Capcană pentru vise, Stephen King

....................................................................................
                                         3-13

               - Pete.
    - Uimitor, așa-i? spuse Pete, expirând. Astea e nişte futute de-OZN-uri, ca-n Dosarele X. Ce crezi tu că...
    - Pete.
    Îi luă lui Pete bărbia în palmă şi-i forţă capul să coboare dinspre cer spre propria sa faţă. Deasupra, ultimele două lumini dispăreau.
    - Nu-i decât un fel de fenomen atmosferic, asta-i tot.
    - Crezi? Pete păru dintr-o dată dezamăgit.
    - Mda - ceva legat de furtună. Dar, chiar dacă ar fi primul val al invaziei de fluturi extratereştri de pe planeta Alnitak, tot n-ar însemna mare lucru pentru noi, dacă noi ne-am transforma în îngheţată pe băţ din cauza frigului. Trebuie să mă ajuţi. Vreau să faci trucu-ăla al tău. Poţi?
    - Nu ştiu, spuse Pete, aruncând o ultimă privire spre cer.
    Nu mai rămăsese decât o singură lumină acum şi era atât de slabă, încât n-ai fi observat-o dacă nu te-ai fi uitat intenţionat după ea.
    - Doamnă? Doamnă, aproape-au dispărut. Relaxează-te, ce zici?
    Femeia nu schiţă niciun răspuns; rămase locului, cu faţa lipită de roată. Panglicile de la căciulă fluturau în vânt.
    Pete suspină şi se întoarse către Henry.
    - Ce vrei să faci?
    - Ţi-aminteşti de adăposturile tăietorilor de lemne de pe marginea acestui drum?
    Existau vreo opt sau nouă astfel de adăposturi, credea Henry, nimic altceva decât patru stâlpi cu bucăţi de tablă servind de acoperiş. Tăietorii depozitau sub ele buştenii şi uneltele până în primăvara următoare.
    - Sigur, spuse Pete.
    - Unde-i cel mai apropiat? Îmi poţi spune?
    Pete închise ochii, ridică un deget în aer şi începu să-l mişte înainte şi înapoi. În acelaşi timp, scoase un plescăit slab, lovindu-şi limba de cerul gurii. Aceste gesturi făcuseră parte din persoana lui Pete încă din vremea liceului. Nu erau la fel de vechi ca şi ticul lui Beaver de-a roade creioane şi de-a mesteca scobitori sau ca dragostea lui Jonesy pentru filmele de groază şi pentru poveştile poliţiste, dar era îndeajuns de vechi. Şi, de cele mai multe ori, dădeau roade.
    Henry aşteptă, sperând să dea roade şi de data aceasta.
    Femeia, sesizând probabil acel plescăit slab şi regulat, purtat spre ea de-un curent de aer, îşi înălţă capul şi se uită în jur. De-a lungul frunţii avea de la cauciucul roţii o pată mare şi întunecată.
    Într-un sfârşit, Pete îşi deschise ochii:
    - Într-acolo, spuse, arătând în direcţia Bivuacului. Dincolo de curbă, e un deal. Cobori dincolo de deal şi dai peste o porţiune de pământ drept. La capătul porţiunii ăsteia se află unul dintre adăposturile alea. E pe stânga. O parte din acoperiş e prăbuşită în interior. Unui bărbat pe nume Stevenson i-a curs odată sânge din nas acolo.
    - Sigur?
    - O, omule, nu ştiu - şi Pete se uită în alt parte, ca şi când s-ar fi ruşinat.
    Henry îşi amintea vag acel adăpost... iar faptul că acoperişul era în parte dărâmat era un lucru bun sau ar fi putut fi; dacă se prăbuşise în direcţia potrivită, ar fi putut transforma adăpostul fără pereţi într-un fel de şopron.
    - Cât e de departe?
    - La vreo opt sute de metri. Poate la un kilometru.
    - Eşti sigur?
    - Mda.
    - Poţi face atâta drum cu genunchiul ăla?
    - Cred - dar ea va putea?
    - Ar fi mai bine să poată, spuse Henry.
    Îşi aşeză mâinile pe umerii femeii, o întoarse cu faţa către el şi se apropie până ce stăteau aproape nas în nas. Mirosul respiraţiei ei era îngrozitor - antigel având la bază ceva uleios şi organic - dar se ţinu aproape şi nu schiţă niciun gest c-ar vrea să se retragă.
    - Trebuie să umblăm, îi spuse, nu tocmai strigând, dar îndeajuns de tare şi folosind un ton poruncitor. Umblă o dată cu mine, la trei! Unu, doi, trei!
    O prinse de mână şi o conduse dincolo de Scout, pe drum. Femeia îi opuse rezistenţă o clipă, apoi îl urmă ascultătoare, părând că nu simte muşcătura vântului atunci când acesta lovi.
    Merseră vreme de aproape cinci minute, Henry ţinând în mâna sa stângă mâna dreaptă înmănuşată a femeii, când Pete se împiedică.
    - Aşteaptă, spuse el. Cretinu'-ăsta de genunchi vrea să se blocheze din nou.
    În vreme ce se aplecă şi şi-l masă, Henry se uită spre cer. Acum nu se mai vedea nici o lumină.
    - Te simţi bine? Poţi merge mai departe?
    - Merg, spuse Pete. Haide să continuăm.

                                                      5.

                           Trecură cu bine de curbă și de prima jumătate a dealului, apoi Pete căzu la pământ, gemând și înjurând,  şi ţinându-se de genunchi. Observă felul în care se uita Henry la el şi scoase un sunet ciudat, ceva între un râs şi un mârâit.
    - Nu-ţi face griji din pricina mea, spuse. Băieţelul Petie va merge pân' la capăt.
    - Eşti sigur?
    - Îhî. Şi, spre surprinderea lui Henry (deşi rămase şi puţin amuzat, acel amuzament malign care părea că nu voia să-i dea acum pace), Pete îşi strânse mâinile înmănuşate în pumni şi începu să-şi lovească genunchiul.
    - Peter...
    - Lasă-mă în pace, cocoşatule, lasă-mă-n pace! strigă Pete, ignorându-l complet.
    Tot acest timp, femeia stătu cu umerii căzuţi, cu vântul suflând-o din spate şi cu panglicile portocalii fluturându-i acum în faţă, la fel de tăcută ca un aparat scos din priză.
    - Pete?
    - Acum mă simt bine, spuse el.
    Se uită în sus la Henry cu o privire obosită... dar şi aceasta, ca şi gestul dinainte, îi trezi lui Henry ceva nu prea departe de amuzament. Dacă asta nu-i o curvăsărie sadea, atunci ce-i?
    - Ce-ai spus tu, asta e.
    - Nu cred că aş putea merge pe jos înapoi până la Derry, dar până la adăpost pot merge. Întinse o mână: Ajută-mă să mă ridic, şefu'.
    Henry îl prinse de mână pe vechiul lui prieten şi trase. Pete se ridică fără să-şi îndoaie genunchiul, ca un om revenindu-şi dintr-o reverenţă, rămase locului o clipă, apoi spuse:
    - Să mergem. De-abia aştept să scăpăm de vântul ăsta. Făcu o pauză, apoi adăugă: Ar fi trebuit să luăm nişte beri cu noi.
    Ajunseră în vârful dealului şi observară că, de partea cealaltă, vântul era mai blând. Pe când ajunseră din nou la poale, la porţiunea dreaptă de pământ, Henry începuse să spere că această parte a drumului, cel puţin, nu le va crea prea mari probleme. Apoi, la jumătatea distanţei către silueta din faţa lor, care trebuia să fie adăpostul tăietorilor de lemne, femeia se prăbuşi la pământ – mai întâi căzu în genunchi, apoi pe burtă.
    Rămase aşa o clipă, cu capul întors într-o parte, doar aburii ce i se ridicau din gura deschisă dând de veste că era încă în viaţă (şi totuşi, cât de simplu ar fii totul, dacă n-ar mai fi în viaţă, gândi Henry). Apoi se întoarse pe o parte şi scoase încă un râgâit prelung şi tunător.
    - O, curvă-ncurcă-lume ce eşti! spuse Pete, părând mai mult obosit decât nervos. Acum ce facem?
    Henry îngenunchie lângă ea, îi spuse să se ridice cât de tare putu, îşi pocni degetele, bătu din palme şi numără până la trei de mai multe ori. Nicio metodă nu dădu rezultate.
    - Rămâi aici cu ea. Poate găsesc ceva acolo pe care să o punem şi să o tractăm.
    - Îţi doresc mult succes.
    - Ai vreo altă idee mai bună?
    Peter se aşeză în zăpadă cu o grimasă pe buze, cu piciorul rănit întins înainte.
    - Nu, dom'le, spuse el. Nu am. Mi-au secat toate ideile.

                                                           6.

                              Henry avu nevoie de cinci minute ca să ajungă la adăpost. Şi lui începea să-i înţepenească piciorul acolo unde-l lovise semnalizatorul, dar credea că nu e nimic serios. Dacă-i putea aduce la adăpost pe Pete şi pe femeie, şi dacă avea să pornească snowmobil-ul de la Bivuac, credea că totul s-ar putea încheia cu bine. Doamne, era totuşi atât de interesant. Luminile alea din cer şi...
    Acoperişul ondulat al adăpostului se dărâmase numai bine: partea dinspre drum era liberă, dar partea din spate era aproape în întregime închisă. Ieşind de sub pudra subţire de zăpadă suflată înăuntru de vânt se vedea o bucată gri, murdară de prelată acoperită cu rumeguş şi împunsă de aşchii.
    - Bingo, spuse Henry şi o apucă.
    La început nu vru să se desprindă de jos, dar, când o trecu peste umăr şi trase ca-n jug, prelata cedă, rupându-se cu un pârâit gros care-i aduse aminte de băşinile femeii.
    Trăgând-o după el, se împletici înapoi către locul unde Pete şedea în zăpadă, cu piciorul încă ţeapăn întins înainte, lângă femeia răsturnată pe-o rână.

                                                          7.

                      Fu cu mult mai uşor decât sperase Henry. De fapt, de-ndată ce-o aşezară pe prelată, totul fu floare la ureche. Era o femeie robustă, dar aluneca pe zăpadă ca unsă.
    Henry se bucura că nu era mai cald cu vreo cinci grade; o zăpadă moale ar fi îngreunat lucrurile considerabil. Şi, desigur, îi ajuta şi faptul că se aflau pe pământ drept. Zăpada le ajungea acum până la glezne şi continua să cadă din ce în ce mai deasă, fulgii însă îşi măriseră dimensiunile. Se opreşte, îşi spuneau unul altuia dezamăgiţi când vedeau astfel de fulgi în copilărie.
    - Hei, Henry?
    Pete părea fără suflare, dar asta nu era o problemă; adăpostul era aproape. Până să ajungă, totuşi, acolo, Pete continuă să meargă într-un fel ţanţoş, fără să-şi îndoaie piciorul de la genunchi, ca să nu i se mai blocheze încă o dată.
    - Ce-i?
    - M-am gândit des la Duddits în ultima vreme - nu ţi se pare ciudat?
    - Dacă nu joci..., spuse imediat Henry, fără ca măcar să se gândească la asta.
   - Corect. Pete izbucni într-un râs oarecum frenetic. Nu joci, nu câştigi. Mie chiar mi se pare ciudat, ţie nu?
    - Dacă-i aşa, spuse Henry, amândoi suntem ciudaţi.
    - Ce vrei să spui?
    - Şi eu m-am gândit la Duddits şi încă de acum destul de multă vreme. De prin martie trecut. Eu şi cu Jonesy urma să-i facem o vizită...
    - Chiar aşa?
    - Mda. Apoi a avut Jonesy accidentul...
    - Sugaciului ăla bătrân care l-a lovit nici măcar n-ar fi trebuit să i se dea voie să conducă, spuse Pete, încruntându-se. E norocos Jonesy că încă trăieşte.
   - Aici ai dreptate, spuse Henry. I s-a oprit inima în ambulanţă. A trebuit ca medicii de ambulanţă să-i facă masaj cardiac cu electroşocuri.
    Pete rămase locului cu ochii larg deschişi.
    - Serios? Chiar atât de grav a fost? Atât de aproape?
    Henry îşi dădu seama că tocmai comisese o indiscreţie.
    - Da, dar ar fi mai bine să-ţi ţii gura despre asta. Mie mi-a spus Carla, şi nu cred că Jonesy ştie. Eu n-am...
    Îşi flutură uşor braţul, iar Pete dădu din cap că înţelesese perfect. Eu n-am simţit niciodată că el ar şti, voise Henry să spună.
    - Voi ţine totu-n buzunar, spuse Pete.
    - Cred că e mai bine aşa.
    - Şi n-aţi ajuns să-l vizitaţi pe Duds.
    Henry scutură capul.
    - Cuprins de îngrijorarea pentru Jonesy, am uitat. Apoi a venit vara şi ştii cum se-ntâmplă vara...
    Pete dădu din cap.
    - Dar ştii ceva? M-am gândit la el cu puţin timp în urmă. Când eram la magazinul lui Gosselin.
    - Din cauza puştiului în tricoul cu Beavis şi Butthead? întrebă Pete.
    Cuvintele-i ieşiră însoţite de valuri mici de aburi. Henry dădu din cap.
    „Puştiul" ar fi putut avea între doisprezece şi douăzeci şi cinci de ani; când era vorba de sindromul Down, nu puteai fi niciodată sigur. Avea părul roşcat şi se plimba pe rândul din mijloc al magazinului întunecat alături de un bărbat care trebuie să fi fost tatăl lui – purtau acelaşi tip de jachetă de vânătoare verde cu negru şi, cel mai important, aveau amândoi părul roşcat, al bărbatului însă era destul de rar să i se vadă scalpul de dedesubt. Le aruncase o privire de felul celor care grăiau: Să nu ziceţi nimic despre băiatul meu, dacă nu vreţi să daţi de bucluc, şi, desigur, niciunul dintre ei nu spusese nimic; veniseră cale de aproape treizeci de kilometri de la Bivuac să cumpere bere, pâine şi chiftele de carne pentru hot doguri, nu pentru a da de bucluc, şi, pe lângă asta, cunoscuseră cândva un copil pe nume Duddits, pe care, într-un fel, încă îl cunoşteau - adică, îi trimiteau cadouri de Crăciun şi felicitări de La mulţi ani! - Duddits care fusese, în felul lui ciudat, unul de-al lor.
    Ce nu-i putea mărturisi Henry lui Pete era că i se întorcea gândul la Duds când nici nu se aştepta încă de când şi-a dat seama, acum vreo şaisprezece luni, că vrea să-şi curme viaţa şi că, de atunci, orice făcea era fie o amânare a acelui moment, fie un act pregătitor în aşteptarea lui. Uneori chiar îl visa pe Duddits. Îl visa şi pe Beav, spunându-i: Lasă-mă să te-ajut cu ăla, omule, iar Dudits spunând: A'uţe?
    - Nu e rău că ne gândim la Duddits, Pete, spuse el în vreme ce trase în adăpost sania artizanală pe care se afla femeia. Îi pierise şi lui răsuflarea. Duddits a determinat felul în care ne-am modelat. El a fost momentul nostru de culme.
    - Crezi?
    - Mmda.
    Henry se lăsă să cadă la pământ să-şi recapete suflarea, înainte de-a duce planul la îndeplinire mai departe. Se uită la ceas. Era aproape amiază. Până acum, Jonesy şi Beaver ar trebui să fi abandonat ideea că ei nu fuseseră decât încetiniţi de ninsoare; ar trebui să fie aproape siguri că s-a întâmplat ceva grav. Poate că unul dintre ei va porni snowmobil-ul (dacă mai funcţionează, îşi aduse el aminte din nou, dacă blestemăţia aia mai funcţionează). Vor veni să-i caute. Asta ar simplifica puţin lucrurile.
    Se uită la femeia întinsă pe prelată. Părul îi căzuse peste un ochi, ascunzându-l vederii; celălalt ochi se uita la Henry - se uita şi dincolo de el, prin el - cu o indiferenţă înfricoşătoare.
    Henry credea că toţi copiii au parte de momente în care se automodelează în prima adolescenţă şi credea că sunt predispuşi să răspundă mai hotărât la aceasta mai degrabă cei aflaţi în grupuri, decât singuraticii. Cel mai des, aceste momente îi fac să se comporte urât, răspunzând mâhnirii cu cruzimea. Henry şi prietenii lui, din cine ştie ce motiv, se comportaseră frumos. În definitiv, diferenţele nu erau notabile, dar nu strica să-şi amintească, mai ales atunci când avea sufletul îngreunat, că, odată, dăduse nas în nas cu imprevizibilul şi se comportase decent.
    Îi spuse lui Pete ce avea de gând să facă şi ce avea el de făcut, apoi dădu să se ridice în picioare şi să pornească la treabă - voia să se vadă cu toţii în siguranţă între pereţii Bivuacului, înainte ca lumina zilei să dispară. Voia să se afle cu toţii într-un loc curat şi bine luminat.
    - Bine, spuse Pete, dar păru nervos. Sper numai să nu moară sub ochii mei. Şi sper ca luminile alea să nu reapară. Se aplecă să se uite pe după bordura acoperişului spre cer, unde acum nu se vedeau decât norii întunecaţi şi joşi. Ce-o fi fost, ai vreo idee? Vreun fel de fulgere?
    - Hei, tu eşti expert în spaţiul extraterestru.
    Henry se ridică în picioare. Începe să aduni aşchiile. Ca să faci asta nu trebuie să te ridici.
    - Sunt demn de milă, nu-i aşa?
    - Corect, spuse Henry, apoi păşi peste femeia de pe prelată şi merse spre liziera pădurii, unde se găseau destule lemne mai mari ascunse sub zăpadă.
     Cincisprezece kilometri, cu aproximaţie; atât avea de mers pe jos. Mai întâi, însă, aveau să aprindă un foc. Unul mare şi frumos.

                                                   CAPITOLUL PATRU
                                   MCCARTHY MERGE LA TOALETĂ
                                                                 1.

                         Jonesy și Beaver ședeau în bucătărie, jucând  cribbage, pe care ei îl numeau pur şi simplu Jocul. Aşa îi spusese întotdeauna Lamar, tatăl lui Beaver, ca şi când ar fi fost singurul joc existent.
    Pentru Lamar Clarendone, a cărui viaţă gravitase exclusiv în jurul companiei sale de construcţii din centrul statului Maine, probabil că era singurul joc existent, cel mai adecvat pe şantierele de tăiat lemne, în şoproanele feroviare şi, desigur, în rulotele constructorilor. O tablă cu o sută douăzeci de găuri, patru jetoane şi un pachet soios de cărţi; dacă aveai aceste lucruri, puteai începe.
     Se juca cel mai des când aşteptai să treacă timpul ca să te apuci din nou de treabă - când aşteptai să se oprească ploaia, când aşteptai să vină un transport cu marfa sau când îţi aşteptai prietenii să se întoarcă de la magazin ca să hotărâţi împreună ce să faceţi cu ciudatul străin care doarme acum în spatele uşii închise de la dormitor.
   Doar că, gândi Jonesy, îl aşteptăm cu adevărat doar pe Henry. Pete se întâmplă doar să fie împreună cu el. Beaver are dreptate: Henry e cel care va şti ce trebuie făcut. Henry e persoana potrivită. Numai că Henry şi cu Pete întârziau.
    Era prea devreme să spună că se întâmplase ceva cu ei, poate că-i încetinise ninsoarea, dar Jonesy începuse să se întrebe dacă asta era tot şi bănuia că şi Beav se întreba acelaşi lucru.
    Până acum niciunul dintre ei nu spusese nimic despre asta - se aflau încă în prima jumătate a orelor dimineţii şi mai era timp ca lucrurile să se rezolve fără nicio problemă - dar întrebarea persista, plutind nerostită între ei.
    Jonesy se concentra pentru o vreme asupra tablei şi asupra cărţilor, apoi se uita la uşa închisă a dormitorului în spatele căreia McCarthy stătea întins în pat, dormind, probabil, şi, oh, Doamne, cât fusese de palid! Îl văzu şi pe Beav de două sau de trei ori aruncând un ochi într-acolo. Jonesy amestecă pachetul vechi de cărţi Bikes, împărţi mâna, îşi lăsă câteva cărţi, apoi, când Beaver îi înapoie două dintr-ale lui, puse deoparte restul pachetului. Beaver tăie şi atunci se încheiară preliminariile; acum trebuiau aruncate jetoanele.
    Poţi nimeri gaura cu jetonul şi, totuşi, să pierzi, le spusese Lamar, cu ţigara Chesterfield întotdeauna atârnându-i la colţul gurii, cu şapca inscripţionată cu numele firmei, Construcţii Clarendon, întotdeauna trasă peste ochiul stâng, asemenea unui om care deţine un secret pe care-l va dezvălui numai pentru un preţ tentant.
    Lamar Clarendon - un tată însurat cu munca, niciodată dispus să se joace cu fiul lui, un tată mort de infarct la patruzeci şi opt de ani, dar, dacă nimereşti gaura, nimeni nu te mai poate trişa.
    Nu joci, gândi acum Jonesy. Nu joci, nu câştigi. Apoi, luând locul acestor cuvinte, se auzi acea voce blestemată şi inegală din spital: Vă rog, opriţi-vă, nu mai suport, faceţi-mi o injecţie, unde-i Marcy? O, Doamne, de ce era lumea atât de hapsână? De ce existau atâtea roţi dinţate înfometate să-ţi prindă degetele, de ce existau atât de multe maşinării dornice să-ţi scoată măruntaiele?
    - Jonesy?
    - Hă?
    - Te simţi bine?
    - Mda, de ce?
    - Ai tresărit.
    - Chiar aşa?
    Sigur că tresărise, ştia că tresărise.
    - Da.
    - Un curent de aer, poate. Miroşi ceva?
    - Vrei să spui... mirosul lui?
    - Nu, vorbesc de subsuorile lui Meg Ryan! Sigur că al lui.
    - Nu, spuse Beaver. Mi s-a părut de vreo două ori... dar era numai o impresie de-a mea. Fiindcă băşinile-alea, ştii...
    - ... miroseau inimitabil de urât.
    - Da. Chiar aşa. La fel şi râgâielile. Am crezut că se rupe ceva în el. Chiar aşa.
    Jonesy dădu din cap. Mi-e teamă, gândi el. Şed aici speriat de moarte în mijlocul unei furtuni de zăpadă. Vreau să vină Henry, la dracu'! Ce zici de asta?
    - Jonesy?
    - Ce-i? Jucăm mâna asta sau nu?
    - Sigur că da, dar... crezi că Henry şi cu Pete sunt bine?
    - De unde dracu' să ştiu eu?
    - Nu ştiu... n-ai vreun presentiment? Poate că vezi...
    - Nu văd nimic în afară de faţa ta.
    Beaver suspină.
    - Dar tu chiar crezi că sunt bine?
    - Că tot veni vorba, da.
    Totuşi, ochii i se plimbară întâi spre ceas - unsprezece şi jumătate - apoi spre uşa închisă a dormitorului în spatele căreia se afla McCarthy. În mijlocul camerei, amuleta indiană dansă şi se întoarse încet, suflată de un curent de aer.
    - Conduc prudent. Vor sosi imediat. Haide să jucăm.
    - Prea-bine. Opt.
    - Cinsisprezece pentru doi.
    - Futu-i!
    Beaver îşi vârî o scobitoare în gură.
    - Douăzeci şi cinci.
    - Treizeci.
    - Dă-i.
    - Unu pentru doi.
    - Puţă-n-raţă!
    Beaver izbucni într-un râset scurt şi exasperat, când Jonesy nimeri cu jetonul gaura numărului trei.
    - Mă iei de fiecare dată când împărţi cărţile.
    - Te iau chiar şi când împarţi tu, spuse Jonesy. Adevărul doare. Haide, joacă.
    - Nouă.
    - Şaisprezece.
    - Şi încă una pentru ultima carte, spuse Beav ca şi când s-ar fi încununat de-o victorie morală. Se ridică în picioare. Ies afară să trag un pişu.
    - De ce? Avem o toaletă excelentă, în caz că nu ştii.
    - Ştiu. Dar vreau să văd dacă-mi pot scrie numele-n zăpadă.
    Jonesy râse.
    - O să te maturizezi vreodată?
    - Dacă mă pot abţine, nu. Să nu faci gălăgie. Să nu-l trezeşti pe tip.
    Jonesy adună cărţile la un loc şi începu să le amestece în vreme ce Beaver merse spre uşa din spate. Se surprinse gândindu-se la o versiune a jocului acesta pe care o jucau când erau copii. Îl numeau Jocul lui Duddits şi-l jucau de obicei în camera mică a familiei Cavell. Era la fel ca şi cribbage-ul original, doar că-l lăsau pe Duddits să arunce jetoanele. Am zece, spunea Henry, aruncă-mi unul de zece, Duddits. Iar Duddits, rânjind în felul lui dezinhibat, acel rânjet care-l făcea întotdeauna pe Jonesy să se simtă fericit, arunca patru sau şase sau zece sau două nenorocite de duzini. Regula Jocului Duddits era că nu trebuia niciodată să te plângi, să spui Duddits, e prea mult sau Duddits, nu-i de-ajuns. Şi, Doamne, cât mai râdeau. Râdeau şi domnul şi doamna Cavell, dacă se întâmpla să fie în cameră.
    Jonesy îşi amintea că, odată, când ei trebuie să fi avut cinciprezece sau şaisprezece ani, şi Duddits trebuie să fi avut, desigur, oricât avea el (vârsta lui Duddits Cavell nu avea să se schimbe vreodată, asta era atât de frumos şi de înfricoşător la el), Alfie Cavell începuse să plângă, spunând:
    - Băieţi, dacă aţi şti cât de mult înseamnă, pentru mine şi pentru doamna, ceea ce faceţi şi dacă aţi şti cât de mult înseamnă pentru Douglas...
    - Jonesy.
    Vocea lui Beaver, ciudat de slabă. Aerul rece intra pe uşa deschisă de la bucătărie, făcându-i lui Jonesy pielea de găină pe mâini.
    - Închide uşa, Beav, ai crescut în grajd?
    - Vino aici. Trebuie să vezi asta.
    Jonesy se ridică şi merse spre uşă. Deschise gura să spună ceva, apoi o închise. În curtea din spate se aflau destule animale să umple o grădină zoologică de mici dimensiuni. Vânat, cele mai multe: vreo două duzini de căprioare şi cerbi. Dar, mişcându-se o dată cu ele, erau şi ratoni, cârduri de marmote şi un contingent de veveriţe care se mişcau fără nici un efort pe deasupra zăpezii. Dintr-o parte a şopronului unde era depozitat snowmobil-ul, diverse ustensile şi părţi de motor, veneau trei dulăi mari pe care Jonesy îi confundă la început cu nişte lupi. Apoi văzu zgarda decolorată ce atârna la gâtul unuia şi-şi dădu seama că erau câini, probabil sălbăticiţi. Mergeau cu toţii spre est, urcând panta Viroagei. Jonesy văzu o pereche de lincşi de dimensiuni mari mergând pe lângă două grupuri de căprioare şi se frecă la ochi, ca şi când ar fi vrut să-i elibereze de-un miraj.
    Lincşii tot acolo rămaseră. La fel şi căprioarele, şi cerbii, şi marmotele, ratonii şi veveriţele. Se mişcau egal, abia aruncându-le bărbaţilor din uşă o privire, dar fără panica animalelor rugind de un incendiu. Nici miros de fum nu se simţea. Animalele pur şi simplu migrau spre est, eliberând zona.
    - Sfinte Cristoase, Beav, spuse Jonesy cu o voce slabă şi pătrunsă de groază.
    Beaver se uitase spre cer. Acum aruncă o privire furtivă spre animale şi-şi ridică din nou ochii spre cer.
    - Mda. Acum uită-te-n sus.
    Jonesy se uită şi văzu o duzină de lumini strălucitoare - unele roşii, altele albastru-deschis - dansând pe cer. Luminau norii. Imediat, îşi dădu seama că aşa ceva văzuse McCarthy când umblase rătăcit prin pădure. Se mişcau înainte şi înapoi, intersectându-se şi uneori chiar unindu-se, dând naştere unei străluciri atât de puternice încât nu se putu uita fără să strângă din ochi.
    - Ce-s astea? întrebă el.
    - Nu ştiu, spuse Beaver fără să-şi coboare ochii dinspre cer. Pe obrajii lui curaţi, ţepii bărbii ieşeau în evidenţă cu o claritate bizară. Dar animalelor nu le place. De astea încearcă ele să scape.

                                                         2.

                         Se uitară spre cer preţ de zece, poate cincisprezece minute, apoi Jonesy auzi un murmur îndepărtat, ca de transformator pentru electricitate. Îl întrebă pe Beaver dacă auzea şi el, şi Beav dădu doar din cap, fără să-şi desprindă ochii de la luminile jucăuşe din cer, care lui Jonesy i se păreau a fi de dimensiunea unor capace de canal. Îi trecu prin minte că animalele voiau să scape de acel sunet, nu de lumini, dar nu spuse nimic.
    Îi venea dintr-odată greu să vorbească; simţi apăsarea vlăguitoare a fricii cuprinzândul, ceva paralizant şi uniform, asemenea unui val incipient de gripă.
    Într-un sfârşit, luminile se estompară şi, deşi Jonesy nu văzuse niciuna dispărând cu totul, păreau că sunt acum mai puţine. Şi animalele erau mai puţine, iar murmurul acela sâcâitor scădea în intensitate. Beaver se puse în mişcare asemenea unui om care se trezeşte dintr-un somn adânc.
    - Aparatul de fotografiat, spuse. Vreau să fac nişte fotografii înainte să dispară toate.
    - Nu cred c-o să reuşeşti să...
    - Trebuie să încerc! aproape că strigă Beaver. Apoi, pe un ton mai scăzut: Trebuie să încerc. Voi putea fotografia măcar nişte căprioare înainte să...
    - Se întorsese pe călcâie şi se îndrepta spre bucătărie, probabil încercând să-şi amintească sub ce maldăr de haine murdare îşi lăsase aparatul de fotografiat, apoi se opri brusc. Cu o voce slabă şi în mod sigur străină de spiritul lui, spuse: O, Jonesy, cred că avem o problemă.
    Jonesy se uită o ultimă dată la luminile rămase pe cer, aflate într-o continuă evanescenţă (erau chiar şi mai mici), apoi se întoarse spre Beaver. Beaver stătea lângă chiuvetă, uitându-se peste tejghea, de partea cealaltă a camerei principale.
    - Ce-i? Ce mai e acum?
    Vocea aceasta răstită, de femeie arţăgoasă, uşor tremurată... chiar era vocea lui?
    Beaver arătă cu degetul. Uşa de la dormitorul în care-l puseseră pe McCarthy - camera lui Jonesy - era deschisă. Uşa de la baie, pe care o lăsaseră deschisă în aşa fel încât s-o vadă McCarthy dacă simţea cumva chemarea naturii, era acum închisă.
    Beaver îşi întoarse către Jonesy faţa îngrijorată, pe care-i crescuse o barbă de câţiva milimetri.
    - Simţi mirosul?
    Jonesy îl simţea, în pofida aerului proaspăt şi rece intrând în casă pe uşa deschisă. Eter sau alcool sanitar, da, încă se simţeau acestea, dar acum se mai simţeau şi altele. Miros de fecale, în mod sigur. Ceva ce putea fi miros de sânge. Şi încă ceva, ceva ca mirosul gazului de mină ţinut în subteran un milion de ani şi în sfârşit scos la suprafaţă. Nu era, adică, genul de miros de băşină care-i făcea pe copii să chicotească în tabere. Era un miros mai dens şi mult mai îngrozitor. Îl comparai cu mirosul de băşini pentru că nimic altceva nu se apropia nici pe departe de ceea ce era într-adevăr. Undeva în adâncime, gândea Jonesy, se simţea şi mirosul a ceva contaminat, a ceva care murea în cel mai oribil fel.
    - Uită-te acolo.
    Beaver arătă spre podeaua din lemn.
    Se vedeau urme de sânge, o dâră de picături roşietice ducând de la uşa deschisă către cea închisă. Ca şi când McCarthy ar fi fugit la baie în timp ce-i curgea sânge din nas.
    Doar că Jonesy nu credea că sângele-i cursese din nas.

                                                         3.

                              Dintre toate lucrurile pe care nu-şi dorise să le facă în viaţă - să-i dea telefon fratelui său Mike şi să-i spună că murise mama de infarct; s-o ameninţe pe Carla că, dacă nu termină cu băutura şi cu medicamentele, o va părăsi; să-i spună Marelui Lou, psihologului din Tabăra Agwam, că făcuse pipi în pat - să traverseze camera principală din Bivuac spre acea uşă închisă de la baie îi fu cel mai greu.
    Era ca şi când ar fi umblat într-un coşmar dinr-acela în care, indiferent cât de repede ţi-ai mişca picioarele, distanţa parcursă rămânea mereu aceeaşi. În visele urâte nu ajungi niciodată la destinaţia către care porniseşi, dar ei ajunseră de partea cealaltă a camerei, aşa că Jonesy bănuia că acesta, la urma urmei, nu era un vis.
    Rămaseră pe loc, uitându-se la picăturile de sânge. Nu erau foarte mari, cea mai mare avea dimensiunile unei monede medii.
    - Poate i-a mai căzut un dinte, spuse Jonesy, încă şoptind. Asta trebuie să fie.
    Beav se uită la el cu o sprânceană ridicată. Apoi se duse în uşa dormitorului şi se uită înăuntru. După aceea se întoarse spre Jonesy şi-i făcu semn cu degetul să vină.
    Jonesy i se alătură cu mişcări ferite, nedorind să piardă din vedere uşa închisă a toaletei.
    În dormitor, păturile fuseseră aruncate pe podea, ca şi când McCarthy s-ar fi ridicat în grabă din pat. Urma capului său încă se mai vedea în mijlocul pernei, iar urma corpului încă se mai vedea imprimată pe cearşaf. Tot imprimată pe cearşaf, pe la jumătatea distanţei dintre căpătâi şi poalele patului, se vedea o pată mare de sânge. Absorbită de materialul albastru, părea purpurie.
    - Un loc ciudat de unde să-ţi cadă un dinte, şopti Beaver. Muşcă scobitoarea şi jumătatea ferfeniţită din faţă căzut pe pragul uşii. Poate spera să-i aducă ceva Zâna Curuleţ.
    Jonesy nu spuse nimic. Arătă în schimb spre stânga uşii. Acolo, adunate într-un morman, se aflau izmenele şi boxerii lui McCarthy. Erau mânjite cu sânge. Boxerii avuseseră cel mai mult de suferit; să nu fi fost banda elastică şi bucata de bumbac din faţă, ai fi putut crede că sunt genul de pantaloni scurţi roşu-ţipător pe care-i poartă participanţii la Forumul Penthouse, care speră să şi-o pună cu cineva la sfârşitul petrecerii.
    - Uită-te în oala de noapte, şopti Beaver.
    - De ce nu batem pur şi simplu la uşa băii să-l întrebăm cum se simte?
    - Fiindcă vreau să ştiu la ce mama drac' să m-aştept, îi răspunse Beaver într-o şoaptă răstită.
    Se mângâie pe piept, apoi scuipă rămăşiţele scobitoarei.
    - Doamne, ceasornicu-mi aleargă de nebun!
    Şi inima lui Jonesy bătea tare şi simţea că-i curge şi transpiraţia pe faţă. Cu toate acestea, păşi în interiorul camerei.
   Aerul proaspăt care intra pe uşa din spate aerisise destul de bine camera principală, dar putoarea din dormitor era în floare - rahat şi gaz de mină şi eter.
    Jonesy simţi puţina mâncare din stomac făcând nişte tumbe de încălzire şi o convinse să se potolească. Se apropie de oliţa de noapte şi, la început, nu se putu hotărî să arunce o privire înăuntru. Cel puţin cinci imagini de filme de groază reprezentând ceea ce-ar putea vedea îi dansau acum în minte. Viscere plutind în supă de sânge. Dinţi. Un cap fără corp.
    - Haide odată! şopti Beaver.
    Jonesy strânse din ochi, îşi lăsă capul înainte, îşi ţinu respiraţia, apoi deschise ochii. Nu se vedea nimic; doar porţelanul curat, sclipind în lumina aruncată de becul din tavan. Oliţa de noapte era goală. Dădu drumul aerului din plămâni printre dinţii încleştaţi într-un suspin, apoi se întoarse lângă Beav, ferindu-se să calce pe sângele de pe jos.
    - Nimic, spuse. Haide-acum să-ncetăm cu prostiile.
    Trecură de uşa închisă a debaralei pentru albituri şi priviră de la distanţă uşa de pin închisă a toaletei. Beaver se uită la Jonesy. Jonesy dădu din cap.
    - E rândul tău, şopti. Eu am verificat borcanul cu murături.
    - Tu ai dat peste el, îi răspunse Beaver tot în şoaptă.
    Îşi ţinea bărbia înclinată într-un fel ce ţinea de încăpăţânare.
    - Tu-l întrebi.
    Jonesy auzea acum altceva - auzea fără să audă, în parte pentru că acest sunet îi era mai familiar, în parte pentru că făcuse o obsesie îngrozitoare pentru McCarthy, pentru omul pe care aproape că-l împuşcase. Un vup-vup-vup slab, dar devenind din ce în ce mai puternic, se auzea dinăuntrul toaletei.
    - Futu-i, spuse Jonesy şi, deşi vorbi pe tonul său normal, fu destul de tare să-i sperie pe amândoi puţin.
    Bătu cu degetul în uşă.
    - Domnule McCarthy! Rick! Te simţi bine?
    Nu va răspunde, gândi Jonesy. Nu va răspunde fiindcă e mort. E mort şi şede pe tron, ca Elvis.
    Dar McCarthy nu era mort. Gemu, apoi spuse:
    - Mi-e puţin rău, băieţi. Trebuie să fac treaba mare. Dacă fac treaba mare, o să mă simt...
    Se auzi încă un geamăt, apoi încă o băşină. Aceasta din urmă fu puternică, un sunet aproape lichid. Îi provocă lui Jonesy o grimasă.
    - ... o să mă simt bine, termină McCarthy.
    Lui Jonesy nu i se părea că bărbatul se simţea bine. Părea cu răsuflarea tăiată şi părea că suferă. Ca şi o subliniere a acestor lucruri, McCarthy gemu iarăşi, chiar mai puternic decât prima dată. Se auzi încă un răpăit din-acela lichid, apoi McCarthy ţipă.
    - McCarthy!
    Beaver încercă să apese clanţa, dar nu reuşi.
    McCarthy, micul lor cadou adus de Mama Pădure, încuiase uşa din interior.
    - Rick! Beaver scutură clanţa. Deschide, omule!
    Încerca să pară calm, ca şi când totul ar fi fost o glumă, o farsă între prieteni într-o tabără, ceea ce-l făcu să pară şi mai speriat.
    - Sunt bine, spuse McCarthy. Acum gâfâia. Trebuie doar... băieţi, trebuie doar să fac puţin loc.
   Se auziră alte pârţuri. Era ridicol să se gândească la sunetele pe care le auzeau ca la simple „scăpări de gaz" sau „vânturi" - acestea erau expresii eufemistice, uşoare ca glazura de pe tort. Sunetele venind din spatele uşii închise erau crude şi cărnoase, erau ca sfâşierea unei bucăţi de carne.
    - McCarthy! spuse Jonesy. Bătu la uşă. Lasă-ne să intrăm!
    Chiar voiau să intre? El, unul, nu.
     Îşi dorea ca McCarthy să fi rătăcit în continuare prin pădure sau să fi fost găsit de altcineva. Şi mai rău, în cel mai îndepărtat colţ al minţii, în cerebel, creierul lui nemilos de reptilă, îşi dorea să-l fi împuşcat pe McCarthy încă din prima clipă.
    „Să nu complici lucrurile, prostănacule", cum spuneau în programul de dezintoxicare Narcoticii Anonimi pe care-l urmase Carla. McCarthy!
    - Plecaţi! strigă McCarthy cu o vehemenţă vlăguită. Vreţi să plecaţi şi să lăsaţi un prieten... să lăsaţi un prieten să-şi facă treaba mare? Dumnezeule!
    Vup-vup-vup: mai tare şi mai aproape acum.
   - Rick!
    Acum vorbea Beav. Se forţa cu disperare să păstreze un ton degajat, asemenea unui căţărător agăţat de cordelină ce-a dat de bucluc.
    - De unde-ţi curge sânge, amice?
    - Să-mi curgă sânge? McCarthy păru mirat şi chiar nu se prefăcea. Nu sângerez.
    Jonesy şi Beaver schimbară o privire speriată.
     VUP-VUP-VUP!
    Sunetul îi acapară în sfârşit întreaga atenţie lui Jonesy şi nu simţi decât o imensă uşurare.
    - E-un elicopter, spuse. Pariez că-l caută.
    - Crezi?
    Beaver avea mina unuia care aude ceva prea plăcut să fie şi adevărat.
    - Da.
    Jonesy bănuia că oamenii din elicopter puteau fi la fel de bine pe urma luminilor ciudate de pe cer sau că încercau să-şi dea seama ce se întâmplase cu animalele, dar refuza să se gândească la aceste lucruri, nu-i păsa de aceste lucruri. Nu-i păsa decât să-l vadă pe Rick McCarthy dus de lângă ei, să se vadă scăpat de el şi să-l ştie internat într-un spital din Machias sau din Derry.
    „Ieşi afară şi fă-le semn cu ceva.”
    - Dar dacă...
    VUP! VUP! VUP! Iar, din spatele uşii, se auziră alte sunete din acelea lichide şi smucite, urmate de un alt ţipăt de-al lui McCarthy.
    - Ieşi afară! strigă Jonesy. Fă-le semn nenorociţilor să coboare! Nu-mi pasă dacă trebuie să te arunci în cap şi să execuţi dansul ploii; convinge-i numai să aterizeze!
    - Bine...
    Beaver începuse să se întoarcă pe călcâie. Atunci tresări şi strigă.
    Câteva dintre lucrurile la care Jonesy reuşise cu succes să nu se gândească până acum săriră imediat afară din dulap şi ieşiră în goană la lumină, săltând şi uitându-se pieziş. Când se întoarse şi el, totuşi, nu văzu decât o căprioară stând în bucătărie cu capul întins peste tejghea, uitându-se la ei cu ochii ei maro, blânzi.
    Jonesy trase adânc aer în piept, uşurat, şi se sprijini de perete.
    - Trage-ţi mucii şi valea! spuse Beaver, expirând. Apoi se apropie de căprioară, bătând din palme. Dispari, Mabel! Nu ştii în ce sezon suntem? Haide! Bagă-ţi ardei iute-n cur şi cară-te! Fă ca racu' şi dă-n marşarier!
    Căprioara rămase pe loc o clipă, ochii căscându-i-se într-o expresie aproape umană de panică. Apoi se întoarse, lovindu-se cu capul de oalele, polonicele şi spatulele atârnând deasupra sobei. Acestea se ciocniră unele de altele şi câteva căzură din cui, făcând şi mai multă gălăgie.
    Imediat, căprioara ieşi pe uşă, dând uşor din coada scurtă şi albă. Beaver îi merse pe urme, făcând o pauză doar să se uite la vesela de pe jos cu o privire invidioasă.

                                                                   4.

                            Migraţia mulţimii de animale se subţiase. Căprioara pe care o dăduse Beav afară din bucătărie sări peste o vulpe şchiopătândă, care-şi pierduse probabil o labă într-o capcană, apoi dispăru printre copaci.
    Imediat, de deasupra norilor joşi, chiar din spatele şopronului, apăru un elicopter de dimensiunea unui autobuz. Era maro şi, pe o parte a lui, în litere albe, scria GNA. Gna? se întrebă Beaver. Ce dracu înseamnă Gna? Atunci îşi dădu seama: Garda Naţională Aeriană, cea din Bangor, probabil. Elicopterul coborî cu botul în faţă.
    Beaver păşi în curtea din spatele cabanei, fluturând din braţe deasupra capului.
    - Hei! strigă. Hei, avem nevoie de-o mână de ajutor! O mânuţă de-ajutor, băieţi!
    Elicopterul coborî până ce fu la mai puţin de douăzeci de metri deasupra pământului, destul de jos să ridice zăpada într-un vârtej. Apoi se îndreaptă către Beaver, aducând o dată cu el şi vârtejul de zăpadă.
    - Hei! Avem un rănit cu noi! Un rănit!
   Acum sărea de pe un picior pe altul ca unul dintre idioţii ăia de măscărici de la postul local de televiziune din Nashville. Se simţea ca un cretin, dar nu se opri din sărit. Elicopterul pluti pe curenţii de aer spre el, aproape de pământ, dar fără să se apropie mai mult, fără să dea vreun semn c-ar intenţiona să aterizeze.
    O idee îngrozitoare îl lovi. Nu ştia dacă era ceva ce prinsese în zbor de la tipii din elicopter sau dacă nu era decât paranoia. Nu ştia sigur decât că se simţea ca o mascotă bătută în cuie în mijlocul unei ţinte dintr-un poligon de tragere: nimeriţi-l pe Beav şi câştigaţi un radio cu ceas.
    Uşa laterală a elicopterului se deschise. Ieşi la iveală un bărbat îmbrăcat în cea mai groasă canadiană pe care Beaver o văzuse vreodată şi ţinând o portavoce în mână. Oricum, nu canadiana şi porta-vocea îl îngrijorau pe Beav. Ce-l îngrijora era masca de oxigen pe care tipul o purta peste gură şi peste nas. Nu auzise niciodată ca piloţii sau însoţitorii de zbor să aibă nevoie de măşti de oxigen la o altitudine de douăzeci de metri. Nu atunci când aerul pe care-l respirau era curat, cel puţin.
    Bărbatul îmbrăcat în canadiană vorbi în portavoce, cuvintele ieşind puternice şi limpezi în pofida vup-vup-vup-ului elicelor, dar sunând, totuşi, ciudat, în parte din cauza amplificării lor forţate, dar în cea mai mare parte, gândi Beaver, din cauza măştii de pe faţa vorbitorului. Era ca şi când ţi-ar fi vorbit un ciudat zeu robotic.
    - CÂŢI SUNTEŢI? strigă vocea zeului. ARĂTAŢI-MI PE DEGETE.
    Beaver, confuz şi înspăimântat, se gândi la început doar la el şi la Jonesy; la urma urmei, Henry şi Pete nu se întorseseră încă de la magazin. Ridică două degete, ca arătând semnul păcii.
    - RĂMÂNEŢI PE POZIŢIE! tună tipul din uşa elicopterului cu vocea sa robotică. ZONA SE AFLĂ SUB CARANTINĂ TEMPORARĂ! REPET, ZONA SE AFLĂ SUB CARANTINĂ TEMPORARĂ! NU PUTEŢI PĂRĂSI ZONA!
    Ninsoarea se rărea, dar vântul se înteţi acum şi-i suflă lui Beaver în faţă o rafală din zăpada ridicată de elicele elicopterului. Îşi îngustă pleoapele protectiv şi flutură din mâini. Înghiţi o gură de zăpadă întărită, îşi scuipă scobitoarea ca să n-o înghită şi pe aceasta (în felul acesta va muri, îi prezisese mereu mama, înghiţind o scobitoare şi înecându-se), apoi strigă:
    - Carantină, cum adică? Avem un tip bolnav cu noi, trebuie să veniţi să-l luaţi!
    Deşi ştia că nu poate fi auzit din pricina vup-vup-vup-ului elicelor (el nu avea o împuţită de portavoce care să-i amplifice vocea), continua să strige. Atunci, când îi ieşiră cuvintele un tip bolnav printre buze, îşi dădu seama că-i arătase tipului din elicopter numărul greşit de degete - ei erau trei, nu doi.
    Vru să ridice cele trei degete, apoi se gândi la Henry şi la Pete. Nu erau încă acolo, dar, dacă nu se întâmplase ceva cu ei, aveau să fie - deci, câţi erau cu adevărat? Doi era răspunsul greşit, dar era oare trei cel corect? Sau era cinci?
    Cum făcea de obicei în astfel de situaţii, Beaver se blocă.
    Când i se întâmpla asta la şcoală, Henry de lângă el sau Jonesy din spate îi şopteau răspunsurile. Aici afară nu-l putea ajuta nimeni. Aici nu erau decât infernalul vup-vup-vup care-i biciuia timpanele şi zăpada aceea în vârtejită care-i intra pe gât în jos şi-i ajungea în plămâni, făcându-l să tuşească.
    - RĂMÂNEŢI PE POZIŢIE! PROBLEMA VA FI REMEDIATĂ ÎNTRE DOUĂZECI ŞI PATRU ŞI PATRUZECI ŞI OPT DE ORE! DACĂ AVEŢI NEVOIE DE HRANĂ, ÎNCRUCIŞAŢI-VĂ BRAŢELE DEASUPRA CAPULUI!
    - Suntem mai mulţi! strigă Beaver către bărbatul din uşa elicopterului. Strigă atât de tare, că-i apărură puncte roşii în faţa ochilor. Avem un rănit cu noi! Avem... UN RĂNIT... cu noi!
    Idiotul din elicopter îşi aruncă portavocea înapoi în cabină, apoi făcu un cerc cu degetul mare şi arătătorul de la mână, ca şi când ar fi spus: Bine! Te-am uşchit!
    Lui Beaver îi veni să ţopăie de frustrare. În schimb, însă, ridică o palmă deschisă deasupra capului - câte un deget pentru fiecare, pentru el şi pentru prietenii lui, plus cel pentru McCarthy. Bărbatul din elicopter observă şi rânji.
    Pentru o clipă cu adevărat minunată, Beaver crezu că-l făcuse pe cretinul purtător de mască să înţeleagă despre ce era vorba. Cretinul întoarse însă ceea ce crezuse el că era un salut şi elicopterul începu să se înalţe în aer. Beaver Clarendon rămase locului, îngheţat în mijlocul zăpezii învârtejite, strigând:
    - Suntem cinci şi avem nevoie de ajutor! Suntem cinci şi avem nevoie de-un futut de AJUTOR!
    Elicopterul dispăru înapoi printre nori.

