ÎNTÂI, ȘTIRILE
Din East Oregonian, 25 iunie 1947
Kenneth Amold vorbeşte de 9 obiecte circulare.
„Strălucitoare, argintii, se deplasau incredibil de rapid"
Din Daily Record, Roswell (N.M.), 8 iulie 1947
FORŢELE AVIATICE CAPTUREAZĂ O „FARFURIE ZBURĂTOARE" ÎNTR-O FERMĂ DIN REGIUNEA ROSWELL
Ofiţerii de contrainformaţii recuperează naveta prăbuşită
Din Daily Record, Roswell (N.M.), 9 iulie 1947
FORŢELE AVIATICE DECLARĂ „FARFURIA" BALON DE TESTARE ATMOSFERICĂ
Din Daily Tribune, Chicago, 1 august 1947
USAF AFIRMĂ: „NU PUTEM EXPLICA" DECLARAȚIILE LUI ARNOLD
Alte 850 de astfel de declaraţii de la prima relatare încoace
Din Daily Record, Roswell (N.M.), 19 octombrie 1947
AŞA-NUMITA IARBĂ SPAŢIALĂ - O FARSĂ, DECLARĂ UN FERMIER MÂNIOS
Andrew Hoxon neagă „asocierea cu farfuriile zburătoare" Iarba roşietică „nu e altceva decât un renghi", insistă el
Din Courier Journal, (Ky.), 8 ianuarie 1948
CĂPITAN DE AVIAŢIE URMĂRIT ŞI DOBORÂT DE UN OZN
Ultima transmisiune a lui Mantell: „Metalic, îngrozitor de mare"
Forţele Aviatice tac
Din Nacional, Brazilia, 8 martie 1957
CIUDAT OBIECT CIRCULAR SE PRĂBUȘEȘTE ÎN MATO GROSSO!
2 FEMEI AMENINŢATE LÂNGĂ PONTO PORAN!
„Am auzit ţipete dinăuntru", declară ele
Din Nacional, Brazilia, 12 martie 1957
OROAREA DIN MATO GROSSO!
Relatări despre oameni gri cu ochi mari şi negri
Oamenii de ştiinţă iau în derâdere!
Relatările continuă!
SATE SUB TEROARE!
Din Oklahoman,
12 mai 1965
POLIŢIST DESCHIDE FOCUL ASUPRA UNUI OZN
Pretinde că farfuria se afla la 12 metri deasupra autostrăzii 9.
Radarul AFM confirmă declarația
Din Sun, Phoenix, 14 martie 1997
IMENS OZN OBSERVAT LÂNGĂ PRESCOTT ZECI DE DESCRIERI
OBIECT ÎN FORMĂ DE „BUMERANG"
Panoul de control din Luke al AFB e inundat de rapoarte
Din Sun, Phoenix, 30 martie 1997
„LUMINILE DIN PHOENIX" RĂMÂN FĂRĂ EXPLICAŢII
Fotografiile nu sunt trucate, spun experţii.
Anchetatorii Forţelor Aviatice tac
Din Weekly, Paulden (Ariz.), 9 aprilie 1997
EPIDEMIA DE TOXIINFECŢIE ALIMENTARĂ NEEXPLICATĂ
RAPOARTELE DESPRE „IARBA ROŞIE" CLASATE DREPT FARSE
Din Daily News, Derry (Me.), 15 mai 2000
LUMINI MISTERIOASE ÎNCĂ O DATĂ OBSERVATE ÎN REGIUNEA JEFFERSON
Primarul oraşului Kineo: „Nu ştiu ce sunt, dar continuă să reapară"
ARAZ
Devenise motoul lor, iar Jonesy nu-şi putea aduce aminte pentru nimic în lume care îl spusese primul.
Răzbunarea-i o curvă, ăsta era al lui. Trage-mi-o, Freddy şi o jumătate de duzină de alte obscenităţi şi mai colorate porniseră de la Beaver. Henry fusese cel care-i învăţase să spună: Toate lucrurile la vremea lor, genul de prostii Zen care-i plăceau lui Henry de când erau copii. ARAZ, totuşi; cum rămâne cu ARAZ? A cui fusese această găselniţă?
Nu conta. Ce conta era că au crezut prima jumătate atunci când au fost un cvartet şi în întregime atunci când au fost cinci. Apoi, când au ajuns iarăşi un cvartet, au crezut a doua jumătate.
Când n-au mai rămas decât ei patru din nou, zilele s-au întunecat. Au fost mai mult zile de trage-mi-o Freddy. O ştiau, dar nu şi de ce. Ştiau că ceva nu era în regulă cu ei - ceva era diferit, cel puţin - dar nu şi ce. Ştiau că sunt prinşi, dar nu şi exact cum. Şi asta cu mult înainte de luminile din cer. Înainte de McCarthy şi Becky Shue.
ARAZ: Uneori înseamnă exact ceea ce spune. Alteori nu crezi în altceva decât în întuneric. Cum faci să continui atunci?
1988: Chiar și Beaver e melancolic
Să spui că mariajul lui Beaver n-a funcţionat ar fi ca şi când ai spune că lansarea navetei spaţiale Challenger a întâmpinat mici dificultăţi. Joe „Beaver" Clarendon şi Laurie Sue Kenopensky au rezistat opt luni şi apoi bum!, de podea s-a spart păpuşa, să m-ajute cineva să adun nenorocitele de cioburi.
Beav e în general un tip vesel, oricare dintre prietenii cu care iese în oraş ţi-ar spune asta, dar acum trece printr-o fază proastă. Nu se mai întâlneşte cu vechii lui prieteni (cei pe care-i consideră adevăraţii lui prieteni) decât în acea săptămână din noiembrie când sunt împreună în fiecare an, iar, în noiembrie trecut, el şi cu Laurie Sue încă mai ţineau la relaţia lor. Ţineau cu mici speranţe, e drept, dar încă ţineau. Acum îşi petrece mare parte a timpului - prea mult, o ştie - în barurile din cartierul Old Port al Portland-ului, în The Porthole şi The Seaman's Club şi The Free Street Pub. Bea prea mult şi fumează prea multă iarbă ieftină şi, în multe dimineţi, nu suportă să se vadă în oglinda de la baie; ochii-i injectaţi se feresc de reflecţia sa şi se gândeşte:
Trebuie să termin cu barurile. În curând voi avea aceeaşi problemă ca şi Pete. Cristoase-păroase.
Să termine cu cluburile, cu petrecerile, a dracu' de bună idee; imediat însă, înapoi la treabă, pupă-mă-n cur şi spune-mi ce mai faci. Joia asta e la The Free Street şi a naibii dacă n-are o bere în mână, un joint în buzunar şi dacă o melodie instrumentală, care seamănă puţin cu ce cântă The Ventures, nu curge dintr-un tonomat. Nu-şi aminteşte precis numele acestei piese; a fost la modă înainte de vremea lui.
Totuși, o știe; ascultă des postul de radio cu muzică veche din Portland de când a divorţat.
Muzica veche e tămăduitoare. Multe din cântecele noi... Laurie Sue le ştia şi-i plăceau multe, dar Beaver nu le pricepe deloc.
The Free Street e aproape gol, poate mai sunt vreo şase tipi la bar şi alţi şase joacă biliard în spate. Beaver şi trei dintre prietenii lui de ieşit în oraş stau într-un separeu, beau bere Millers prost fermentată şi taie un pachet soios de cărţi ca să vadă cine plăteşte fiecare rând de băutură. Ce melodie instrumentală e aia cu chitarele gâlgâitoare? „Out of Limits"? „Telstar"? Mnu, în „Telstar" e un sintetizator, în asta nu.
Cui îi pasă? Ceilalţi băieţi vorbesc despre Jackson Browne, care a cântat la Centrul Civic seara trecută şi a făcut un spectacol monstru, potrivit lui George Pelsen, care a fost de faţă.
- Vă mai spun ceva ce-a fost monstruos, zice George, uitându-se la ei profund impresionat. Își ridică bărbia proeminentă, arătându-le o pată roșie pe-o parte a gâtului. Știți ce e asta?
- Semnu dragostei, nu-i aşa? întrebă Kent Astor, puţin cam timid.
- Ai puşcat-o la fix, zice George. Bântuiam prin spatele scenei după spectacol, eu şi alţi câţiva tipi, sperând să luăm autograful lui Jackson. Sau, poate, nu ştiu, al lui David Lindley. E tare şi el.
Kent şi Sean Robideau sunt de acord că Lindley e tare - nu un zeu al chitarei, nici pe departe (Mark Knopfler de la Dire Straits e un zeu al chitarei; şi Angus Young de la AC/DC; şi - desigur - Clapton), dar totuşi foarte tare. Lindley are armonie bună; are şi mişcări ca lumea. Până şi din umeri.
Beaver nu intervine în discuţie. Dintr-o dată, vrea să iasă de aici, afară din barul ăsta stătut, să ia o gură de aer curat. Ştie încotro bate George, şi e o minciună în întregime.
Nu o chema Chantay, nu ştii cum o chema; a trecut pe lângă tine ca şi când nici n-ai fi existat. Şi oricum, ce-ai putea însemna pentru o fată ca ea? Doar un alt pletos din clasa muncitoare dintr-un alt oraş muncitoresc din New England; s-a urcat în autobuzul formaţiei şi dusă a fost din viaţa ta. Din viaţa ta total neinteresantă.
