Capcană pentru vise, Stephen King

..........................................................................
                                   8-13

                      Îi trecu prin minte o eventualitate: gazda lui înnebunise. Faptul că fusese gonit din propriul corp îi răpise minţile şi luase pur şi simplu cutiile cele mai apropiate de uşa uimitoarei sale fortăreţe, investindu-le în nebunia lui cu o importanţă pe care, de fapt, nu o aveau.
    - Jonesy, spuse Dl Cenuşiu, rostind numele cu corzile vocale ale lui Jonesy.
    Creaturile acestea erau nişte genii ale mecanicii (desigur, aşa şi trebuiau să fie, pentru a putea supravieţui într-o lume atât de friguroasă), însă procesele lor mentale erau ciudate şi schiloade: cogitări ruginite scufundate în bazine corosive de emoţii. Nu aveau nicio abilitate telepatică; telepatia pasageră pe care o experimentau acum graţie birusului şi a kim-urilor („proiectoare", aşa cum le numeau ei) îi uimeau şi-i speriau.
    D-lui Cenuşiu îi venea greu să creadă că nu-şi distruseseră încă propria specie.
    Creaturile neputând să articuleze gânduri adevărate erau maniace - iar acest fapt era cu siguranţă dincolo de orice contestare.
    Între timp, nu primi niciun răspuns de la creatura din acea cameră ciudată, inexpugnabilă.
    - Jonesy.
    Nimic. Însă Jonesy îl asculta. Dl Cenuşiu era sigur de asta.
    - Nu e nevoie să suferi aşa, Jonesy. Acceptă-ne drept ceea ce suntem - nu invadatori, ci supravieţuitori. Amici.
    Dl Cenuşiu scrută nenumăratele cutii. Pentru o creatură care nu gândeşte prea mult, Jonesy deţinea o suprafaţă de depozitare enormă. Întrebare pentru o altă zi: la ce le trebuia unor creaturi cu gândirea atât de limitată un loc de refugiu atât de mare? Avea ceva de-a face cu masca lor emotivă ultrapigmentată? Emoţiile erau supărătoare.
    Găsea că emoţiile lui Jonesy erau foarte supărătoare. Erau întotdeauna de găsit. Întotdeauna erau la datorie. Şi erau atât de multe.
    - Război... foamete... exterminare etnică... omoruri în numele păcii... masacrul păgânilor în numele lui Iisus... homosexuali omorâţi în bătaie... gândaci în sticle, sticle care stau pe rachete aţintite spre fiecare mare oraş din lume... haide, Jonesy, gândindu-ne la antraxul de tip patru, ce mai înseamnă puţin birus între prieteni? Cristoase-păroase, oricum veţi muri cu toţii peste cincizeci de ani! Vi se întâmplă un lucru bun. Relaxaţi-vă şi bucuraţi-vă!
   - L-ai făcut pe tipul ăla să-şi bage pixul în ochi.
    Ţâfnos, dar mai bine aşa decât nimic. Vântul suflă o rafală, camioneta derapă şi Dl Cenuşiu o redresă folosindu-se de priceperea lui Jonesy.
    Vizibilitatea era aproape nulă; scăzuse viteza la treizeci de kilometri pe oră şi ar face mai bine să oprească pe dreapta pentru o vreme, o dată ieşit din pânza lui Kurtz. Între timp, va pălăvrăgi cu gazda lui. Dl Cenuşiu se îndoia că-l va convinge pe Jonesy să iasă din cameră, dar pălăvrăgind trecea măcar vremea.
    - Trebuia s-o fac, amice. Aveam nevoie de maşină. Eu sunt ultimul rămas.
    - Iar tu nu pierzi niciodată.
    - Corect, fu Dl Cenuşiu de acord.
    - Însă n-ai fost niciodată într-o situaţie ca asta, nu-i aşa? N-ai mai întâlnit încă pe cineva la care să nu poţi ajunge.
    Îl lua cumva Jonesy peste picior? Dl Cenuşiu simţi o undă de mânie. Apoi Jonesy spuse ceva ce Dl Cenuşiu deja gândise:
    - Poate că ar fi trebuit să mă omori în spital. Sau acela n-a fost decât un vis?
    Dl Cenuşiu, nesigur pe semnificaţia cuvântului vis, nu se deranjă să răspundă. Să aibă acest rebel baricadat în ceea ce trebuia deja să fie mintea D-lui Cenuşiu şi doar a lui era incredibil de supărător. Pentru început, nu-i plăcea să i se spună „Dl Cenuşiu" - nu concorda cu imaginea de sine sau cu imaginea speciei-inteligenţă din care făcea el parte; nu-i plăcea să se gândească la el ca la un „el", fiindcă el avea ambele sexe şi niciunul. Chiar şi-aşa, acum era prizonierul acestor concepte şi aşa va rămâne atâta vreme cât miezul dur al lui Jonesy rămânea neabsorbit. Un gând îngrozitor îi trecu D-lui Cenuşiu prin minte: ce se întâmpla în cazul în care conceptele lui nu aveau nicio semnificaţie?
    Ura să fie în această poziţie.
    - Cine-i Duddits, Jonesy?
    Niciun răspuns.
     - Cine-i Richie? De ce era un rahat? De ce l-aţi omorât?
    - Nu l-am omorât!
    Îi tremură puţin vocea mentală. Ah, pasărea asta-i scăpase din gură. Şi iată un lucru interesant: Dl Cenuşiu vorbise la singular, iar el îi luase vorbele la plural.
    - Dar l-ai omorât. Sau aşa crezi tu.
    - E-o minciună.
    - Ce naiv din partea ta să spui asta. Am acces la amintirile tale, sunt chiar aici într-una din cutiile tale. În cutie e zăpadă. Zăpadă şi un mocasin. Din piele de căprioară maro. Ieşi şi uită-te.
    Pentru o clipă electrică chiar crezu că Jonesy va da curs invitaţiei. Dacă avea să facă asta, Dl Cenuşiu îl va trage de-ndată înapoi la spital. Jonesy aproape că se văzu la televizor murind. Un final fericit pentru un film pe care-l urmăriseră împreună. Apoi, adio, D-le Cenuşiu. Va rămâne doar ceea ce el numea „norul".
    Dl Cenuşiu se uită exaltat la clanţă, îndemnând-o să se răsucească. Nu se răsuci.
    - Haide-afară.
    Nimic.
    - L-ai omorât pe Richie, laşule! Tu şi cu prietenii tăi. Tu... l-ai visat până la moarte.
    Şi, deşi Dl Cenuşiu nu ştia ce sunt acelea vise, ştia că avea acum dreptate. Sau că Jonesy credea că acesta era adevărul.
    Nimic.
    - Hai afară! Hai afară şi...
    Căută printre amintirile lui Jonesy. Multe dintre ele se aflau în cutii marcate cu filme, iar Dl Cenuşiu culese de acolo ceva ce i se păru a fi o replică destul de percutantă: ... şi luptă ca un bărbat.
    Nimic.
    Bastardule, gândi Dl Cenuşiu, aruncând din nou o piatră în bazinul de emoţii al gazdei sale.
    - Fiu de căţea. Nemernic încăpăţânat. Pupă-mi aşezătoarea, nemernic încăpăţânat.
    În zilele când Jonesy era Jonesy, îşi exprima des mânia dând cu pumnul în ceva.
    Dl Cenuşiu făcu asta acum, lovind cu pumnul lui Jonesy în mijlocul volanului destul de tare să activeze claxonul.
    - Spune-mi! Nu despre Richie, nu despre Duddits, ci despre tine! Ceva te face diferit. Vreau să ştiu ce e acest lucru.
    Niciun răspuns.
    - E ascuns în mânecă - aşa e?
    Nu răspunse nici acum, însă Dl Cenuşiu îl auzi pe Jonesy mişcându-şi picioarele în spatele uşii. Şi, poate, inspirând pe furiş. Dl Cenuşiu zâmbi cu buzele lui Jonesy.
    - Vorbeşte-mi, Jonesy - să jucăm cărţi, ne va trece timpul mai uşor. Cine a fost Richie, în afară de Numărul 19? De ce erai nervos pe el? Fiindcă era un Tiger? Un Tiger din Derry? Cum stăteau lucrurile? Cine-i Duddits?
    Nimic.
    Camioneta avansa mai încet ca niciodată prin furtuna de zăpadă, farurile fiind aproape inutile împotriva peretelui învolburat de zăpadă. Vocea D-lui Cenuşiu era slabă, perfidă.
    - Ţi-a scăpat una dintre cutiile-Duddits, amice, ştii asta? În cutie e-o altă cutie, se pare - e galbenă. Sunt nişte Schooby-Dooci pe ea. Ce sunt Scooby-Doocii? Nu sunt oameni adevăraţi, nu-i aşa? Sunt filme? Sunt programe de televiziune? Vrei cutia? Hai afară, Jonesy. Ieşi şi-ţi dau cutia.
    Dl Cenuşiu ridică piciorul de pe acceleraţie şi permise camionetei să acosteze încet pe partea stângă a şoselei, în zăpada înaltă. Ceva se petrecea acolo, iar el voia să-şi canalizeze întreaga atenţie asupra acestui fapt. Nu reuşise să-l scoată pe Jonesy cu forţa din bastionul lui... dar o bătălie sau un război nu se câştigă doar prin forţă.
    Camioneta rămase la relanti lângă acostament în mijlocul a ceea ce era acum un viscol în toată puterea cuvântului. Dl Cenuşiu îşi închise ochii. Îndată fu în depozitul puternic luminat al amintirilor lui Jonesy. În spatele lui, sub tuburile cu neon, se aflau kilometri întregi de cutii stivuite. În faţa lui se afla uşa închisă, scorojită şi murdară şi, din cine ştie ce motiv, foarte, foarte rezistentă. Dl Cenuşiu îşi aşeză mâinile sale cu trei degete pe ea şi începu să vorbească pe un ton scăzut, care era în acelaşi timp intim şi expeditiv.
    - Cine-i Duddits? De ce l-ai sunat după ce l-ai omorât pe Richie? Lasă-mă să intru, trebuie să discutăm. De ce ai luat câteva dintre cutiile cu Derry? Ce nu vrei ca eu să văd? Nu contează, am ce-mi trebuie, lasă-mă să intru, Jonesy, mai bine acum decât mai târziu.
    Avea să funcţioneze. Simţi ochii goi ai lui Jonesy, văzu mâna lui Jonesy îndreptându-se spre clanţă şi spre încuietoare.
    - Noi întotdeauna câştigăm, spuse Dl Cenuşiu.
    Şedea în spatele volanului, ţinând închişi ochii lui Jonesy, şi, într-un alt univers, vântul ţipă şi scutură camioneta pe arcurile de suspensie.
    - Deschide uşa, Jonesy, deschide-o acum.
    Tăcere. Apoi, de la mai puţin de cinci centimetri depărtare şi la fel de surprinzător asemenea unei găleţi pline cu apă rece aruncată pe pielea caldă:
    - Mâncar-ai căcat şi dar-ai ortu' popii.
    Dl Cenuşiu se lăsă pe spate atât de violent încât spatele capului lui Jonesy se izbi de luneta camionetei. Durerea izbucnită imediat îl luă prin surprindere, o a doua surpriză neaşteptată.
    Lovi cu pumnul din nou, apoi lovi şi cu celălalt pumn, după care mai lovi o dată cu primul; izbea volanul, făcând claxonul să emită parcă un semnal Morse. El, o creatură în mare parte lipsită de emoţii, făcând parte dintr-o specie cu mult mai mare lipsită şi ea de emoţii, el fusese răpit de sucul emotiv al gazdei sale - nu-l sorbea doar, ci se îmbăia în el. Şi, încă o dată, simţi că aceasta se întâmpla doar pentru că Jonesy încă exista, o tumoare inimitabilă în ceea ce ar fi trebuit să fie o conştiinţă liniştită şi nedisparată.
    Dl Cenuşiu lovi volanul, urând această ejaculare emotivă - ceea ce mintea lui Jonesy numea acces de furie - dar şi plăcându-i. Îi plăcea sunetul pe care-l scotea claxonul atunci când îl lovea cu pumnul lui Jonesy, îi plăcea cum zvâcnea sângele în tâmplele lui Jonesy, îi plăcea cum i se acceleraseră bătăile inimii lui Jonesy şi îi plăcea vocea răguşită a lui Jonesy atunci când striga: „Cretin afurisit! Cretin afurisit!", fără încetare.
    Şi, chiar în toiul acestei furii, o parte lucidă a fiinţei lui îşi dădu seama care era adevăratul pericol. Întotdeauna aterizau undeva, întotdeauna transformau lumile pe care le vizitau după imaginea lor. Întotdeauna se întâmplase aşa şi aşa trebuia să se întâmple întotdeauna.
    Acum însă...
    S-a întâmplat ceva cu mine, gândi Dl Cenuşiu, conştient chiar din momentul în care realiză că era un gând specific lui Jonesy.
    Încep să mă umanizez.
    Faptul că acest gând nu era complet lipsit de atracţii îl umplu pe Dl Cenuşiu de oroare.

                                                         8.