                                                           5.

                                    Jonesy auzi frânturi din acestea - cu siguranţă auzi vocea amplificată venind dinspre elicopterul Thunderbolt - dar înţelese foarte puţin. Se concentra prea tare asupra lui McCarthy, care ţipase de câteva ori scurt şi fără vlagă, şi apoi tăcuse. Duhoarea venind pe sub uşă continua să se îngroaşe.
    - McCarthy! strigă el când intră Beaver. Deschide uşa sau o doborâm!
    - Lăsaţi-mă în pace! răspunse McCarthy tot cu un strigăt, dar slab şi tulburat. Nu trebuie decât să mă cac. TRE' SĂ MA CAC! Dac-o să mă cac, o să mă simt bine!
    Aşa limbaj frust venind de la un om pentru care o, Doamne şi o, Dumnezeule erau expresii tari, îl înspăimânta pe Jonesy chiar mai mult decât îl înspăimântase sângele de pe cearşaf şi de pe chiloţi. Se întoarse spre Beaver, abia observând că era plin de zăpadă şi arăta ca Frosty, omul de zăpadă.
    - Haide, ajută-mă s-o dărâm. Tre' să încercăm să-l ajutăm.
    Beaver arăta speriat şi îngrijorat. Zăpada i se topea pe obraji.
    - Ştiu io... Tipu' din elicopter vorbea ceva despre carantină - dacă-i infestat cu ceva? Dacă treaba aia roşie de pe faţa lui...
    În ciuda propriilor sale sentimente potrivnice lui McCarthy, lui Jonesy îi veni să-l pocnească pe vechiul său prieten. În luna martie a acelui an, el însuşi stătuse sângerând întins pe asfaltul unei străzi din Cambridge. Dacă ar fi refuzat lumea să-l atingă pentru că ar fi putut avea SIDA? Dacă ar fi refuzat să-l ajute? Să-l fi lăsat doar acolo, fiindcă nu aveau nici o mănuşă de cauciuc la-ndemână?
    - Beav, aproape că i-am suflat în gură - dacă are ceva într-adevăr infecţios, probabil că deja ne-am contaminat şi noi. Ce mai spui acum?
    Beaver nu spuse nimic pentru o clipă. Apoi, Jonesy simţi acel declic în minte. Preţ de un singur moment, îl văzu pe Beaver cel cu care crescuse, un puşti într-o jachetă uzată de motociclist care strigase: Hei, băieţi, terminaţi! Terminaţi dracului ODATĂ!, cel care ştia că totul avea să se rezolve cu bine. Beaver făcu un pas în faţă.
    - Hei, Rick, ce zici să ne deschizi? Nu vrem decât să te ajutăm.
    Nu se auzi nimic din spatele uşii. Nici măcar un strigăt, nici măcar o respiraţie, nici chiar fâsâitul hainelor frecându-se între ele. Singurele sunete care se auzeau erau bubuitul generatorului şi acel vup evanescent al elicopterului.
    - Bine, spuse Beaver, enervat. Hai să doborâm curva asta de uşă.
    Se dădură amândoi în spate şi-şi îndreptară umerii către uşă, imitând pe jumătate conştient poliţiştii dintr-o mie de filme.
    - La trei, spuse Jonesy.
    - Rezistă piciorul tău la asta, omule?
    De fapt, piciorul şi şoldul lui Jonesy îl dureau rău, deşi nu-şi dăduse cu exactitate seama de asta până ce nu-i atrăsese Beaver atenţia.
    - Nicio problemă, zise el.
    - Mda, iar curu' meu e regele lumii.
    - La trei. Gata? Şi, când dădu Beaver din cap: Unu... doi... trei.
    Se năpustiră înainte şi loviră uşa amândoi deodată cu cele aproape o sută optzeci de kilograme din spatele umerilor lor. Cedă cu o uşurinţă absurdă, din cauza căreia ei fură proiectaţi, ţinându-se unul de celălalt, în interiorul băii. Picioarele le alunecară pe sângele de pe dalele de gresie.
    - Ah, drace, spuse Beaver.
    Mâna dreaptă i se ridică la gura în care, de această singură dată, nu avea o scobitoare, şi o acoperi. Deasupra mânii, ochii îi erau larg deschişi şi umezi.
    - Ah, drace, omule - drace.
    Jonesy descoperi că nu mai avea cuvinte.

                                                  CAPITOLUL CINCI
                                                           DUDDITS
                                                   PARTEA ÎNTÂI
                                                              1.

                          - Doamnă, spuse Pete.
    Femeia în haină de lână nu spuse nimic. Stătea doar întinsă pe bucata prăfuită de prelată şi nu spunea nimic. Pete îi vedea un ochi; ochiul se uita la el, sau prin el, sau se uita spre mijlocul meschin al nenorocitului de univers, cine putea şti. Înfiorător. Focul pocnea între ei, începând de-acum să prindă forţă şi să împrăştie nişte căldură.
    Henry plecase de vreo cincisprezece minute. Nu avea să se întoarcă decât peste trei ore, după cum calculase Pete, peste trei ore cel mai curând, ceea ce însemna prea mult timp petrecut sub supravegherea ochiului înfiorător de şacal al acestei doamne.
    - Doamnă, spuse din nou. Mă auzi?
    Nimic.
    Căscase o dată, şi atunci Pete văzuse că-i lipseau jumătate dintre dinţi. Ce dracu' mai însemna şi asta? Chiar voia să ştie? Răspunsul, află Pete, era şi da, şi nu. Era curios - presupunea că ăsta era Un lucru comun tuturor oamenilor - dar, în acelaşi timp, nu voia să ştie. Nu voia să ştie cine era ea, cine era Rick sau ce i se întâmplase, şi nici cine erau „ei", cei care se întorseseră.
    „S-au întors! strigase femeia când văzuse luminile din cer, S-au întors!”
    - Doamnă, spuse pentru a treia oară.
    Nimic.
    Spusese că numai Rick mai rămăsese, apoi spusese S-au întors, vorbind probabil despre luminile din cer şi, de atunci, nu mai scosese decât acele râgâieli şi băşini neplăcute... plus acel căscat, expunându-şi dinţii lipsă... şi mai era ochiul. Acel ochi înfiorător de şacal.
    Henry nu plecase decât de cincisprezece minute - plecase la doisprezece şi cinci minute şi acum era doisprezece şi douăzeci de minute, potrivit ceasului lui Pete - dar lui i se părea o oră şi jumătate. Avea să fie o zi îngrozitor de lungă şi, dacă voia s-o ducă până la capăt fără să cedeze (continua să se gândească la o poveste pe care o avuseseră de citit prin clasa a opta, nu-şi amintea cine o scrisese, îşi amintea doar că tipul din poveste omorâse un bătrân pentru că nu mai suporta privirea din ochiul lui; atunci Pete nu-l înţelesese pe tip, dar acum îl înţelegea, da, domnule), avea nevoie de ceva.
    - Doamnă, mă auzi?
    Nada. Doar ochiul înfiorător de şacal.
    - Trebuie să mă întorc la maşină, fiindcă am cam uitat ceva. Dar te vei descurca şi singură. Nu-i aşa?
    Niciun răspuns - apoi femeia îşi făcu simţită prezenţa cu o altă băşină prelungă, răpăitoare, faţa schimonosindu-i-se, ca şi când ar fi durut-o... şi chiar aşa trebuie să fi şi fost: orice lucru scotea un asemenea sunet trebuia să doară.
    Deşi Pete avusese grijă să se aşeze în bătaia vântului, îl ajunse totuşi o urmă de miros - cald şi greu, dar, într-un fel, deloc uman. Nu mirosea nici măcar a băşină de vacă.
    Lucrase pentru Lionel Sylvester când fusese copil, mulsese mai multe vaci decât avusese în grijă şi, uneori, sigur, dădeau drumul la gaze chiar când te aflai pe scăunel - un miros greu, verde, un miros mlăştinos. Acesta nu era aşa, chiar deloc.
    Era ca şi... ei bine, ca atunci când eşti mic şi primeşti primul tău set de chimie şi când, săturându-te după o vreme de experimentele prosteşti din îndrumar, începi să amesteci substanţe de-a valma doar ca să vezi dacă vor exploda. Asta era, îşi dădu seama, mare parte din ceea ce-l neliniştea, o parte din ceea ce-i dădea o stare de nervozitate. Doar că era ceva prostesc. Oamenii pur şi simplu nu explodează, nu-i aşa? Totuşi, trebuia neapărat să-şi aducă un adjuvant. Fiindcă femeia îi dădea fiori la greu.
    Luă două bucăţi de lemne din mormanul pe care-l alcătuise Henry, le puse pe foc, rămase pe gânduri, apoi mai adăugă o a treia bucată. Scânteile se ridicară, tremurară în aer şi se stinseră la controlul cu bucata de tablă prăbuşită din acoperiş.
    - Mă întorc până să apuce să ardă astea, dar, dacă vei vrea să mai pui pe foc, fii binevenită. Bine?
    Nimic.
    Îi veni atunci s-o scuture, dar avea de mers doi kilometri, unul până la Scout şi celălalt înapoi aici, şi trebuia să-şi economisească forţele. Pe lângă asta, probabil c-ar face-o să se băşească din nou. Sau să-i râgâie direct în faţă.
    - Bine, spuse el. Tăcerea înseamnă aprobare, asta ne spunea doamna White în clasa a patra.
    Se opinti să se ridice, ţinându-se de picior, făcând o grimasă şi alunecând, aproape să cadă, dar reuşind într-un sfârşit, fiindcă avea nevoie de berea aceea, la naiba, avea nevoie de ea, şi nu putea nimeni să i-o aducă dacă nu şi-o aducea chiar el. Probabil că era alcoolic.
    De fapt, nu exista niciun „probabil" în privinţa asta şi bănuia că, în cele din urmă, va trebuia să facă ceva cu asta, dar, pentru acum, trebuia să se descurce cu ce avea la-ndemână, nu?
    Sigur, deoarece nenorocita asta era distrusă, nu mai rămăseseră din ea decât nişte gaze puturoase şi acel ochi înfiorător de şacal. Dacă va trebui să mai pună nişte lemne pe foc, ar face bine să se descurce singură, dar nu va trebui, fiindcă el se va întoarce cu mult înainte să fie nevoie de aşa ceva. Nu erau decât doi kilometri. Sigur îi va rezista piciorul la această distanţă.
    - Mă voi întoarce, spuse.
    Se aplecă în faţă şi-şi masă genunchiul. Era înţepenit, dar nu foarte tare. Nu foarte tare, chiar aşa. Va pune berea într-o pungă - poate că şi o cutie de biscuiţi Hi Ho pentru nenorocită, dacă tot va fi la capitolul ăsta - şi se va întoarce îndărăt.
    - Eşti sigură că te simţi bine?
    Nimic. Doar ochiul.
    - Tăcerea înseamnă aprobare, repetă şi porni către Deep Cut Road, mergând pe urmele aproape complet umplute cu zăpadă făcute de prelată când o târâse Henry încoace.
    Merse în reprize scurte, oprindu-se să se odihnească la fiecare zece-doisprezece paşi... şi să-şi maseze genunchiul. Se opri o dată să se uite la foc. Deja părea mic şi lipsit de substanţă în lumina după-amiezii timpurii.
    - E-o nebunie futută, spuse la un moment dat, dar continuă să meargă.

                                                        2.

                                Ajunse la capătul porţiunii de pământ drept fără nicio problemă; la fel şi până la jumătatea dealului.
    Tocmai începuse să umble puţin mai repede, tocmai începuse să se încreadă în genunchi mai mult, când - ha-ha, cretinule, ai muşcat-o - se blocă, transformându-se în ceva ce părea beton armat, şi căzu la pământ, strigând răguşit înjurături printre dinţii încleştaţi.
    Şezând acolo în zăpadă şi înjurând, îşi dădu seama că se întâmpla ceva foarte ciudat în jurul lui. Un cerb foarte mare trecu prin stânga lui, aruncând doar o privire furişă către omul de care ar fi fugit în salturi mari şi sprintene într-o cu totul altă zi. Fugind o dată cu el, aproape pe sub el, văzu o veveriţă roşcată.
    Pete şezu acolo în ninsoarea rară - fulgii mari cădeau într-o unduire schimbătoare, care semăna cu o dantelărie - cu piciorul întins în faţă şi cu gura deschisă. Pe drum veneau şi mai multe căprioare şi cerbi; de asemenea, veneau şi alte animale, mergând la pas sau săltând asemenea unor refugiaţi scăpând de cine ştie ce dezastru. Chiar mai multe se vedeau printre copaci, mişcându-se într-un val către est.
    - Unde mergeţi, prieteni? întrebă el un iepure de câmp cu urechile lipite de spate, care trecea în salturi mici pe lângă el. Se ţine o partidă de fotbal cu echipe mixte la rezerva naturală din est? Se face distribuţia pentru următorul film desenat la Disney? Aveţi o...
    Se opri brusc, saliva uscându-i-se în gură şi devenind un fel de ceaţă pişcătoare.
    Un urs negru, îngrăşat cu proviziile adunate în perioada dinaintea hibernării, mergea în buiestru prin ecranul de arbuşti şi tufe din partea lui stângă. Umbla cu nasul aproape de pământ şi crupa i se mişca dintr-o parte în alta şi, deşi nu-i acordă lui Pete nici măcar o privire, iluziile pe care şi le făcuse de când se afla aici, în pădurile nordului, în legătură cu poziţia sa în lanţul trofic, fură pentru prima dată spulberate. El nu era decât o grămadă gustoasă de carne albă, care se întâmpla încă să mai respire.
    Fără puşcă, era mai neajutorat ca veveriţa pe care o văzuse împleticindu-se printre picioarele cerbului - dacă ar fi observat-o ursul, veveriţa ar fi putut cel puţin să se caţere în cel mai apropiat copac până sus, până pe cele mai subţiri crengi, unde nici un urs n-ar putea-o urma vreodată.
    Faptul că acest urs nici măcar nu se uitase la el nu-l făcea pe Pete să fie mai liniştit. Unde exista unul, precis erau şi alţii, iar următorul s-ar putea să nu fie la fel de adâncit în propriile-i gânduri.
    De-ndată ce se asigură că ursul plecase, Pete se opinti în picioare din nou, cu inima bubuindu-i în piept. O lăsase singură pe femeia aceea nechibzuită şi băşinoasă, dar, să fim serioşi, ce fel de protecţie i-ar fi putut el asigura dacă s-ar fi hotărât să-i atace un urs?
    Chestia era că trebuia să-şi recupereze puşca. S-o recupereze şi pe a lui Henry poate, dacă le putea căra pe amândouă înapoi. În următoarele cinci minute - până ce ajunse pe creasta dealului - prioritatea principală a lui Pete fu puşca şi de-abia după aceea urma berea. Pe când începu coborârea pe partea cealaltă a dealului, totuşi, berea redobândi primul loc. Să o pună într-o pungă şi să-şi atârne punga de umăr. Să nu se oprească pe drumul de întoarcere să bea. Va desface o sticlă atunci când se va afla înapoi în faţa focului. Va fi berea sa de recompensă, şi nu exista nimic mai bun ca o bere de recompensă.
    Eşti un alcoolic. Ştii asta, nu-i aşa? Un nenorocit de alcoolic.
    Da, şi ce mare lucru însemna asta? Că o puteai da în bară. Nimeni nu avea să te prindă că ai lăsat singură în pădure o femeie în stare comatoasă, să zicem, până ce-ai dat o fugă în căutarea malţului. O dată întors la adăpost, va trebui să-şi amintească să arunce sticlele goale adânc în pădure. Deşi s-ar putea ca Henry să ştie oricum. Să ştie aşa cum se pare că ştiu întotdeauna lucruri unul despre celălalt atunci când sunt împreună. Chiar dacă n-ar fi ştiut, cu sau fără abilităţi telepatice, ca să-l duci de nas pe Henry Devlin trebuia să fii un maestru strălucit.
    Cu toate acestea, Pete credea că Henry îl va păsui în privinţa berii. Asta până ce Pete va hotărî că a sosit vremea să discute subiectul. Până ce va hotărî să-i ceară poate lui Henry ajutorul. Lucru pe care s-ar putea ca Pete să-l facă odată şi-odată. În mod sigur nu-i plăcea impresia pe care o avea acum despre sine; faptul că o lăsase pe femeia aceea singură acolo în pădure spunea despre Pete Moore numai lucruri rele.
    Dar Henry... şi în privinţa lui Henry ceva nu era în regulă în acest noiembrie. Pete nu ştia dacă simţise şi Beaver acest lucru, dar era destul de sigur că Jonesy îl simţise. Henry era dat peste cap într-un fel. Era poate mai...
    Din spatele lui se auzi un grohăit jilav.
    Era un elan, şi trecu pe lângă Pete fără a-l observa chiar atunci când Pete căzu în mijlocul drumului, înjurând gutural şi ţinându-se de picior, uitându-se în sus în ninsoarea molcomă şi spunându-şi că e un prost.
    Un alcoolic prost.
    Trecu prin câteva momente înfricoşătoare când crezu că, de data aceasta, genunchiul nu avea să-şi mai revină - îşi rupsese ceva înăuntru şi avea să rămână acolo, în mijlocul exodului animalelor, până ce avea să se întoarcă Henry pe snowmobil şi avea să-i spună: Ce dracu' cauţi aici? Ai lăsat-o singură? De parcă nu m-aş fi aşteptat la asta.
    Dar reuşi într-un sfârşit să se ridice. Nu reuşi să înainteze decât şchiopătând pronunţat, dar era oricum mai bine decât să zacă în zăpadă la numai câţiva metri de un rahat de elan aburind.
    Vedea deja Scout-ul răsturnat. Avea roţile şi scheletul inferior acoperit cu zăpadă.
    Îşi spuse că, dacă această căzătură ar fi avut loc de cealaltă parte a dealului, s-ar fi întors la femeie şi la foc, dar că, acum când deja vedea maşina, era mai bine să-şi continue drumul. Că armele îl interesau în primul rând, că sticlele de Bud nu erau decât o atracţie suplimentară. Şi aproape se crezu.
    În privinţa drumului de întoarcere... ei bine, îl va parcurge cumva. Doar ajunsese până aici, nu-i aşa?
    La vreo patruzeci de metri de Scout, auzi un vup-vup-vup care se apropia - zgomotul inconfundabil al unui elicopter. Se uită plin de speranţă spre cer, pregătindu-se să stea în picioare destul cât să fluture din mâini - Dumnezeule, dacă avea cineva nevoie de ajutor din cer, el era acela - dar elicopterul nici măcar nu coborî sub perdeaua de nori. Văzu o siluetă întunecată trecând prin smogul de deasupra lui pentru o clipă, văzu şi sclipirea difuză a luminilor ei - apoi zgomotul elicopterului se mişcă spre est, pe direcţia în care fugiseră animalele.
    Fu consternat să simtă un revoltător sentiment de uşurare pândind în spatele dezamăgirii sale: dacă ar fi aterizat elicopterul, n-ar mai fi ajuns la bere, şi bătuse atâta drum, bătuse atâta amar de drum.

                                                             3.

                                           Cinci minute mai târziu stătea în genunchi şi încerca să se caţere cu grijă în Scout-ul răsturnat. Descoperi curând că genunchiul rănit nu-l poate susţine prea mult (se umflase, semăna cu o franzelă mare şi dureroasă, şi presa materialul pantalonilor), aşa că, mai mult sau mai puţin, înotă în interiorul tapetat cu zăpadă al maşinii.
     Nu-i făcea plăcere; mirosurile păreau prea puternice, dimensiunile, toate, i se păreau prea înguste. Era ca şi când s-ar fi târât într-un mormânt, un mormânt mirosind a parfumul lui Henry.
    Cumpărăturile erau împrăştiate peste tot în spate, dar Pete de-abia dacă se uită la pâine, la conserve, la muştar şi la pachetul cu chiftele de carne pentru hot doguri (acest sortiment era tot ce avea bătrânul Gosselin în materie de carne). Pe el îl interesa berea şi se părea că nu se spărsese decât o singură sticlă atunci când se întorsese Scout-ul cu roţile în sus, ca o broască ţestoasă. Norocul beţivului.
    Mirosul era puternic - desigur, se vărsase şi sticla din care bea el înainte de accident - dar mirosul de bere îi plăcea. Parfumul lui Henry, totuşi... pfui, Iisuse. Era într-un fel mai neplăcut ca mirosul gazelor doamnei aceleia nebune. Şi nu-şi putea explica sub nicio formă de ce mirosul de apă de colonie îl făcea să se gândească la sicrie, şi morminte, şi flori de înmormântare, pentru că la astea îl ducea gândul.
    - De ce te-ai dat cu parfum, bătrâne, când nu te afli decât în plină pădure? întrebă, cuvintele ieşind însoţite de mici vălătuci de aburi.
    Iar răspunsul, desigur, era că Henry nu se parfumase - parfumul nici nu exista în maşină, nu era decât mirosul de bere.
    Pentru prima dată într-un lung răstimp, Pete se surprinse gândindu-se la domnişoara aceea drăguţă care-şi pierduse cheile în faţa farmaciei din Bridgton şi la cum ştiuse el că nu avea să vină la întâlnire, că nu-şi dorea să se afle la mai puţin de cincisprezece kilometri depărtare de el. Faptul că mirosea acum un parfum care nu exista se asemăna oare cu acea întâmplare? Nu ştia, ştia doar că nu-i plăcea felul în care mirosul se amesteca la el în minte cu ideea morţii.
    Las-o baltă, prichindel. Nu faci decât să te sperii singur. E o diferenţă mare între a vedea linia şi felul în care te sperii singur acum. Las-o baltă şi ia-ţi lucrurile după care ai venit.
    - A dracu' de bună idee, spuse Pete.
    Pungile erau din plastic, nu din hârtie, şi din acelea cu mânere; bătrânul Gosselin urcase cel puţin treapta aceasta pe scara evoluţiei comerciale. Pete înşfăcă una şi, făcând asta, simţi o dâră de durere în podul palmei sale drepte. Doar o singură nenorocită de sticlă spartă şi, fireşte, în aceasta se tăiase el, şi încă destul de adânc, judecând după durere, poate că aceasta era pedeapsa că o lăsase pe femeie singură la adăpost. Dacă asta era, avea s-o suporte ca un bărbat şi să considere că scăpase uşor. Adună opt sticle, dădu să iasă din maşină, apoi se răzgândi. Făcuse atâta drum anevoios până aici doar pentru opt nenorocite de sticle?
    - Cred că nu, murmură el şi le luă şi pe celelalte şapte, oprindu-se să le aranjeze bine în pungă, în ciuda fiorilor pe care i-i dădea Scout-ul.
    Într-un sfârşit, ieşi din maşină, luptându-se din răsputeri cu panica generată de ideea că un monstru mic, dar cu dinţi mari, va sări curând asupra lui, muşcându-l sănătos de boaşe.
   Pedepsirea lui Pete, Partea a II-a.
    Nu se sperie cu adevărat, dar se furişă afară din maşină mai repede decât se furişase înăuntru, iar genunchiul i se blocă exact când se văzu scăpat de pericol. Se răsuci pe spate, scâncind, uitându-se în sus în ninsoare - ultimele ei scăpărări coborau în fulgi mari, dantelaţi ca lenjeria unei femei - şi masându-şi genunchiul, spunându-i să facă bine să-şi revină, acum, dragul de el, să-şi revină acum, scumpul, să-l slăbească odată, nenorocitul dracului. Şi, chiar atunci când începu să creadă că nu-şi va mai reveni niciodată, îşi reveni.
    Şuieră printre dinţi, se ridică în fund şi se uită la punga pe care scria cu litere roşii MULŢUMIM CĂ NE-AŢI ALES PE NOI!
    - Pe cine altcineva să fi ales, bătrân tembel? întrebă.
    Se hotărî să bea totuşi o bere înainte să pornească la drum. In definitiv, i-ar uşura povara. Pescui una din pungă, îi desfiletă dopul şi dădu prima jumătate pe gât din patru înghiţituri mari. Era rece afară, iar zăpada pe care şedea el era şi mai rece; totuşi, se simţea mai bine. Aceasta era magia berii.
    Şi whiskyul, şi vodca, şi chiar şi ginul aveau această magie, dar, când era vorba de alcool, Pete mergea orbeşte pe mâna lui Tom T. Hall: prefera berea.
    Uitându-se la pungă, se gândi din nou la băiatul cu păr roşcat de la magazin - rânjetul lui uimit, ochii oblici de chinez care le adusese acestor oameni titlul de mongoloizi, ca în expresia „mongoloid idiot". Această amintire îl făcu să se gândească iarăşi la Duddits, la Douglas Cavell dacă ţineai neapărat să fii formal.
    Pete nu-şi explica de ce se gândea în ultima vreme atât de des la Duds, dar îşi făcu o promisiune: când totul avea să se termine, avea să se oprească în Derry şi să-i facă lui Duddits o vizită. Îi va convinge şi pe prietenii lui să-l însoţească, deşi nu credea că va fi nevoie de o muncă prea laborioasă în acest sens.
   Duddits era probabil motivul pentru care rămăseseră ei prieteni de-a lungul anilor.
    În definitiv, majoritatea oamenilor nici măcar nu-şi mai amintesc cine le-a fost coleg în liceu sau în facultate, ce să mai vorbim despre cei cu care se jucau în clasele generale... În ceea ce acum se numea gimnaziu, deşi Pete nu se îndoia că desemna aceeaşi junglă plină de nesiguranţă, confuzie, subsiori mirositoare, capricii nebuneşti şi idei pe jumătate coapte.
    Pe Duddits nu-l cunoscuseră din şcoală, desigur, fiindcă el nu frecventase Liceul Derry. Duds frecventase Şcoala Specială Mary M. Snowe, care era cunoscută copiilor din cartier sub numele de Academia Retardaţilor sau, pur şi simplu, de Şcoala Prostănacilor.
    Într-o înşiruire firească a lucrurilor, drumurile lor nu s-ar fi intersectat niciodată, dar existase acea parcelă pustie la capătul străzii Kansas şi existase acea clădire abandonată din cărămidă în apropierea ei. Pe partea dinspre stradă a clădirii încă mai puteai citi FRAŢII TRACKER LIVRARE TRANSPORT ŞI DEPOZITARE vopsit în litere albe spălăcite pe fundalul vechiului zid de cărămidă roşie. De partea cealaltă, însă, unde era intrândul în care se adunau camionagii să descarce maşinile... acolo erau vopsite alte cuvinte. Acum, şezând în zăpadă fără să simtă umezeala rece de sub fundul lui, bându-şi a doua bere pe care o desfăcuse fără să-şi dea seama (prima sticlă goală o aruncase în pădure, unde încă mai vedea nişte animale îndreptându-se spre est), Pete îşi aminti ziua în care îl întâlniseră pe Duds.
    Îşi aminti geaca stupidă pe care o purta Beaver şi care-i plăcea lui atât de mult, îşi aminti vocea lui Beaver, subţire dar, totuşi, puternică, dând de veste că se încheiase ceva şi că altceva stătea să înceapă, dând de veste într-un fel indescriptibil, dar extrem de adevărat şi extrem de uşor de recunoscut, că, în după-amiaza aceea de marţi când nu plănuiseră altceva decât să joace baschet doi contra doi în faţa casei lui Jonesy, după care, poate, să joace un Parcheesi în faţa televizorului, cursul vieţilor lor se schimbase definitiv.
    Acum, şezând în mijlocul pădurii lângă Scout-ul răsturnat, încă simţind mirosul parfumului cu care Henry nu se dăduse, ţinând într-o mână, pe care mănuşa era pătată cu sânge, o sticlă din veninul său preferat şi bând, vânzătorul de maşini îşi aduse aminte de băiatul care nu abandonase încă visul de-a deveni astronaut, în pofida dificultăţilor pe care le întâmpina la matematică (îl ajutase mai întâi Jonesy, apoi îl ajutase Henry, după care, în clasa a zecea, niciun ajutor nu-i mai fusese de folos) şi-şi aminti şi de ceilalţi băieţi, în special de Beav, cel care le întorsese vieţile cu susul în jos când ţipase cu vocea sa tocmai pornită pe drumul schimbării: Hei, băieţi, terminaţi! Terminaţi dracului ODATĂ!
    - Beaver, spuse Pete şi ciocni sticla cu după-amiaza întunecată, stând aşa, cu spatele proptit de ca-roseria răsturnată a Scout-ului. Ai fost fenomenal, omule.
    Dar nu fuseseră oare cu toţii? Nu fuseseră oare cu toţii fenomenali?
    Fiindcă e în clasa a opta şi fiindcă ultima oră de curs a zilei e muzica, ţinută la parter, Pete iese afară întotdeauna înaintea celor mai buni trei prieteni ai lui, care termină ziua de şcoală mereu la etajul al doilea. Jonesy şi cu Henry au literatură americană, care e un curs de lectură pentru copiii deştepţi, iar Beaver se află vizavi, la ora de matematică practică, adică matematică pentru băieţii şi fetele proaste. Pete munceşte pe brânci să nu trebuiască şi el să urmeze acest curs anul viitor, dar crede că e o luptă pe care o va pierde în cele din urmă. Ştie să adune, să scadă, să înmulţească şi să împartă; ştie să facă şi fracţii, deşi are nevoie de mai mult timp pentru asta. Acum însă a apărut ceva nou, acum a apărut x. Pete nu-l înţelege pe x şi se teme de el.
    Stă acum în faţa porţii de la capătul unui gard împletit din lanţuri, copiii din clasa a opta şi mucoşii dintr-a şaptea trec pe lângă el, stă acolo lovindu-şi cizmele unele de altele şi prefăcându-se că fumează, cu o mână acoperindu-şi gura şi cu cealaltă ascunsă sub ea - cea ascunsă fiind cea în care se adăposteşte presupusul chiştoc.
    Acum coboară de la etajul al doilea cei din clasa a noua şi, mergând printre ei ca nişte regi - ca nişte regi neîncoronaţi, aproape, deşi Pete n-ar spune niciodată o asemenea banalitate cu voce tare - se află prietenii lui, Jonesy, Beaver şi Henry. Dacă există un rege al regilor, atunci acesta este Henry, pe care-l iubesc toate fetele chiar dacă poartă ochelari. Pete e norocos să aibă asemenea prieteni şi e conştient de lucrul acesta - e probabil cel mai norocos elev dintr-a opta din Derry, luând în calcul x-ul sau nu. Faptul că a avea prieteni din clasa a noua îl scuteşte de bătăile golanilor de vârsta lui nu constituie nici pe departe substanţa norocului lui.
    - Hei, Pete! spune Henry ieşind degajat pe poartă alături de ceilalţi doi prieteni.
    Ca întotdeauna, Henry pare surprins să-l vadă, dar fără îndoială încântat.
    - Ce mai pui la cale, omul meu?
    - Nimic important, răspunde Pete ca de fiecare dată. Voi ce faceţi?
    - ARAZ, spune Henry, scoţându-şi ochelarii şi lustruindu-i de cămaşă.
   Dacă ar alcătui un club, ARAZ ar fi cu siguranţă motoul lor; în cele din urmă, îl vor învăţa chiar şi pe Duddits să-l rostească - va ieşi Aţeas ra 'at, a 'ta zi în duddits-eză şi va fi unul dintre puţinele lucruri pe care Duddits le va spune şi pe care părinţii lui nu le vor înţelege. Asta, desigur, îl va încânta pe Pete şi pe prietenii lui. Acum, totuşi, cu Duddits încă de domeniul viitorului cu o jumătate de oră, Pete se face doar ecoul lui Henry:
    - Da, omule, ARAZ. Acelaşi rahat, altă zi.
    Doar că, în sinea lor, băieţii nu cred decât prima jumătate, fiindcă, în sinea lor, cred că trăiesc mereu aceeaşi zi. Locuiesc în Derry, e anul 1978 şi mereu va fi 1978. Vorbesc despre viitor, se gândesc că vor vedea secolul douăzeci şi unu - Henry va ajunge avocat, Jonesy scriitor, Beaver un camionagiu de cursă lungă, Pete va fi un astronaut cu galoane NASA pe umăr - dar acestea sunt doar gânduri, cam ca şi Crezul Apostolic pe care îl cântă în biserică fără să-şi dea seama ce le iese pe gură; ce-i interesează cu adevărat e fusta Maureenei Chessman, care e şi aşa scurtă şi care se ridică de fiecare dată când se învârte pe călcâie. Cred cu convingere că, într-o zi, fusta Maureenei se va ridica destul de sus să-i vadă chiloţeii coloraţi, cred în acelaşi fel în care cred că Derry e veşnic şi că la fel sunt şi ei. Cred că întotdeauna vor merge la liceu şi că întotdeauna va fi ora trei fără un sfert, că întotdeauna vor trece împreună pe strada Kansas în drum spre casa lui Jonesy, în faţa căreia vor juca baschet (şi Pete are un coş în faţa casei, dar îl preferă pe al lui Jonesy, fiindcă tată lui l-a montat destul de jos să poţi executa slamuri), întotdeauna vor vorbi despre aceleaşi lucruri: cursuri, şi profesori, şi care copil l-a călcat pe bătături pe care copil, cum cutare l-ar putea sau nu bate pe cutărică dacă s-ar lua la trântă (ceea ce nu se va întâmpla niciodată, deoarece cutare cu cutărică sunt prieteni la cataramă), cine a mai făcut lucruri scârboase în ultima vreme (preferatul lor până acum în acest an e unul dintr-a şaptea, pe nume Norm Parmeleau, cunoscut mai nou drept Parmeleau Macaroane, o poreclă ce-l va bântui ani la rândul, îl va bântui până şi în noul secol despre care băieţii vorbesc, dar în care nu cred cu adevărat; ca să câştige un pariu de cincizeci de cenţi, Norm Parmeleau, într-o zi pe când se aflau în cantină, îşi umpluse amândouă nările cu macaroane cu brânză, apoi le trăsese înapoi afară ca pe muci şi le mâncase; acesta era Parmeleau Macaroane care, asemenea atâtor copii de gimnaziu, confundase notorietatea cu celebritatea), cine cu cine e împreună (dacă un băiat şi cu o fată sunt observaţi după şcoală mergând împreună spre casă, se presupune că probabil sunt împreună; dacă sunt observaţi ţinându-se de mână şi sugându-şi buzele, aceasta e o certitudine), cine va câştica Super Cupa (împuţiţii de la Patriots, împuţiţii de la Boston Patriots, doar că niciodată nu câştigă; să fii fan Patriots e-o plictiseală). Toate aceste subiecte sunt identice şi, totuşi, mereu fascinante când le discută venind de la aceeaşi şcoală (Cred în Dumnezeu atotputernicul), mergând pe acelaşi drum (creatorul cerului şi al pământului), sub acelaşi cer infinit şi alb de octombrie (al lumii fără sfârşit), alături de aceiaşi prieteni (amin).
    Acelaşi rahat, aceeaşi zi, acesta e adevărul absolut pentru ei şi tuturor la place acum K.C. and the Sunshine Bând, chiar dacă fiecare ţi-ar spune RLP-JD (rock-ul la putere, jos disco-ul): aşa le place lor. Imprevizibilul le va sări în faţă brusc şi neobservat, aşa cum face întotdeauna cu copiii la această vârstă; dacă imprevizibilul ar trebui să ceară aprobarea elevilor de gimnaziu, ar înceta să mai existe. Astăzi mai au de discutat şi despre vânătoare, fiindcă, luna viitoare, domnul Clarendon îi va duce pentru prima dată la Bivuac. Vor sta acolo trei zile, dintre care două vor fi zile de şcoală (să facă rost de învoire pentru aceste zile nu e o problemă şi nu trebuie nici să mintă cu privire la obiectul excursiei; putea fi sudul Maine-ului urbanizat, dar, aici în nord, în ţinutul nimănui, vânătoarea încă mai face parte din procesul educaţional al unei persoane tinere, mai cu seamă dacă această persoană e băiat). Gândul că se vor furişa prin pădure cu puştile încărcate în spate, în timp ce prietenii lor vor fi la mult-iubita Ş.G.D, picotind de somn, li se pare incredibil şi încântător de ca lumea – astfel, trec pe lângă Academia Retardaţilor de pe cealaltă parte a străzii fără s-o observe măcar. Retardaţii ies de la şcoală în aceeaşi vreme cu elevii de la Şcoala Generală Derry, dar cei mai mulţi merg acasă împreună cu mamele lor cu autobuzul special pentru retardaţi, care e albastru şi nu galben, şi e celebru prin faptul că ar avea un abţibild lipit pe el care spune AJUTAŢI BOLNAVII MINTAL SAU VĂ OMORÂM.
    Când Henry, Beaver, Jonesy şi Pete trec de Şcoala Mary M. Snowe, câţiva dintre cei mai zdraveni retardaţi de acolo, care au voie să se întoarcă acasă neînsoţiţi, încă mai întârzie pe drum, holbându-se în stânga şi în dreapta, cu acele expresii ciudate de mirare continuă pe feţe. Pete şi cu prietenii lui îi văd fără să-i observe, ca întotdeauna. Nu sunt decât un detaliu din tabloul lumii înconjurătoare.
    Henry, Jonesy şi cu Pete îl ascultă atenţi pe Beav, care le spune că, atunci când vor ajunge la Bivuac, vor trebui să meargă în Viroagă, pentru că acolo se găsesc întotdeauna cerbii cei mai mari, acolo cresc tufele care le plac lor.
    - Eu şi cu tata am văzut o mie de animale acolo, spune el.
    Fermoarele jachetei sale de motociclist clincăie a aprobare.
   Se ceartă despre cine va vâna cel mai mare animal şi despre care e cel mai bun loc unde să le împuşti ca să le dobori cu un singur cartuş şi să nu le faci să sufere. („Tata spune că animalele nu suferă aşa cum suferă oamenii", le spune Jonesy. „Spune că aşa le-a făcut Dumnezeu, ca să le putem noi vâna.") Râd, şi se îngână, şi se ceartă despre cine va borî primul mâncarea de la prânz atunci când va sosi timpul să-şi cureţe vânatul de maţe, iar Academia Retardaţilor rămâne din ce în ce mai în urmă.
    Înaintea lor, pe partea lor de stradă, se iveşte clădirea din cărămidă roşie în care Fraţii Tracker obişnuiau să-şi desfăşoare activitatea.
    - Dac-o să dea cineva la boboci, n-o să fiu eu, se laudă Beaver. Am văzut maţe de căprioară de-un milion de ori şi nu-mi fac greaţă deloc. Îmi amintesc că, odată...
    - Hei, băieţi, intervine Jonesy, emoţionat dintr-o dată. Vreţi să vedeţi pizdulica Tinei Jean Schlossinger?
    - Cine-i Tina Jean Schlossinger? întreabă Pete, dar se simte deja intrigat.
    Să vadă orice pizdulică i se pare o idee minunată; se uită mereu la revistele tatălui său, la Penthouse şi Playboy, pe care tata le ţine în atelier, în spatele cufărului mare cu unelte. Pizdulicile sunt foarte interesante. Nu i-o scoală şi nici nu-l fac să se excite aşa cum i se întâmplă când vede ţâţe, dar presupune că lucrurile stau aşa pentru că e încă un copil. Iar pizdulicile sunt interesante.
    - Schlossinger, spune Jonesy, râzând. Schlossinger, Petesky. Schlossingerii locuiesc la două cvartale de mine şi...
    Se opreşte dintr-odată, iluminat de-o întrebare care necesită un răspuns imediat. Se întoarce spre Henry:
    - Schlossingerii sunt evrei sau republicani?
    Acum râde Henry de Jonesy, dar fără rea voinţă.
    - Teoretic, cred că e posibil să fie amândouă în aceeaşi vreme... sau niciuna.
    Henry pronunţă niuna şi nu niciuna, ceea ce-l impresionează pe Pete. Sună a dracu' de deştept şi-şi promite să pronunţe în acelaşi fel de aici înainte - niuna, niuna, niuna, repetă în gând... dar ştie că oricum va uita, ştie că e unul dintre cei blestemaţi să pronunţe nici una toată viaţa.
    - Să lăsăm religia şi politica deoparte, spune Henry, încă râzând. Dacă ai o poză în care Tina Jean Schlossinger îşi arată pizdulica, vreau s-o văd.
    Beav a devenit între timp vizibil de nerăbdător - a roşit în obraji, îi lucesc ochii şi-şi vâră o nouă scobitoare în gură, înainte să o fi terminat pe cealaltă. Fermoarele jachetei sale, cea pe care fratele său a purtat-o cele patru sau cinci luni cât timp a fost fan al formaţiei Fronzie, clincăie mai repede.
    - E blondă? întreabă Beav. E blondă şi la liceu? Arată super bine? Are...
    Îşi ridică mâinile în faţa pieptului şi, când Jonesy aprobă din cap, rânjind, Beaver se întoarce spre Pete şi-i spune conspirativ:
    - Regina Balului de Absolvire a liceului din acest an, prostalăule! I-a apărut poza şi în ziar! Era împreună cu Richie Grenadeau pe podiumul ăla ambulant, ţii minte?
    - Da, dar nenorociţii de Tigers au pierdut meciul din finală şi Grenadeau s-a ales cu un nas spart, spune Henry. Prima echipă de liceu din Derry care a jucat împotriva unei echipe de Divizia A din sudul Maine-ului şi nenorociţii ăia...
    - La dracu' cu Tigers, intervine Pete.
    Îl pasionează fotbalul liceal mai mult ca înfricoşătorul x, dar nu foarte mult. Oricum, şi-a amintit acum de fată, îşi aduce aminte de fotografia din ziar, unde ea stătea pe platforma împodobită cu flori a unui camion alături de fundaşul echipei Tiger, amândoi purtând coroane din staniol, zâmbind şi salutând mulţimea.
    Părul îi cădea în jurul feţei în bucle mari gen Farrah Fawcett, iar rochia pe care o purta nu avea bretele, dezvelindu-i pomeţii sânilor. Pentru prima dată în viaţa lui, Pete simte adevărata poftă sexuală - e un sentiment carnal, roşu şi greu, care-i îndreaptă atârnătoarea, îi usucă gura şi-i îngreunează gândirea. Fofoloancele sunt interesante; gândul de-a vedea o fofoloancă din oraş, fofo-loancă de Regină a Balului... asta e mai mult decât emoţionant. Asta e „de văzut neapărat", aşa cum defineşte uneori criticul de film de la News, ziarul local al Derry-ului, filmele care-i plac ei în mod special.
    - Unde e? întreabă Jonesy cu răsuflarea tăiată.
    Şi-o închipuie pe această fată, pe Tina Jean Schlossinger, aşteptând autobuzul şcolii la colţul străzii, stând acolo şi chicotind cu prietenele ei, fără să ştie că băiatul care trece pe lângă ea a văzut ce ascunde ea sub fustă sau sub blugi, că ştie că părul de pe pizdulica ei are aceeaşi culoare cu părul care-i creşte pe cap. Pete e încins.
    - Unde e?
    - Acolo, spune Jonesy şi arată spre dreptunghiul din cărămidă roşie care e fostul depozit al Fraţilor Tracker.
    Pe pereţi s-a căţărat iedera, dar au avut parte de o toamnă răcoroasă până acum şi frunzele s-au veştejit, înnegrindu-se. Câteva dintre geamuri sunt sparte şi celelalte sunt opace din cauza prafului. Când se uită la această construcţie, Pete simte cum îl furnică fiorii. În parte pentru că băieţii cei mari, cei de liceu şi alţi câţiva ce-au trecut deja de liceu, joacă baseball pe parcela pustie din spatele depozitului, iar băieţilor celor mari le place, cine ştie de ce (îi ajută să spargă monotonia, poate), să-i bată pe băieţii mai mici. Dar nu asta e marea problemă, fiindcă sezonul de baseball s-a încheiat acest an şi băieţii cei mari probabil şi-au mutat deja şandramaua în parcul Strawford, unde vor juca handbal până la căderea zăpezii. (O dată cu căderea zăpezii, se vor căzni să joace hochei cu crose artizanale, prinse la încheieturi cu bandă izolantă.) Nu, marea problemă e că, în Derry, copiii dispar uneori, Derry e un loc ciudat în această privinţă, iar când dispar într-adevăr, sunt văzuţi ultima dată în locuri ferite, cum e depozitul părăsit al Fraţilor Tracker. Nimeni nu discută despre acest lucru neplăcut, dar cu toţii ştiu de existenţa lui. Totuşi, o fofoloancă... nu o fofoloancă fictivă din Penthouse, ci o găoace adevărată a unei fete reale din oraş... asta e ceva ce merită văzut, chiar aşa. Ast-ar fi o nenorocită de-aventură.
    - Fraţii Tracker? spune Henry cu o neîncredere onestă.
    S-au oprit acum din mers, stau într-o grămadă nu departe de clădire, în vreme ce ultimul dintre retardaţi trece suspinând şi holbându-se pe cealaltă parte a străzii.
    - Te respect, Jonesy, să nu crezi altceva - te respect cu duiumul - dar ce-ar putea căuta o poză cu pizdulica Tinei Jean acolo?
    - Nu ştiu, spune Jonesy, dar a văzut-o David Trask şi a spus că ea e în poză.
    - Ştiu şi io cu intratul acolo înăuntru, omule, spune Beaver, vreau să zic, mi-ar plăcea să-i văd Tinei Jean Slophanger pizdulica...
    - Schlossinger...
    - ... dar locu' ăla stă gol cel puţin de când eram noi în clasa a cincea...
    - Beav...
    - ... şi pariez că-i plin de şobolani.
    - Beav...
    Dar Beav e hotărât să-şi spună gândul până la capăt:
    - Şobolanii poartă turbarea, spune. Intră turbarea-n ei prin gaura dindărăt.
    - Nu trebuie să intrăm înăuntru, spune Jonesy, şi toţi trei se uită la el cu nou interes.
    Asta era altă culoare pentru acelaşi produs, aşa cum a zis tipu' când a văzut suedeza cu păr negru. Jonesy observă că le-a captat întreaga atenţie, dă din cap şi continuă:
    - Davey spunea că nu trebuie decât să mergi prin partea din faţă şi să te uiţi pe a treia sau a patra fereastră. Acolo era biroul lui Phil şi al lui Tony Tracker. Încă mai atârnă un afişier pe perete. Şi Davey spunea că singurele lucruri de pe afişier sunt o hartă a Noii Anglii cu toate rutele de transport şi o poză cu Tina Jean Schlossinger arătându-şi pizdulica în toată splendoarea ei.
    Se uită la el cu un interes care le taie răsuflarea. Pete întreabă ce le-a trecut tuturor prin cap:
    - E goală puşcă?
    - Nu, recunoaşte Jonesy. Davey spunea că nu-i poţi vedea nici ţâţele, dar îşi ţine fusta ridicată şi nu poartă chiloţi şi chiar i-o poţi vedea, limpede ca la lumina zilei.
    Pete e dezamăgit că Regina Balului din acest an nu e în fundul gol, dar chestia cu fusta ridicată îi pune pe toţi pe jar, hrănindu-le acel preconcept primar şi pe jumătate secret despre felul în care trebuie înţeles sexul. O fată-şi poate ridica fusta, la urma urmei; orice fată poate face asta. Nici măcar Henry nu mai pune vreo întrebare.
     Singura întrebare vine de la Beav, care vrea să ştie dacă Jonesy e absolut sigur că nu trebuie să intre înăuntru ca să vadă poza.
    Dar se îndreaptă deja în direcţia parcării din faţa clădirii, se îndreaptă spre parcela pustie, simţindu-se plini de o forţă ca un vânt de primăvară, porniţi cum sunt în această aventură nechibzuită.

                                                         5.

                                 Pete termină a doua bere şi aruncă sticla adânc în pădure. Se simţea mai bine acum. Se ridică încet în picioare şi-şi scutură zăpada de pe turul pantalonilor. I se desţepenise puţin piciorul? Aşa credea.
    Arăta îngrozitor, desigur - arăta ca şi când s-ar fi aflat nenorocitul de stadion Metrodom din Minnesota la el în pantaloni - dar se simţea puţin mai bine.
    Totuşi, păşi cu grijă, legănând punga de plastic în arcuri scurte de cerc pe lângă el. Acum că tăcuse şi reţinuta, dar puternica voce care insistase că trebuie să bea o bere, că trebuie neapărat să bea, se gândi cu bunăvoinţă proaspătă la femeie, sperând ca ea să nu-şi fi dat seama că plecase. Va merge încet, se va opri des să-şi maseze genunchiul (poate că-i va şi vorbi, îl va încuraja; o idee prostească, dar era de unul singur şi n-ar fi observat nimeni asta) şi se va întoarce la femeie. Acolo, va bea încă o bere.
    Nu se uită înapoi la Scout-ul răsturnat, nu observă că scrisese DUDDITS în zăpadă de mai multe ori, amintindu-şi de acea zi din îndepărtatul an 1978.
    Doar Henry întrebase ce putea căuta poza fetei în acel birou părăsit din depozitul acela părăsit, iar Pete se gândi acum că Henry trebuia neapărat să întrebe asta ca să-şi îndeplinească rolul de Sceptic al Grupului. Nu întrebase, desigur, decât o singură dată; cât despre ei ceilalţi, pur şi simplu crezuseră, şi de ce nu? La treisprezece ani, Pete încă mai credea în Moş Crăciun. Şi, pe lângă asta...
    Se opri aproape de creasta dealului, şi nu fiindcă ar fi rămas fără suflare sau fiindcă i s-ar fi blocat piciorul, ci fiindcă auzi pe nepusă masă un murmur slab în minte, ceva care semăna cu un transformator pentru electricitate, doar că acesta avea un ritm ciclic, un vrum-vrum-vrum difuz. Şi nici nu fu „pe nepusă masă", ca atunci când apare ceva din neant; avea impresia că sunetul răsunase în mintea lui încă de mai înainte şi că de-abia acum îl conştientizase el. Îl asociase cu tot felul de lucruri bizare. Chestia aia cu parfumul lui Henry, de pildă... sau gândul despre Marcy. Despre cineva pe nume Marcy.
    Nu ştia să cunoască pe cineva cu acest nume, dar îl descoperi imediat în mintea sa, ca în fraza Marcy, am nevoie de ajutor sau Marcy, te vreau sau poate Fir-ar să fie, Marcy, adu benzina.
    Rămase locului, lingându-şi buzele uscate, plasa cu bere atârnând drept în mâna lui, oprită din mişcarea ei de pendul. Se uită spre cer, sigur pe dată că va vedea luminile... şi chiar se vedeau, doar că acum erau numai două şi erau foarte difuze.
    - Spune-i lui Marcy să-i convingă să-mi dea o injecţie, spuse Pete, pronunţând rar fiecare cuvânt în liniştea înconjurătoare şi fu convins că erau cuvintele potrivite.
    Potrivite pentru ce sau despre ce nu ştia, dar, da, acestea erau cuvintele din mintea lui. Era vorba de acel declic? Sau fuseseră provocate de lumini? Pete nu ştia cu siguranţă.
    - Poate niuna, spuse el.
    Pete îşi dădu seama că ninsoarea se oprise. Lumea din jurul lui avea acum doar trei culori: griul întunecat al cerului, griul întunecat al pinilor şi albul imaculat al zăpezii proaspete. Şi era o linişte profundă. Îşi întoarse capul mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă, ascultând. Da, era tăcere. Nimic. Natura nu scotea niciun sunet şi murmurul se oprise fără urmă, la fel ca şi ninsoarea. Când se uită spre cer, observă că şi strălucirea pală şi prăfoasă a luminilor dispăruse.
    - Marcy? spuse, ca şi când ar fi strigat pe cineva.
    Îi trecu prin minte că Marcy ar putea fi numele femeii din cauza căreia făcuseră ei accidentul, dar alungă ideea. Numele femeii era Becky, ştia asta la fel de limpede cum ştiuse numele agentei imobiliare în acea zi. Marcy nu era decât un cuvânt care nu-i spunea nimic. Poate că tocmai suferise o crampă mentală. N-ar fi fost prima dată când i se întâmpla asta.
    Urcă dealul până pe creastă şi porni coborârea gândurile întorcându-i-se la ziua aceea din toamna anului 1978, ziua în care îl întâlniseră pe Duddits. Aproape ajunse la porţiunea de drum drept, când îl lăsă brusc genunchiul; de data aceasta nu se blocă, ci păru că explodează asemenea unui nod de pin cuprins de foc. Plonjă în zăpadă.
    Nu auzi sticlele de Bud spărgându-se în pungă - toate, mai puţin două. Striga prea tare ca să le audă.

                                                      CAPITOLUL ȘASE
                                                               DUDDITS
                                                     PARTEA A DOUA
                                                                   1.

                                   Henry porni spre cabană în pas alert, dar, pe măsură ce ninsoarea se reduse la câțiva fulgi rari şi vântul începu să slăbească, îşi grăbi marşul până la o alergare egală de metronom. Făcea jogging de mulţi ani şi nu-i venea greu să ţină ritmul. Poate că va trebui să încetinească pasul sau chiar să se oprească la un moment dat, dar se îndoia de lucrul acesta. Parcursese distanţe mai lungi de cincisprezece kilometri, deşi trecuseră vreo doi ani de atunci şi niciodată pe zăpadă de zece centimetri înălţime.
    Totuşi, ce i s-ar putea întâmpla? Să cadă Şi să-şi luxeze şoldul? Să facă poate un infarct? La treizeci şi cinci de ani, un atac de cord pare posibil, dar, chiar şi dacă ar fi fost predispus la infarct, era ridicol să-şi facă griji din pricina asta, nu-i aşa? Având în vedere mai cu seamă planurile pe care şi le făcuse! Atunci, de ce să-şi facă griji?
    Jonesy şi Beaver, pentru ei să-şi facă griji, asta era!
    Privite lucrurile în faţă, asta părea la fel de ridicol ca şi teama că va suferi o catastrofală insuficienţă cardiacă în mijlocul pustietăţilor - problemele se aflau în urma lui, acolo unde se afla Pete şi străina aceea, acea femeie semicomatoasă, şi nu înaintea lui, la Bivuac... doar că erau probleme la Bivuac, probleme grave.
    Nu-şi putea explica de unde ştia asta, dar o ştia şi accepta acest fapt. Ştiuse încă dinainte de a se întâlni cu animalele, toate grăbindu-se şi nici una aruncându-i mai mult de o privire furtivă. O dată sau de două ori se uitase spre cer, căutând alte lumini, dar nu observă nimic şi, după aceea, îşi ţinu privirea aţintită doar înainte, trebuind să facă uneori slalom printre animale.
    Nu mergeau la trap, dar aveau în ochi o privire ciudată, înfricoşătoare, pe care Henry nu o mai văzuse vreodată. Odată trebuise să sară uşor în sus ca să nu fie doborât de o pereche grăbită de vulpi.
    Încă doisprezece kilometri, îşi spuse.
    Asta devenise o mantra, un îndemn pentru el, diferit de cele pe care şi le spunea de obicei când alerga (cel mai des, repeta poezii de grădiniţă), dar nici chiar atât de diferit - avea aceeaşi idee, de fapt. Încă doisprezece kilometri, încă doisprezece kilometri până la Banbury Cross. Nu exista nicio Banbury Cross, însă, doar cabana veche a domnului Clarendon - şi nu exista nici măcar acel bidiviu care să-l ducă în spinare acolo. Ce era acela un bidiviu, la urma urmei? Cine ştia? Şi ce mama dracului se petrecea aici - luminile, animalele păşind încet, dar hotărâte (Dumnezeule mare, ce animal era acela din stânga lui, din liziera pădurii? Era un nenorocit de urs?), femeia din mijlocul drumului, şezând acolo fără păsare, lipsindu-i majoritatea dinţilor şi majoritatea minţilor? Iar băşinile alea, Dumnezeule mare!
    Singurul lucru foarte de departe asemănător cu ele fusese respiraţia unui pacient pe care-l avusese odată, un schizofrenic bolnav de cancer intestinal. Miros întotdeauna aşa, îi spusese un medic internist, prieten cu Henry, atunci când încercase să-i descrie duhoarea. Pot să-şi spele dinţii de zece ori pe zi, să facă gargară cu apă de gură Lavoris la fiecare oră şi mirosul tot se simte în respiraţia lor. E mirosul corpului care se autodevorează, fiindcă asta înseamnă de fapt cancerul denudat de definiţiile medicale: autocanibalism.
    Încă unsprezece kilometri, încă unsprezece kilometri, iar animalele sunt puse pe goană, toate animalele se-ndreaptă spre Disneyland. Şi, o dată ajunse acolo, vor forma un şir indian şi vor cânta în cor „It's a Small World After All".
    Bufnetul egal şi estompat al bocancilor lui. Ochelarii care-i saltă pe şaua nasului. Respiraţia care-i iese din gură în baloane de abur cald. Dar îi era cald acum, se simţea bine, endocrinele pompau adrenalină.
    Oricare ar fi fost deficienţa sa, cu siguranţă nu se manifesta la nivelul acestor glande; avea tendinţe sinucigaşe, dar nu era nici pe departe distonic. Că anumite aspecte ale problemei lui - goliciunea fizică şi emoţională care parcă se pierduseră într-un viscol teribil - erau de origine psihică, hormonală, nu se îndoia câtuşi de puţin. Că problema putea fi reglată, dacă nu chiar eliminată întru totul, de o medicaţie pe care el însuşi o prescria pacienţilor cu toptanul... nu se îndoia câtuşi de puţin nici de asta.
    Dar, asemenea lui Pete, care ştia fără îndoială că viitorul posibil îi rezerva o cură de dezalcoolizare şi câţiva ani de întâlniri la asociaţia AA, Henry nu voia să se vindece, era cumva convins că vindecarea n-ar fi decât un paleativ, ceva care l-ar împuţina ca fiinţă umană.
    Se întreba dacă se întorsese Pete după bere şi ştiu că răspunsul era probabil afirmativ. Henry s-ar fi oferit să i-o aducă el, dacă s-ar fi gândit atunci la asta, ar fi făcut o asemenea excursie riscantă (riscantă pentru femeie în aceeaşi măsură ca şi pentru Pete) şi inutilă pentru el, dar fusese cam înspăimântat - iar gândul acesta nici măcar nu-i trecuse prin minte. Paria că îi trecuse, totuşi, lui Pete prin minte. Ar putea oare face el drumul acela încă o dată, având în vedere genunchiul său rupt? Era posibil, dar pe asta Henry n-ar fi pariat.
    „S-au întors! strigase femeia, uitându-se spre cer. S-au întors! S-au întors!”
    Henry îşi vârî bărbia în piept şi alergă puţin mai repede.

                                                                2.

                                      Încă zece kilometri, încă zece kilometri până la Banbury Cross. Chiar se redusese drumul deja la zece kilometri, sau era o farsă a optimismului său? Dădea cumva prea mult frâu liber endocrinelor? Ei bine, şi ce dacă era aşa? Optimismul nu-i putea dăuna în acest moment.
    Ninsoarea se oprise aproape complet, valul de animale se subţiase şi acesta era, de asemenea, un semn bun. Ce nu erau semn bun erau gândurile lui, dintre care unele păreau a-i aparţine din ce în ce mai puţin. Becky, de pildă, cine era Becky?
    Numele începuse să-i răsune în minte, devenise o nouă parte a mantrei. Bănuia că era femeia pe care de-abia evitase s-o calce cu maşina. A cui eşti tu, fetiţo?
    Becky, păi, eu sunt Becky, sunt frumuşica Becky Shue. Doar că nu era frumuşică, nu era deloc frumuşică. Era o halcă opulentă şi mirositoare, asta era, şi se afla acum în grija mai mult decât îndoielnică a lui Pete Moore.
    Zece. Încă zece kilometri până la Banbury Cross. Alerga într-un ritm constant - atât de constant pe cât îi permitea alunecuşul - şi auzea voci ciudate în minte. Doar că numai una dintre ele era cu adevărat ciudată, şi aceasta nu era nicidecum o voce, ci un fel de murmur în care se distingea (a cui este fetiţa, a cui este fetiţa, frumuşica Becky Shue) o bătaie ritmică. Celelalte erau voci pe care le recunoştea sau voci pe care le cunoşteau prietenii lui.
    Despre una dintre ele îi povestise Jonesy, o voce pe care o auzise după accident şi pe care o asociase cu vocea durerii: Vă rog, opriţi-vă, nu mai suport, faceţi-mi o injecţie, unde-i Marcy.
    Auzi vocea lui Beaver: Uită-te în oala de noapte.
    Jonesy, răspunzându-i: De ce nu batem pur şi simplu la uşa băii să-l întrebăm cum se simte?
    Vocea străinului spunând că, dacă va face treaba mare, se va simţi bine... ... doar că nu era un străin, era Rick, prietenul frumuşicăi de Becky. Rick şi mai cum? McCarthy? McKinley? McKeen?
    Henry nu era sigur, dar înclina spre McCarthy, ca şi Kevin McCarthy din filmul acela de groază vechi în care gogoloaiele alea venite din spaţiu luau înfăţişarea oamenilor. Unul dintre filmele preferate ale lui Jonesy. Toarnă câteva sticle de bere în el şi aminteşte de acest film, iar Jonesy va răspunde cu fraza-cheie a filmului imediat: „Sunt printre noi! Sunt printre noi!"
    Şi femeia, uitându-se spre cer şi strigând: „S-au întors, s-au întors”.
    Dumnezeule, nu mai păţise aşa ceva de când fusese copil şi, de data aceasta, era mai rău, era ca şi când ar fi pus mâna pe o linie de înaltă tensiune prin care circulă voci, nu electricitate. Şi toţi pacienţii pe care-i avusese de-a lungul anilor, plângându-se că aud voci!
    Iar Henry, marele psihiatru (Tânărul Domn Dumnezeu, cum îi spusese un pacient când lucra la spital în primele sale zile de profesat), dădea doar din cap, ca şi când i-ar fi înţeles. Crezuse de fapt că-i înţelege. Dar poate că numai acum îi înţelegea cu adevărat.
    Voci.
    Le ascultă atât de atent, că nu auzi vup-vup-vup-ul elicopterului trecând pe deasupra capului lui, un rechin negru în atac de-abia ascuns de plafonul de jos al norilor.
    Apoi începură să se îndepărteze vocile, aşa cum face o transmisie radio îndepărtată la ivirea zorilor, când atmosfera începe din nou să se umple de alte semnale.
    În cele din urmă, rămase doar vocea propriilor sale gânduri, insistând că se întâmplase ceva îngrozitor la Bivuac, că se întâmplase sau avea să se întâmple ceva la fel de îngrozitor la Scout-ul lăsat în urmă sau la adăpostul tăietorilor de lemne.
    Încă opt kilometri. Încă opt kilometri.
    Făcând un efort să-şi ia gândul de la prietenul lăsat în urmă şi de la prietenii spre care mergea sau de la orice altceva se întâmpla în jurul lui, îşi permise să se ducă acolo unde ştia că şi Pete se dusese cu gândul: la anul 1978, la Fraţii Tracker şi la Duddits.
     Henry nu înţelegea cum putea Duddits Cavell să aibă ceva de-a face cu curvăsăria aceasta, dar cu toţii se gândiseră la el şi, ca să-şi dea seama de asta, Henry nu avea nevoie de vechiul truc al legăturilor mentale.
    Pete pomenise de Duddits când o târau pe femeia aceea aşezată pe bucata de prelată către adăpostul tăietorilor de lemne, Beaver vorbise despre Duddits chiar cu o zi în urmă, când fuseseră împreună la vânat - în ziua în care Henry doborâse căprioara.
    Beav îşi amintise cum îl duseseră toţi patru la cumpărături pentru Crăciun în Bangor pe Duddits, într-un an. Chiar după ce primise Jonesy carnetul de conducere.
    În iarna aceea, Jonesy ar fi dus pe oricine oriunde cu maşina.
    Beav râsese la amintirea cum Duddits îşi făcuse griji că Moş Crăciun nu ar exista, iar ei patru - flăcăi de liceu pe atunci, crezând că aveau lumea la degetul mic - se munciseră să-l convingă la loc că Moş Crăciun exista, că era cel mai tare. Ceea ce, desigur, reuşiseră.
    Jonesy, iarăşi, îl sunase pe Henry din Brookline luna trecută, era beat (stările de beţie erau mai rare la Jonesy, mai ales după accident, decât erau la Pete, şi acela fusese primul telefon pe care-l primise Henry vreodată de la Jonesy când acesta plânsese) şi spunea că nu va reuşi niciodată în viaţa lui să mai facă ceva la fel de bun, la fel de sincer şi atât de a dracu' de frumos, cum fusese ceea ce făcuseră ei pentru bietul Duddits Cavell în 1978.
    - El a fost momentul nostru de culme, îi spusese Jonesy la telefon şi, străbătut de un fior neplăcut, îşi dădu seama că exact acelaşi lucru îi spusese el lui Pete. Duddits fusese acela, omule. Chiar aşa, Duds.
    Încă opt kilometri... sau poate şapte. Încă opt kilometri... sau poate şapte.
    Mergeau să vadă poza pizdulicii unei fete, o poză care se bănuia că se află pe afişierul unui oarecare birou părăsit. Henry nu-şi amintea numele fetei, nu şi după atâţia ani, îşi amintea doar că fusese iubita nemernicului acela de Grenadeau şi că fusese aleasă Regina Balului liceului din Derry pe anul 1978.
    Aceste amănunte făcuseră ideea de-a-i vedea pizdulica să pară extrem de interesantă.
    Apoi, când ajunseseră în faţa clădirii, văzuseră o cămaşă imprimată în roşu-alb cu numele echipei locale de fotbal, Derry Tigers, aruncat pe jos. Puţin mai încolo, mai găsiseră ceva.
    - Urăsc serialu' ăla nenorocit; nu-şi schimbă niciodată hainele, spusese Pete, şi Henry deschisese gura să-i răspundă, dar înainte s-o poată face...
    - A strigat puştiu', spuse Henry.
    Alunecă pe zăpadă, merse precaut o vreme, apoi continuă să alerge, amintindu-şi acea zi de octombrie de sub cerul acela curat.
    Alergă mai departe, amintindu-şi de Duddits. Cum strigase Duddits şi le schimbase întreaga viaţă. Le-o schimbase în bine, bănuiseră întotdeauna, dar acum Henry se îndoia de asta.
    Acum, se îndoia de foarte multe lucruri.

                                                         3.

                       Când ajung în faţa depozitului, unde iarba creşte acum şi printre dalele de ciment, Beaver e în fruntea coloanei. Lui Beaver aproape că-i curg balele pe bărbie. Henry bănuieşte că şi Pete e cel puţin la fel de nerăbdător, dar Pete se stăpâneşte mai bine, chiar dacă e cu un an mai mic decât ei.
    Beaver e... care e cuvântul? Impacient. Pe Henry aproape-l pufneşte râsul, apoi Beav se opreşte atât de brusc, încât Pete aproape că dă peste el.
    - Hei! spune Beaver. Trage-mi-o, Freddy! Astea-s boarfele unui copil!
    Chiar aşa e. Roşu cu alb, deloc vechi sau murdare, ca şi când ar fi stat acolo de o mie de ani. De fapt, pare aproape nouă.
    - E doar o cămaşă, blegule, ce ne pasă nouă de ea? vrea să ştie Jonesy. Haideţi să...
    - Pe loc repaus, spune Beav. Asta-i o cămaşă bună.
    Doar că, atunci când o ridică, observă cu toţii că nu e aşa. Că e nouă, da - o cămaşă nou-nouţă, pe care scrie în faţă Derry Tigers, iar în spate numărul 19.
    Lui Pete nu-i place fotbalului, dar ceilalţi recunosc numărul de jucător al lui Richie Grenadeau. Că e bună, nu - nu mai e bună de acum înainte, în orice caz. Gulerul e rupt aproape complet, ca şi când persoana care o purtase încercase să fugă, apoi fusese prins de guler şi tras înapoi.
    - Cred că m-am înşelat, spune Beav trist şi o aruncă din mână. Haideţi.
    Dar înainte să ajungă departe, dau peste altceva - de data aceasta e galben în loc de roşu, galbenul acela puternic care numai unui copil îi place.
    Henry o ia înaintea celorlalţi şi îl ridică.
    E un sufertaş pe care sunt desenaţi Scooby-Doo şi prietenii lui, fugind cu toţii de ceea ce pare a fi o casă bântuită. Asemenea cămăşii, pare nou, nu arată a lucru abandonat de prea multă vreme şi, dintr-o dată Henry e încercat de un sentiment rău cu privire la toate acestea, începe să-şi dorească să nu se fi abătut pe aici, prin apropierea clădirii acesteia abandonate... sau să fi păstrat drumul acesta pentru o altă zi.
    Ceea ce, deşi are numai paisprezece ani, îşi dă seama că e o prostie. Când vine vorba de pizdulici, crede el, ori te laşi dus de val, ori renunţi, în nici un caz nu te poţi păstra pentru o altă zi.
    - Urăsc serialu' ăsta nenorocit de desene animate, spune Pete, uitându-se la sufertaş peste umărul lui Henry. Nu-şi schimbă niciodată hainele, aţi observat vreodată lucrul ăsta? Poartă în fiecare episod aceleaşi haine nenorocite.
    Jonesy ia sufertaşul Scooby-Doo de la Henry şi-l întoarce să se uite la ceva ce a văzut că e lipit dedesubtul lui. Privirea speriată a dispărut din ochii lui Jonesy, se încruntă uşor acum, iar Henry bănuieşte că şi Jonesy îşi doreşte să-şi fi continuat drumul şi să fi jucat nişte baschet doi contra doi. Eticheta de pe sufertaş spune: APARŢIN LUI DOUGLAS CAVELL, MAPLE LANE NR. 19, DERRY, MAINE. DACĂ BĂIATUL CĂRUIA ÎI APARŢIN S-A PIERDUT, SUNAŢI LA 949-l864. MULŢUMESC!
    Henry deschide gura să spună că sufertaşul şi cămaşa aparţin probabil unui copil care merge la Academia Retardaţilor - e sigur de lucrul ăsta numai uitându-se la etichetă, care seamănă aproape perfect cu medalionul de la zgarda nenorocitului lor de câine - dar, înainte s-o poată face, se aude un ţipăt dinspre spatele clădirii, de acolo pe unde joacă băieţii mai mari baschet vara.
    E plin de durere acest ţipăt, dar ce-l determină pe Henry s-o ia la goană înainte să-şi dea seama e surpriza din el, neplăcuta surpriză a cuiva care a fost lovit sau speriat (sau amândouă) pentru prima dată în viaţă. Îl urmează şi ceilalţi. Fug de-a lungul faţadei acoperite de iederă a clădirii într-un singur şir: Henry, Jonesy, Beav şi Pete.
    Se aude un viguros râset masculin.
    - Haide, mănâncă-l, spune cineva. Mănâncă-l şi poţi pleca. Poate că-ţi va da Duncan şi pantalonii înapoi.
    - Da, dacă o să..., începe alt băiat, probabil Duncan, să vorbească, apoi se opreşte, uitându-se fix la Henry şi la prietenii lui.
    - Hei, băieţi, terminaţi! strigă Beaver. Terminaţi dracului odată!
    Prietenii lui Duncan - sunt doi la număr, amândoi poartă jachete cu inscripţiile liceului din Derry - îşi dau seama că nu mai sunt singuri la runda de distracţie a acestei după-amiezi şi se întorc pe călcâie.
    Îngenuncheat pe pietriş între ei, îmbrăcat doar în izmene şi purtând un singur pantof sport, cu faţa mânjită de sânge, şi de praf, şi de mucozităţi, şi de lacrimi, se află un băiat de o vârstă pe care Henry nu o distinge.
    Nu e un copil mic, nu şi când are pe piept spice rare de păr, are totuşi privirea unui copil mic. Ochii lui sunt oblici, ca la chinezi, şi sunt de un verde-luminos şi înoată în lacrimi.
     Pe peretele de cărămidă din spatele acestui grup restrâns, scris cu litere mari, albe şi spălăcite, dar încă lizibile, este următorul mesaj: NU JOCI, NU CÂŞTIGI. Care probabil că înseamnă să te ţii departe de clădire cu jocurile şi cu mingile, să te duci în lotul părăsit unde încă se mai pot vedea urmele adânci ale liniilor dintre baze şi movila celui care aruncă mingea, dar cine poate fi sigur? NU JOCI, NU CÂŞTIGI.
    În anii care vor veni, vor spune asta des; va deveni una dintre lozincile preferate ale tinereţilor lor şi nici măcar nu are un sens bine definit. Cine poate şti? e poate mai aproape de acest sens. Sau Ce poţi face? E cel mai bine s-o foloseşti însoţită de o ridicare din umeri, un zâmbet şi cu mâinile înălţate spre cer.
    - Cin' dracu' sunteţi voi? îl întreabă pe Beav unul dintre băieţii cei mari.
    Pe mâna stângă poartă ceea ce pare a fi o mănuşă de baseball sau, poate, o mănuşă de golf... o mănuşă sportivă, în orice caz. În ea se află excrementul uscat de câine pe care încercase să-l convingă pe băiatul despuiat să-l mănânce.
    - Ce credeţi că faceţi? întreabă Jonesy oripilat. Vreţi să-l faceţi să mănânce aia? Ce dracu'-i în neregulă cu voi?
    Băiatul care ţine excrementul de câine în mână poartă o bandă de leucoplast alb de-a latul şeii nasului, iar Henry scoate un chiot, jumătate uimire, jumătate râset, când îl recunoaşte. E mult prea perfect, nu-i aşa? Au venit aici să vadă pizdulica Reginei Balului şi aici, pentru numele lui Dumnezeu, dau peste Regele Balului, al cărui sezon de fotbal s-a încheiat aparent cu nimic mai grav decât un nas spart şi care-şi petrece timpul făcând astfel de măgării, în vreme ce restul echipei se antrenează pentru meciul din săptămâna aceasta. Richie Grenadeau n-a observat la Henry privirea uimită de faptul că l-a recunoscut; se holbează încă la Jonesy.
    Fiindcă a fost surprins şi fiindcă tonul de dezgust al lui Jonesy e atât de direct, Richie face prima dată un pas în spate. Apoi îşi dă seama că puştiul care a îndrăznit să-i vorbească pe un tot atât de mustrător e cu cel puţin trei ani mai tânăr ca el şi cu cel puţin patruzeci de kilograme mai uşor.
    Mâna lui îndoită se îndreaptă din nou.
    - O să-l fac să înghită bucata asta de căcat, spune el. Apoi poate pleca. Pleacă şi tu, bulgăre de muci, dacă nu vrei jumate.
    - Da, spălaţi putina, spune al treilea băiat.
    Richie Grenadeau e masiv, dar acesta e şi mai masiv, o halcă de un metru nouăzeci a cărui faţă fierbe sub coşuri. Cât timp mai ai...
    - Ştiu cine sunteţi, spune Henry.
    Ochii lui Richie se întorc spre el. Pare dintr-o dată îngrijorat... dar pare şi călcat pe bătături.
    - Plimbă ursu', băieţel. Vorbesc serios.
    - Tu eşti Richie Grenadeau. Poza ta a apărut în ziar. Ce crezi că vor spune oamenii dacă le vom povesti ce te-am prins făcând?
    - N-o să spuneţi nimic nimănui, fiindc-o să fiți la mama dracu' morţi, spune cel numit Duncan. Părul blond-închis îi încadrează faţa şi-i ajunge până la umeri. Plecaţi de-aici. Mâncaţi pământul.
    Henry nu-l bagă în seamă. Se uită fix la Richie Grenadeau. Nu simte nici urmă de frică, deşi nu încape îndoială că aceşti trei băieţi i-ar putea bate măr; fierbe de mânie, sentiment pe care nu l-a mai încercat până acum, sentiment care nici nu bănuia că există.
    Copilul îngenuncheat la pământ e fără îndoială retardat, dar nici chiar atât de retardat să nu-şi dea seama că aceşti trei băieţi mari voiau să-i facă rău, i-au smuls cămaşa, apoi...
    Henry nu a mai fost niciodată în viaţă atât de aproape de o cafteală sănătoasă şi niciodată nu i-a păsat de asta mai puţin ca acum. Face un pas în faţă cu pumnii încleştaţi. Puştiul de la pământ suspină cu capul lăsat acum în jos, iar sunetul acesta reverberează încontinuu în mintea lui Henry, hrănindu-i mânia.
    - Voi povesti, spune el şi, deşi cel care ameninţă e un copil, lui nu i se pare că sună ca un copil. Şi nici lui Richie, aparent; Richie face un pas în spate, şi mâna înmănuşată în care ţine excrementul uscat se înmoaie din nou. Pentru prima dată în acest scurt răstimp, pare alarmat.
    - Trei contra unu, trei contra un copil retardat, trage-mi-aş-o, omule, chiar că voi povesti. Voi povesti şi ştiu cine sunteţi!
    Duncan şi băiatul masiv - singurul care nu poartă jachetă de licean - fac un pas în faţă şi-l flanchează pe Richie.
    Băiatul în izmene se află acum în spatele lor, dar Henry aude bâzâitul pulsatil al suspinelor sale, îi răsună în cap, i se zbat în cap şi-l înnebunesc de-a binelea.
    - Bine, gata, asta a fost tot, spune băiatul cel mai mare. Rânjeşte, arătând mai multe locuri unde cândva s-au aflat dinţi. Acum o să muriţi.
    - Pete, să fugi când fac o mişcare, spune Henry fără să-şi ia o secundă ochii de la Richie Grenadeau. Fugi acasă şi spune-i maică-tii. Apoi, către Richie: N-o să-l prinzi niciodată. Fuge precum vântu-mpieliţat.
    Vocea lui Pete sună subţire, dar deloc speriată:
    - Am înţeles, Henry.
    - Cu cât o să ne bateţi mai rău, cu atât mai rău o să vă fie şi vouă, spune Jonesy.
    Henry a prevăzut mişcarea asta, dar pentru Jonesy e o revelaţie; aproape că râde.
    - Chiar dac-o să ne omorâţi cu adevărat, la ce v-ar folosi? Fiindcă Pete chiar aleargă repede, şi va povesti.
    - Şi eu alerg repede, spune Richie. O să-l prind.
    Henry se uită mai întâi la Jonesy, apoi la Beav. Amândoi stau fermi pe poziţie. Beaver, la drept vorbind, face chiar mai mult decât atât. Se apleacă rapid, ia două pietre - sunt de mărimea ouălor, doar că au margini ascuţite - şi începe să le lovească una de cealaltă. Ochii îngustaţi ai lui Beav se mută continuu de la Richie Grenadeau la băiatul masiv, la vlăjgan.
    - Când vin către noi, sari la Grenadeau, spune Henry. Ceilalţi doi nici măcar nu se pot apropia de Pete.
    Îşi mută privirea la Pete, care e palid, dar neînfricat - ochii îi sclipesc, iar el aproape că dansează pe poantele degetelor de la picioare, nerăbdător s-o ia la picior.
    - Spune-i maică-tii. Spune-i unde suntem, ca să poată trimite copoii. Şi, orice ai face, să nu uiţi numele bovinei cretine de-aici.
    Îndreaptă un deget acuzator de judecător spre Grenadeau, care, încă o dată, pare debusolat. Nu, pare mai mult decât debusolat. Pare speriat.
    - Richie Grenadeau, spune Pete şi acum începe cu adevărat să danseze. N-o să uit.
    - Haideţi, măscăricilor, spune Beaver. Un lucru e sigur la Beav: gineşte calitatea unei persoane imediat ce a văzut-o. O să-ţi sparg nasul din nou. Totuşi, ce fel de cur în brânză pleacă din echipă numai din cauza unui nas spart?
    Grenadeau nu răspunde - poate că nu mai ştie căruia dintre ei să-i răspundă - şi se petrece ceva mai degrabă minunat: celălalt băiat în jachetă de liceean, Duncan, începe şi el să pară debusolat. O roşeaţă i se întinde pe obraji şi de-a latul frunţii. Îşi umezeşte buzele şi se uită nesigur la Richie.
    Numai vlăjganul mai pare gata de luptă, iar Henry aproape că speră că vor sări la luptă, Henry şi Jonesy şi Beav le vor da a dracu' mult de furcă dacă vor face asta, a dracu' de mult de furcă, din pricina acelui plânset, acel nenorocit de plânset îngrozitor, a felului în care-ţi pătrunde în cap, din pricina ritmicităţii acelui îngrozitor plânset.
    - Hei, Rich, poate-ar fi mai bine să..., începe Duncan.
    - Să-i omorâm, tună vlăjganul. Să-i stoarcem de căcat.
    Acesta din urmă face un pas în faţă şi, preţ de un moment, totul e nesigur. Henry ştie că, dacă vlăjganului i s-ar permite să mai facă un alt pas, ar ieşi cu totul de sub controlul lui Richie Grenadeau, asemenea unui pitbull înrăit care scapă din lesă şi sare asupra pradei - o săgeată din carne.
    Dar Richie nu-l lasă să facă acel pas, cel care s-ar transforma într-un atac împleticit. Îl prinde pe vlăjgan de antebraţ, care e mai gros ca bicepsul lui Henry şi care e presărat cu păr roşu-auriu.
    - Nu, Scotty, spune el, aşteaptă o clipă.
    - Da, aşteaptă, spune Duncan, părând aproape panicat.
    Îi aruncă lui Henry o privire care lui Henry îi pare, chiar şi la vârsta de paisprezece ani, grotescă. E o privire mustrătoare. Ca şi când Henry şi prietenii lui erau cei care făceau ceva greşit.
    - Ce vrei? îl întreabă Richie pe Henry. Vrei să plecăm de-aici, asta e?
    Henry aprobă din cap.
    - Dacă plecăm, ce-o să faceţi? Cui o s-i spuneţi?
...................................................................................