Chantays e numele formaţiei pe care o ascultăm acum, nu Mar-Kets sau Bar-Kays, ci Chantays; e melodia „Pipeline" de Chantays, iar chestia aia de pe gâtul tău nu e un semn al dragostei, ci o arsură de la aparatul de ras.
Gândeşte acestea, apoi aude un plânset. Nu în The Free Street, ci în mintea sa.
Un plânset demult stins. Îi pătrunde direct în cap plânsetul ăsta, pătrunde ca şi cioburile de sticlă şi, oh, drace, trage-mi-o, Freddy, să-l facă cineva să tacă.
Eu l-am făcut să tacă, se gândeşte Beaver. Eu am fost. Eu l-am făcut să înceteze. L-am luat în braţe şi i-am cântat.
Între timp, George Pelsen le povesteşte cum s-a deschis în cele din urmă uşa de la scenă, dar nu Jackson Browne a ieşit, nici David Lindley, ci trioul de tinere cântăreţe; pe una o chema Randi, pe una Susi şi pe cealaltă Chantay. Apetisante domniţe, oh, atât de înalte şi de savuroase.
- Doamne, spune Sean, dându-şi ochii peste cap.
E-un tip tip grăsuţ şi scund, ale cărui mari înfăptuiri sexuale sunt ocazionalele drumuri la Boston, unde se holbează la striperele de la Foxy Lady şi la chelneriţele de la Hooters. Oh, Doamne, trage-i-o-aş Iu' Chantay.
Face gesturi masturbatorii în aer.
La asta, cel puţin, gândeşte Beav, se pricepe ca un profesionist.
- Aşa că am început să le vorbesc... să-i vorbesc ei, mai ales, lui Chantay, şi-o-ntreb dac-ar vrea să vad un pic din viaţa de noapte a Portland-ului. Aşa că am...
Beav scoate o scobitoare din buzunar şi o potriveşte între buze, izolându-se total de lumea înconjurătoare. Dintr-o dată, scobitoarea e tot ce-i trebuie. Nici măcar berea din faţă, nici joint-ul din buzunar, cu siguranţă nici palavrele goale ale lui George Pelsen despre cum el şi cu fabuloasa Chantay şi-au pus-o pe bancheta din spate a camionetei lui, slavă Domnului c-avea căciuliţă la el; atunci când vâna lui George e tare, nu poţi pleca la plimbare.
Nu-i decât o mare lăudăroşenie, îşi zice Beaver şi se simte dintr-o dată deprimat, mai deprimat decât a fost de când Laurie Sue şi-a făcut bagajele şi s-a mutat înapoi la mama ei.
Asta nu-i stă în fire deloc, şi nu-şi mai doreşte acum decât să iasă dracului de-aici, să-şi umple plămânii cu aer rece, cu aer sărat de litoral, şi să găsească un telefon. Vrea să facă asta şi-apoi să-l sune pe Jonesy sau pe Henry, nu contează care, oricare e bine; vrea să-i spună: Hei, omule, cum mai merge? şi să i se răspundă înapoi: Oh, ştii, Beav, ARAZ. Nu joci, nu câştigi.
Se ridică.
- Hei, omule, spune George.
Beaver a făcut Colegiul Westbrook Junior cu George, atunci părea destul de dur, dar anii aceia sunt acum la multe beri distanţă.
- Unde mergi?
- Să mă piş, spune Beaver, trecându-şi scobitoarea dintr-un colţ al gurii în celălalt.
- Ei bine, să-ţi aduci hoitu'-ncoace repede; tocmai ajung la partea a bună, zice George, şi Beaver gândeşte: chiloţi fără praştie.
Oh, băiete, vechea şi ciudata senzaţie e puternică astăzi, poate e din cauza barometrului sau altceva.
Coborându-şi vocea, George spune:
- Când i-am ridicat fusta...
- Ştiu, purta chiloţi fără praştie, spune Beaver.
Observă privirea surprinsă - aproape şocată - din ochii lui George, dar nu-i acordă atenţie.
- Chiar că vreau să ascult partea aia.
Se îndepărtează, se îndreaptă către toaleta bărbaţilor cu mirosul ei galben-rozaliu de urină şi dezinfectant, trece de ea, trece de toaleta femeilor, trece de uşa cu BIROU scris pe ea şi evadează pe alee. Cerul de deasupra lui este alb şi ploios, dar aerul este bun. Atât de bun! Îl inspiră adânc în piept şi se gândeşte din nou: Nu joci, nu câştigi. Rânjeşte uşor. Se plimbă vreme de zece minute, doar mestecând scobitori şi eliberându-şi mintea.
La un moment dat, nu-şi aminteşte cu claritate când aruncă joint-ul pe care-l ţinuse în buzunar. Apoi îl sună pe Henry de la telefonul public din magazinul Joe's Smoke, din susul lui Monument Square. Se aşteaptă să-i răspundă robotul:
- Henry încă e la şcoală - dar Henry se află lângă aparat şi ridică la al doilea apel.
- Ce mai faci, omule? spune Beaver.
- Oh, ştii tu, spune Henry. Acelaşi rahat, altă zi. Dar tu, Beav?
Beav închide ochii. Pentru o clipă, totul e perfect din nou; cel puţin, atât de perfect pe cât poate fi într-o lume infectă.
- Cam la fel, prietene, răspunde. Aproape cam la fel.
1993: Peter ajută o domnișoară la anaghie
Pete șade în spatele biroului său de la salonul de prezentare Macdonald Motors din Bridgton, învârtind pe deget inelul cu chei. Brelocul e format din patru litere emailate: NASA.
Visele îmbătrânesc mai repede ca visătorii, acesta e un adevăr al vieţii pe care Pete l-a învăţat pe măsură ce anii s-au scurs. Cu toate acestea, cei din urmă mor surprinzător de greu, ţipând în sinea lor cu voci groase, amărâte.
A trecut multă vreme de când Pete n-a mai dormit într-un dormitor tapetat cu fotografii ale lui Apollo şi Saturn, fotografii cu rachete şi astronauţi, şi paşi pe Lună (EVA, pentru cunoscători), şi capsule spaţiale cu învelişul fumegând şi topindu-se din pricina incredibilei forţe de frecare la reintrarea în atmosfera terestră, şi LEM-uri, şi Voyagere, şi o fotografie a unui disc strălucitor deasupra şoselei interstatale 80, cu oameni care stau în parcare şi se uită spre cer, protejându-şi ochii cu mâinile, legenda fotografiei spunând: ACESTUI OBIECT, CARE A FOST FOTOGRAFIAT LÂNGĂARVADA, COLORADO, ÎN 1971, NU I S-A GĂSIT NICI O EXPLICAŢIE. E UN OZN ADEVĂRAT.
A trecut multă vreme.
Chiar şi aşa, anul acesta şi-a petrecut una din cele două săptămâni din concediul său anual în Washington, D.C., unde s-a dus în fiecare zi la Muzeul Naţional Smithsonian al Aerului şi Spaţiului şi şi-a pierdut aproape tot timpul plimbându-se printre panouri cu un rânjet mirat pe buze. Majoritatea acestui timp şi l-a petrecut uitându-se la rocile selenare şi gândindu-se: Aceste roci provin dintr-un loc unde cerul e întotdeauna întunecat şi unde tăcerea e infinită. Neil Armstrong şi Buzz Aldin au luat douăzeci de kilograme dintr-o altă lume, iar acum, iată-le aici. Şi aici este şi el, şezând în spatele biroului într-o zi în care n-a vândut nici o maşină (oamenilor nu le place să cumpere maşini pe vreme ploioasă, iar, în partea de lume unde trăieşte Pete, a început să burniţeze încă de la prima lumină a dimineţii), răsucind brelocul său NASA şi uitându-se la ceas.
Timpul trece greu după-amiaza şi din ce în ce mai greu pe măsură ce se apropie ora cinci. Cinci e ora primei sale beri. Nu înainte de cinci; nici vorbă. Dacă bei în timpul zilei, trebuie s-o laşi mai moale, pentru că asta fac doar beţivii. Dar dacă aştepţi... Îţi răsuceşti doar inelul cu chei şi aştepţi...
La fel de mult pe cât aşteaptă acea primă bere a zilei, Pete aşteaptă venirea lunii noiembrie. Excursia la Washington din aprilie i-a prins bine, iar rocile selenare au fost uimitoare (încă-l uimesc de fiecare dată când se gândeşte la ele), dar a fost singur în tot acest timp. Nu-i prinde bine să fie singur.
În noiembrie, când îşi ia şi cealaltă săptămână de concediu, va fi alături de Henry, de Jonesy şi de Beav. Atunci îşi va permite să bea în timpul zilei. Când te afli singur în pădure, la vânătoare cu prietenii, n-are nimic dacă bei în timpul zilei. Aproape că e o tradiţie. E...
Uşa se deschide şi intră o brunetă atrăgătoare. Aproximativ unu-şaptezeci (lui Pete îi plac femeile înalte), în jur de treizeci de ani. Se uită roată la modelele expuse în salon (noul Thunderbird, de culoare roşu-grena, e vedeta sezonului, deşi nici Explorer-ul nu e de colea), dar nu ca şi când ar vrea să cumpere ceva. Apoi îl observă pe Pete şi vine către el.