                                         Jonesy își reveni  dintr-o moţăială în care singurul sunet era vocea potolită şi ritmică de cântec de leagăn a D-lui Cenuşiu şi observă că mâinile i se odihneau pe încuietoarele uşii de la birou, gata s-o răsucească pe cea de jos şi să tragă zăvorul celei de sus. Fiul ăsta de căţea încerca să-l hipnotizeze şi se descurcase destul de bine până acum.
    - Întotdeauna câştigăm, spuse vocea din partea cealaltă a uşii.
    Era o voce liniştitoare, ceea ce era plăcut să auzi după o zi atât de obositoare, însă era şi incredibil de stăpână pe sine. Uzurpatorul nu avea odihnă până ce nu câştiga totul... era o fiinţă care lua totul ca aparţinându-i din oficiu.
    - Deschide uşa, Jonesy, deschide-o acum.
    Preţ de o clipă aproape făcu asta. Era treaz din nou, însă, totuşi, aproape că o făcu. Apoi îşi aminti două sunete: pocnetul înfundat al craniului lui Pete atunci când se strânsese chestia aceea roşie în jurul lui şi pocnetul lichid pe care-l scosese ochiul lui Janas atunci când îl pătrunsese vârful pixului.
    Jonesy îşi dădu seama că nu fusese câtuşi de puţin treaz, nu cu adevărat. Acum însă era. Acum era.
    Luându-şi mâinile de pe zăvor şi apropiindu-şi buzele de uşă, spuse:
    - Mâncar-ai căcat şi dar-ai ortu' popii! cu cel mai clar glas.
    Îl simţi pe Dl Cenuşiu dând în spate. Simţi chiar durere atunci când Dl Cenuşiu se lovi cu capul de luneta maşinii, şi de ce să n-o simtă? Era vorba de centrii lui nervoşi, la urma urmei. Ca să nu mai pomenim că al lui era şi capul. Puţine lucruri în viaţă îi produseseră atâta plăcere cât această surpriză revoltată a D-lui Cenuşiu şi-şi dădu vag seama ce ştia deja Dl Cenuşiu: prezenţa extraterestră din capul lui era acum mai umană.
    Dacă ai putea să te întorci la o prezenţă fizică, ai mai fi Dl Cenuşiu? se întrebă Jonesy. Nu credea că ar mai fi. Dl Roz poate, dar nu Dl Cenuşiu.
    Nu ştia dacă timpul ar mai fi încercat încă o dată schema aceasta a la Monsieur Mesmer, însă Jonesy se hotărî să nu-şi asume niciun risc. Se întoarse şi merse la fereastra biroului, răsturnând una dintre cutii şi păşind peste celelalte. Cristoase, ce tare-l durea şoldul! Era o nebunie să simţi o atare durere când eşti închis în propria-ţi minte (minte care, îl asigurase cândva Henry, nu are nervi deloc, nu o dată ajuns la materia cenuşie), însă durerea era prezentă, asta era sigur.
    Citise undeva că celor cărora li se amputa un membru trăiau uneori oribile agonii şi că membrele inexistente îi mâncau îngrozitor; probabil că acesta era cazul şi acum.
    Imaginea văzută pe fereastră se întorsese la imaginea suprasolicitantă a parcării năpădite de buruieni, cu două făgaşe săpate de roţi, care se afla în faţa depozitului Fraţilor Tracker în anul 1978. Cerul era alb, acoperit de nori; se părea că, atunci când fereastra lui dădea spre trecut, timpul era înţepenit pe la ora după-amiezii. Singurul lucru pe care-l comunica priveliştea aceasta era că, atâta vreme cât stătea şi o privea, Jonesy se afla la cea mai mare distanţă de Dl Cenuşiu pe care o putea atinge.
    Bănuia că ar putea schimba priveliştea, dacă-şi dorea cu adevărat asta; s-ar putea uita afară şi ar putea vedea ce vedea Dl Cenuşiu în acel moment cu ochii lui Gary Jones. Totuşi, nu simţea nici o dorinţă să facă asta. Nu avea la ce se uita în afara furtunii de zăpadă, nu avea ce simţi altceva decât furia furată de la el a D-lui Cenuşiu.
    Gândeşte-te la altceva, îşi spuse.
    - Ce?
    - Nu ştiu - orice. De ce nu...
    Pe birou, telefonul începu să sune, iar asta era ceva ciudat fie şi măsurat după criteriul oferit de Alice în Ţara Minunilor, fiindcă, în urmă cu câteva minute, nu existase niciun telefon în încăpere şi nici măcar un birou pe care să se afle acesta.
    Prezervativele folosite dispăruseră de pe jos. Podeaua era încă murdară, însă praful dispăruse. Se părea că exista un fel de om de serviciu în mintea sa, un maniac al curăţeniei care hotărâse că Jonesy va sta acolo o vreme considerabil de lungă şi, în consecinţă, locul trebuie să fie curat cel puţin la limita maximei toleranţe. Găsea acest concept nemaipomenit, iar implicaţiile pe care le avea i se păreau deprimante.
    Pe birou, telefonul ţipă din nou. Jonesy ridică receptorul şi spuse:
    - Alo?
    Vocea lui Beaver îi trimise un fior rece bolnăvicios şi oribil pe şira spinării. Un apel telefonic de la un om mort - era materie pentru filmele care-i plăceau lui. Care-i plăcuseră, în orice caz.
    - Îi era retezat capul, Jonesy. Se afla în şanţ şi ochii-i erau plini de noroi.
    Se auzi un clic, apoi tăcere mormântală. Jonesy închise telefonul şi se duse din nou la fereastră. Parcarea dispăruse.
    Derry dispăruse. Se uita la Bivuac sub un cer pal-clar de dimineaţa devreme. Acoperişul era negru, nu verde, ceea ce însemna că acesta era Bivuacul aşa cum fusese înainte de 1982, când ei patru, şcolarii voinici (ei bine, Henry nu fusese niciodată o persoană „voinică"), îl ajutaseră pe tatăl lui Beav să pună ţiglele verzi pe care cabana încă le mai avea.
    Doar că Jonesy nu avea nevoie de asemenea repere ca să ştie în ce vreme se afla. Nu avea nevoie nici să-i spună cineva că ţiglele cele verzi nu mai existau, că Henry dăduse foc cabanei din temelii. Într-o clipă, uşa se va deschide şi Beaver va fugi afară.
    Era 1978, anul în care începuse cu adevărat totul, şi, într-o clipă, Beaver va fugi afară, îmbrăcat doar în boxeri şi în jacheta lui de motociclist cu multe fermoare, cu bandanele portocalii suflate de vânt. Era 1978, erau tineri... şi tocmai se schimbaseră. Nu mai era acelaşi rahat, altă zi. Aceasta era ziua în care-şi dăduseră seama cât de mult se schimbaseră.
    Jonesy se uită pe fereastră fascinat.
    Uşa se deschise.
    Beaver Clarendon, la paisprezece ani, ieşi afară în fugă.

                                                CAPITOLUL CINCISPREZECE
                                                          HENRY ȘI OWEN
                                                                    1.

                                Henry îl privi pe Underhill venind obosit spre el în lumina becurilor de control. Capul lui Underhill era înclinat în faţă, să se apere de zăpadă şi de vântul intensificat.
    Henry îşi deschise gura să-l strige, însă, înainte s-o poată face, fu copleşit, aproape doborât, simţindu-l pe Jonesy. Apoi răsări o amintire, care-l obtură pe Underhill şi această lume puternic luminată şi înzăpezită.
    Dintr-o dată, era din nou anul 1978, nu octombrie, ci noiembrie, şi vedea sânge, vedea sânge pe papură, vedea cioburi de sticlă într-o apă mlăştinoasă, apoi auzi trântitul unei uşi.

                                                                  2.

                                 Henry se trezește  dintr-un vis confuz şi îngrozitor - sânge, cioburi de sticlă, mirosul bogat de benzină şi cauciuc ars - din pricina unei uşi trântite şi a unui val de aer rece. Se ridică în capul oaselor şi-l vede pe Pete ridicându-se şi el. Pieptul spân al lui Pete e acoperit cu piele de găină.
    Ei doi se află pe podea, în sacii de dormit, fiindcă au pierdut la aruncarea cu banul. Beav şi cu Jonesy au primit patul (mai târziu, se va construi un al treilea dormitor la Bivuac, însă acum nu sunt decât două, iar Lamar are unul doar pentru el, consfinţit prin dreptul sfânt al adulţilor), doar că acum Jonesy e singur în pat, şi se ridică şi el, părând confuz şi speriat.
    Scooby-ooby-Doo, unde eşti tu? gândeşte Henry fără vreun motiv precis, întinzându-se după ochelarii de pe pervazul ferestrei. Încă simte în nări mirosul de benzină şi cauciucuri arse.
    - Avem treabă de făcut acu'...
    - Accident, spune Jonesy răguşit şi dă cuvertura la o parte.
    E în bustul gol însă, asemenea lui Henry şi lui Pete, a dormit cu şosetele şi cu izmenele pe el.
    - Mda, s-a prăbuşit în apă, zice Pete, mina lui spunând că habar nu are despre ce vorbeşte. Henry, tu i-ai găsit pantoful...
    - Mocasinul..., spune Henry, însă nici el nu are habar despre ce vorbeşte.
    Nici nu vrea să ştie.
    - Beav, spune Jonesy şi coboară din pat dintr-o săritură împrăştiată.
    Unul dintre picioarele lui vârâte în şosete îl calcă pe Pete pe o mână.
    - Au! strigă acesta. M-ai călcat, împiedicatule, uită-te pe unde...
    - Taci, taci, spune Henry, prinzându-l pe Pete de umeri şi scuturându-l. Să nu-l trezeşti pe domnul Clarendon!
    Ceea ce e uşor de făcut, fiindcă uşa dormitorului băieţilor e deschisă. La fel şi uşa din partea opusă dormitorului a camerei centrale, uşa care dă afară din cabană. Nu-i de mirare că le e frig; trage curentul la greu. Acum că Henry şi-a recăpătat vederea (aşa îşi spune el), observă capcana pentru vise din sufragerie dansând în briza rece de noiembrie ce intră pe uşa deschisă.
    - Unde-i Duddits? întreabă Jonesy cu o voce uimită, gen „încă-mai-visez". A ieşit împreună cu Beaver?
    - E-n Derry, prostule, spune Henry, ridicându-se şi îmbrăcându-şi helanca termică. Şi nu crede că Jonesy e prost, nu întrutotul; şi el simte că Duddits tocmai a fost alături de ei.
    E din cauza visului, gândeşte.
    Duddits a fost în vis. Şedea pe terasament.
    Plângea. Îi părea rău. N-a vrut să facă asta. Dacă a vrut-o cineva, atunci noi suntem aceia.
    Încă se mai aude un plânset. Îl aude venind prin uşa din faţă, adus de briză. Nu e plânsul lui Duddits, totuşi; e al lui Beav.
    Părăsesc încăperea în coloană, îmbrăcând pe drum diverse haine, fără să le pese de papuci, care i-ar reţine prea mult.
   Un lucru le e favorabil: judecând după oraşul de tinichea al cutiilor de bere de pe masa din bucătărie (plus suburbia aferentă de pe măsuţa pentru cafea), va fi nevoie de mai mult decât de câteva uşi deschise şi de câţiva copii care şoptesc să-l trezească pe tatăl lui Beaver.
    Pragul de granit e îngheţat sub picioarele lui Henry învelite doar în şosete, e rece aşa cum, în felul ciudat la care nu ne gândim niciodată, trebuie să fie rece şi moartea, însă el de-abia dacă observă.
    Îl vede imediat pe Beaver. Se află la rădăcina arţarului în care se află adăpostul; stă în genunchi, ca şi când s-ar ruga. Are picioarele goale, observă Henry. E îmbrăcat în jacheta de motociclist; de la manşetele mânecilor şi până la umeri, fluturând asemenea podoabelor unui pirat, se văd bandanele portocalii pe care tatăl şi-a convins fiul să le poarte atunci când Beaver a insistat prosteşte să îmbrace în pădure o asemenea blestemăţie de jachetă total nepotrivită pentru vânătoare. Echipamentul arată destul de haios, însă nu e nimic haios la chipul ridicat spre crengile aproape goale ale arţarului. Obrajii lui Beav şiroiesc de lacrimi.
    Henry începe să alerge. Pete şi cu Jonesy îl urmează îndeaproape, cu răsuflare ieşindu-le în vapori albi datorită aerului răcoros al dimineţii. Pământul presărat cu ace de brad de sub picioarele lui Henry e aproape la fel de tare şi de rece ca şi pragul de granit.
    Se lasă pe genunchi lângă Beaver, speriat şi cumva uimit în bine de acele lacrimi.
    Fiindcă Beav nu lăcrimează pur şi simplu, aşa cum eroului dintr-un film i s-ar permite să verse o lacrimă sau două când îi moare câinele sau prietena; lacrimile lui Beav curg asemenea cascadei Niagara. Din nas îi curg două funii transparente de mucozităţi sclipitoare.
    Astfel de lucruri nu vezi în filme.
    - Scârbos, spune Pete.
    Henry se uită la el dojenitor, dar apoi observă că Pete nu se uită la Beaver, ci dincolo de el, la o baltă împrăştiată de vomă. În ea se observă boabe din porumbul mâncat aseară (Lamar Clarendon crede cu tărie în avantajele mâncării la conservă atunci când vine vorba de gătitul în tabără) şi fâşii din carnea de pui fript mâncată tot aseară. Stomacul lui Henry face o mişcare amplă şi prost venită. Şi, chiar atunci când e pe cale de-a se domoli, Jonesy borăşte. Sunetul se aseamănă cu un râgâit prelung şi lichid. Voma e maro.
    - Scârbos!
    Pete aproape că strigă de data aceasta.
    Beaver nu pare să bage de seamă.
    - Henry! spune el.
    Ochii lui, scufundaţi sub lentile pereche de lacrimi, sunt imenşi şi înfricoşaţi. Par să se uite ţintă în spatele chipului lui Henry, în presupusele camere private aflate în spatele frunţii.
    - Beav, e-n regulă. Ai avut un vis urât.
    - Sigur, un vis urât.
    Vocea lui Jonesy e groasă, gâtul lui e încă capitonat cu vomă. Încearcă să şi-l cureţe scoţând un sunet gros, trepidant, care e cumva chiar mai rău decât ceea ce tocmai a ieşit din el, apoi se apleacă şi scuipă. Şi-a sprijinit mâinile pe picioarele îmbrăcate în izmene, iar spatele său gol e acoperit cu piele de găină.
    Beav nu-l ia în seamă pe Jonesy, nici pe Pete când acesta îngenunchează de cealaltă parte a lui şi aşază un braţ stânjenit, stângaci în jurul umerilor lui Beav. Beav continuă să se uite doar la Henry.
    - Îi era retezat capul, şopteşte Beaver.
    Şi Jonesy se lasă pe genunchi şi, acum, toţi trei îl împresoară pe Beav; Henry şi Pete pe cele două părţi, Jonesy în faţă. Pe bărbia lui Jonesy se află vomă. Duce mâna să se şteargă, însă Beaver i-o apucă înainte să ajungă la bărbie. Băieţii stau îngenuncheaţi sub arţar şi, dintr-o dată, sunt un singur tot. E scurt, acest sentiment de fuziune, însă e la fel de viu ca şi visul pe care l-au avut.
    Este visul, dar acum, că sunt cu toţii treji, senzaţia e filtrată prin raţiune şi nu pot refuza să creadă în existenţa lui. La Jonesy se uită acum Beav cu ochii aceia înlăcrimaţi şi înfricoşaţi. Îi strânge mâna.
    - Se afla în şanţ şi ochii-i erau plini de noroi.
    - Mda, şopteşte Jonesy cu o voce uimită şi tremurată. O, Iisuse, chiar aşa era.
    - A spus c-o să ne mai vedem, v-amintiţi? întreabă Pete. Unul câte unul sau toţi la un loc. Aşa a spus.
    Henry aude lucrurile acestea de foarte de departe, fiindcă s-a întors în vis. Înapoi la locul accidentului. La poalele presărate cu gunoaie ale terasamentului, acolo unde se află o bucată jilavă de mlaştină, născută dintr-un canal de scurgere înfundat. Cunoaşte locul, e pe Route 7, vechiul drum Derry-Newport. Zăcând cu susul în jos în noroi şi beznă se află o maşină cuprinsă de flăcări. Aerul e îmbibat cu mirosul de carburant şi cauciucuri arse. Duddits plânge. Şede la jumătatea pantei mizerabile, ţinându-şi sufertaşul galben cu Scooby-Doo la piept şi plângând în hohote.
    O mână iese pe una dintre ferestrele maşinii răsturnate. E slabă, unghiile sunt vopsite într-un roşu de măr candel. Ceilalţi doi ocupanţi ai maşinii au fost aruncaţi afară, unul dintre ei la nouăzeci de metri blestemaţi depărtare. Acesta zace cu faţa în jos, însă Henry îl recunoaşte după buclele ude şi blonde.
    E Duncan, cel care m-a ameninţat: N-o să spuneţi nimic nimănui, fiindc-o să fiţi a dracu' de morţi.
    Doar că Duncan e cel care a sfârşit-o mort.
    Ceva pluteşte până lângă glezna lui Henry.
    - Nu-l ridica! spune Pete grăbit, însă Henry îl ridică.
    E un mocasin maro din piele de căprioară. De-abia are timp să observe asta, că Beaver şi Jonesy strigă într-un cor îngrozitor de subţire. Stau la un loc, amândoi îmbrăcaţi în haine de vânătoare: Jonesy în noua lui canadiană de un portocaliu-deschis, cumpărată de la Sears special pentru excursia aceasta (de o doamnă Jonesy încă înlăcrimată, convinsă definitiv că fiul ei va fi omorât în pădure de glonţul unui vânător, că va sfârşi în floarea vârstei), Beaver în jacheta lui roasă de motociclist (Ce de fermoare! a spus mama lui Duddits admirativ, câştigând astfel dragostea şi admiraţia lui Beaver pentru vecie) cu bandanele portocalii legate la mâneci de sus până jos.
    Nu se uită la al treilea cadavru, cel zăcând chiar în uşa şoferului, însă Henry aruncă o privire, doar pentru o clipă (ţinând încă mocasinul în mână, asemenea unei canoe mici şi umflate de apă), fiindcă ceva e îngrozitor şi profund nelalocul lui în privinţa cadavrului, atât de nelalocul lui, încât, pentru o clipă, nu poate spune despre ce e vorba. Apoi îşi dă seama că nu mai e nimic deasupra gulerului jachetei de licean a cadavrului.
    Beaver şi cu Jonesy strigă fiindcă au văzut ceea ce ar trebui să se afle deasupra lui. Au văzut capul lui Richie Grenadeau zăcând cu faţa în sus, holbându-se spre cer dintr-un tufiş de papură pătat cu sânge.
    Henry ştie de-ndată că e vorba de Richie. Deşi banda de leucoplast nu se mai află pe şaua nasului, nu încape nicio îndoială că acesta e cel care a încercat să-l facă pe Duddits să mănânce o bucată de excrement în spatele depozitului Fraţilor Tracker.
    Duds stă acolo sus, pe terasament, plângând întruna, acel plânset care-ţi pătrunde în cap asemenea unei dureri de sinusuri şi, dacă va mai continua mult, îl va înnebuni pe Henry. Lasă mocasinul să-i cadă din mână şi merge anevoie în spatele maşinii arzânde, unde stau îmbrăţişaţi Beaver şi cu Jonesy.
    - Beaver! Beav! strigă Henry, dar, până nu se întinde şi nu-l scutură tare, Beaver continuă să se uite fix, ca hipnotizat, la capul retezat.
    În cele din urmă, totuşi, Beaver se uită la el.
    - Îi e retezat capul, spune, ca şi când n-ar fi evident asta. Henry, capul lui...
    - Uită de capul lui, ai grijă de Duddits! Fă-l să înceteze cu plânsetul ăla blestemat!
    - Mda, spune Pete. Se uită la capul lui Richie, la acea ultimă privire moartă, apoi îşi întoarce capul, buzele schimonosindu-i-se. Mă scoate dracului din pepeni.
    - E ca scârţâitul cretei pe tablă, murmură Jonesy. Deasupra noii lui canadiene portocalii, pielea feţei a căpătat culoarea brânzei învechite. Fă-l să tacă, Beav.
    - H-H-H...
    - Nu te fofila, cântă-i blestematu' ăla de cântec! strigă Henry. Simte apa mlăştinoasă mustindu-i printre degete. Cântecul de leagăn, blestematul de cântec de leagăn!
    Pentru o clipă, Beav pare că tot nu înţelege, apoi privirea i se mai curăţă puţin şi spune:
    - Oh!
    Se duce împiedicat spre terasament, unde şade Duddits, strângând tare la piept sufertaşul galbenaprins şi ţipând aşa cum a ţipat în ziua în care l-au întâlnit. Henry observă ceva ce de-abia are timp să conştientizeze: în jurul nărilor lui Duddits se află sânge închegat şi, pe umărul lui stâng, vede un bandaj. Ceva iese din mijlocul acestuia, ceva ce seamănă cu o bucată de plastic alb.
    - Duddits, spune Beav, urcând terasamentul. Duddits, dragule, nu face asta. Nu mai plânge, nu te mai uita la asta, nu e pentru ochii tăi, e-atât de-a dracului de scârbos...
    La început, Duddits nu reacţionează, continuă doar să strige. Henry gândeşte:
    A plâns până ce i-a dat sângele pe nas, aşa se explică sângerarea, însă ce-i chestia aia albă care-i iese din umăr?
    Jonesy şi-a ridicat de-a dreptul mâinile şi şi-a acoperit urechile. Peter şi-a pus o mână pe vârful capului, ca şi când l-ar fi ţinut să nu explodeze. Apoi Beaver îl ia pe Duddits în braţe, aşa cum a făcut şi cu câteva săptămâni în urmă, şi începe să cânte cu vocea aceea înaltă şi clară, care nu ţi-ar veni niciodată să crezi că poate ieşi dintr-un pirpiriu ca el.
    - Vis de-argint e a copilului bărcuţă, aproape şi departe ea pluteşte...
    Şi, oh, miracol, oh, binecuvântat miracol, Duddits tace.
    Vorbind doar cu jumătate de gură, Pete spune:
    - Unde suntem, Henry? Unde mama dracului suntem?
    - Într-un vis, spune Henry şi, dintr-o dată, toţi patru se află sub arţarul de la Bivuac, îngenuncheaţi împreună, îmbrăcaţi în izmene şi tremurând de frig.
    - Cum? spune Jonesy.
    Se retrage ca să se şteargă la gură şi, când legătura dintre ei se rupe, realitatea îşi reintră complet în drepturi.
    - Ce-ai spus, Henry?
    Henry simte replierea minţilor lor, o simte de-a dreptul, şi gândeşte:
    N-am fost meniţi să fim aşa, nici unul dintre noi. Uneori e mai bine să fii singur. Da, singur. Singur cu gândurile tale.
    - Am avut un vis urât, spune Beaver.
    Pare să-şi explice sieşi asta mai mult decât celorlalţi. Încet, ca şi când încă ar mai visa, trage fermoarul unui buzunar, caută înăuntru şi scoate la iveală o bomboană pe băţ Tootsie Pop. În loc s-o despacheteze, Beaver vâră vârful băţului între buze şi începe să-l mişte dintr-un colţ în celălalt al gurii, muşcându-l şi rozându-l încet. Am visat că...
    - Nu contează, spune Henry şi-şi împinge ochelarii pe nas în sus. Ştim cu toţii ce-ai visat.
    Trebuie să ştim, doar am fost acolo; aceste cuvinte tremură pe buzele lui, dar le ţine numai pentru sine. Nu are decât paisprezece ani, însă e destul de înţelept să ştie că, o dată spuse, lucrurile nu mai pot fi retrase.
    Ce-ai dat prima dată, aia e, spun ei când joacă remi sau Optari Nebuni şi au o mână proastă. Dacă va pronunţa aceste cuvinte, vor trebui să facă faţă situaţiei. Dacă nu, atunci poate că... poate că pur şi simplu aceasta va dispărea.
    - Nu cred că a fost visul tău, oricum, spune Pete. Cred că a fost visul lui Duddits şi că noi toţi...
    - Mă doare-n cot ce crezi tu, spune Jonesy, vocea lui fiind atât de aspră, că-i uimeşte pe toţi. A fost un vis şi-l voi da uitării. Îl vom da uitării cu toţii, nu-i aşa, Henry?
    Henry aprobă din cap de-ndată.
    - Haideţi să intrăm înapoi în cabană, spune Pete. Pare extrem de uşurat. Îmi îngheaţă pi...
    - Un ultim lucru, totuşi, spune Henry, şi se uită cu toţii la el timoraţi. Fiindcă, atunci când au nevoie de un conducător, acesta e Henry.
    Şi, dacă nu vă convine felul în care procedez, gândeşte el indignat, poate să-mi ia locul oricine vrea. Fiindcă nu-i o treabă uşoară asta, credeţi-mă.
    - Ce e? întreabă Beaver, vrând să spună:
    Acum ce mai e?
    - Când vom merge mai târziu la magazinul lui Gosselin, cineva-i va da un telefon lui Duddits. În caz că e supărat.
    Niciunul nu răspunde la asta, sunt reduşi cu toţii la tăcere, uimiţi de gândul de-a da un telefon prietenului lor retardat. Lui Henry îi trece prin minte că e foarte posibil ca Duddits să nu fi primit niciodată un telefon; acesta va fi primul.
    - Să ştii, probabil c-ai dreptate, încuviinţă Pete..., după care-şi astupă gura cu palmele asemenea cuiva care a spus un lucru incriminator.
    Beaver, gol cu excepţia boxerilor lui ridicoli şi a jachetei şi mai ridicole chiar, tremură acum puternic. Bomboana Tootsie Pop tremură şi ea la capătul băţului ros.
    - Într-o zi o să te-neci cu o chestie d-aia, îi spune Henry.
    - Mda, asta-mi spune şi mama. Putem intra? Îngheţ.
    Pornesc înapoi spre Bivuac, locul unde prietenia lor se va sfârşi chiar din această zi în douăzeci şi trei de ani.
    - Credeţi că Richie Grenadeau e mort de-adevăratelea? întreabă Beaver.
    - Nu ştiu şi nici nu-mi pasă, spune Jonesy. Se ui tă la Henry. O să-l sunăm pe Duddits, bine? Am o cartelă telefonică şi putem pune costul apelului în contul numărului meu.
    - Propriul tău număr telefonic, spune Pete. Nemernic norocos ce eşti. Te răsfaţă ai tăi, nu glumă, Gary.
    Spunându-i Gary te pui de-obicei bine cu el, însă nu şi în dimineaţa aceasta - Jonesy e prea furat de gânduri.
    - L-am primit de ziua mea şi eu plătesc, din alocaţia mea, apelurile interurbane, aşa că nu face mare caz. Şi, la urma urmei, asta n-a avut niciodată loc - n-a avut niciodată loc, aţi priceput?
    Aprobă cu toţii. N-a avut niciodată loc. Futu-i, n-a avut nicio....

                                                              3.

                               O pală de vânt îl împinge pe Henry în față,  aproape să atingă gardul electrificat. Îşi reveni în simţiri, scăpă scuturându-se de amintire ca şi de o haină veche. N-ar fi putut veni într-un moment mai nepotrivit (desigur, unele amintiri nu veneau niciodată la timpul potrivit).
    Îl aşteptase pe Underhill, îi îngheţaseră mădularele şi aşteptase venirea singurei lui şanse de-a ieşi de acolo, însă, cât timp el visa cu ochii deschişi, Underhill ar fi putut trece chiar pe lângă el, lăsându-l să plutească în derivă fără vâsle pe râul ăsta de căcat.
    Doar că Underhill nu trecuse de el. Stătea de partea cealaltă a gardului cu mâinile în buzunare, uitându-se la Henry. Fulgii de zăpadă care aterizau pe filtrul transparent, ca de insectă, al măştii pe care o purta, erau topiţi de respiraţia lui caldă şi se prelingeau pe suprafaţa măştii asemenea...
    Asemenea lacrimilor lui Beaver în ziua aceea, gândi Henry.
    - Ai face bine să intri în grajd alături de ceilalţi, spuse Underhill. Te transformi într-un om de zăpadă aici afară.
    Limba i se lipise lui Henry de cerul gurii. Viaţa lui depindea aproape numai de ce-i va spune acestui bărbat şi nu putea găsi niciun mod de-a începe. Nu putea nici măcar să-şi dezlege limba.
    De ce să te oboseşti? întrebă vocea lui lăuntrică - vocea întunericului, prietenul său vechi. Sincer şi fără ocolişuri, de ce să te oboseşti? De ce nu-i laşi pur şi simplu să-ţi facă ceea ce oricum aveai de gând să-ţi faci singur?
    Fiindcă nu mai era vorba doar de el. Chiar şi aşa, nu putea vorbi.
    Underhill rămase pe loc încă o clipă, uitându-se la el. Îşi ţinea mâinile în buzunare. Gluga îi era dată pe spate, scoţând la iveală părul lui scurt, de un blond-închis. Zăpada se topea pe masca sa, mască pe care o purtau soldaţii, nu şi deţinuţii însă, fiindcă deţinuţii nu mai aveau nevoie de aşa ceva; pentru deţinuţi, ca şi pentru omuleţii cenuşii, exista o soluţie finală.
    Henry se forţă să vorbească şi nu putu - nu putu. Oh, Dumnezeule, Jonesy ar fi trebuit să fie aici, nu el; Jonesy se descurcase întotdeauna mai bine la discursuri.
    Underhill va pleca, lăsându-l pe el cu o grămadă de „s-ar fi putut să" în braţe.
    Însă Underhill rămase locului încă o clipă.
    - Nu mă surprinde că-mi ştii numele, domnule... Henreid? Te cheamă Henreid?
    - Devlin. Acela pe care l-aţi intuit e prenumele. Mă numesc Henry Devlin.
    Mişcându-se foarte grijuliu, Henry îşi întinse mâna printr-o gaură dintre un şir de sârmă ghimpată şi unul de sârmă electrificată. După ce Underhill nu făcu nimic altceva decât să se uite la ea fără nici o expresie preţ de cinci secunde sau cam aşa ceva, Henry îşi retrase mâna în partea sa a acestei lumi proaspăt constituite, simţindu-se ridicol şi spunându-şi să nu fie chiar atât de idiot, că nu era ca şi când ar fi fost ignorat cu bună ştiinţă la o petrecere cu cocteiluri.
    O dată acest lucru încheiat, Underhill dădu din cap mulţumit, ca şi când chiar ar fi fost la o petrecere cu cocteiluri, şi nu aici, în mijlocul unei furtuni ţipătoare, luminaţi de nou instalatele lumini de supraveghere.
    - Îmi ştii numele fiindcă prezenţa extraterestră din regiunea Jefferson a produs un efect telepatic de frecvenţă scăzută. Underhill zâmbi. Sună prosteşte când o enunţi cu voce tare, nu-i aşa? Dar e adevărat. Efectul e trecător, inofensiv şi prea superficial ca să ajute la altceva decât la nişte jocuri de societate, iar pentru astea suntem puţin cam prea ocupaţi în seara asta.
    Limba lui Henry se dezlegă în cele din urmă, ca prin miracol.
    - Nu aţi venit până aici prin furtună doar fiindcă am ştiut numele dumneavoastră, spuse Henry. Aţi venit fiindcă am ştiut numele soţiei dumneavoastră. Şi cel al fiicei dumneavoastră.
    Zâmbetul lui Underhill nu tresări.
    - Poate că aşa e, spuse. În orice caz, cred că a sosit vremea să ne retragem amândoi şi să ne odihnim - a fost o zi lungă.
    Underhill începu să umble, însă traseul pe care o luă îl duse de-a lungul gardului, către celălalt parc de rulote şi campere. Henry ţinu pasul cu el, deşi trebuia să se muncească pentru asta; se depusese zăpada de aproape patruzeci de centimetri, vântul o viscolea, şi nimeni nu o tasase sub picioare aici, de partea oamenilor fără de viaţă.
    - Domnule Underhill. Owen. Stai o clipă şi ascultă-mă. Am ceva important să-ţi spun.
    Underhill continuă să umble de-a lungul potecii de partea sa a gardului (care era şi ea o parte a oamenilor fără de viaţă; ştia Underhill asta?), cu capul aplecat din cauza vântului, încă arborând zâmbetul acela vag vesel. Lucrul cel mai îngrozitor, ştia Henry, era că Underhill voia să se oprească. Doar că el, Henry, nu-i dăduse încă un motiv pentru a face asta.
    - Kurtz e nebun, spuse Henry. Încă ţinea pasul, dar gâfâia acum tare, picioarele lui extenuate ţipau din nou. E nebun ca o vulpe.
    Underhill continuă să umble cu capul aplecat şi cu zâmbetul acela firav la locul lui, sub masca idioată. Ca o schimbare, mergea mai repede. În curând, Henry va trebui să alerge ca să ţină pasul cu el. Asta, dacă mai putea.
    - O să năvăliţi cu mitralierele pe noi, gâfâi Henry. Cadavrele voi fi duse în grajd... grajdul va fi stropit cu benzină... probabil de la propria pompă a lui Moş Gosselin, de ce să irosiţi banii guvernamentali?... apoi fluf, praf şi pulbere... două sute... patru sute... va mirosi ca un picnic cu porc la proţap al VFW din iad...
    Zâmbetul lui Underhill dispăru şi grăbi şi mai tare pasul. Henry găsi cumva forţa să ţină ritmul, respirând convulsiv şi croindu-şi drum cu greu prin nămeţii de zăpadă care-i ajungeau până la genunchi. Vântul îl lovea tăios în faţă. Asemenea unei lame de brici.
    - Însă Owen... aşa te cheamă, corect?... Owen... ţi-aminteşti poezioara aia veche... cea care începe aşa: „Puricii mari... au purici mici... care-i muşcă... şi-aşa mai departe... şi tot mai departe ad infinitum?"... asta se întâmplă aici şi asta eşti tu... fiindcă Kurtz are propriul lui plan... ajutorul lui, cred că-l cheamă Johnson...
    Underhill îi aruncă o privire scurtă şi tăioasă, apoi păşi mai vioi ca înainte. Henry reuşi cumva să ţină pasul, dar nu credea că va rezista multă vreme. Îl prinsese un junghi de coapsă. Îl simţea fierbinte şi devenea din ce în ce mai fierbinte.
    - Acea poziţie trebuia... să fie a ta... trebuia să te ocupi de partea a doua a curăţeniei... Imperial Valley, acesta e... numele de cod... Îţi spune ceva?
    Henry observă că nu-i spunea. Probabil că nu-i spusese nimic Kurtz lui Underhill despre operaţiunea care va şterge de pe faţa pământului cea mai mare parte a Grupului Blue. Imperial Valley nu-i pomenise absolut nimic lui Owen Underhill, iar acum, pe lângă junghi, Henry simţi un fel de bandă de fier peste piept, o bandă care-l strângea şi-l tot strângea.
    - Opreşte-te... Iisuse, Underhill... nu poţi să...?
    Underhill continuă doar să grăbească pasul. Underhill voia să-şi păstreze puţinele ultime iluzii. Cine-l putea învinui pentru asta?
    - Johnson... alţi câţiva... cel puţin una e femeie... ai fi putut fi şi tu dacă n-ai fi dat-o-n bară... ai trecut linia, aşa gândeşte el... şi nu e nici măcar prima dată... ai mai făcut-o o dată, într-un loc care seamănă la nume cu Bossa Nova...
    Acestea îi atraseră lui Henry o privire imediată şi ascuţită. Progresa? Poate.
    - La sfârşit cred că... până şi Johnson va muri... numai Kurtz va pleca viu de aici... ceilalţi... nimic altceva decât un morman de cenuşă şi oase... telepatia ta futută nu-ţi... spune asta, nu-i aşa?... micul tău truc de salon cu cititul gândurilor... nu va putea niciodată... să ajungă până... aici...
    Junghiul din coapsă se extinse şi-i cuprinse subsioara dreaptă ca o gheară. În acelaşi timp, alunecă şi căzu cu capul înainte într-un nămete de zăpadă. Plămânii îi cerură nervoşi aer şi, în schimb, primiră o mână mare de zăpadă prăfoasă.
    Henry se ridică anevoie în genunchi, tuşind şi înecându-se, şi văzu spatele lui Underhill dispărând în peretele de zăpadă spulberată. Fără să ştie ce va spune, ştiind doar că era ultima lui ocazie, strigă:
    - Ai încercat să te pişi pe periuţa de dinţi a domnului Rapeloew şi, când n-ai reuşit, ai spart platoul! Ai spart platoul şi ai fugit! Aşa cum fugi şi acum, laş futut ce eşti!
    Înaintea lui, de-abia vizibil în ninsoare, Owen Underhill se opri.

                                                      4.

                               Pentru o clipă, rămase  doar locului cu spatele la Henry, care, stând în genunchi în zăpadă, cu apa îngheţată care i se scurgea pe faţa încinsă, gâfâia asemenea unui câine.
    Henry era conştient într-un fel în acelaşi timp străin şi urgent că zgârietura de pe picior în care-i creştea birus începuse să-l mănânce.
    Într-un sfârşit, Underhill se întoarse pe călcâie şi veni înapoi lângă el.
    - De unde ştii de familia Rapeloew? Telepatia se disipează. Nu ai cum pătrunde atât de adânc.
    - Ştiu multe, spuse Henry. Se ridică în picioare şi rămase aşa, gâfâind şi tuşind. Fiindcă e adânc înfiptă în mine. Sunt diferit. Prietenii meu şi cu mine, am fost cu toţii diferiţi. Am fost patru la număr. Doi au murit. Eu sunt aici. Al patrulea... Domnule Underhill, al patrulea e problema pe care o aveţi. Nu eu, nu oamenii pe care-i ţineţi în grajd sau cei pe care încă-i mai aduceţi, nu Grupul Blue sau operaţiunea Imperial Valley a lui Kurtz. Doar el.
    Henry ridică din umeri, nedorind să rostească numele - de Jonesy fusese el cel mai apropiat; Beaver şi Pete fuseseră minunaţi, însă doar Jonesy îl putea însoţi la fiecare gând, la fiecare carte, la fiecare idee; doar Jonesy avea abilitatea de-a visa pe lângă linii, în aceeaşi măsură în care vedea linia. Însă Jonesy era pierdut, nu-i aşa?
    Henry era destul de sigur de asta. Mai fusese acolo, o bucăţică din Jonesy mai fusese când norul vesperal trecuse pe lângă el, dar, până acum, vechiul lui prieten trebuie să fi fost deja devorat de viu. Poate că inima lui încă mai bătea şi poate că ochii lui încă mai vedeau, dar fiinţa lăuntrică a lui Jonesy era la fel de moartă ca şi Pete şi Beav.
    - Jonesy e problema voastră, domnule Underhill. Gary Jones din Brookline, Massachusetts.
    - Şi Kurtz e o problemă.
    Underhill vorbi prea încet ca să fie auzit peste ţipătul vântului, însă Henry îl auzi totuşi - îl auzi în gând.
    Underhill se uită în jur. Henry îi urmări privirea şi văzu câţiva bărbaţi fugind în josul încropelii de bulevard dintre campere şi rulote - nimeni nu era prin preajmă.
    Totuşi, întreaga zonă din jurul magazinului şi grajdului era luminată fără milă şi, în pofida vântului, auzea motoarele turate, auzea răgnetul bâlbâit al generatoarelor şi auzea oamenii strigând. Cineva dădea ordine prin megafon. Impresia generală era stranie, ca şi când ei doi ar fi fost izolaţi de furtună într-un loc plin de fantome.
    Oamenii care alergau chiar arătau a fantome, cum apăreau şi dispăreau aşa din valurile dansante de ninsoare.
    - Nu putem sta de vorbă aici, spuse Underhill. Ascultă-mă şi nu mă face să repet nici măcar un singur cuvânt, bătrâne.
    În mintea lui Henry, unde existau acum atât de multe informaţii, încât cele mai multe se amestecau într-un fel de tocană indistinctă, un gând de-al lui Owen se ridică dintr-o dată clar şi simplu:
    Bătrâne. E cuvântul lui. Nu-mi vine să cred că am folosit cuvântul lui.
    - Ascult, spuse Henry.

                                                                   5.

                                    Șopronul se afla departe de locul de detenţie, atât de departe de grajd cât se putea şi, deşi pe dinafară era la fel de puternic luminat ca tot restul acestei tabere de concentrare diavoleşti, pe dinăuntru era întunecat şi mirosea dulce a fân vechi. Şi a altceva, ceva puţin mai acru.
    Patru bărbaţi şi o femeie stăteau rezemaţi cu spatele de peretele şopronului. Erau cu toţii îmbrăcaţi în haine portocalii de vânătoare şi-şi treceau un joint de la unul la celălalt. Şopronul avea doar două ferestre, una dădea spre ţarcul de animale, cealaltă dădea către gardul împrejmuitor şi către pădurea din spatele lui. Sticla era murdară şi lăsa doar puţin să pătrundă înăuntru din lumina nemiloasă a becurilor cu sodiu. În întunecime, feţele prizonierilor fumători de iarbă păreau cenuşii, deja moarte.
    - Vrei un fum? întrebă cel cu joint-ul.
    Vorbi cu o voce forţată, reţinută, ţinând fumul în plămâni, însă întinse joint-ul destul de darnic. Era un monstru de ţigară, observă Henry, lungă cât o panatela.
    - Nu. Vreau doar să ieşiţi cu toţii de aici.
    Se uitară la el, fără să înţeleagă. Femeia era soţia celui care acum ţinea joint-ul. Bărbatul din stânga era cumnatul ei. Ceilalţi doi erai doar alţi participanţi la distracţie.
    - Întoarceţi-vă la grajd, spuse Henry.
    - Nici vorbă, spuse unul dintre ceilalţi bărbaţi. E prea mare înghesuială acolo. Nouă ne place să fim mai comozi. Şi, având în vedere că noi am fost primii aici, îţi sugerez ca, dacă nu vrei să fii sociabil, tu să fii cel care să...
    - Am priceput, spuse Henry. Aşeză o mână peste tricoul legat în jurul piciorului. Birus. Ei îi spun Ripley. Unii dintre voi s-ar putea să-l aveţi... cred că tu-l ai, Charles...
    Arătă spre al cincilea bărbat, chel şi umflat din cauza canadienei.
    - Nu! strigă Charles, însă ceilalţi se îndepărtau deja de el, cel cu trabucul cambogian (numele lui era Darren Chiles şi era din Newton, Massachusetts) având grijă să nu-şi scape luleaua.
    - Ba da, îl ai, spuse Henry. La greu. La fel şi tu, Mona. Mona? Nu, Marsha. Te cheamă Marsha.
    - Nu-i adevărat! spuse ea.
    Se ridică, apăsându-se cu spatele de peretele şopronului şi uitându-se la Henry cu doi ochi mari, îngroziţi. Ochi de cerb. În curând, toţi cerbii de aici vor muri şi, o dată cu ei, va muri şi Marsha. Henry speră ca ea să nu-i poată citi gândul acesta.
    - Sunt curată, domnule, toţi cei de aici suntem curaţi, mai puţin tu!
    Se uită la soţul ei, care nu era masiv, dar era mai mare ca Henry. Cu toţii erau mai mari ca el, de fapt. Nu mai înalţi, poate, dar mai masivi.
    - Dă-l afară, Dare.
    - Sunt două feluri de Ripley, spuse Henry, pronunţând ritos ceea ce era doar o bănuială pentru el... Însă, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât căpăta mai multă logică. Le puteţi spune Ripley Prim şi Ripley Secund. Sunt destul de sigur că, dacă nu aţi primit o doză mare - prin ceva ce-aţi mâncat sau inhalat sau ceva ce-a prins viaţă într-o rană deschisă - vă puteţi însănătoşi. Îl puteţi învinge.
    Acum, se uitau cu toţii la el cu ochii aceia mari de cerb, şi Henry avu un moment de disperare trecătoare. De ce n-a putut beneficia de-o sinucidere frumoasă şi liniştită?
    - Eu am Ripley Prim, spuse el.
    Desfăcu tricoul. Niciunul dintre ei nu aruncă mai mult de-o privire furtivă la ruptura din jeanşii pătaţi cu zăpadă ai lui Henry, însă el se uită intens, pentru toţi. Rana produsă de semnalizator se umpluse de birus. Unele fâşii erau lungi de opt centimetri, cu vârfurile fluturând asemenea unor alge atinse de-un val. Simţea rădăcinile materiei ăsteia pătrunzând neîncetat din ce în ce mai adânc, mâncându-l, şi spumegând, şi sâsâind. Încercând să gândească. Asta era cea mai urâtă parte - încerca să gândească.
    Oamenii mergeau acum spre uşa şopronului, iar Henry se aştepta s-o zbughească afară de-ndată ce vor simţi o undă curată de aer rece. În schimb, se opriră.
    - Domnule, ne poţi ajuta? întrebă Marsha cu o voce copilărească, tremurată.
    Darren, soţul ei, îşi puse braţul în jurul şoldurilor ei.
    - Nu ştiu, spuse Henry. Probabil că nu... dar cine ştie. Plecaţi, acum. Voi ieşi de-aici într-o jumătate de oră, poate mai puţin, însă probabil că e mai bine să staţi în grajd alături de ceilalţi.
    - De ce? întrebă Darren Chiles din Newton.
    Iar Henry, care avea doar umbra unei idei - nimic ce să aducă a plan - spuse:
    - Nu ştiu. Pur şi simplu aşa cred că e mai bine.
    Oamenii ieşiră, lăsându-l pe Henry stăpân pe șopron.

                                                          6.

                            Sub fereastra care dădea spre gardul împrejmuitor se afla o căpiţă veche de fân. Darren Chiles şedea pe ea atunci când intrase Henry (fiind cel cu drogul, Chiles îşi atribuise cel mai comod loc); acolo se aşeză acum Henry. Stătu cu mâinile pe genunchi, simţindu-se dintr-o dată somnoros, în ciuda vocilor ce-i mişunau prin minte şi a mâncărimii adânci şi ramificate din piciorul stâng (începea să-i crească şi-n gură, acolo unde-şi pierduse un dinte).
    Îl auzi pe Underhill venind înainte ca Underhill să vorbească, de fapt, de partea cealaltă a geamului; auzi apropierea minţii lui.
    - Sunt la adăpost de vânt şi aproape complet în umbra clădirii, spuse Underhill. Fumez o ţigară. Dacă vine cineva, tu nu eşti acolo.
    - Bine.
    - Dacă mă minţi, plec şi n-o să-mi mai vorbeşti niciodată în viaţa ta scurtă, cu voce tare sau... altfel.
    - Bine.
    - Cum ai scăpat de oamenii de acolo dinăuntru?
    - De ce?
    Henry ar fi spus că e prea obosit ca să fie şi nervos, dar se părea că nu aşa stăteau lucrurile.
    - A fost un fel de test împuţit?
    - Nu fi prost.
    - Le-am spus că am Ripley Prim, ceea ce-i adevărat. S-au împrăştiat cât ai clipi.
    Henry făcu o pauză. Şi tu-l ai, nu-i aşa?
    - Ce te face să crezi asta?
    Henry nu simţi nicio încordare în vocea lui Underhill şi, ca psihiatru, era obişnuit să recunoască semnele. Orice altceva ar mai fi putut fi Underhill, Henry avea o bănuială că era totuşi un om cu o minte extrem de lucidă, iar ăsta era un pas în direcţia potrivită.
    Pe lângă asta, gândi el, nu-l poate răni să înţeleagă că nu are nimic de pierdut cu adevărat.
    - Ţi-a crescut în jurul unghiilor, nu-i aşa? Şi puţin într-o ureche.
    - I-ai da de ceasul morţii pe cei din Vegas, amice.
    Henry văzu mâna lui Underhill ridicându-se, ţinând o ţigară între două degete înmănuşate. Bănuia că vântul va sfârşi fumând cea mai mare parte a acelei ţigări.
    - Iei Ripley Prim direct de la sursă. Sunt destul de sigur că Ripley Secund se ia atingând ceva pe care deja cresc fungii - un copac, muşchi, cerbi sau căprioare, o altă persoană. Iei asta aşa cum te-ai urzica. Astea nu sunt lucruri pe care personalul vostru medical să nu le ştie. Din câte-mi dau seama, de la ei am luat informaţiile. Capul mi-e ca o antenă parabolică ce captează toate undele, fără să blocheze nimic. Jumătate din aceste lucruri nu ştiu de unde provin şi nici nu contează. Acum, ascultă ceva ce medicii voştri nu ştiu. Cenuşiii numesc excrescenţa roşietică birus, un cuvânt care înseamnă „materia vieţii". În unele circumstanţe, versiunea primă a birusului poate genera implanturi.
    - Nevăstuicile de căcat, vrei să spui.
    - Nevăstuici de căcat, asta-i bună. Îmi place. Iau naştere din birus, apoi se reproduc depunând ouă. Se înmulţesc, depun mai multe ouă, se înmulţesc din nou. Oricum, aşa ar trebui să se întâmple. Aici, cele mai multe dintre ouă mor. Habar nu am dacă e din cauza vremii reci, a atmosferei sau dintr-o altă cauză. Însă, în mediul nostru de viaţă, Underhill, totul se reduce la birus. Altceva care să funcţioneze nu au.
    - Materia vieţii.
    - Îhî, dar ascultă: cenuşiii au mari probleme aici, ceea ce explică şi de ce au aşteptat atât de mult - o jumătate de secol - înainte să treacă la acţiune. Nevăstuicile, de pildă. Ar trebui să fie saprofite... ştii ce înseamnă asta?
    - Henry... aşa te cheamă, corect? Henry?... Henry, ce-mi spui tu acum are vreo greutate în înţelegerea situaţiei noastre acru...
    - Are o greutate enormă în înţelegerea situaţiei noastre actuale. Şi, doar dacă nu-ţi doreşti să deţii o mare parte din responsabilitatea dispariţiei vieţii de pe Naveta Spaţială Pământ - cu excepţia unei inextricabile plante agăţătoare kuzu interstelare, desigur - te sfătuiesc să taci şi să asculţi.
    O pauză. Apoi:
    - Te ascult.
    - Saprofitele sunt paraziţi benigni. Trăiesc în intestinele noastre şi înghiţim mereu altele o dată cu unele produse lactate. O dată cu laptele dulce pe care îl bem, de exemplu, sau o dată cu iaurtul. Le oferim gângăniilor un loc unde să trăiască şi ele ne dau ceva drept răsplată. În cazul bacteriilor lactice, o digestie îmbunătăţită. Nevăstuicile, în condiţii normale - normale într-o altă lume, bănuiesc, unde relaţia dintre organismele vii şi mediul de viaţă diferă într-un fel pe care nici nu încerc să mi-l închipui - cresc până la nişte dimensiuni nu mai mari decât căuşul unei linguriţe pentru ceai. Cred că, în cazul femelelor, pot anihila sistemul reproducător, dar nu omoară. Nu în mod normal. Pur şi simplu trăiesc în intestine. Asta ar trebui să fie relaţia. Doar că ele ne mai şi transformă în nişte televizoare. Noi suntem, astfel, postul Omuleţul Cenuşiu TV.
    - Iar tu ştii toate astea pentru că trăieşte una în tine?
    Nu se simţi nici urmă de repulsie în vocea lui Underhill, însă Henry o simţi cu claritate pulsând ca un tentacul în mintea bărbatului.
    - Trăieşte în tine una dintre acele, deschid-închid ghilimelele, nevăstuici normale?
    - Nu.
    Cel puţin, gândi el, aşa cred.
    - Atunci de unde ştii lucrurile pe care le ştii? Le inventezi poate pe măsură ce vorbeşti? Încerci cumva să-ţi dobândeşti un bilet de ieşire de aici?
    - De unde ştiu e lucrul cel mai lipsit de importanţă, Owen, dar tu ştii că nu mint. Îmi poţi citi gândurile.
    - Ştiu că tu crezi că nu minţi. La câtă putere de citit gânduri să mă mai aştept?
    - Nu ştiu. La mai multă, probabil, dacă se răspândeşte birusul, dar nu vei ajunge la puterea mea.
    - Fiindcă tu eşti diferit.
    Scepticism; atât în vocea, cât şi în gândurile lui Underhill.
    - Amice, habar n-am avut cât sunt de diferit până astăzi. Dar să lăsăm asta de-o parte pentru moment. Acum, vreau doar să înţelegi că cenuşiii au intrat aici într-o oală mare cu căcat. Pentru prima dată poate în istoria lor, se văd angajaţi într-o luptă pentru control. Mai întâi, pentru că, intrând înăuntrul oamenilor, nevăstuicile nu devin saprofite, ci paraziţi violenţi. Nu se mai opresc din mâncat şi nu se mai opresc din crescut. Sunt un cancer, Underhill. Apoi, birusul. Se dezvoltă bine în alte lumi, dar foarte slab la noi, cel puţin până acum. Oamenii de ştiinţă şi experţii medicali care supraveghează acest rodeo cred că frigul îi încetineşte creşterea, dar eu nu cred că asta e, sau nu e asta chiar totul. Nu sunt sigur, pentru că ei nu ştiu, dar...
    - Oau, oau. Se văzu pentru scurtă vreme o flacără rotundă atunci când Underhill îşi aprinse altă ţigară pe care s-o fumeze tot vântul. Nu te referi la tipii din corpul medical, nu-i aşa?
    - Nu.
    - Crezi că ai o legătură cu omuleţii cenuşii. O legătură telepatică.
    - Aşa cred... cu unul dintre ei. Printr-un intermediar.
    - Jonesy ăsta de care mi-ai vorbit?
    - Owen, nu ştiu. Nu cu siguranţă. Ideea e că pierd meciul. Eu, tu, cei care au fost cu tine la Blue Boy astăzi, s-ar putea să nu mai ajungem să sărbătorim Crăciunul. N-o să te mint în privinţa asta. Noi am primit doze mari, concentrate. Dar...
    - L-am luat şi eu, sigur, spuse Underhill. Şi Edwards - a apărut pe el ca prin magie.
    - Dar, chiar dacă te ia cu totul în stăpânire, nu cred că-l poţi împrăştia prea mult. Nu e chiar atât de contagios. Sunt câţiva oameni în grajd care nu-l vor lua niciodată, indiferent printre cât de multe persoane infectate cu birus stau. Iar cei care-l prind, totuşi, asemenea unei răceli, fac Birus Secund... sau Ripley, dacă-ţi place mai mult numele ăsta.
    - Să rămânem la birus.
    - Bine. S-ar putea să-l poată da altor câţiva oameni, care vor avea o versiune foarte slabă, pe care am putea-o numi Birus Trei. S-ar putea ca şi de aici să poată fi dat mai departe, însă cred că o dată ajuns la Birus Patru ai avea nevoie de-un microscop sau de un test sangvin ca să-l detectezi. Apoi dispare. Acum urmează rezumatul, aşa că fii atent.
    Punctul unu. Cenuşiii - probabil nimic mai mult decât nişte sisteme de implementare a birusului - au murit deja. Cei pe care nu i-a ucis mediul înconjurător, aşa cum, într-un sfârşit, microbii au omorât marţienii în Războiul lumilor, au fost spulberaţi de armele voastre. Toţi cu excepţia unuia, adică, cel de la care - mda, aşa trebuie să fie - am luat eu informaţiile astea. Deşi nu mai există nici el în forma lui fizică.
    Punctul doi. Nevăstuicile nu-şi îndeplinesc menirea. Asemenea tuturor cancerelor, se autodevorează în cele din urmă. Nevăstuicile care scapă din intestinul subţire sau din cel gros mor repede în mediul înconjurător, mediu pe care-l găsesc ostil.
    Punctul trei. Nici birusul nu-şi îndeplineşte menirea, nu foarte bine, dar, dacă i s-ar oferi o ocazie, timp să se ascundă şi să crească, ar putea suferi mutaţii. Ar învăţa să se integreze. Poate să conducă.
    - O să-l ştergem de pe faţa pământului, spuse Underhill. O să transformăm întreaga regiune Jefferson într-o cicatrice cauterizată.
    Lui Henry îi veni să strige de frustrare şi probabil că o parte din această pornire răzbătu până la Underhill. Se auzi un bufnet când Underhill tresări, lovind peretele şubred al şopronului cu spatele.
    - Nu contează ce faceţi voi aici, spuse Henry. Oamenii pe care-i aveţi aici nu pot împrăştia birusul, iar birusul nu se poate împrăştia singur. Dacă oamenii ăştia şi-ar demonta corturile şi ar pleca chiar acum, mediul înconjurător şi-ar putea purta singur de grijă şi ar elimina această bazaconie ca pe-o ecuaţie nedorită. Cred că cenuşiii au aterizat în felul acesta pentru că nu le venea dracului să creadă că aşa ceva e posibil. Cred că a fost o misiune sinucigaşă având la conducere o versiune cenuşie a lu' Dom' Kurtz al tău. Pur şi simplu nu pot înţelege că au ratat. „Întotdeauna câştigăm", gândesc ei.
    - De unde ştii...
    - Apoi, în ultimul minut, Underhill - poate în ultima secundă - unul dintre ei a găsit un om care era ciudat de diferit de toţi ceilalţi cu care cenuşiii, nevăstuicile şi birusul au avut contact. El e Mary Tifoida voastră. Şi a ieşit deja din zona de carantină, făcând inutile toate eforturile voastre de aici.
    - Gary Jones.
    - Jonesy, corect.
    - Ce-l face diferit?
    Indiferent de cât de puţin îşi dorea să meargă în această direcţie, Henry îşi dădu seama că trebuie să-i ofere ceva lui Underhill.
    - El şi cu mine şi cu ceilalţi doi prieteni - cei care au murit - am cunoscut cândva pe cineva care era foarte diferit. Un telepat prin natura sa, fără ajutor din partea birusului. El ne-a făcut ceva. Dacă l-am fi întâlnit când am fi fost cu puţin mai mari, nu cred că ne-ar mai fi putut face aşa ceva, însă l-am întâlnit când eram deosebit de... vulnerabili, cred că s-ar spune... la ceea ce avea el. Apoi, cu mulţi ani mai târziu, lui Jonesy i s-a mai întâmplat ceva, ceva ce nu avea nimic de-a face cu... cu acest băiat deosebit.
    Acesta însă nu era adevărul, presupunea Henry; deşi Jonesy fusese lovit şi aproape ucis în Cambridge, şi Duddits, din cunoştinţele lui Henry, nu fusese niciodată în viaţă la sud de Derry, Duds avusese cumva o contribuţie la ultima, cruciala schimbare a lui Jonesy. Contribuise şi la această schimbare. O ştia.
    - Şi eu trebuie să... ce? Să cred toate astea pur şi simplu? Să le-nghit ca pe un sirop împotriva tusei?
    În întunericul dulceag al şopronului, buzele lui Henry se depărtară într-un rânjet lipsit de umor.
    - Owen, spuse el, tu deja mă crezi. Sunt telepat, ţi-aminteşti? Cel mai tare din parcare. Întrebarea, totuşi...întrebarea este...
    Henry rosti întrebarea în gând.

                                                           7.

                             Stând dincolo de gardul împrejmuitor al taberei, lângă peretele din spate al vechiului şopron, îngheţându-i măduva în oase, cu masca respiratorie lăsată în jos în jurul gâtului ca să poată fuma câteva ţigări pe care nu şi le dorea (îşi luase un pachet nou de la magazia de aprovizionare), Owen ar fi spus că niciodată în toată viaţa lui nu-i venise mai puţin ca acum să râdă... dar, când bărbatul din şopron răspunse la atât de rezonabila lui întrebare cu o sinceritate atât de grăbită - tu deja mă crezi... sunt telepat, ţi-aminteşti? - un râset îi fu totuşi smuls de pe buze.
    Kurtz spusese că, dacă telepatia devenea permanentă şi s-ar fi împrăştiat, societatea aşa cum o ştiau ei se va prăbuşi.
    Owen înţelesese conceptul, dar acum îl înţelegea şi la un nivel visceral.
    - Întrebarea, totuşi...întrebarea este... Ce avem de gând să facem în privinţa asta?
    Obosit cum era, Owen nu găsea decât un singur răspuns la această întrebare.
    - Trebuie să mergem pe urmele lui Jones, presupun. Ar ajuta la ceva? Avem suficient timp?
    - Cred că da. Deocamdată.
    Owen încercă să citească ce se afla în spatele răspunsului lui Henry, folosindu-se de propriile lui puteri mai slabe, şi nu reuşi. Chiar şi-aşa, era sigur că cele mai multe dintre lucrurile pe care i le spusese bărbatul acesta erau adevărate.
    Fie asta, fie el crede că sunt adevărate, gândi Owen. Dumnezeu ştie că şi eu vreau să cred că sunt adevărate. Orice scuză e bună pentru a pleca de aici înainte să înceapă măcelul.
    - Nu, spuse Henry şi, pentru prima dată, lui Owen i se păru că pare neliniştit, sigur pe el doar pe jumătate. Nici un măcel. Kurtz nu va omorî între două sute şi opt sute de oameni. Oameni care, în cele din urmă, nu schimbă cu nimic termenii acestei socoteli. Sunt doar - Cristoase, nu sunt decât trecători nevinovaţi!
    Owen nu fu pe de-a-ntregul surprins să descopere că-i place neliniştea noului său prieten; Dumnezeu îi era martor că şi Henry îl neliniştise pe el.
    - Ce propui? Ţinând cont că tu însuţi ai spus că doar amicul tău Jonesy contează.
    - Da, dar...
    Se blocă. Vocea mentală a lui Henry era puţin mai sigură pe ea, însă numai puţin.
    N-am vrut să spun să plecăm şi să-i lăsăm să moară.
    - N-o să plecăm niciunde, spuse Owen. O să fugim ca doi şobolani dintr-un pătul de porumb.
    Aruncă a treia ţigară după un ultim fum pufăit şi se uită cum îl duse vântul.
    Dincolo de şopron, perdele de zăpadă fluturau prin ţarcul gol de animale, acumulând mormane imense lângă peretele grajdului. Era o nebunie să pleci undeva pe o asemenea vreme.
    Am avea nevoie de un Sno-Cat, cel puţin pentru început, gândi Owen. Până spre miezul nopţii, chiar şi o maşină cu tracţiune integrală s-ar putea să nu fie de-ajuns. Nu în viscolul ăsta.
    - Omoară-l pe Kurtz, spuse Henry. Ăsta-i răspunsul. Ne va fi mai uşor să scăpăm dacă nu va fi cine să dea ordine, şi va întârzia... curăţirea biologică.
    Owen râse sec.
    - Faci totul să pară atât de uşor, spuse el. Zero-Zero-Underhill, licenţă pentru ucis.
    Aprinse o a cincia ţigară, făcându-şi mâinile căuş în jurul brichetei şi al vârfului ţigării. În pofida mănuşilor, degetele îi amorţiseră.
    Ar fi bine să ajungem repede la o concluzie, gândi el. Înainte să mor îngheţat.
    - Ce-i aşa mare lucru? întrebă Henry, dar ştia foarte bine care era acesta; Owen îl simţea (şi-l auzea cu jumătate de ureche) cum încearcă să nu vadă problema, dorindu-şi ca lucrurile să nu ajungă mai grave decât erau deja. Intri pur şi simplu şi-l împuşti.
    - Nu ţine. Owen îi trimise lui Henry o secvenţă scurtă: Freddy Johnson (şi alţi membri ai aşa-numitei echipe Imperial Valley) supraveghind Winnebago-ul lui Kurtz. De asemenea, are microfoane peste tot. Dacă se întâmplă ceva, tipii duri vin într-o grabă. Poate că l-aş nimeri. Probabil că nu, fiindcă se păzeşte la fel de temeinic ca şi un jefe columbian al cocainei, mai ales când e în exerciţiul funcţiunii, dar există o posibilitate. Îmi place să cred că nu mă descurc nici eu prost. Însă ar fi o misiune sinucigaşă. Dacă l-a recrutat pe Freddy Johnson, atunci probabil că îi are şi pe Kate Gallagher şi Marvell Richardson... pe Carl Friedman... pe Jocelyn McAvory. Băieţi duri şi fete dure, Henry. Eu îl omor pe Kurtz, ei mă omoară pe mine, barosanul care conduce acest spectacol de sub muntele Cheyenne trimite un alt curăţător, o clonă a lui Kurtz care va continua treaba de unde a lăsat-o el. Sau poate c-o aleg pe Kate pe acest post. E destul de nebună, Dumnezeu mi-e martor. Oamenii din grajd s-ar putea să câştige vreo doisprezece ore în care să fiarbă în suc propriu, dar, într-un sfârşit, totuşi vor arde. Singura diferenţă e că, în loc să ai ocazia să străbaţi voios viscolul alături de mine, frumosule, vei arde alături de ceilalţi. Amicul tău, între timp - tipul ăsta, Jonesy - îşi va continua drumul spre... spre ce?
    - Informaţia asta ar fi prudent s-o ţin doar pentru mine, pentru moment.
    Owen, chiar şi-aşa, încercă să sape după ea cu forţa telepatică pe care o deţinea.
    O clipă, prinse o imagine înceţoşată şi uluitoare - o clădire înaltă şi albă în zăpadă, cilindrică, asemenea unui siloz - apoi dispăru, înlocuită de imaginea unui cal alb care semăna aproape perfect cu un inorog trecând de-o pancartă. Pe pancartă se aflau litere roşii care alcătuiau banbury cross sub o săgeată dreaptă.
    Mormăi amuzat şi exasperat.
    - Mă bruiezi.
    - Poţi să-i spui şi aşa. Sau poţi s-o iei ca pe o tehnică pe care ar fi mai bine s-o înveţi dacă vrei să păstrezi secretă conversaţia noastră.
    - Îhî.
    Owen nu era complet nemulţumit de ceea ce tocmai se întâmplase. Pentru început, o tehnică de bruiaj era un lucru bun pe care să-l ştii folosi. Apoi, Henry chiar ştia unde mergea prietenul lui infectat - să-l numim Jonesy Tifoidul. Owen văzuse o imagine fugară a locului în mintea lui Henry.
    - Henry, vreau să mă asculţi.
    - Bine.
    - Uite care e cel mai simplu şi cel mai sigur lucru pe care-l putem face, tu şi cu mine. Întâi, dacă timpul nu e un factor extrem de crucial, trebuie să dormim puţin amândoi.
    - Mi-ar prinde bine asta. Sunt aproape mort.
    - Apoi, în jurul orei trei, eu încep să dau din picioare. Toată instalaţia va fi în alertă maximă până când nu va mai exista o instalaţie, dar, dacă ochiul Fratelui cel Mare se deschide puţin mai mult, atunci o va face între patru şi şase dimineaţa. O să creez o diversiune şi o să scurtcircuitez gardul - asta-i partea cea mai uşoară, de fapt. Pot ajunge aici cu un Sno-Cat la cinci minute după ce rahatul loveşte elicele...
    Telepatia avea unele avantaje abreviatoare faţă de comunicarea verbală, descoperea Owen. Îi trimise lui Henry chiar în timp ce vorbea imaginea unui elicopter MH-6 Little Bird şi a unor soldaţi fugind spre el.
    - ... şi duşi suntem.
    - Şi să-l lăsăm pe Kurtz cu un grajd plin de civili nevinovaţi pe care intenţionează să-i transforme în friptură crocantă. Ca să nu mai amintesc de Grupul Blue. Câţi sunt, încă vreo două-trei sute de oameni?
    Owen, care fusese militar cu normă întreagă de la vârsta de nouăsprezece ani şi unul dintre subalternii lui Kurtz în ultimii opt ani, trimise două cuvinte prin canalul mental pe care-l stabiliseră între ei: Pierderi colaterale.
    În spatele geamului murdar, silueta difuză care era Henry Devlin se agită, apoi rămase locului.
    Nu, trimise înapoi.

                                                                  8.

                                  - Nu? Cum adică nu?
    - Nu. Exact asta vreau să spun.
    - Ai vreo idee mai bună?
    Și Owen şi dădu seama, spre marea lui oroare, că Henry era de părere că are. Frânturi din acea idee - ar fi fost o prea mare generozitate s-o numeşti plan - străbătură mintea lui Owen asemenea strălucitoarelor fragmente ale cozii unei comete.
    Îi tăiară răsuflarea. Ţigara îi căzu nebăgată în seamă dintre degete şi fu dusă de vânt.
    - Eşti nebun.
    - Nu, nu sunt. Avem nevoie de-o diversiune ca să scăpăm, deja ştii asta. Aceasta e diversiunea. Oricum vor fi omorâţi!
    - Unii vor fi. Poate că cei mai mulţi vor fi. Însă există o şansă. Ce şansă de scăpare au într-un grajd cuprins de flăcări?
    Cu voce tare, Henry spuse:,
    - Și mai e Kurtz. Dacă are vreo câteva sute de evadaţi de care să-şi facă griji - dintre care mulţi vor fi fericiţi să spună primilor reporteri întâlniţi în cale că guvernul lovit de panică al Statelor Unite a reiterat masacrul My Lai chiar aici, pe pământ american - va fi cu mult mai puţin îngrijorat de noi.
    Nu-l cunoşti pe Abe Kurtz, gândi Owen. Nu ştii de Linia Kurtz.
    Desigur, nici el nu ştiuse. Nu cu adevărat. Nu până astăzi.
    Totuşi, propunerea lui Henry avea, într-un fel nebunesc, logică. Şi conţinea cel puţin un element expiator. În vreme ce acest nesfârşit paisprezece noiembrie mărşăluia spre miezul nopţii şi în vreme ce şansele de-a supravieţui până la sfârşitul săptămânii se subţiau, Owen nu fu uimit să descopere că ideea expierii avea atracţiile ei.
    - Henry.
    - Da, Owen. Sunt aici.
    - Am avut deja remuşcări cu privire la ce am făcut în casa Rapeloew-rilor în acea zi.
    - Ştiu.
    - Şi, totuşi, am continuat să repet fapta aceea mereu şi mereu. Cât de deplasat poate fi aşa ceva?
    Henry, excelent psiholog chiar şi după ce gândurile lui se întorseseră spre sinucidere, nu spuse nimic. Deplasarea era un comportament uman normal. Trist, dar adevărat.
    - Prea bine, spuse Owen în cele din urmă. Te las să cumperi tu casa, dar eu o voi decora. Batem palma?
    - Batem, răspunse Henry imediat.
    - Chiar mă poţi învăţa tehnica aia de bruiaj? Cred că o să am nevoie de ea.
    - Sunt destul de sigur că pot.
    - Bine. Ascultă.
    Owen vorbi următoarele trei minute, uneori cu voce tare, alteori de la minte la minte. Cei doi bărbaţi ajunseseră la un punct când deja nu mai făceau diferenţa între felurile de comunicare; gândurile şi vorbele se împletiseră.

                                                   CAPITOLUL ȘAISPREZECE
                                                                   DERRY
                                                                       1.

                                 E cald în magazinul lui Gosselin - e atât de cald! Transpiraţia iese pe faţa lui Jonesy în broboane de-ndată şi, pe când ei patru ajung la telefonul public (care e aproape de soba cu lemne, ca să vezi), i se rostogoleşte pe obraji şi îşi simte subsuorile ca ierburile de junglă după o ploaie torenţială... nu că are deja cine ştie ce păr acolo, nu la paisprezece ani.
    Ai vrea tu, cum îi place lui Pete să spună.
    Aşa că e cald, iar el e încă prins în parte în mrejele visului, care nu a dispărut aşa cum dispar de obicei visele rele (încă mai miroase benzina şi cauciucul ars, încă-l mai vede pe Henry ţinând mocasinul acela... şi capul, încă mai vede îngrozitorul cap retezat al lui Richie Grenadeau), şi, pe deasupra, operatoarea înrăutăţeşte şi mai mult lucrurile, dovedindu-se o nemernică. Când Jonesy îi dă numele familiei Cavell, cel pe care-l formează des să întrebe dacă pot veni în vizită (Roberta şi Alfie răspund întotdeauna da, însă politicos e să ceri permisiune, au fost cu toţii învăţaţi asta acasă), operatoarea întreabă:
    - Părinţii tăi ştiu că suni interurban?
    Cuvintele nu ies într-un accent tărăgănat de yankeu, ci în tonul uşor franţuzit al cuiva care a crescut în această parte a lumii, unde Letoumeau şi Bissonette sunt nume mai frecvente ca Smith sau Jones. Franţuji zgârie-brânză, le spune tatăl lui Pete. Iar acum, el vorbeşte cu unul din aceştia la telefon, Dumnezeu să-l ajute.
    - Îmi dau voie să sun dacă achit eu costul, spune Jonesy. Măi să fie, ar fi trebui să-şi dea seama că el va fi cel care va da de fapt telefonul.
    Îşi coboară fermoarul jachetei. Dumnezeule, fierbe aerul aici! Cum de reuşesc bătrânii ăia pierde-vară să stea în jurul sobei depăşeşte puterea de înţelegere a lui Jonesy.
    Propriii lui prieteni stau aproape de el, ceea ce e probabil de înţeles - vor să ştie cum se desfăşoară lucrurile - dar, totuşi, Jonesy îşi doreşte ca ei să se dea puţin mai în spate. Faptul că stau atât de aproape îl face să-i fie şi mai cald.
    - Şi, dacă i-aş suna, monfils, pe mere et pere ai tăi, ar zice acelaşi lucru?
    - Sigur, spuse Jonesy. Transpiraţia îi curge într-un ochi şi şi-o şterge ca pe-o lacrimă. Tata e la lucru, dar mama ar trebui să fie acasă. Nouă-patru-nouă, şase-şase-cinci-opt. Sper doar să vă grăbiţi, fiindcă...
    - O s'te ere' pe cuvânt de dat' ast, spune ea, părând dezamăgită.
    Jonesy îşi dă jos haina, trecând receptorul de la o ureche la cealaltă ca să-şi elibereze mâna, şi o lasă să se odihnească pe podea. Ceilalţi sunt încă îmbrăcaţi în hainele lor; Beav, de fapt, nici măcar nu şi-a tras jos fermoarul jachetei lui a la Fonzie.
    Cum de suportă căldura, Jonesy nu poate înţelege. Până şi mirosurile îl deranjează: muştar Musterole, şi fasole, şi petrosin, şi cafea, şi saramură din butoiul cu murături.
    De obicei îi plac mirosurile de la magazinul lui Gosselin, dar astăzi îl fac pe Jonesy să-i vină să dea la boboci.
    Legătura telefonică face un clic în urechea lui. Atât de încet.
    Prietenii lui se apropie prea mult de telefonul agăţat de peretele din spate, înghesuindu-l. Două sau trei rânduri mai încolo, Lamar se uită fix la raftul cu fulgi de cereale şi se freacă pe frunte asemenea unui om pe care-l doare capul. Având în vedere câtă bere a stins aseară, gândeşte Jonesy, o durere de cap ar fi ceva normal. Şi pe el începe să-l doară capul, o durere de cap cu care berea nu are nici o legătură, doar că e atât de a dracului de cald aici înă...
    Se îndreaptă puţin de spate.
    - Sună, le spune prietenilor lui şi-şi doreşte imediat să-şi fi ţinut gura, fiindcă ei se apropie mai tare ca înainte.
    Respiraţia lui Pete e-a dracului de îngrozitoare, şi Jonesy gândeşte:
    Ce faci, Petesky? Te speli pe dinţi o dată pe an, fie că e nevoie, fie că nu?
    Telefonul e ridicat la al treilea apel.
    - Da, alo?
    E Roberta, dar pare distantă şi supărată, mai degrabă decât veselă, cum e de obicei. Nu că ar fi greu să-ţi dai seama de ce; în fundal îl aude pe Duddits ţipând prelung. Jonesy ştie că Alfie şi Roberta nu simt acel plânset aşa cum îl simt el şi cu prietenii lui - ei sunt adulţi. Dar ei sunt în acelaşi timp şi părinţii lui, simt câtva din el, şi se îndoieşte că aceasta a fost dimineaţa preferată a doamnei Cavell.
    Cristoase, cum de poate fi atât de cald aici? Cu ce-au aprins, totuşi, focul în soba aia cretină în dimineaţa aceasta? Cu plutoniu?
    - Vorbeşte, cine-i?
    E nerăbdătoare, ceva iarăşi total necaracteristic doamnei Cavell. Dacă înveţi ceva când eşti mama unei persoane speciale cum e Duddits, le-a spus băieţilor de mai multe ori, atunci acest lucru e să fii răbdătoare. În dimineaţa asta, totuşi, nu e răbdătoare. În dimineaţa aceasta pare aproape furioasă, lucru de neconceput.
    - Dacă vindeţi ceva, nu pot vorbi cu dumneavoastră. Sunt ocupată acum şi...
    Duddits în fundal, suflând trompeta şi văicărindu-se.
    Eşti ocupată, nici vorbă, gândeşte Jonesy.
    Face aşa de la răsăritul soarelui şi acum trebuie să-ţi fi ieşit din sărite destul de tare.
    Henry îl loveşte în coaste pe Jonesy cu cotul şi-i face un semn cu mâna - Haide! Grăbeşte-te! - şi, deşi îl doare, cotul primit e totuşi un lucru bun. Dacă femeia îi va închide, Jonesy va trebui din nou să aibă de-a face cu nemernica aceea de operatoare.
    - Doamnă Cavell - Roberta? Eu sunt, Jonesy.
    - Jonesy? Îi simte profunda uşurare; şi-a dorit atât de mult ca prietenii lui Duddits să sune, încât aproape crede că îşi închipuie totul. Chiar tu eşti?
    - Mda, spune el. Eu şi ceilalţi.
    Ţine receptorul ridicat.
    - Bună, doamnă Cavell, spune Henry.
    - Hei, ce mai faceţi? e contribuţia lui Pete.
    - Salut, frumoaso, spune Beaver cu un rânjet de albatros. E oarecum îndrăgostit de Roberta din ziua în care au întâlnit-o.
    Lamar Clarendon se uită spre ei când aude vocea fiului său, se strâmbă, apoi se întoarce la contemplarea cutiilor de Cheerios şi Shredded Wheat.
    Daţi-i bătaie, i-a zis Lamar lui Beav atunci când acesta i-a spus că vor să-l sune pe Duddits.
    - Nu şt 'u de ce-aţ' vrea să vorbit' cu cap-dă-bezea ăla, da ' -i banu' vost ce-l aruncat' pe geam.
    Când Jonesy duce receptorul înapoi la ureche, Roberta Cavell tocmai spune:
    - ... v-aţi întors în Derry? Credeam că sunteţi la vânătoare în Kineo sau pe-undeva.
    - Încă suntem acolo, spune Jonesy.
    Se uită în jur la prietenii lui şi e uimit să vadă că ei nu transpiră aproape deloc - o peliculă subţire pe fruntea lui Henry, câteva picături deasupra buzei de sus a lui Pete şi atâta tot. A naibii de ciudăţos.
    - Ne-am spus doar că... ăă... ar fi bine să sunăm.
    - Aţi ştiut.
    Vocea ei e plată - nu neprietenoasă, ci neîntrebătoare.
    - Mm... Se trage de cămaşa de flanelă, ca să-şi răcorească pieptul. Mda.
    Sunt sute de întrebări pe care cei mai mulţi le-ar pune în acest moment, începând probabil cu: De unde-ai ştiut? Ce-i cu el, pentru numele lui Dumnezeu?
    Dar Roberta nu face parte dintre „cei mai mulţi" şi a avut deja mare parte dintr-o lună să observe cum se comportă băieţii cu fiul ei. Ceea ce spune ea e doar:
    - Aşteaptă, Jonesy. Îl aduc.
    Jonesy aşteaptă. În depărtare, încă-l mai aude pe Duddits văicărindu-se şi pe Roberta vorbindu-i. Încercând să-l convingă să vină la telefon. Folosind ceea ce deja sunt cuvinte magice în casa Cavell: Jonesy, Beaver, Pete, Henry.
    Plânsetul se apropie şi, chiar prin telefon, Jonesy simte cum îi pătrunde în creier, un cuţit bont care sapă şi rupe îl loc să taie. Iach!
    Plânsetul lui Duddits face cotul primit de la Henry să pară o mângâiere de dragoste. Între timp, bătrâna sevă de junglă îi curge în râuri pe gât în jos.
    Ochii lui se fixează asupra celor două însemne de deasupra telefonului, vă rugăm limitaţi-vă APELURILE LA 5 MIN., e primul, NU SUNT TOLERATE înjurăturile, e celălalt. Sub acestea, cineva a scrijelit: Cine dracu spune asta? Apoi îl aude pe Duddits la aparat; acele îngrozitoare strigăte ascuţite îi intră direct în urechi.
    Jonesy se strâmbă din cauza lor, dar, în pofida durerii, îi e imposibil să se supere pe Duds. Aici sunt patru, toţi la un loc. Acolo el e unul, e singur, şi ce „unu" ciudat mai e! Dumnezeu l-a lovit şi l-a binecuvântat în acelaşi timp; îl ameţeşte pe Jonesy numai să se gândească la asta.
    - Duddits, spune el. Duddits, noi suntem. Jonesy...
    Îi înmânează receptorul lui Henry.
    - Salut, Duddits, sunt Henry...
    Henry îi dă receptorul lui Pete.
    - Salut, Duds, sunt Pete, nu mai plânge acum, e-n regulă...
    Pete îi dă telefonul lui Beaver, care se uită în jur, apoi trage receptorul spre colţ cât de mult îi permite cordonul. Acoperindu-şi gura cu mâna ca să nu-l audă bătrânii de lângă sobă (ca să nu mai pomenească de bătrânul lui, desigur), cântă primele două versuri ale cântecului de leagăn. Apoi tace, ascultă. După o clipă, le face celorlalţi un semn cu degetul mare şi arătătorul unite într-un cerc. Apoi îi dă receptorul înapoi lui Henry.
    - Duds? Sunt Henry din nou. A fost un vis, Duddits. N-a fost adevărat. Bine? N-a fost adevărat şi s-a terminat. Doar...
    Henry ascultă. Jonesy foloseşte ocazia să-şi dea jos cămaşa de flanelă. Tricoul de dedesubt e ud leoarcă.
    Sunt miliarde de lucruri pe lumea asta pe care Jonesy nu le ştie - ce fel de legătură există între el şi prietenii lui şi Duddits, pentru început - dar ştie că nu mai poate sta mult timp în magazinul lui Gosselin.
    I se pare că nu se uită doar la blestemata aia de sobă, ci că se află de-a dreptul înăuntrul ei. Băşinoşii ăia bătrâni din jurul tablei de dame trebuie să aibă gheaţă în oase.
    Henry dă din cap.
    - Aşa e, asemenea unui film înfricoşător. Ascultă, încruntându-se. Nu, n-ai făcut asta. Niciunul dintre noi n-am făcut-o. Nu l-am rănit. Nu am rănit pe niciunul dintre ei.
    Şi, aşa pur şi simplu - bingo - Jonesy ştie că ei au făcut-o. N-au vrut cu adevărat s-o facă, dar au făcut-o. Erau speriaţi că Richie s-ar putea ţine de promisiunea de-a se revanşa... aşa că au acţionat ei primii.
    Pete întinde mâna şi Henry spune:
    - Pete vrea să-ţi vorbească, Dud.
    Îi dă telefonul lui Pete şi Pete îi spune lui Duddits să uite, să se calmeze, se vor întoarce curând acasă şi vor juca cu toţii un joc, se vor distra, se vor da dracului de ceasul morţii, dar, între timp...
    Jonesy îşi ridică ochii şi vede că unul dintre însemnele de deasupra telefonului s-a schimbat. Cel din stânga încă mai spune:
    vă rugăm limitaţi-vă apelurile la 5 min., dar cel din dreapta acum spune: DE CE NU IEŞI AFARĂ E MAI RĂCOARE.
    Iar asta-i o idee bună, o idee atât de bună. Nu are niciun motiv să n-o facă - problema Duddits se pare că este sub control.
    Dar, înainte să poată trece la acţiune, Pete îi întinde telefonul, spunându-i:
    - Vrea să-ţi vorbească ţie, Jonesy.
    Pentru o clipă aproape c-o ia la fugă, spunându-şi la dracu' cu Duddits, la dracu' cu ei toţi. Însă ei sunt prietenii lui, împreună au prins acelaşi vis îngrozitor, au făcut ceva ce nu voiau să facă (mincinos, mincinos împuţit ai vrut, chiar ai vrut) iar ochii lor îl fac să stea pe loc în ciuda căldurii, care acum se încleştează în jurul pieptului său asemenea unei pături sufocante. Ochii lor insistă că el face parte din problemă şi că nu trebuie să plece cât timp Duddits e încă la telefon. Nu aşa se joacă acest joc.
    E visul nostru şi nu s-a încheiat încă, insistă ochii lor - ai lui Henry mai mult decât alţii. Îl trăim din ziua în care l-am găsit în spatele depozitului Fraţilor Tracker, îngenuncheat şi aproape gol. El vede linia şi acum o vedem şi noi, unii dintre noi vor vedea întotdeauna linia. O vom vedea până în ziua morţii noastre.
    Mai este şi altceva în ochii lor, ceva ce-i va bântui fără de veste până în ziua morţii lor şi care-şi va arunca umbra până şi peste zilele lor cele mai fericite. Teama lucrului pe care l-au făcut. A lucrului pe care l-au făcut în partea pe care nu şi-o amintesc din visul pe care l-au avut cu toţii.
    Asta-l ţine acolo unde se află şi-l face să ia receptorul, deşi se sufocă, se prăjeşte, se topeşte dracului de căldură.
    - Duddits, spune el şi până şi vocea i se pare că-i e încinsă. E în regulă, cu adevărat. O să ţi-l dau din nou pe Henry, e super-cald aici înăuntru şi trebuie să iau o gură de aer proas...
    Duddits îl întrerupe, vocea lui e puternică şi grăbită:
    - U-eşi-fa'ă! Onsi, u-eşi-fa'ă! Eu'iu! Eu'iu! 'Omu' EU'IU!
    Au înţeles întotdeauna bolboroseala lui de prima dată, iar Jonesy o înţelege şi acum:
    - Nu ieşi afară! Jonesy, nu ieşi afară! Cenuşiu! Cenuşiu! Domnul CENUŞIU!
    Gura lui Jonesy se deschide fără voie. Se uită dincolo de soba plutind în valuri de căldură, în josul culoarului unde tatăl mahmur al lui Beaver examinează apatic fasolea la conservă, dincolo de doamna Gosselin de la bătrâna casă de marcat şi afară pe fereastra din faţă. Fereastra aceea e murdară şi e plină de abţibilduri făcând reclamă la orice, de la ţigări Winston şi răcoritoare Moosehead Ale până la prânzuri oferite de biserici şi la picnicurile de 4 Iulie care au avut loc pe când cultivatorul de arahide era încă preşedinte... Însă mai e destulă sticlă rămasă prin care să se uite şi să vadă arătarea care-l aşteaptă afară. E fiinţa care a venit în spatele lui când încerca să ţină închisă uşa de la baie, fiinţa care i-a răpit corpul. O siluetă cenuşie dezbrăcată care stă pe picioarele ei fără degete lângă pompa de benzină Citgo, holbându-se la el cu ochii ei negri. Iar Jonesy gândeşte:
    Nu-s cu-adevărat aşa, dar aşa-i vedem noi.
    Ca şi când ar sublinia asta, Dl Cenuşiu îşi ridică una dintre mâini şi şi-o lasă apoi jos. Din vârful celor trei degete, picături mici, roşii-aurii, plutesc spre cer asemenea unor scaieţi.
    Birus, gândeşte Jonesy.
    Ca şi când ar fi un cuvânt magic într-o poveste, totul îngheaţă în loc. Magazinul lui Gosselin devine o felie de viaţă statică. Apoi, culoarea părăseşte lucrurile şi se transformă într-o fotografie cu tonuri sepia. Prietenii lui devin transparenţi şi dispar în faţa ochilor lui. Doar două lucruri mai par încă reale: receptorul negru şi greu al telefonului public şi căldura. Căldura sufocantă.
    - T-Eu'şi-TT! strigă Duddits în urechea lui.
    Jonesy aude o inspiraţie lungă, sacadată pe care şi-o aminteşte atât de bine; e vorba de Duddits pregătindu-se să rostească vorbele cât mai clar posibil.
    - Ounzy! Ounzy, t-e 'zeş-tt! T-e 'zeş-tt! T-e 'z

                                                      2.

                        ește-te! Trezeşte-tel Jonesy, trezeşte-tel
    Jonesy îşi ridică fruntea şi, pentru o clipă, nu văzu nimic. Părul, greu şi îmbibat cu transpiraţie, îi atârna în ochi. Îl dădu la o parte, sperând să vadă propriul său dormitor - fie cel de la Bivuac, fie, şi mai bine, cel de acasă, din Brookline - dar nu avu un asemenea noroc. Încă se afla în biroul Fraţilor Tracker. Adormise cu capul pe birou şi visase despre cum îl sunaseră pe Duddits cu mulţi ani în urmă. Partea aceasta fusese destul de reală, nu însă şi acest lucru era că înăbuşitoare. Dacă făcuse ceva vreodată bătrânul Gosselin, atunci îşi păstrase întotdeauna magazinul în răcoare; în privinţa asta era un zgârcit. Căldura i se strecurase în vis fiindcă era cald aici, Cristoase, erau probabil patruzeci de grade, poate chiar cincizeci.
    A luat-o razna cazanul, gândi şi se ridică.
    Sau poate-a luat foc locul ăsta. În orice caz, trebuie să ies afară. Înainte să mă prăjesc.
    Jonesy ocoli biroul, de-abia observând că acesta se schimbase, de-abia simţind ceva mângâindu-i creştetul capului când se grăbi spre uşă. Întindea o mână către clanţă şi cealaltă către încuietoare, când îşi aminti de Duddits cel din vis, spunându-i să nu iasă afară, că acolo era Dl Cenuşiu, pândindu-l.
    Și acolo era. Chiar dincolo de uşă. Aşteptând în depozitul amintirilor sale, care-i aparţinea acum în totalitate.
    Jonesy îşi întinse degetele transpirate pe lemnul uşii. Părul îi căzu din nou peste ochi, dar el nu băgă de seamă.
    - D-le Cenuşiu, şopti el. Eşti acolo afară? Eşti, nu-i aşa?
    Niciun răspuns, însă Dl Cenuşiu era acolo, sigur. Stătea cu rudimentul lui de cap spân înclinat într-o parte şi cu ochii negri sticloşi fixaţi asupra clanţei, aşteptând s-o vadă răsucindu-se. Aşteptând ca Jonesy să iasă în grabă pe uşă. Şi-apoi...?
    Adio, sâcâitoare gânduri omeneşti. Adio, derutante şi deranjante emoţii omeneşti. Adio, Jonesy.
    - Dl Cenuşiu, încerci să mă scoţi afară cu fumul?
    Tot niciun răspuns. Jonesy nu avea nevoie de unul. Dl Cenuşiu avea acces la toate butoanele, nu-i aşa? Inclusiv la cele care controlau temperatura lui. Cât de sus o ridicase? Jonesy nu ştia, dar ştia că încă urca. Banda din jurul pieptului lui era mai caldă şi mai grea ca înainte şi de-abia putea respira. Tâmplele îi pulsau.
    Fereastra. Ce spui de fereastră?
    Simţind unda unei speranţe, Jonesy se întoarse în acea direcţie, cu spatele la uşă.
    Fereastra era întunecată acum - iar parcarea din faţa depozitului Fraţilor Tracker era îngropată sub dune schimbătoare de zăpadă. Niciodată, nici când era copil, nu i se păruse zăpada mai tentantă ca acum lui Jonesy. Se văzu sărind pe fereastră asemenea lui Errol Flynn într-un film vechi cu piraţi, se văzu luând în piept zăpada şi aruncându-se în nămeţi, spălându-şi faţa încinsă în binecuvântata răcoare albă...
    Da, iar apoi senzaţia mâinilor D-lui Cenuşiu închizându-se în jurul gâtului lui.
    Mâinile acelea aveau doar câte trei degete fiecare, dar erau puternice; l-ar strânge de gât până l-ar sufoca într-o clipită. Numai să întredeschidă fereastra, numai să încerce să lase nişte aer rece de noapte să intre, şi Dl Cenuşiu va fi imediat înăuntru şi se va năpusti asupra lui asemenea unui vampir. Fiindcă acea parte a Lumii lui Jonesy nu era securizată. Acea parte era teritoriu ocupat.
    Alegerea lui Hobson. Iese prost orice ai face.
    - Ieşi afară. