucifix de aur la gât; acesta îi atinge lui Jonesy nasul când bunul domn Paramedic se apleacă peste ceea ce de fapt este un cadavru.
    Sfinte futai, a murit în ambulanţă! De ce nu i-a spus nimeni niciodată că a murit în ambulanţă? Au crezut că poate nu l-ar interesa, că le va răspunde: Hă-hă, am fost pe-acolo, am făcut asta, am şi tricou inscripţionat?
    - Merge! strigă celălalt paramedic şi, chiar înainte să-l lovească şocul electric, şoferul se uită în spate şi el observă că e mama lui Duddits.
    Elixirul vieţii îl loveşte apoi, iar corpul lui tresare, carnea lui albă vibrează pe oase, cum ar spune Pete, şi, deşi Jonesy cel care se uită la scenă nu are corp, simte la fel de bine electricitatea, un bum mare şi tare, care-i aprinde sistemul nervos asemenea unor artificii. Lăudat fie Iisus, în genunchi cu tine, aleluia.
    Partea din el care se află pe targă saltă asemenea unui peşte scos din apă, apoi se linişteşte. Paramedicul stând pe vine în spatele Robertei Cavell se uită la consola aparatului şi spune:
    - O, omule, nu, linie dreaptă, mai dă-i o şarjă.
    Şi, când celălalt individ îi dă, filmul sare, iar Jonesy se află într-o sală de operaţie.
    - Nu, stai, nu-i exact.
    O parte a lui se află în sala de operaţie, dar cealaltă parte se află în spatele unui geam şi se uită înăuntru în sală. Mai sunt doi doctori aici, dar nu manifestă nici un pic de interes faţă de eforturile depuse de echipa de operare pentru a-l monta din nou laolaltă pe Jonesy-Dumpty. Aceştia încing un joc de cărţi. Deasupra capetelor lor, fluturând în briza de aer adusă prin gaura de încălzire, se află capcana pentru vise de la Bivuac.
    Jonesy nu simte nicio dorinţă să vadă ce se întâmplă în spatele geamului - nu-i place craterul însângerat iscat acolo unde i-a fost şoldul şi nici strălucirea diafană a fragmentelor de os care ies din el. Deşi, în starea lui acorporală de acum nu are un stomac care să-i dea starea de greaţă, îi este, totuşi, greaţă.
    În spatele lui, unul dintre doctorii jucători de cărţi spune:
    - Duddits a determinat felul în care ne-am modelat. El a fost momentul nostru de culme.
    La care, celălalt răspunde:
    - Crezi?
    Iar Jonesy îşi dă seama că medicii sunt Henry şi Pete.
    Se întoarce spre ei şi nu mai pare a fi acorporal, fiindcă observă o umbră din reflecţia sa în geamul ce dă în sala operatorie. Nu mai e Jonesy. Nu mai e uman.
    Pielea lui e cenuşie şi ochii lui sunt becuri negre ieşite din faţa lui fără nas. A devenit unul dintre ei, unul dintre...
    Unul dintre omuleţii cenuşii, gândeşte el.
    - Aşa ni se spune. Unii ne spun şi cioroi-spaţiali.
    Deschide gura cu gândul de-a pronunţa măcar o parte din aceste lucruri sau poate pentru a-i cere vechiului său prieten ajutorul - întotdeauna s-au ajutat reciproc, dacă au putut - dar filmul sare din nou (dracu să-l ia pe editorul de imagine, să bea el în timpul serviciului) şi se află în pat, se află într-un pat de spital într-o cameră de spital, şi cineva strigă:
    - Unde-i Jonesy, îl vreau pe Jonesy.
    Ai văzut? îşi spune cu o satisfacţie săracă, am ştiut de la început că voia să spună Jonesy, nu Marcy. E chemarea morţii, a Morţii, iar eu trebuie să păstrez tăcerea dacă vreau să nu mă găsească; m-a ocolit în mulţime, m-a prins de mânecă în ambulanţă şi iarăşi m-a pierdut, iar acum a venit la spital sub înfăţişarea unui pacient.
    - Vă rog, opriţi-vă, mormăie bătrâna şi vicleana dnă Moarte pe acel ton hidos de monotonie linguşitoare, nu mai suport, faceţi-mi o injecţie, unde-i Jonesy, îl vreau pe Jonesy.
    Voi sta în pat până când va înceta, gândeşte Jonesy, oricum nu mă pot ridica, mi s-a implantat aproape un kilogram de metal în şold şi vor trece câteva zile până să mă pot ridica, poate o săptămână.
    Dar, spre oroarea lui, îşi dă seama că se ridică, aruncând la o parte cuverturile şi dându-se jos din pat, şi, deşi simte cusăturile de pe şold şi de-a curmezişul abdomenului întinându-se şi tăieturile deschizându-se, scurgând pe picior în jos ceea ce fără îndoială e sânge donat, scurgându-l în părul pubian, umezindu-l, traversează încăperea fără să şchiopăteze, printr-un mănunchi de lumină solară care-i proiectează pe podea o umbră trecătoare, dar foarte umană (nici urmă de omuleţii cenuşii acum, măcar de asta poate fi fericit, fiindcă omuleţii cenuşii s-au pârlit) şi ajunge la uşă.
    Se plimbă nevăzut în josul unui coridor, trece pe lângă o targa pe rotile cu o ploscă aşezată pe ea, trece pe lângă două sore medicale care discută şi râd uitându-se la nişte fotografii, trecându-şi-le de la una la cealaltă, şi se îndreaptă spre vocea aceea tărăgănată. Nu se poate opri şi-şi dă seama că se află în nor. Nu în norul vesperal, totuşi, aşa cum l-au simţit Pete şi cu Henry; norul acesta e cenuşiu, iar el pluteşte înlăuntrul lui, o particulă indivizibilă care nu poate fi schimbată de către nor, şi Jonesy gândeşte:
    Eu reprezint ceea ce ei căutau. Nu ştiu cum e posibil aşa ceva, dar eu reprezint exact ceea ce ei căutau. Fiindcă... nu mă poate schimba norul?
    Da, într-un fel.
    Trece pe lângă trei uşi deschise. A patra e închisă. Pe ea se află o tăbliţă pe care scrie: INTRAŢI, NU EXISTĂ NICI O INFECŢIE AICI, IL N'Y A PAS D'INFECTION ICI.
    Minţi, gândeşte Jonesy.
    Cruise, sau Curtis, sau cum l-o fi chemând s-ar putea să fie nebun, dar are dreptate într-o singură privinţă: există infecţie.
    Sângele i se scurge pe picioare din abundenţă, partea de jos a pijamalei sale e deja de un stacojiu-aprins (Atenţie, oameni buni, bulionul a-nceput să curgă gârlă, obişnuia să spună bătrânul comentator de box), dar nu simte absolut nicio durere. Şi nu se teme nici de o infecţie. El este unic şi norul nu poate decât să-l posede, nu şi să-l schimbe.
    Deschide uşa şi intră.

                                                           4.

                                 Dacă e surprins să-l vadă pe omul cenușiu  cu ochi mari şi negri întins în patul de spital? Nici pomeneală. Când s-a întors pe călcâie şi l-a văzut pe tipul ăsta stând în spatele lui la Bivuac, prostovanului i-a explodat capul. Aceea a fost, în ciuda tuturor lucrurilor, o ilustrare a dracu' de reuşită a unei dureri de cap ca-n reclamele la Excedrin. I-ar băga pe toţi în spital. Totuşi, capul individului arată bine acum; medicina modernă e minunată.
    Încăperea geme de fungi, e pavoazată cu excrescenţe roşii-aurii. Acestea au crescut pe podea, pe pervazul geamului, pe şipcile jaluzelelor; şi-au ţesut pânza pe suprafaţa aplicei de pe tavan şi pe sticla cu glucoză (Jonesy presupune că e vorba de glucoză) atârnată lângă pat; mustăţi scurte roşii-aurii atârnă de clanţa de la uşă şi de manivela de la capătul patului.
    Când se apropie de fiinţa cenuşie cu cearşaful tras până peste pieptul îngust şi spân, observă pe noptieră doar o singură carte poştală cu urări de însănătoşire grabnică.
    FĂ-TE BINE CURÂND! scrie deasupra unui desen în tuşă tristă reprezentând o ţestoasă c-un leucoplast Band-Aid lipit pe carapace. Iar dedesubt: DE LA STEVEN SPIELBERG ŞI DE LA TOŢI PRIETENII TĂI DIN HOLLYWOOD.
    Ăsta-i un vis, eplin de tropi onirici şi de glumiţe cu circuit închis, gândeşte Jonesy, dar nu e prea convins. Mintea lui amestecă lucrurile, le triturează, le face mai uşor de înghiţit, iar asta e ceva specific viselor; trecutul, prezentul şi viitorul au fost cu toate fierte la un loc, ceea ce e iarăşi un procedeu oniric, dar Jonesy ştie că ar greşi dacă ar trata totul ca nimic altceva decât un basm fragmentat născut din subconştientul lui. Cel puţin o parte din el e aievea.
    Ochii negri bulbucaţi se uită la el. Cearşaful începe acum să se mişte şi formează nişte umflături lângă fiinţa din pat. Ceea ce iese de sub el este vietatea-nevăstuică roşietică ce i-a făcut felul lui Beav. Se uită fix la el cu aceiaşi ochi negri sticloşi când se mişcă ajutându-se de coadă până pe pernă, unde se încolăceşte lângă acel cap cenuşiu îngust. Nu-i de mirare că s-a simţit McCarthy puţin deranjat la stomac, gândeşte Jonesy.
    Sângele continuă să-i curgă pe picioare, lipicios ca mierea şi fierbinte ca febra. Se scurge pe podea şi ai fi tentat să crezi că va da naştere curând unei colonii proprii din acel mucegai roşietic, sau fungi, sau ce-o fi el, că va da naştere unei adevărate jungle, dar Jonesy e de altă părere. El este unic. Norul îl poate poseda, dar nu-l poate schimba.
    Nu joci, nu câştigi, gândeşte, apoi, imediat: Şşş, şşş, ţine asta pentru tine.
    Creatura cenuşie îşi ridică mâna într-un fel de salut. Are trei degete lungi terminate în unghii profirii. Puroi galben şi gros supurează de sub ele. Şi mai multă astfel de substanţă sclipeşte opac în pliurile pielii şi la colţurile ochilor ei - ale creaturii.
    - Ai dreptate, chiar că ai nevoie de-o injecţie, spune Jonesy. O doză mică de Drano sau Lysol, ceva de genul ăsta. Să te scoată din min...
    Atunci îl izbeşte un gând îngrozitor; pentru o clipă, e atât de puternic încât nu se poate opune forţei care-l trage către pat. Apoi încep să i se mişte din nou picioarele, lăsând urme mari şi roşii în spate.
    - Nu ai de gând să-mi bei sângele, nu-i aşa? Cum ar face un vampir?
    Fiinţa din pat zâmbeşte fără să zâmbească.
    - Noi suntem, atât cât mă pot exprima în terminologia voastră, vegetarieni.
    - Mda, atunci cum rămâne cu Bowser de colo?
    Jonesy arată spre nevăstuica fără picioare, iar aceasta dezveleşte într-un rânjet grotesc o gură plină de dinţi subţiri ca acele.
    - Şi Bowser e vegetarian?
    - Ştii bine că nu e, spune fiinţa cenuşie, fără ca dunga ei de gură să se mişte - timpul ăsta-i un ventriloc a dracu' de bun, trebuie să-i recunoşti meritele; s-ar descurca de minune la Catskills. Ştii însă şi că nu trebuie să te temi de el.
    - De ce? Cu ce sunt eu mai diferit?
    Fiinţa cenuşie muribundă (sigur că e muribundă, corpul ei cedează, se descompune din interior) nu răspunde, iar Jonesy gândeşte încă o dată: Nu joci, nu câştigi.
    Are o bănuială că acesta e un gând pe care prietenul lui cenuşiu ar da orice să-l poată citi, dar nu are nicio şansă; capacitatea de-a-şi ascunde gândurile este încă un motiv pentru care e diferit, unic, iar Jonesy nu poate spune decât vive la difference (nu că o şi spune).
    - Cu ce sunt eu mai diferit?
    - Cine-i Duddits? întreabă fiinţa cenuşie şi, când Jonesy nu-i răspunde, fiinţa zâmbeşte încă o dată, fără să-şi mişte crestătura gurii.
    - Poftim, spune fiinţa cenuşie. Amândoi avem întrebări la care celălalt nu vrea să răspundă. Le lăsăm deoparte, ce zici? Le aşezăm cu faţa în jos. Ele vor fi... cum se numeşte? Cum se numeşte asta la jocul de cărţi?
    - Aşii din mânecă, spune Jonesy.
    Acum simte mirosul putreziciunii fiinţei acesteia.
    E mirosul pe care l-a adus McCarthy cu el la cabană, mirosul sprayului cu eter. Îşi spune încă o dată că ar fi trebuit să-l împuşte pe fiul ăla de căţea care repeta întruna oh, Dumnezeule, oh, Doamne, ar fi trebuit să-l împuşte înainte să intre înăuntru, unde era cald. Să fi lăsat colonia dinăuntrul lui să moară în vreme ce cadavrul se răcea în spatele ascunzişului lui din bătrânul arţar.
    - Aşii din mânecă, da, spune fiinţa cenuşie.
    Capcana pentru vise se află acum aici, e suspendată de tavan şi se roteşte uşor deasupra capului fiinţei cenuşii.
    - Lucrurile astea pe care nu vrem să le ştie celălalt, le vom pune deoparte pentru mai târziu. Le vârâm în mânecă.
    - Ce doreşti de la mine?
    Creatura cenuşie se uită la Jonesy fără să clipească. Din câte-şi dă Jonesy seama, nici nu poate clipi; nu are nici pleoape, nici gene.
    - Niuna, nici pleoape, nici gene, spune fiinţa, doar că e vocea lui Pete cea pe care o aude Jonesy. Întotdeauna niuna, niciodată nici una. Cine-i Duddits?
    Jonesy e atât de surprins să audă vocea lui Pete, încât aproape-i răspunde la întrebare... ceea ce, desigur, e şi intenţia fiinţei: să-i dezechilibreze atenţia surprinzându-l. Fiinţa asta-i vicleană, fie şi muribundă. Ar face bine să-şi ţină garda ridicată. Îi trimite amicului său cenuşiu o imagine a unei vaci maro mari, cu o pancartă atârnându-i la gât. Pe pancartă scrie: VACA DUDDITS.
    Iarăşi, individul cenuşiu zâmbeşte fără să zâmbească, zâmbeşte în interiorul minţii lui Jonesy.
    - Vaca Duddits, spune. Nu prea cred.
    - De unde eşti? îl întreabă Jonesy.
    - De pe Planeta X. Venim de pe-o planetă pe cale de extincţie ca să mâncăm pizza la Domino's, ca să facem cumpărături în rate cu avans zero şi ca să învăţăm uşor limba italiană după metoda Berlitz.
    De data aceasta, vocea lui Henry. Apoi, domnul ET-Telefonează-Acasă se întoarce la propria voce... doar că, îşi dă seama Jonesy obosit şi deloc surprins, vocea fiinţei e vocea lui, vocea lui Jonesy. Şi ştie ce i-ar spune Henry: că are o halucinaţie pe cinste, pricinuită de moartea lui Beaver.
    Acum n-ar mai spune asta, nici pe departe, gândeşte Jonesy. Nici pomeneală. Acum e îmblânzitorul de ouă, şi îmblânzitorul de ouă cunoaşte mai bine situaţia.
    - Henry? Va muri curând, individul cenuşiu spune cu indiferenţă.
    Mâna lui se întinde peste plapumă; cele trei degete lungi şi cenuşii prind mâna lui Jonesy. Pielea fiinţei e caldă şi uscată.
    - Ce vrei să spui? întreabă Jonesy, temându-se pentru Henry... dar fiinţa muribundă din pat nu răspunde. E un alt as vârât în mânecă, aşa că Jonesy joacă cu o carte din mână: De ce m-ai chemat aici?
    Creatura cenuşie exprimă surpriză, deşi faţa ei tot nu se mişcă.
    - Nimeni nu-şi doreşte să moară singur, spune. Vreau doar să am pe cineva alături. Ştiu, o să ne uităm la televizor.
    - Nu vreau...
    - Vreau neapărat să văd un film. O să-ţi placă şi ţie. Se numeşte Compasiune pentru Omuleţii Cenuşii. Bowser! Dă-mi telecomanda!
    Bowser îi oferă lui Jonesy ceva ce pare o privire răuvoitoare, apoi alunecă jos de pe pernă, coada lui flexibilă scoţând un foşnet uscat asemenea unui şarpe care se târăşte peste un bolovan. Pe masă se află o telecomandă, şi ea năpădită de fungi. Bowser o apucă, se întoarce şi alunecă înapoi către creatura cenuşie cu ea între dinţi. Fiinţa cenuşie îi dă drumul mâinii lui Jonesy (atingerea ei nu e revoltătoare, dar faptul că l-a lăsat e, totuşi, o uşurare), ia telecomanda, o îndreaptă spre televizor şi apasă pe butonul ON.
    Imaginea care apare - uşor înceţoşată, dar deloc obturată de puful uşor ce creşte pe ecran - reprezintă şopronul din spatele cabanei. În mijlocul ecranului se află o siluetă ascunsă sub o prelată verde. Şi, chiar înainte să se deschidă uşa şi să se vadă intrând, Jonesy înţelege că aceste lucruri au avut deja loc. Vedeta din Compasiune pentru Omuleţii Cenuşii este Gary Jones.
    - Ei bine, vorbeşte creatura muribundă din pat, din locul comod al mijlocului minţii sale, am ratat genericul, dar, de fapt, filmul de-abia a-nceput.
    Exact de asta se teme Jonesy.

                                                         5.

                                     Ușa șopronului se deschide şi Jonesy intră înăuntru. Şi ce mai pestriţ e el, îmbrăcat aşa cu propria sa haină, cu mănuşile lui Beaver şi cu una dintre vechile căciuliale lui Lamar! Pentru o clipă, Jonesy cel care se uită la televizor în camera de spital (şi-a luat scaunul pentru vizitatori şi şede acum lângă patul D-lui Cenuşiu) crede că Jonesy cel din şopronul snowmobile-ului de la Bivuac a fost, totuşi, infectat, şi că muşchiul acela roşu creşte peste tot pe corpul lui. Apoi îşi aminteşte că Dl Cenuşiu a explodat chiar în faţa lui - i-a explodat capul, în orice caz - şi că Jonesy îi poartă rămăşiţele.
    - Doar că n-ai explodat, spune el. Ai... ce ai făcut? Ţi-ai împrăştiat seminţele?
    - Şşş! spune Dl Cenuşiu, iar Bowser îşi dezveleşte formidabila gură plină de dinţi, ca şi când i-ar spune lui Jonesy să nu mai fie nepoliticos. Ador cântecul ăsta, tu nu?
    Coloana sonoră aparţine formaţiei Rolling Stones, cu „Sympathy for the Devil", destul de potrivită, având în vedere că acesta e şi numele filmului (debutul meu în cinematografie, gândeşte Jonesy, stai să-l vadă Carla şi copiii), dar, de fapt, lui Jonesy nu-i place; din cine ştie ce motiv, îl întristează.
    - Cum poate să-ţi placă? întreabă el, ignorând dinţii dezveliţi ai lui Bowser - Bowser nu reprezintă un pericol pentru el, amândoi ştiu acest lucru. Cum poate? Asta ascultau în vreme ce vă măcelăreau?
    - Întotdeauna ne măcelăresc, spune Dl Cenuşiu. Taci, acum, uită-te la film; partea asta curge încet, dar devine mai bună pe parcurs.
    Jonesy îşi împreunează mâinile în poala lui roşie - sângerarea pare să se fi oprit, cel puţin - şi se uită la Compasiune pentru Omuleţii Cenuşii, în rolul principal cu unicul şi inimitabilul Gary Jones.

                                                        6.

                                   Unicul și inimitabilul Gary Jones trage prelata de pe snowmobile, găseşte din priviri bateria pe masa de lucru, într-o cutie de carton, şi o montează, având grijă să ataşeze cablurile la terminalele corecte. Cu acestea se epuiză în mare bagajul lui de cunoştinţe tehnice - e profesor de istorie, nu mecanic, iar atribuţiile lui de meşter al casei se limitează la a-i convinge pe copii să se uite la History Channel din când în când, în loc de Xena.
    Cheia e în contact, iar luminile de la bord se aprind când o întoarce - a montat bine bateria, totuşi - dar motorul nu porneşte. Nici măcar nu tuşeşte.
    Starterul scoate un fel de bru-brum şi asta-i tot.
    - O, Doamne, o, Dumnezeule, scăpa-m-ar treaba mare, spune el, pronunţând cuvintele îngălate pe-un ton monoton.
    Nu e sigur că ar putea da dovadă de prea multe emoţii acum, chiar dacă şi-ar dori asta. E un fan al filmelor de groază, a văzut Invasion of the Body Snatchers de douăzeci şi cinci de ori (a văzut până şi jalnicul remake, cel cu Donald Sutherland), aşa că ştie ce se petrece aici. Corpul i-a fost prădat, i-a fost prădat în sensul propriu al cuvântului şi cât se poate de complet. Cu toate acestea, nu va exista nicio armată de zombies, nici măcar un pluton.
    El e unic. Simte că şi Pete, Henry şi cu Beav sunt unici (a fost unic, în cazul lui Beav), dar el e cel mai unic dintre ei. O astfel de formulare se spune că nu e corectă - asemenea brânzei Fermierului din Dell, unicul se presupune că nu are egal - dar acesta e un caz în care regula nu se aplică. Pete şi Beaver au fost unici, Henry e şi mai unic, iar el, Jonesy, este cel mai unic. Iată, joacă până şi în propriul său film de cinematograf!
    Asta-i cea mai unică treabă! cum ar spune fiul lui cel mare.
    Individul cenuşiu din patul de spital se uită de la televizor, unde Jonesy I şede călare pe Arctic Cat, spre scaunul pe care stă Jonesy II îmbrăcat în pijamaua îmbibată în sânge.
    - Ce-mi ascunzi? îl întreabă Dl Cenuşiu.
    - Nimic.
    - De ce vezi întruna un perete de cărămidă? Ce-i 19, pe lângă un număr prim? Cine a spus „La dracu' cu Tigers"? Ce-nseamnă asta? Ce-i peretele de cărămidă? Când e peretele de cărămidă? Ce înseamnă el, de continui să-l vezi?
    Simte cum Dl Cenuşiu încearcă să-l descoasă, dar, pentru moment, acel sâmbure dur e la loc sigur. Poate fi posedat, dar nu poate fi schimbat. Nu poate fi nici deschis pe de-a-ntregul, se pare. Nu încă, cel puţin.
    Jonesy îşi duce degetul la buze şi-i întoarce individului cenuşiu cuvintele:
    - Taci, uită-te la film.
    Îl studiază cu băşicile negre ale ochilor lui (sunt ochi de insectă, crede Jonesy, ochi de călugăriţă), şi Jonesy îl simte insistând pentru un alt minut sau două să-l descoasă. Apoi, senzaţia dispare. Nu se grăbeşte; mai devreme sau mai târziu îi va dizolva scutul dimprejurul acelui ultim sâmbure care e Jonesy cel pur şi neinvadat, şi atunci va şti tot ce vrea să ştie.
    Între timp, se uită la film. Şi când Bowser se târăşte în poala lui Jonesy - Bowser cel cu dinţii ascuţiţi şi cu mirosul eteric de antigel - Jonesy de-abia îşi dă seama.
    Jonesy I, Jonesy din Şopron (doar că acela e acum de fapt Dl Cenuşiu) îşi întinde tentaculele minţii. Sunt multe minţi către care se poate întinde, sar şi se întrepătrund asemenea transmisiunilor radio noaptea târziu, şi găseşte destul de uşor una care să conţină informaţiile de care are nevoie. E ca şi când ai deschide un fişier pe calculatorul de acasă şi ai găsi un minunat film tridimensional plin de detalii în locul cuvintelor.
    Sursa D-lui Cenuşiu este Emil „Stancă" Brodsky, din Menlo Park, New Jersey.
    Brodsky e sergent tehnician în Armată, spiriduşul parcului auto. Doar că aici, ca parte a Echipei Tactice de Ripostă a lui Kurtz, sergentul tehnician Brodsky nu are rang.
    Nimeni nu are. Se adresează superiorilor cu şefu' şi celor de rang inferior (nu sunt prea mulţi din aceştia la picnicul de faţă) cu hei, tu! Dacă nu poate face diferenţa între aceştia, amice sau prietene sunt la fel de bune.
    Avioane cu turboreactoare survolează zona, dar nu sunt multe (vor putea face toate fotografiile de care au nevoie cu cel mai apropiat satelit de pe orbita terestră dacă se va curăţa vreodată cerul de nori), şi, oricum, acestea nu intră în atribuţiile lui Brodsky. Avioanele decolează de la baza Gărzii Naţionale Aeriene din Bangor, iar el se află aici, în regiunea Jefferson.
    Treaba lui Brodsky sunt elicopterele şi camioanele din parcul auto (de la prânz, toate drumurile din partea aceasta a statului au fost închise şi nu circulă decât camioanele verzi-oliv, cu semnele distinctive ascunse). Îi intră în atribuţii şi să pornească cel puţin patru generatoare care să ofere electricitatea necesară taberei în continuă expansiune din jurul magazinului lui Gosselin. Necesităţile includ senzori de mişcare, stâlpi de iluminat, reflectoare de supraveghere şi improvizaţia de teatru de operaţiuni care se pune la punct în grabă într-o rulotă Windstar.
    Kurtz a fost destul de elocvent când a spus că lumina e foarte importantă - vrea ca tot locul să fie la fel luminos ca ziua pe tot timpul nopţii. Cei mai mulţi stâlpi de iluminat se ridică în jurul grajdului şi a ceea ce înainte erau ţarcul şi padocul animalelor din spatele grajdului.
    Pe locul unde, cândva, cele patruzeci de vaci de lapte ale lui Reggie Gosselin îşi făceau veacul, au fost ridicate două corturi. Cel mai mare are pe acoperişul verde un însemn: COMANDAMENTUL. Celălalt cort e roşu şi fără însemne. Nu sunt sobe cu kerosen înăuntrul lui, cum sunt în cel mare, nu e nevoie de ele acolo. Aceasta e morga provizorie, pricepe Jonesy.
    Acum, nu sunt decât trei cadavre acolo (unul e al unui bancher care a încercat să fugă, nesăbuitul de el), dar curând s-ar putea să fie mai multe. Asta doar dacă nu va avea loc vreun accident care să facă dificilă sau imposibilă colectarea cadavrelor. Pentru Kurtz, şeful, un astfel de accident ar rezolva o mulţime de probleme.
    Toate acestea sunt amănunte secundare. Pe Jonesy I îl interesează doar Emil Brodsky din Menlo Park.
    Brodsky se luptă să traverseze repede terenul înzăpezit, înnoroiat, ars, dintre zona de aterizare a elicopterelor şi padocul unde cei identificaţi pozitiv cu Ripley urmează să fie ţinuţi (deja sunt câţiva acolo, umblă de colo-colo arborând mine uimite de proaspeţi prizonieri, ţipă după gardieni, le cer ţigări şi informaţii şi aduc ameninţări zadarnice). Emil Brodsky e bondoc şi tuns milităreşte, şi are faţa de bulldog a unuia făcut să fumeze trabucuri ieftine (de fapt, Jonesy ştie, Brodsky e un catolic pios care n-a fumat niciodată). E la fel de ocupat acum ca un tapetar cu un singur braţ. Are căşti la urechi şi în faţa buzelor îi atârnă un microfon de transmisionist. Păstrează legătura radio cu transportul de combustibil care vine pe Interstatala 95 - situaţia convoiului e critică, fiindcă elicopterele aflate în misiune se vor întoarce zburând la joasă înălţime - dar discută în acelaşi timp şi cu Cambry, care păşeşte alături de el, despre centrul de control şi supraveghere pe care Kurtz vrea să-l aibă pregătit până la nouă seara, miezul nopţii cel târziu.
    Misiunea aceasta se va încheia în patruzeci şi opt de ore, aşa circulă zvonul, dar cine dracu' ştie cu siguranţă? Potrivit zvonurilor, prima lor ţintă, Blue Boy, a fost deja eliminată, dar Brodsky nu ştie cum de poate fi cineva sigur de asta, având în vedere că elicopterele de atac nu s-au întors încă. Şi, oricum, treaba lor e simplă aici: să aducă indicatorul până la unsprezece şi apoi să apese toate butoanele.
    Şi, o, pentru toţi zeii din lume, dintr-odată sunt trei de Jonesy: cel care se uită la televizor în camera de spital înţesată de fungi, cel din şopronul snowmobile-ului... şi Jonesy III, care apare pe dată în capul de catolic tuns milităreşte al lui Emil Brodsky.
    Brodsky se opreşte în loc şi se uită pur şi simplu spre cerul albicios.
    Cambry face în continuare trei sau patru paşi singur, înainte să-şi dea seama că Stancă a înţepenit, că stă în loc în mijlocul păşunii noroioase. În mijlocul acestei forfote frenetice - bărbaţi care aleargă, elicoptere care plutesc în aer, motoare care sunt turate - el stă în loc, asemenea unui robot cu bateria descărcată.
    - Şefu'? întreabă Cambry. Vă simţiţi bine?
    Brodsky nu răspunde... cel puţin lui Cambry. Lui Jonesy I - Jonesy din Şopron - îi spune:
    - Deschide capota de la motor şi arată-mi bujiile.
    Jonesy întâmpină nişte dificultăţi în găsirea clapetei care deschide capota, dar îi dă Brodsky indicaţii. Apoi Jonesy se apleacă asupra motorului mic, uitându-se nu pentru sine, ci transformându-şi ochii în nişte camere de luat vederi cu rezoluţie mare şi trimiţând apoi imaginile către Brodsky.
    - Şefu'? întreabă Cambry cu o îngrijorare crescândă. Ce-i, şefu'? Care-i problema?
    - Nu-i nimic, spune Brodsky răspicat. Îşi coboară căştile în jurul gâtului; pălăvrăgeala din ele îi distrage atenţia. Acordă-mi o clipă să mă gândesc. Şi, către Jonesy: Cineva a scos bujiile. Uită-te prin jur... mda, iată-le. Pe capătul mesei.
    Pe capătul mesei de lucru se află un borcan de maioneză pe jumătate plin cu benzină. Capacul a fost găurit pentru aerare - două împunsături cu vârful şurubelniţei - pentru a împiedica acumularea vaporilor. Scufundate în el asemenea unor exponate prezervate în formaldehidă se află două bujii marca Champion.
    Cu voce tare, Brodsky spune:
    - Usucă-le bine.
    Iar când Cambry îl întreabă:
    - Ce să usc bine?
    Brodsky îi spune să-şi închidă clapa.
    Jonesy pescuieşte bujiile, le usucă, apoi le montează la indicaţiile lui Brodsky.
    - Încearcă acum, spune Brodsky, de data aceasta fără a-şi mişca buzele, şi snowmobile-ul porneşte cu un răcnet.
    - Verifică şi nivelul combustibilului.
    Jonesy se execută şi spune mulţumesc.
    - Nicio problemă, şefu', spune Brodsky şi o ia iarăşi sprinten din loc.
    Cambry trebuie să grăbească puţin pasul ca să-l prindă din urmă. Observă privirea uşor uimită a lui Stancă atunci când acesta îşi vede căştile acum în jurul gâtului.
    - Ce dracu' a fost aia? întreabă Cambry.
    - Nimic, spune Brodsky - dar a fost ceva, desigur; a dracu' să fie dacă n-a fost ceva.
    A discutat. O conversaţie. O... consultaţie? Mda, asta-i. Doar că nu-şi mai aminteşte care a fost subiectul ei. Ce-şi aminteşte precis e înştiinţarea pe care au primit-o dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, când echipa îşi făcea înviorarea. Una dintre directivele venite direct de la Kurtz a fost aceea de-a raporta orice ciudăţenie. Era asta ceva ciudat? Ce a fost de fapt mai precis?
    - Am avut o crampă cerebrală, cred, spune Brodsky. Prea multe lucruri de făcut şi prea puţin timp să le fac. Haide, fiule, ţine pasul cu mine.
    Cambry ţine pasul. Brodsky îşi reia conversaţia divizată - convoiul de acolo, Cambry de aici - dar îşi mai aminteşte ceva, o a treia conversaţie, una care acum e încheiată. Ciudat sau nu? Probabil că nu, hotărăşte Brodsky. Cu siguranţă nu e ceva despre care i-ar putea vorbi acelui bastard incompetent de Perlmutter - în ceea ce-l priveşte pe Pearly, dacă un lucru nu se află listat pe nelipsita sa mapă, el nu există.
    Kurtz? Niciodată. Îl respectă pe acest bătrân mârlan, dar, mai mult decât atât, se teme de el. Cu toţii se tem de el. Kurtz e deştept, Kurtz e curajos, dar Kurtz e în acelaşi timp şi a junglei cea mai nebună fiară. Lui Brodsky nu-i place să umble nici măcar pe acolo pe unde umbra lui Kurtz a atins pământul.
    Underhill? I-ar putea vorbi lui Owen Underhill?
    Poate... dar poate nu. În astfel de cazuri, poţi nimeri în hazna fără ca măcar să cunoşti motivul. A auzit voci în minte pentru o clipă sau două - o voce, în orice caz - dar acum se simte bine. Şi, totuşi...
    La Bivuac, Jonesy iese în trombă din şopron şi goneşte în sus pe Deep Cut Road.
    Îl simte pe Henry când trece pe lângă el - Henry care se ascunde după un copac, muşcând de-a binelea din muşchiul de pe trunchi ca să-şi înăbuşe strigătele - dar ascunde cu succes ceea ce ştie de norul care înconjoară acel ultim bastion al conştiinţei lui de sine.
    E foarte probabil că se află ultima dată în apropierea vechiului său prieten, care nu va reuşi niciodată să iasă cu viaţă din aceste păduri.
    Jonesy îşi doreşte să-şi fi luat rămas bun.

                                                   7.

                           - Nu știu cine a făcut filmul ăsta, spune Jonesy, dar nu cred că trebuie să se ostenească să-şi calce fracul pentru premiile Oscar. De fapt...
    Se uită în jur şi nu vede decât copaci acoperiţi cu zăpadă. Se uită înainte din nou şi nu vede altceva decât Deep Cut Road-ul desfăşurându-se în faţa lui şi snowmobile-ul vibrându-i între coapse. N-a existat niciodată spitalul, n-a existat niciodată Dl Cenuşiu.
    Acelea n-au existat decât într-un vis.
    Însă nu e aşa.
    Există o încăpere. Nu-i o încăpere de spital, totuşi. Nu există pat, nu există televizor, nu există stâlp pentru perfuzii. Nu există aproape nimic, de fapt; doar un afişier. Pe el sunt lipite două lucruri: o hartă a nordului Noii Anglii, cu unele rute însemnate - rutele camioanelor Fraţilor Tracker - şi o fotografie Polaroid a unei adolescente care-şi ţine fusta ridicată ca să-şi arate smocul auriu de păr pubian. El se uită afară la Deep Cut Road prin fereastră. E vorba, Jonesy e aproape sigur, de fereastra din camera de spital. Camera de spital în să nu a fost potrivită. A trebuit să iasă din acea cameră, fiindcă...
    În camera de spital nu eram în siguranţă, gândeşte Jonesy... de parcă aici e în siguranţă, de parcă ar putea fi undeva în siguranţă. Şi, totuşi... aici e, poate, mai în siguranţă. Acesta este ultimul lui refugiu, iar el şi l-a decorat cu fotografia pe care credea că au sperat cu toţii s-o vadă arunci când s-au apropiat de geamul biroului în 1978.
    Tina Jean Sloppinger sau cum o fi chemat-o.
    Unele din lucrurile pe care le-am văzut au fost adevărate... amintiri valide recuperate, ar spune Henry. Chiar am crezut că l-am văzut pe Duddits în acea zi. De aceea am păşit în stradă fără să mă asigur. Cât despre Dl Cenuşiu... asta sunt eu acum. Nu-i aşa? Cu excepţia părţii ăsteia din mine care se află în încăperea asta prăfoasă, goală şi neinteresantă, cu prezervative folosite pe podea şi cu fotografia fetei pe afişier, sunt în întregime Dl Cenuşiu. Nu ăsta-i adevărul?
    Niciun răspuns. Ceea ce e exact răspunsul de care el are de fapt nevoie.
    Dar cum s-a întâmplat? Cum am ajuns aici? Şi de ce? În ce scop?
    Tot niciun răspuns, iar, la aceste întrebări, nu-şi poate oferi nici el singur unul. E doar fericit că are un loc unde încă mai poate fi el însuşi şi e consternat de cât de uşor a fost deposedat de tot restul vieţii.
    Îşi doreşte din nou, cu totală sinceritate amară, să-l fi împuşcat pe McCarthy.

                                                              8.

                                    O explozie imensă sfâşie ziua şi, deşi sursa ei trebuia să fie la câţiva kilometri buni, fu totuşi destul de puternică să scuture zăpada în mici avalanşe de pe copaci.
    Silueta de pe snowmobile nici măcar nu se uită în jur. Era vorba de navă. Soldaţii o aruncaseră în aer. Birumii dispăruseră.
    Câteva minute mai târziu, adăpostul prăbuşit apăru în dreapta câmpului său vizual. Zăcând în faţa lui pe zăpadă, cu un bocanc încă prins sub acoperişul de tablă, era Pete. Părea mort, dar nu era. Să faci pe mortul nu era o opţiune, nu în acest joc; îl auzea pe Pete cum gândeşte. Şi, când se apropie de el călare pe snowmobile şi când scoase din viteză, Pete îşi ridică fruntea şi-şi dezveli dinţii rămaşi într-un zâmbet lipsit de umor. Braţul stâng al canadienei lui era înnegrit şi topit. La mâna dreaptă se părea că-i mai rămăseseră doar două degete sănătoase. Peste tot pe unde îi ieşea la iveală, pielea îi era tatuată cu birus.
    - Nu eşti Jonesy, spuse Pete. Ce i-ai făcut lui Jonesy?
    - Urcă, Pete, spuse Dl Cenuşiu.
    - Nu vreau să merg niciunde cu tine.
    Pete îşi ridică mâna dreaptă - degete amorţite, înghesuiala de birus roşu-auriu - şi se şterse la frunte.
    - Pleacă dracu' de-aici. Ia-ţi poneiul şi di, căluţ!
    Dl Cenuşiu lăsă în jos capul care-i aparţinuse cândva lui Jonesy (Jonesy care se uita la toate acestea prin fereastra văgăunii sale din depozitul Fraţilor Tracker, incapabil să ajute sau să schimbe ceva) şi se uită fix la Pete.
    Pete începu să ţipe când birusul ce-i creştea pe tot corpul se contractă, rădăcinile materiei ăsteia săpând şi mai adânc în muşchii şi în nervii lui. Bocancul prins sub acoperişul de tablă prăbuşit se smuci şi se eliberă, iar Pete, încă strigând, se ridică într-o poziţie fetală. Sânge proaspăt începu să-i curgă din gură şi din nas. Când strigă din nou, îi mai săriră doi dinţi din gură.
    - Urcă, Pete.
    Lăcrimând, ţinându-şi mâna hăcuită la piept, Pete încercă să se ridice în picioare.
    Prima încercare fu un eşec; se lungi din nou în zăpadă. Dl Cenuşiu nu spuse nimic despre asta; şezu pur şi simplu pe Arctic Cat şi se uită.
    Jonesy simţi durerea, şi disperarea, şi teama uzată a lui Pete. Teama, dintre toate, era cea mai rea, aşa că se hotărî să rişte.
    - Pete.
    Doar o şoaptă, dar Pete îl auzi. Îşi ridică privirea; faţa îi era pierdută în pâlcurile de fungi - în ceea ce Dl Cenuşiu numea birus. Când îşi linse buzele, Jonesy observă că-i creşteau şi pe limbă. Puşchele extraterestre.
    Cândva, Pete Moore dorise să devină astronaut. Cândva, se luase de nişte băieţi mai mari pentru cineva care era mai mic şi mai slab. Merita un tratament mai bun decât acesta.
    - Nu joci, nu câştigi.
    Pete aproape zâmbi. Un gest frumos şi în acelaşi timp sfâşietor. De data aceasta reuşi să se ridice în picioare şi se împletici încet spre snowmobile.
    În biroul părăsit în care fusese exilat, Jonesy observă clanţa începând să se rotească într-o parte şi-n cealaltă.
    - Ce înseamnă aia? întrebă Dl Cenuşiu. Ce înseamnă nu joci, nu câştigi? Ce cauţi acolo înăuntru? Hai înapoi la spital, să ne uităm împreună la televizor, nu vrei? Totuşi, cum de-ai ajuns acolo înăuntru?
    Fu rândul lui Jonesy să nu răspundă şi făcu asta cu o mare plăcere.
    - O să intru eu, spuse Dl Cenuşiu. Când o să fiu pregătit, o să intru. Poate crezi că poţi ţine uşa închisă de mine, dar te înşeli.
    Jonesy păstră tăcerea - nu era nevoie să provoace creatura care, în momentul de faţă, îi stăpânea corpul - dar el nu credea că se înşală. Pe de altă parte, nu îndrăznea să fugă; ar fi fost înghiţit de viu dacă ar fi încercat. Nu era decât un sâmbure într-un nor, o bucată de mâncare nedigerată în intestinele unui extraterestru.
    Era mai bine să nu facă valuri.

                                                                  9.

                                  Pete se urcă pe snowmobile în spatele D-lui Cenuşiu şi-şi petrecu braţele în jurul mijlocului lui Jonesy. Zece minute mai târziu, trecură de Scout-ul răsturnat şi Jonesy înţelese ce-i făcuse pe Pete şi pe Henry să întârzie atât de mult pe drumul de întoarcere de la magazin. Era o minune că scăpaseră amândoi cu viaţă. Ar fi vrut să arunce o privire mai atentă, dar Dl Cenuşiu nu încetini, continuă să ac celereze şi să facă tălpicile Cat-ului să salte, alunecând pe creasta dintre cele două făgaşe umplute cu zăpadă ale drumului.
    La vreo cinci kilometri dincolo de Scout ajunseră în vârful unei ridicături de pământ, şi Jonesy văzu un glob strălucitor de lumină galben-alburie atârnând la mai puţin de treizeci de centimetri deasupra drumului, aşteptându-i. Părea la fel de încins ca flacăra de la aparatul unui sudor, dar, desigur, nu era aşa; zăpada aflată la doar câţiva centimetri sub ea nu se topise.
    Era mai mult ca sigur una din luminile pe care le văzuse el şi cu Beaver jucându-se în nori, deasupra animalelor fugind dinspre Viroagă.
    - Ai dreptate, spuse Dl Cenuşiu. E ceea ce voi oamenii numiţi un proiector. Acesta e unul dintre ultimele. Poate chiar ultimul.
    Jonesy nu spuse nimic, se uită doar pe fereastra celulei-sale-birou. Simţea braţele lui Pete în jurul mijlocului său ţinându-se acum mai mult din instinct, aşa cum se ţine la box de oponent un luptător aproape terminat ca să nu cadă la podea. Capul sprijinindu-se pe spatele lui era greu ca un bolovan. Pete era acum un sol fertil pentru birus şi birusului îi plăcea de el; toate lucrurile înconjurătoare erau reci, iar Pete era cald. Se părea că Dl Cenuşiu avea nevoie de el pentru ceva anume - pentru ce, Jonesy habar nu avea.
    Proiectorul îi conduse în susul drumului pentru încă aproximativ un kilometru, apoi viră în pădure. Se strecură printre doi pini mari şi apoi îi aşteptă, rotindu-se deasupra zăpezii. Jonesy îl auzi pe Dl Cenuşiu cum îi spune lui Pete să se ţină cât poate de tare.
    Arctic Cat-ul sălta şi mârâia, croindu-şi drum în sus pe o pantă uşoară, tălpicile lui afundându-se în zăpada pe care, apoi, o arunca în lături. O dată intraţi sub baldachinul copacilor, zăpada fu mai puţină, în unele locuri nu se vedea chiar deloc. În acele locuri, tălpicile snowmobile-ului ţiuiau furioase, frecându-se de pământul îngheţat, care era în cea mai mare parte piatră sub un strat subţire de praf şi ace de brad.
    Se îndreptau acum spre nord.
......................................................................................