Pete se ridică, aruncându-şi brelocul pe tăblia mesei, şi o întâmpină în uşa biroului său. Când ajunge acolo, poartă deja zâmbetul lui cel mai profesional - două sute de waţi, fetiţo, crede-mă pe cuvânt - şi ţine mâna întinsă pentru salut. Palma ei e rece şi fermă, însă ea e pierdută, supărată.
- Poate că n-am nimerit bine, zice ea.
- Ăsta nu-i deloc modul potrivit de-a începe o conversaţie cu un vânzător de maşini, spune Pete. Nouă ne plac provocările. Mă numesc Pete Moore.
- Bună, spune ea, dar nu-şi dă numele, care e Trish. Am o întâlnire în Fryeburg peste exact... - se uită la ceasul pe care Peter, în orele lungi ale după-amiezilor, îl studiază îndeaproape - peste exact patruzeci şi cinci de minute. Cu un client care vrea să cumpere o casă, şi cred că am chiar ce-i trebuie, la mijloc e şi un comision bunicel, iar... Ochii i s-au umplut acum de lacrimi şi trebuie să înghită ca să scape de nodul din gât... iar eu mi-am pierdut blestematele alea de chei. Cheile de la maşină!
Îşi deschide poşeta şi răscoleşte prin ea.
- Am talonul de înregistrare... şi alte câteva acte... o mulţime de numere, şi mi-am spus că, poate, poate, mi-aţi putea face un set nou şi mi-aş putea continua drumul. Ar putea să fie cea mai bună vânzare a anului, domnule...
I-a uitat numele.
Nu se simte jignit. Moore e un nume la fel de banal ca şi Smith sau Jones. Pe lângă asta, mai e şi supărată. Când îţi pierzi cheile, îţi piezi şi cumpătul. A asistat la astfel de scene de sute de ori.
- Moore. Dar la fel de uşor răspund şi la Pete.
- Mă puteţi ajuta, domnule Moore? Sau mă poate ajuta cineva de la service?
Bătrânul Johnny Damon e de serviciu şi ar fi bucuros s-o ajute, dar Trish n-ar mai ajunge la întâlnirea din Fryeburg cu siguranţă.
- Vă putem face un nou set de chei, dar s-ar putea să fie nevoie de cel puţin douăzeci şi patru de ore, poate chiar patruzeci şi opt, spune el.
Se uită la el cu ochii înlăcrimaţi (care sunt de-un căprui-catifelat) şi strigă în disperare:
- La dracu'! La dracu'!
Gânduri ciudate-i vin atunci lui Pete: seamănă cu o fată pe care a cunoscut-o cu mult timp în urmă. N-o cunoşteau prea bine, dar o cunoşteau îndeajuns să-i salveze viaţa. Josie Rinkenhauer o chema.
- Ştiam eu! spune Trish, pe o voce sugrumată de nervi, fără a mai încerca să salveze aparenţele. Doamne, parcă aş fi ştiut!
Îşi întoarce faţa de la el şi, îndepărtându-se, începe să plângă din tot sufletul.
Pete merge în urma ei şi o prinde uşor de umăr.
- Aşteaptă, Trish. Aşteaptă o clipă.
Asta i-a scăpat. I-a pronunţat numele, deşi ea nici măcar nu i l-a spus. Dar e prea supărată să-şi dea seama că n-au făcut cunoştinţă cum trebuie, aşa că e în regulă.
- De unde vii? o întreabă. Adică, nu eşti din Bridgton, nu-i aşa?
- Nu, spune ea. Biroul nostru e la Westbrook. Agenţia Imobiliară Dennison. Noi suntem cei cu farul de veghe.
Pete dă din cap ca şi când asta i-ar spune ceva.
- De acolo vin. M-am oprit la farmacia din Bridgton doar pentru a lua nişte aspirină, fiindcă întotdeauna am dureri de cap înaintea unei prezentări importante... e din cauza stresului, o, Doamne, iar acum îmi bubuie creierul ca după o explozie.
Pete dă din cap în asentiment. Ştie cum stă treaba cu durerile de cap. Desigur, ale lui sunt în majoritate cauzate de bere, şi nu de stres, dar ştie la fel de bine cum sunt.
- Am avut nişte timp de pierdut, aşa că am mers şi în magazinaşul de lângă farmacie, pentru o cafea... cofeina, ştii, calmează durerile de cap...
Pete face iarăşi un gest afirmativ. Henry e psihologul, dar, cum i-a spus Pete de mai multe ori, ca să ai succes la vânzare trebuie să ştii destul de bine cum funcţionează mintea umană. Acum e bucuros că noua lui prietenă s-a calmat puţin. Asta e bine. Crede că, dacă-i va permite, o va putea ajuta. Îi dă ghes ideea de-a o ajuta. Îi place acest îndemn. Nu e mare lucru, nu-i va aduce niciodată o avere, dar îi place.
- Am fost şi de partea cealaltă a străzii, la Renny. Am cumpărat o eşarfă... din pricina ploii, ştii... Îşi atinge părul. Apoi m-am întors la maşină... iar, lua-le-ar naiba de chei, nu mai erau de găsit! Am refăcut traseul... am mers de la Renny la magazin, la farmacie, şi nu erau nicăieri! Iar acum voi întârzia la întâlnire.
Disperarea începe să-şi facă din nou loc în vocea ei. Se uită iarăşi la ceas. Pentru el se târăşte; pentru ea aleargă. Asta face diferenţa între oameni, cugetă Pete. Pe lângă altele, fireşte.
- Calmează-te, spune el. Calmează-te câteva clipe şi ascultă-mă. Vom merge înapoi la farmacie, împreună, şi vom căuta cheile.
- Nu sunt acolo! Am căutat pe toate rândurile, m-am uitat pe raftul de unde am luat aspirina, am întreba-o pe fata de la ghişeu...
- Nu face rău nimănui să ne mai uităm o dată, spune el.
O conduce acum spre uşă, apăsându-i uşor ceafa cu mâna ca s-o convingă să-l însoţească. Îi place mirosul parfumului ei şi-i place şi mai mult părul ei, da, chiar aşa. Dacă arată atât de bine pe o zi ploioasă, oare cum arată când străluceşte soarele?
- Întâlnirea mea...
- Încă mai ai patruzeci de minute, spune el. Acum, când turiştii sunt plecaţi, nu-ţi ia mai mult de douăzeci de minute până la Fryeburg. Căutăm cheile preţ de zece minute şi, dacă nu le găsim, te duc eu cu maşina până acolo.
Se uită la el cu îndoială. El se uită pe lângă ea, către unul din celelalte birouri.
- Dick! strigă. Hei, Dickie M.
Dick Macdonald ridică ochii dintr-un morman de facturi.
- Spune-i domnişoarei că nu sunt un pericol la volan, în caz că trebuie s-o duc până la Fryeburg.
- O, conduce bine, dom'şoară, spune Dick. Nu-i obsedat sexual şi nici maniac al vitezei. O să-ncer-ce doar să vă vândă o maşină nouă.
- Sunt un client dificil, spune ea, zâmbind puţin. Bănuiesc că e-n regulă, atunci.
- Răspunzi tu la telefon în locul meu, Dick? întreabă Pete.
- O, mda, o să-mi dea bătăi de cap. Pe-o vreme ca asta, tre' să gonesc clienţii afară cu mătura.
Pete şi bruneta - Trish - ies afară, traversează aleea şi străbat cei în jur de doisprezece metri până la strada principală. Farmacia Bridgton e a doua clădire pe stânga. Burniţa s-a îndesit; acum aproape că plouă.
Femeia îşi pune eşarfa cea nouă şi se uită la Pete, care e cu capul dezgolit.
- Te uzi tot, spune ea.
- Sunt din nord, zice el. Acolo toţi sunt căliţi.
- Crezi că le poţi găsi, nu-i aşa? întreabă ea.
Pete ridică din umeri.
- Poate. Mă pricep la găsit lucruri. Întotdeauna m-am priceput.
- Ştii ceva ce eu nu ştiu? întreabă ea.
Nu joci, nu câştigi, gândeşte el. Atâta lucru ştiu şi eu, dom'şoară.
- Mnu, spune. Nu încă.
Intră în farmacie, iar clopoţelul de deasupra uşii clincăie. Fata de la ghişeu îşi ridică privirea dintr-o revistă. La trei şi douăzeci într-o după-amiază de sfârşit de septembrie, farmacia e pustie, cu excepţia lor şi a domnului Diller, care se află în spatele ghişeului de preluat reţete.
- Bună, Pete, zice casieriţa.
- Hei, Cathy, cum îţi merge?
- Păi, ştii... lâncezeşte.
Se uită la brunetă.
- Îmi cer scuze, dom'şoară, da' nu le-am găsit.
- Nu face nimic, spune Trish cu un zâmbet şters. Domnul acesta s-a oferit să mă conducă la întâlnire.
- Ei bine, spune Cathy, Pete e de treabă, dar nu cred c-aş merge atât de departe încât să-i spun domn.
- Ai grijă ce vorbeşti, scumpo, îi spune Pete cu un rânjet. În Naples, la capătul şoselei 302, mai este o farmacie Rexall.
Apoi se uită la ceasul de pe perete. Şi pentru el a început să se scurgă timpul mai repede. Asta-i bine, e-o schimbare plăcută. Pete se uită înapoi la Trish.
- Aici ai intrat prima dată. Pentru aspirină.
- Corect. Am cumpărat un flacon de Anacin. Apoi am avut nişte timp de pierdut şi...
- Ştiu, ai comandat o cafea vizavi, la Christie, apoi ai traversat strada la Renny.
- Da.
- N-ai luat aspirinele cu cafea caldă, nu-i aşa?
- Nu, aveam o sticlă de apă Poland în maşină. Arată prin fereastră către un Taurus verde. Le-am luat cu apă. Dar am verificat şi sub scaune, domnule... Peter. M-am uitat şi-n contact.
Îi aruncă o privire nerăbdătoare, care spune: Ştiu ce gândeşti: femeie aiurită.
- Mai am o singură întrebare, spune el. Dacă-ţi găsesc cheile de la maşină, vei lua cina cu mine? Ne-am putea întâlni la The West Wharf. E pe drumul de aici la...
- Cunosc localul, spune ea, arătând amuzată în ciuda neliniştii ce-o stăpâneşte.
La ghişeu, Cathy nici măcar nu se mai preface că-şi citeşte revista. Asta-i de departe mai interesant ca revista Red-book.
- De unde ştii că nu sunt căsătorită sau altceva?
- Nu porţi verighetă, răspunde prompt, deşi nici măcar nu s-a uitat încă la mâinile ei, nu îndeaproape, oricum. Pe lângă asta, n-aveam în minte decât nişte scoici prăjite, varză călită şi tartină cu căpşune, nu vorbeam de-un angajament pe viaţă.
Ea se uită la ceas.
- Pete... domnule Moore... mă tem că-n acest moment nu am absolut niciun chef să flirtez. Dacă vrei să mă conduci la întâlnire, voi fi foarte fericită să iau cina cu tine. Dar...
- Îmi ajunge atât, spune el. Numai că vei conduce singură la întâlnire, cred, aşa că ne vom întâlni după aceea. Cinci jumate e o oră bună?
- Da, e bine, dar...
- Bun.
Pete se simte fericit. Asta e bine; fericirea face bine. Multe zile din aceşti ultimi doi ani nu s-a simţit nici pe departe fericit şi nu are habar de ce. Prea multe nopţi târzii şi jilave hoinărind prin barurile de pe marginea şoselei 302, de aici şi până la North Conway? Sigur, dar numai asta să fie? Poate că nu, dar acum nu e momentul pentru astfel de gânduri. Domnişoara are o întâlnire la care trebuie să ajungă. Dacă ajunge la timp şi vinde casa, cine ştie ce va primi norocosul Pete Moore? Şi chiar dacă nu va avea noroc, o va putea ajuta. Simte asta.
- Voi face un lucru cam ciudat acum, spune el, să nu te sperii, bine? E un mic truc, ca atunci când pui un deget sub nas ca să opreşti un strănut sau ca atunci când duci un deget la tâmplă şi încerci să-ţi aminteşti numele cuiva. Bine?
- Sigur, bănuiesc, spuse ea, complet debusolată.
Pete închide ochii, înalţă în aer o palmă cu degetele strânse uşor în pumn şi ridică apoi degetul arătător. Începe să-l fluture dintr-o parte într-alta.
Trish se uită la Cathy, casieriţa. Cathy ridică din umeri, ca şi când ar spune: Cine ştie?
- Domnule Moore?
Trish pare îngrijorată.
- Domnule Moore, poate ar fi mai bine să...
Pete deschide ochii, inspiră adânc şi lasă mâna jos. Se uită pe lângă ea, către uşă.
- Bine, spune. Aşadar, ai intrat... Ochii i se mişcă de parcă ar urmări-o intrând. Te-ai dus la ghişeu... Ochii i se mută într-acolo. Probabil c-ai întrebat: „Pe ce rând găsesc aspirina?" Cam aşa ceva.
- Da, am...
- Doar că ai mai cumpărat ceva. Îl vede în raftul pentru dulciuri, un ambalaj galben-deschis, ceva în forma unei palme. Un baton de ciocolată Snickers?
- Mounds. Ochii ei căprui sunt larg deschişi. De unde ai ştiut?
- Ai luat ciocolata, şi - apoi ai mers să iei aspirina... Acum se uită de-a lungul Rândului 2. După aceea, ai plătit şi ai ieşit... să ieşim pentru o clipă. Pa, Cathy!
Cathy dă numai din cap, uitându-se la el cu ochii larg deschişi. Pete iese afară, ignorând clinchetul clopoţelului, ignorând ploaia, care acum chiar că e ploaie. Fâşia galbenă se află pe trotuar, dar e estompată. E spălată de ploaie. Totuşi, o vede şi-i face plăcere că o vede. Acel sentiment de declic. Dulce. E linia călăuzitoare. A trecut multă vreme de când n-a mai văzut-o atât de limpede.
- Înapoi la maşină, spune, vorbind cu sine acum. Înapoi să înghiţi două aspirine cu apa din maşină...
Traversează trotuarul încet către Taurus. Femeia vine în urma lui, cu o privire mai îngrijorată ca înainte. E aproape înspăimântată.
- Ai deschis portiera. Aveai în mână poşeta... cheile... flaconul cu aspirină... batonul de ciocolată... toate lucrurile astea... le mutai dintr-o mână într-alta... şi-atunci...
Se apleacă, pescuieşte cu mâna cufundată până la încheietură în apa din rigolă şi ridică ceva. Adaugă un artificiu de magician şi cheile strălucesc argintii în lumina palidă a zilei.
- ... ţi-ai scăpat cheile.
La început nu le ia. Se holbează la el doar, ca şi când ar fi săvârşit o vrăjitorie chiar sub ochii ei.
- Haide, spune el, zâmbetul ofilindu-i-se puţin. Ia-le. N-a fost ceva ieşit din comun, să ştii. Am dedus, în mare parte. Mă pricep la astfel de lucruri. Hei, ar trebui să-ţi fiu alături în maşină când te rătăceşti. Sunt nemaipomenit la dez-rătăciri.
Atunci, Trish ia cheile. Rapid, atentă să nu-i atingă degetele, iar el ştie chiar atunci că ea nu va veni la întâlnire mai târziu. Nu e nevoie de-un dar aparte ca să-şi dea seama de asta; trebuie doar să se uite în ochii ei, care sunt mai mult înspăimântaţi decât recunoscători.
- M... mulţumesc, spun ea.
Dintr-o dată, e atentă la distanţa care-i desparte, ca şi când s-ar teme ca el să n-o scurteze.
- Nicio problemă. Să nu uiţi, totuşi. The West Wharf, la cinci jumate. Cele mai bune scoici prăjite din partea asta a statului. Menţine iluzia.
Uneori trebuie s-o menţii, oricum te-ai simţi. Deşi o parte din bucuria acestei după-amiezi a dispărut, o parte încă e prezentă; a văzut linia, iar asta-l face întotdeauna să se simtă bine.
- E un truc minor, dar e plăcut să ştii că încă îl stăpâneşti.
- Cinci jumate, răspunde ea ca un ecou, dar, în vreme ce deschide portiera, privirea pe care o aruncă peste umăr e felul de privire pe care o arunci unui câine care te-ar muşca dacă ar scăpa din lesă.
E foarte bucuroasă că nu trebuie să facă drumul spre Fryeburg împreună cu el. Nici pentru a şti asta Pete nu are nevoie să-i citească gândurile. Stă acolo în ploaie, urmărind-o cum iese cu spatele afară din parcarea în pantă, iar când maşina se îndepărtează, îi face semne voioase de rămas bun, aşa cum fac vânzătorii de maşini.
Ca răspuns, ea-şi flutură indiferent degetele şi, desigur, când el ajunge la The West Wharf (la cinci şi un sfert, doar ca să fie punctual, pentru orice eventualitate), ea nu e acolo, iar peste o oră, ea tot nu a venit.
El rămâne oricum destul de mult, şezând la bar şi bând bere, uitându-se la traficul de pe şoseaua 302.1 se pare, pe la ora cinci şi patruzeci, că o vede trecând pe lângă local fără să încetinească, o maşină Taurus verde ţâşnind prin ploaia care s-a înteţit acum, o maşină Taurus verde care poate că lasă un nimb galben-pal în urmă, nimb ce se pierde la un moment dat în aerul gri. Acelaşi rahat, altă zi, gândeşte el, dar acum bucuria a dispărut şi tristeţea s-a întors, tristeţe ce are gustul unui lucru meritat, preţul unei trădări încă neuitate.
Îşi aprinde o ţigară - în vremurile de demult, pe când era copil, se prefăcea că fumează, dar acum nu mai e nevoie să se prefacă - şi mai comandă o bere.
Milt i-o aduce, dar spune:
- Ar trebui să şi mănânci ceva pe lângă berea asta, Peter.
Aşa că Pete comandă un platou de scoici prăjite şi le mănâncă înmuiate în sos tătăresc, în vreme ce mai bea vreo două beri, iar la un moment dat, înainte să-şi urmeze linia către o altă bombă unde nu e atât de cunoscut, încearcă să-l sune pe Jonesy, în Massachusetts. Dar Jonesy şi Carla sunt plecaţi în oraş, un lucru pe care-l fac foarte rar, iar el vorbeşte cu baby-sitter-ul, care-l întreabă dacă nu vrea să lase un mesaj.
Pete aproape că răspunde nu, când se răzgândeşte.
- Spune-i doar că l-a sunat Pete. Spune-i că Pete zice ARAZ.
- A... R... A... Z..., îl notează ea. Va şti ce...
- Oh, da, spune Pete, va şti.
Până la miezul nopţii e beat într-o speluncă din New Hampshire, Muddy Rudder sau poate că e Ruddy Mother; încearcă să-i povestească unei fetişcane la fel de beată ca el că, odată, a crezut cu adevărat că el va fi primul om care va pune piciorul pe Marte, şi chiar dacă ea dă din cap şi spune mda-mda-mda, el are o bănuială că tot ce înţelege ea e că i-ar plăcea să mai tragă la măsea încă o cafea cu brandy înainte de ora închiderii. E-n regulă. Nu contează. Mâine se va trezi cu o durere de cap, dar va merge totuşi la slujbă şi poate că va vinde o maşină, sau poate că nu, în orice caz, viaţa va continua. Poate că va vinde Thunderbird-ul roşu-grena, pa-pa, iubire.
Cândva, lucrurile stăteau altfel, dar acum aşa sunt. Crede că poate trăi cu acest gând; pentru un tip ca el, regula numărul unu e doar ARAZ, şi cui mama dracului îi pasă? Creşti, devii bărbat, trebuie să te mulţumeşti cu mai puţin decât ai sperat; descoperi că maşina viselor are o pancartă mare agăţată de ea pe care scrie DEFECT.
În noiembrie va merge la vânătoare cu prietenii lui, şi această perspectivă îi ajunge... asta, şi poate o porţie rânjită de ruj şi soioasă de sex oral de la puicuţa asta beată, când se va întoarce la maşină. Să te aştepţi la mai mult e o cale sigură spre o durere de cap.
Visele sunt pentru copii.
1998: Henry tratează un prieten al canapelei
Camera e slab luminată. Întotdeauna i-a plăcut să fie așa când are întâlnire cu pacienții. I se pare interesant faptul că puțin observă acest lucru.
Crede că lucrurile stau astfel pentru că, cel mai des, chiar mințile lor sunt slab luminate.
Cei mai mulți dintre ei sunt nevrotici („Pădurile-s pline de ei”, cum i-a spus cândva lui Jonesy când se aflau, ha-ha-ha, în pădure) și e părerea lui - complet lipsită de temei științific - că problemele lor sunt un fel de paravan polarizant aflat între ei și restul lumii. Foarte puțini îl fac să se simtă neliniștit.
Barry Newman e un astfel de pacient.
În încăpere se află un fotoliu simplu și o canapea. Henry este interesat de fiecare dată să vadă pe care va alege pacientul să se aşeze. Călăreşte acest cal de destulă vreme ca să ştie că prima alegere e şi cea definitivă. Există şi un studiu pe această temă. Henry e sigur de asta, dar nu-şi aminteşte termenii în care problema era formulată acolo. Şi, în orice caz, a descoperit că, în ultima vreme, interesul pentru studii, publicaţii de specialitate, convenţii şi colocvii i-a scăzut. Doarme mai puţin, mănâncă mai puţin, şi chiar de râs râde mai puţin.
Întunericul s-a lăsat asupra vieţii sale - acest filtru polarizant - dar Henry a descoperit că nu are nimic împotrivă. Atâta pagubă să fie.
Barry Newman a ales canapeaua de prima dată, dar Henry n-a făcut nici măcar o dată greșeala să creadă că asta are de-a face cu sănătatea lui mintală. Canapeaua e pur și simplu mai comodă pentru el, chiar dacă, la expirarea celor cincizeci de minute ale ședinței, Henry trebuie să-l ajute să se ridice de acolo.
Barry are un metru șaizeci și cântărește o sută nouăzeci de kilograme. Acestea-l recomandă drept un prieten al canapelei.
Ședințele cu Barry Newman au tendința de-a se transforma în povestiri lungi și sforăitoare ale aventurilor sale sforăitoare în lumea gastronomiei. Nu c-ar fi Barry un mâncător pretențios, o, nu, Barry e antonimul acestui cuvânt. Barry mănâncă tot ce-i atrage atenţia. Barry e o maşinărie de mâncat. Iar mărturisirile sale pe acest subiect, cel puţin, sunt foarte vizuale.
Mâncarea reprezintă pentru el ceea ce orientarea şi geografia reprezenta pentru Pete, vechiul prieten al lui Henry.
Henry aproape că a abandonat ideea de a-l scoate pe Barry dintre copaci şi de a-l face să admire pădurea. Asta, în parte din pricina dorinţei discrete, dar nestăvilite a lui Barry de-a discuta despre mâncare în toate amănuntele ei, în parte pentru că lui Henry nu-i place de Barry şi nici nu i-a plăcut vreodată. Părinţii lui Barry au murit. Tata a pierit când Barry avea şaisprezece ani, mama când el avea douăzeci şi doi. I-au lăsat moştenire o avere imensă, dar Barry nu poate intra în posesia ei decât la vârsta de treizeci de ani. Atunci, întreg capitalul va fi al lui... dacă va continua şedinţele de terapie.
Dacă nu, capitalul va rămâne în custodia statului până ce el va împlini cincizeci de ani. Henry se îndoieşte că Barry Newman va atinge vârsta de cincizeci de ani.
Tensiunea lui arterială (i-a spus-o asta cu un soi de mândrie) este de o sută nouăzeci cu o sută patruzeci. Are colesterolul la două sute nouăzeci; e o mină de aur pentru lipide.
- Sunt o comoţie cerebrală umblătoare, sunt un infarct umblător, i-a spus lui Henry, vorbind cu solemnitatea veselă a cuiva care exprimă adevărul crud pentru că ştie înlăuntrul său că astfel de nenorociri nu-i sunt menite lui, nu lui, o, nu, nu lui.
- La prânz am mâncat doi hamburgeri dubli de la Burger King, spune el acum. Îmi plac la nebunie, fiindcă acolo, brânza e într-adevăr caldă.
Buzele lui cărnoase - ciudat de mici pentru un om atât de masiv, buze de cocotă - se strâng şi tremură, ca şi când ar gusta acea extraordinară brânză caldă.
- Am mai luat şi-o gustare, iar în drum spre casă, am mâncat vreo două prăjituri Mallomar. Am dormit o vreme, iar când m-am trezit, am încălzit în cuptorul cu microunde o cutie întreagă de vafe. Asta-mi unge sufletu'! strigă el, apoi râde.
E râsetul unui om năpădit de-o amintire plăcută - vederea unui apus, senzaţia atingerii unui sân ferm prin mătasea subţire a bluzei (nu că ar fi simţit Barry aşa ceva vreodată, după estimările lui Henry) sau căldura compactă a nisipului de pe plajă.
- Multă lume încălzeşte vafele în prăjitorul pentru pâine, continuă Barry, dar mie mi se pare că atunci devin prea crocante. Cuptorul cu microunde doar le încălzeşte şi le înmoaie. Calde... şi moi.
Pleoscăie din buzele lui de cocotă.
- M-am simţit oarecum vinovat că am mâncat întreg pachetul.
Aruncă aceste cuvinte ca pe-un surplus, ca şi când şi-ar fi amintit că Henry e acolo cu un scop anume. Aruncă asemenea surplusuri de patru sau cinci ori în fiecare şedinţă... apoi se întoarce la mâncare.
A ajuns acum la seara zilei de marţi. Fiindcă acum e vineri, încă mai sunt multe meniuri şi gustări de povestit.
Henry îşi lasă mintea în derivă. Barry e ultimul pacient din această zi. Când Barry va fi terminat de inventariat mâncăruri, Henry se va întoarce la apartamentul său şi-şi va face bagajele. Mâine se va trezi la ora şase dimineaţa, iar, undeva între şapte şi opt, Jonesy va parca în faţa clădirii sale. Vor încărca bagajele în bătrânul Scout al lui Henry, pe care-l mai păstrează doar pentru excursiilor lor de vânătoare din fiecare toamnă, şi, până la opt şi jumătate, amândoi vor fi pe drum, spre nord. Îi vor lua în drum pe Pete, din Bridgton, iar apoi pe Beav, ca aproape de Derry.
Până spre seară vor fi cu toţii la Bivuac, în regiunea Jefferson, jucând cărţi în sufragerie şi ascultând vântul cum strigă pe la streşini. Puştile se vor odihni în colţul bucătăriei, permisele lor de vânătoare vor atârna de-un cui pe uşa din spate.
Va fi alături de prietenii lui, iar asta întotdeauna îl face să se simtă acasă. Pentru o săptămână, acel filtru polarizant s-ar putea să se rărească puţin. Vor discuta despre vremurile vechi, vor râde de incredibilele obscenităţi ale lui Beaver şi, dacă unul sau mai mulţi dintre ei chiar vor împuşca o căprioară, vor avea parte de o bucurie în plus. Împreună sunt încă valoroşi. Împreună pot încă sfida timpul.
Departe, în fundal, Barry Newman continuă să bombăne. Cotlete de porc şi cartofi piure şi coceni de porumb picurând unt şi tort de ciocolată Pepperighe Farm şi un castron cu patru linguri de îngheţată Ben and Jerry's Chunky Monkey plutind în Pepsi-Cola şi ouă ouă prăjite ouă fierte ouă ochiuri...
Henry aprobă din cap de fiecare dată când e nevoie şi aude totul fără să asculte cu adevărat. Acesta e un vechi talent al psihiatrilor.
E adevărat că şi Henry şi prietenii lui au probleme. Beaver nu se descurcă deloc să întreţină relaţiile, Pete bea prea mult (cam prea mult, crede Henry), Jonesy şi Carla au trecut la un milimetru de divorţ, iar el se luptă acum cu o stare de depresie seducătoare şi neplăcută în aceeaşi măsură. Aşa că, da, au şi ei probleme. Dar împreună sunt încă valoroşi, încă mai pot aprinde vechea flacără a speranţei - şi mâine seară vor fi împreună. Anul acesta, vor fi împreună pentru opt zile. Asta e bine.
- Ştiu că n-ar trebui, dar simt un imbold irezistibil în fiecare dimineaţă. Poate am diabetul scăzut, cred că asta ar putea fi explicaţia. Oricum, am mâncat şi ce-a mai rămas din checul din frigider, apoi am urcat în maşină şi am mers până la Dunkin' Donuts şi am cumpărat vreo duzină de ştrudele cu mere şi patru cu...
Henry, gândindu-se încă la excursia anuală de vânătoare care începe mâine, nu-şi dă seama ce vorbeşte până nu-şi aude vocea:
- Poate că acest imbold de-a mânca, Barry, poate că are o legătură cu faptul că te consideri vinovat de moartea mamei tale. Crezi că e posibil?
Barry se opreşte din vorbit.
Henry ridică privirea şi-l vede pe Barry Newman uitându-se fix la el cu nişte ochi atât de larg deschişi, că-i vezi până-n străfund.
Şi, deşi Henry ştie că ar trebui să se oprească - nu are niciun drept să meargă în această direcţie; nu are nimic de-a face cu terapia de faţă - nu vrea să se oprească. Poate că această opţiune e direct legată de faptul că s-a gândit la prietenii lui, dar mare parte ţine doar de privirea şocată din ochii lui Barry şi de paloarea feţei lui. Ce-l scoate din sărite la Barry e, crede, complacerea lui în situaţie. Convingerea autoimpusă că nu e necesară nicio schimbare în comportamentul său autodistructiv, ca să nu mai vorbim de aflarea rădăcinilor lui.
- Chiar crezi că ai omorât-o tu, nu-i aşa? îl întreabă Henry.
Vorbeşte pe un ton normal, foarte calm.
- Eu... eu niciodată... mă opun...
- Te-a strigat şi te-a tot strigat, spunea că o doare pieptul; sigur că spunea asta deseori, nu-i aşa? Din două în două săptămâni. Din două în două zile, ţi se părea uneori. Te striga din dormitorul de la etaj. „Barry, sună-l pe doctorul Withers. Barry, cheamă o ambulanţă. Barry, sună la 911."
N-au discutat niciodată de părinţii lui. În felul său moale, gras şi implacabil, Barry nu-şi dădea acordul. Începea să vorbească despre ei - sau părea că vorbeşte - apoi, bingo, întorcea din nou discuţia la friptura de miel, sau la friptura de pui, sau la friptura de raţă cu sos de portocale. Înapoi la inventar.
De aceea, Henry nu ştie nimic despre părinţii lui Barry, şi, cu siguranţă, nu ştie nimic despre ziua în care a murit mama lui, căzând din pat şi urinând pe covor, încă strigând şi strigând, o sută treizeci şi cinci de kilograme, atât de dezgustător de grasă, strigând şi strigând. Nu ştie nimic despre acestea pentru că nu i le-a povestit nimeni, dar ştie. Iar Barry era mai slab pe atunci. Un tip relativ zvelt, de optzeci şi şase de kilograme.
Aceasta e versiunea lui Henry despre linie. Aşa vede el linia. N-a mai văzut-o de aproape cinci ani (poate doar dacă n-o vede uneori în vise), a crezut că s-a terminat cu ea, dar iat-o din nou aici.
- Şedeai în faţa televizorului, ascultând-o cum ţipă, spune el. Şedeai şi te uitai la emisiunea lui Ricki Lake şi mâncai - ce? -o brânzoaică Sara Lee? Un bol de îngheţată? Nu ştiu. Dar ai lăsat-o să ţipe.
- Opreşte-te!
- Ai lăsat-o să ţipe, şi chiar aşa, de ce nu? A ţipat ca din gură de şarpe toată viaţa. Nu eşti deloc prost şi ştii că ăsta e adevărul. Astfel de lucruri se întâmplă. Cred că ştii şi asta. Te-ai vârât singur într-o piesă de Tennessee Williams, pur şi simplu pentru că-ţi place să mănânci. Dar ghici ce, Barry? Te va ucide într-o bună zi. Nu vrei să crezi asta înlăuntrul tău, dar aşa e. Inima deja-ţi bate ca pumnii unui îngropat prematur în capacul sicriului. Cum îţi va fi peste treizeci sau patruzeci de kilograme de-aici înainte?
- Taci...
- Când vei cădea ţeapăn la pământ, Barry, va semăna cu prăbuşirea Turnului Babel în deşert. Cei care te vor vedea prăbuşindu-te vor vorbi despre asta ani în şir. Doamne, o să dai jos până şi farfuriile de pe rafturi...
- Opreşte-te!
Barry se ridică (nu mai are nevoie de ajutorul lui Henry) şi e palid la faţă, cu excepţia celor doi trandafiri sălbatici de pe fiecare dintre obraji.
- ... vei vărsa până şi cafeaua din ceşti şi te vei pişa pe tine, aşa cum a făcut ea...
- OPREŞTE-TE! urlă Barry Newman. OPREŞTE-TE, MONSTRULE!
Dar Henry nu poate. Nu poate. Vede linia şi, când o vezi, n-o poţi face să dispară.
- ... toate astea doar dacă nu te trezeşti din visul ăsta otrăvit pe care-l visezi. Vezi tu, Barry...
Dar Barry nu vrea să vadă nimic, nu vrea deloc să vadă. Dă buzna pe uşă afară, fesele lui enorme trepidând, şi dus e.
Imediat după aceea, Henry rămâne pe loc, nemişcat, ascultând cum se îndepărtează turma de bizoni care e Barry Newman. Anticamera e goală; nu are secretară, iar, o dată Barry plecat, săptămâna s-a încheiat. Mai bine nici că se poate. A fost un dezastru.
Se duce spre canapea şi se aşază pe ea.
- Doctore, spune, tocma' am făcut-o de oaie.
- Cum ai reuşit asta, Henry?
- I-am spus unui pacient adevărul.
- Cunoscând adevărul, Henry, nu suntem nişte oameni mai liberi?
- Nu, îşi răspunde sieşi, uitându-se spre tavan. Nici pe departe.
- Închide ochii, Henry.
- Prea bine, doctore.
Îşi închide ochii. Camera se cufundă în întuneric, iar asta e bine. Întunericul i-a devenit prieten. Mâine îşi va întâlni şi ceilalţi prieteni (pe trei dintre ei, în orice caz), iar lumina va părea iarăşi un lucru bun. Dar acum... acum...
- Doctore?
- Da, Henry.
- Acesta e un exemplu perfect de acelaşi rahat, altă zi. Ştiai asta?
- Ce-nseamnă asta, Henry? Ce înseamnă pentru tine?
- Totul, spune cu ochii închişi, apoi adaugă: Nimic.
- Dar asta e o minciună. Şi nici măcar prima care s-a spus în această încăpere.
Stă întins pe canapea cu ochii închişi şi cu mâinile împreunate pe piept şi, în scurt timp, adoarme. A doua zi, toţi patru merg spre Bivuac şi au parte de opt zile minunate împreună.
Dar minunatele zile de vânătoare le sunt numărate, le-au mai rămas doar câteva, puţine, deşi ei, desigur, nu ştiu asta. Adevăratul întuneric se află încă la câţiva ani depărtare, dar se apropie.
Întunericul se apropie.
2001: Discuția lui Jonesy de la profesor la student
Nu cunoaștem zilele care ne vor schimba viața. Poate că e mai bine așa.
În ziua care-i va schimba lui viaţa, Jonesy se află în biroul său de la etajul al treilea al colegiului John Jay, uitându-se pe fereastră la o felie din Boston şi gândindu-se cât de tare greşea T. S. Eliot când numea luna aprilie cea mai crudă lună, doar pentru că un dulgher ambulant din Nazaret se spune că s-a lăsat crucificat în această lună pentru incitare la revoltă. Oricine trăieşte în Boston ştie că martie e luna cea mai crudă, pentru că menţine preţ de câteva zile o falsă speranţă, iar apoi te loveşte voioasă cu rahat.
Astăzi e una dintre zilele cele înşelătoare, când pare că primăvara va veni într-adevăr, iar el se gândeşte să facă o plimbare când va fi pierit şi ultima umbră de mohoreală din aer. Desigur, în acest moment, Jonesy nu are habar cât de mohorâtă poate fi o zi; nu are habar că va sfârşi această zi la spital, zdrobit complet şi luptându-se să nu-şi piardă viaţa.
Acelaşi rahat, altă zi, gândeşte el; de data aceasta, totuşi, se va dovedi a fi alt rahat. Ş-atunci sună telefonul, iar el îl ridică imediat, cuprins ca de-o prevestire deloc neaşteptată: e puştiul acela, Defuniak; sună să anuleze întâlnirea de la ora unsprezece.
A luat un virus rebel, gândeşte Jonesy, şi asta este întru totul posibil. În mod normal, studenţii sunt cei care cer o întâlnire cu profesorii. Atunci când un student primeşte el un mesaj în care i se comunică dorinţa unui profesor de-a-l întâlni... ei bine, nu e nevoie să fii un geniu să-ţi iai seama ce-nseamnă asta.
- Bună, Jonesy la telefon, spune el.
- Salut, Jonesy, cu ce te răsfaţă viaţa?
Ar recunoaşte această voce oricând.
- Henry! Salut! E bine, îmi merge bine în viaţă!
De fapt, viaţa nu-i pare chiar atât de minunată, nu şi atunci când trebuie să sosească Defuniak într-o jumătate de oră, însă totul e relativ, nu-i aşa?
Având în vedere unde se va afla peste douăsprezece ore, cuplat la acele maşinării bipăitoare, cu o operaţie lăsată în urmă şi cu alte trei care aşteaptă să aibă loc, Jonesy pârţâie acum prin mătase de bunăstare, cum se spune.
- Mă bucur să aud asta.
Ar putea crede că a sesizat reţinerea din vocea lui Henry cu auzul, dar e mai sigur că a simţit-o pe o altă cale.
- Henry? Care e problema?
Tăcere.
Jonesy se pregăteşte să întrebe din nou, când Henry îi răspunde:
- A murit ieri un pacient de-al meu. Am văzut necrologul din ziar fără să vreau. Îl chema Barry Newman. Face o pauză. Era un prieten al canapelei.
Jonesy nu ştie ce înseamnă asta, dar prietenul său suferă. Asta o ştie.
- S-a sinucis?
- Infarct. La douăzeci şi nouă de ani. Şi-a săpat groapa cu furculiţa şi cu lingura.
- Îmi pare rău.
- Nu-mi mai era pacient de aproape trei ani. L-am speriat şi a renunţat la terapie. Am avut un... sentiment din-acela. Ştii despre ce vorbesc?
Jonesy crede că ştie.
- Ai văzut linia?
Henry suspină. Lui Jonesy nu-i pare că suspină a regret. Sună mai degrabă a uşurare.
- Mda. I-am cam servit-o pe tavă. A plecat în trombă, de parcă-i luase curul foc.
- Asta nu te face răspunzător de infarctul lui.
- Poate că ai dreptate. Mie însă, altfel mi se pare că stau lucrurile.
O pauză. Apoi, cu o urmă de amuzament:
- Ăsta nu-i un vers dintr-un cântec de Jim Croce? Tu eşti bine, Jonesy?
- Eu? Mda. De ce întrebi?
- Nu ştiu, spune Henry. Doar că... mă gândesc la tine de când am deschis ziarul şi am văzut poza lui Barry la pagina cu necrologurile. Să ai grijă de tine.
Jonesy simte o răceală învăluindu-i oasele (dintre care multe vor fi curând rupte).
- La ce te referi mai exact?
- Nu ştiu, spune Henry. Poate la nimic. Dar...
- E din cauza liniei?
Jonesy e cuprins de panică. Se roteşte în scaun şi se uită pe fereastră la lumina primăvăratică schimbătoare. Îi trece prin minte că, poate, Defuniak are probleme mintale, poate că are un pistol {mocneşte în el, cum se spune în romanele poliţiste şi în cele de suspans, pe care le citeşte el în timpul liber) şi poate că Henry a văzut cumva asta.
- Nu ştiu. Cel mai probabil e că reacţionez deplasat fiindcă i-am văzut poza lui Barry la pagina sfârşiţilor. Ai doar grijă de tine în zilele următoare, ce zici?
- ... bine. Asta pot face.
- Perfect.
- Tu cum te simţi?
- Mă simt bine.
Dar Jonesy nu crede că Henry se simte bine deloc. E pe cale să mai spună ceva, când aude pe cineva dregându-şi vocea în spatele lui şi-şi dă sea-ma că, probabil, a venit puştiul acela, Defuniak.
- Ei bine, asta-i o veste bună, spune el şi se învârte cu scaunul.
Mda, subiectul întâlnirii sale de la unsprezece se află în uşă şi nu pare deloc periculos: doar un puşti îndesat într-o haină de lână prea groasă pentru vremea de afară, un puşti slab şi palid, cu un cercel în ureche şi cu o frizură punk ce ţâşneşte în ţepi de deasupra ochilor săi îngrijoraţi.
- Henry, am o întâlnire. Te sun înapoi...
- Nu, nu e nevoie. Chiar aşa.
- Eşti sigur?
- Da. Dar mai vreau să-ţi spun ceva. Mai ai treizeci de secunde la dispoziţie?
- Sigur, cum să nu.
Ridică un deget către Defuniak, şi Defuniak dă aprobator din cap. Dar puştiul rămâne pironit locului până ce-i arată Jonesy cu degetul singurul scaun din birou, pe lângă al său, care nu e plin de cărţi. Defuniak se aşază fără tragere de inimă. Jonesy spune în receptor:
- Dă-i bătaie.
- Cred că trebuie să mergem în Derry. O excursie scurtă, doar noi doi. Să-i facem o vizită vechiului nostru prieten.
- Vrei să spui lui...?
Dar nu vrea să-i pronunţe numele, acel nume copilăresc, când se mai află cineva în cameră. Nici nu e nevoie; îl pronunţă Henry în locul lui.
La început au fost un cvartet, apoi, pentru o scurtă vreme, au fost cinci; după care au rămas din nou patru. Al cincilea, însă, nu i-a părăsit niciodată cu adevărat.
Henry îi pronunţă numele, numele unui băiat care, prin cine ştie ce magie, a rămas încă băiat. În privinţa lui, temerile lui Henry sunt mult mai bine definite, sunt mult mai uşor de exprimat. Nu e vorba de ceva ce ştie cu siguranţă, îi spune lui Jonesy, e doar un sentiment că vechiului lor amic i-ar prinde bine o vizită.
- Ai vorbit cu mama lui? întreabă Jonesy.
- Cred că ar fi mai bine, spune Henry, să ne facem... pur şi simplu apariţia acolo. Cum stai cu timpul în acest week-end? Sau în week-end-ul următor?
Jonesy nu trebuie să-şi verifice agenda. Week-end-ul începe poimâine. Are o întâlnire cu decanul sâmbătă după-amiază, dar poate scăpa de ea uşor.
- Sunt liber în amândouă zilele acestui week-end, spune el. E bine dacă vin sâmbătă? La zece?
- Dacă spui c-ar trebui să mergem să-l vedem pe... Jonesy ezită... să-l vedem pe Douglas, atunci probabil că aşa e. A trecut prea mult timp...
- A sosit cel cu care ai întâlnire, nu-i aşa?
- Îhî.
- Bine. Te voi aştepta sâmbătă, la zece. Hei, poate că mergem cu Scout-ul. Îi facem o probă. Cum ţi se pare?
- Ar fi nemaipomenit.
Henry râde.
- Încă-ţi mai pregăteşte Carla prânzul, Jonesy?
- Da.
Jonesy se uită spre servietă.
- Ce ai astăzi? Sandviş cu ton?
- Cu maioneză.
- Mmm. Bine, te las. ARAZ, corect?
- ARAZ, e de acord Jonesy.
Nu poate pronunţa numele vechiului lor prieten în faţa unui student, dar ARAZ nu prezintă niciun pericol. Vorbim mai târziu...
- Şi ai grijă de tine. Vorbesc serios.
Sublinierea lui Henry e evidentă şi puţin înspăimântătoare. Dar, înainte să aibă Jonesy timp să răspundă (ce ar fi spus, cu Defuniak şezând în colţul camerei, uitându-se la el şi ascultând, nu ştie), Henry întrerupe legătura.
Jonesy se uită gânditor la receptor preţ de o secundă, apoi îl pune în furcă. Întoarce o pagină din agenda de pe birou şi, la sâmbătă, taie peste Băuturi acasă la decanul Jacobson şi scrie împachetez - plec la Derry cu Henry, să-l vedem pe D.
Însă aceasta e o programare pe care nu o va putea respecta.
Sâmbătă, Derry şi vechii lui prieteni vor fi ultimii care să-l preocupe.
Jonesy inspiră adânc, expiră şi-şi transferă atenţia spre delicata problemă a întâlnirii de faţă. Puştiul se mişcă neliniştit pe scaun. Jonesy bănuieşte că şi-a format o idee destul de precisă asupra motivului pentru care a fost chemat.
- Deci, domnule Defuniak, spune el. Eşti din Maine, potrivit fişei dumitale.
- Ă, mda. Din Pittsfield. Eu...
- Tot în fişă scrie că te afli aici cu o bursă de studiu şi că te-ai descurcat bine până acum.
Puştiul, observă el, e puţin mai mult decât îngrijorat. Puştiul e pe cale de-a izbucni în lacrimi. Cistoase, chiar că-i va fi greu. N-a mai fost nevoit până acum să acuze un student de copiere, dar presupune că aceasta nu va fi şi ultima dată. Speră doar să nu se întâmple prea des. Fiindcă e greu, e ceea ce Beaver ar numi o curvăsărie.
- Domnule Defuniak - David - ştii ce se întâmplă cu bursele dacă studenţii care le deţin sunt prinşi copiind? Copiind la un examen parţial, să zicem?
Puştiul tresare, ca şi când un dispozitiv montat sub scaun, din dorinţa de-a-i juca o farsă, a descărcat o încărcătură electrică mică direct într-una din fesele lui fragede. Acum îi tremură buzele, iar prima lacrimă, o, Doamne, iat-o cum se scurge pe obrazul lui încă nebărbierit de copil.
- Îţi spun eu, zise Jonesy. Aceste burse se volatilizează. Asta păţesc. Puf, şi dispar în neant.
- Eu... eu...
Pe biroul lui Jonesy se află un dosar. Îl deschide şi scoate o lucrare de examen parţial la istoria Europei, una dintre acele monstruozităţi opţionale asupra cărora Catedra de Istorie, în marea ei prostie, încă mai insistă.
În susul paginii, scris cu un stilou IBM negru („Asigură-te că scrisul tău e ferm şi neîntrerupt, iar dac-ai vrea să ştergi, şterge complet"), se află numele DAVID DEFUNIAK.
- Ţi-am studiat activitatea de la curs, David; ţi-am recitit lucrarea despre feudalismul din Franţa în evul mediu; ţi-am revăzut până şi referatele. Nu ai strălucit tu prea tare, dar te-ai descurcat onorabil. Şi ştiu că, ceea ce faci aici, faci doar pentru că ţi se cere - aria ta de interes nu se suprapune cu materia pe care o predau eu, nu-i aşa?
Defuniak dă din cap în tăcere. Lacrimile îi strălucesc pe obraji în lumina aceasta înşelătoare de mijloc de martie. Pe colţul biroului lui Jonesy se află o cutie cu şerveţele de hârtie Kleenex. Jonesy i-o aruncă băiatului, care o prinde cu uşurinţă, în pofida stării vulnerabile în care se prezintă teoria convingător.
- Vreau să predai lucrarea până luni. Ai înţeles?
- Da. Da, domnule.
- Atunci de ce nu te-ai apucat deja de ea?
Arată cu degetul la încălţămintea lui scâlciată.
- Iar data viitoare când vei vrea să-ţi cumperi bere, cumpără-ţi mai bine o pereche nouă de tenişi. Nu vreau să răceşti încă o dată.
Defuniak se îndreaptă spre uşă, apoi se întoarce. E nerăbdător să plece înainte ca domnul Jonesy să se răzgândească, dar are numai nouăsprezece ani. E curios.
- De unde aţi ştiut? Nici măcar nu eraţi acolo în ziua examenului. Ne-a supravegheat un student din anii mai mari.
- Am ştiut, şi asta e îndeajuns, spune Jonesy pe un ton cam sever. Du-te acum, fiule. Să faci o lucrare bună. Păstrează-ţi bursa. Şi eu sunt din Maine - din Derry - şi cunosc oraşul Pittsfield. E un oraş din care e mai bine să vii decât în care să te întorci.
- Aţi nimerit-o la fix, spune vesel Defuniak. Mulţumesc. Mulţumesc că-mi mai acordaţi o şansă.
- Închide uşa după ce pleci.
Defuniak - care-şi va cheltui banii de tenişi nu pe bere, ci pe un buchet de flori pentru camera de spital a lui Jonesy - iese şi închide ascultător uşa în urma lui. Jonesy se învârte cu scaunul şi se uită iarăşi pe fereastră.
Lumina soarelui e înşelătoare, dar provocatoare. Şi, pentru că problema Defuniak s-a rezolvat mai bine decât se aştepta, se gândeşte să iasă afară înainte ca şi mai mulţi nori de martie - şi poate şi nişte zăpadă - să-şi facă apariţia. A plănuit să mănânce la birou, dar acum îi încolţeşte în minte un alt plan.
Hotărât, este cel mai prost plan din viaţa lui, dar Jonesy nu are de unde şti asta.
Planul e să-şi ia servieta, să cumpere un exemplar din revista Phoenix şi să traverseze râul către Cambridge.
Se va aşeza pe o bancă şi-şi va mânca sandvişul cu maioneză, în lumina soarelui.
Se ridică să aşeze dosarul lui Defuniak în sertarul marcat D-F. De unde aţi ştiut? l-a întrebat băiatul, iar el e de părere că a fost o întrebare întemeiată. O întrebare excelentă, de fapt. Răspunsul e acesta: a ştiu pentru că... uneori ştie. Acesta e adevărul, tot adevărul.
Dacă i-ar pune cineva un pistol la tâmplă, ar spune că şi-a dat seama la primul curs de după examen, că totul era scris în litere mari în faţa minţii lui David Defuniak, în litere roşii şi sclipitoare, aprinzându-se şi stingându-se într-un roşu al vinovăţiei: AM COPIAT, AM COPIAT, AM COPIAT. Dar, Doamne, e-o prostie - nu poate citi gândurile. Niciodată n-a putut. N-a putut nici măcar o dată, nici măcar o singură dată.
Da, uneori i se formează unele convingeri - aşa a ştiut de problema soţiei sale legată de pastile şi presupune că tot aşa a ştiut şi că Henry era deprimat când l-a sunat (Nu, i-ai citit-o în voce, prostule, asta a fost tot), dar astfel de lucruri rareori i se mai întâmplă. Nu i s-a mai întâmplat nimic cu adevărat ciudat de la treaba aceea cu Josie Rinkenhauer.
Poate că a existat ceva odată, şi poate că asta i-a târât afară din copilărie şi din adolescenţă, dar cu siguranţă acum a dispărut. Sau aproape că a dispărut.
Aproape.
Încercuieşte cuvintele plec la Derry din agenda de birou, apoi îşi ia servieta.
În vreme ce face aceasta, un nou gând îi trece prin minte, neaşteptat şi lipsit de sens, dar foarte puternic: Ai grijă la Dl Cenuşiu.
Se opreşte cu mâna pe clanţă. A fost propria sa voce, fără doar şi poate.
+ Cum? întreabă încăperea goală.
Nimic.
Jonesy păşeşte afară din birou, închide uşa şi încearcă încuietoarea. În colţul afişierului de pe uşă se află un bilet alb. Îl desprinde şi-l întoarce pe partea cealaltă. Aici stă scris: MĂ ÎNTORC LA ORA UNU – PÂNĂ ATUNCI, SUNT DE DOMENIUL ISTORIEI.
Aşază plin de încredere biletul cu partea scrisă în sus, dar vor trece aproape două luni până ce va mai călca în această cameră şi va vedea calendarul de birou încă deschis la Ziua Sfântului Patrick.
Ai grijă de tine, i-a spus Henry, dar Jonesy nu se gândeşte acum la asta. Se gândeşte la lumina zilei de martie. Se gândeşte la sandvişul pe care-l va mânca. Se gândeşte la fetele pe care poate că le va vedea în Cambridge - fustele sunt scurte acum, iar vântul de martie e săltăreţ. Se gândeşte la tot soiul de lucruri, dar să aibă grijă la Dl Cenuşiu nu face parte dintre ele.
Cu atât mai puţin să aibă grijă de el însuşi.
Aceasta e o greşeală. Acesta e, în acelaşi timp, şi felul în care vieţile ni se schimbă pentru totdeauna.
Partea I
CANCER
Acest tremur mă-ntremează. Ar trebui să știu.
Ce se năruie-i mereu. Și aproape.
Mă trezesc la somn, și-a mea trezire-o iau încet.
Învăţ păşind unde purtat de paşi mă văd.
Theodore Roethke
CAPITOLUL UNU
MCCARTHY
1.
Jonesy aproape că l-a împuşcat pe bărbat când aceasta a ieşit din pădure. Cât a mai lipsit să-l împuşte? Încă doi milimetri să mai fi apăsat trăgaciul Garand-ului, poate că unul singur ar fi fost îndeajuns.
Mai târziu, judecând mult mai clar, aşa cum se întâmplă uneori când mintea ţi-e îngrozită, şi-a dorit să fi apăsat trăgaciul înainte să fi văzut căciula portocalie şi vesta de semnalizare, portocalie şi ea. Să-l fi omorât pe Richard McCarthy n-ar fi fost cine ştie ce, ar fi putut chiar să-i ajute la ceva.
Dacă l-ar fi omorât pe McCarthy, i-ar fi salvat poate pe toţi.
2.
Pete și Henry plecaseră la magazinul lui Gosselin, cel mai apropiat magazin, să facă provizii de pâine, conserve şi bere - aceasta din urmă fiind cea mai importantă.
Aveau destule pentru încă vreo două zile, dar auziseră la radio că s-ar putea să cadă zăpadă.
Henry îşi împuşcase deja căprioara, un exemplar de dimensiuni medii, iar Jonesy bănuia că lui Pete îi păsa mult mai mult de rezerva de bere decât îi păsa să-şi prindă propria căprioară - pentru Pete Moore, vânătoarea era un hobby, berea o religie.
Beaver era prin preajmă pe undeva, dar Jonesy nu auzise zgomotul unei puşti mai aproape de zece metri, aşa că bănuia că şi Beav, asemenea lui, încă aştepta.
Exista o ascunzătoare într-un arţar bătrân, la vreo şaizeci de metri depărtare de tabără, şi acolo se afla Jonesy, sorbind cafea şi citind un roman poliţist de Robert Parker, când auzi ceva apropiindu-se şi puse cartea şi termosul deoparte.
Altcândva ar fi vărsat cafeaua din pricina emoţiei, dar nu şi acum. Acum îşi dădu până şi osteneala să strângă dopul roşu-aprins al termosului.
.......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu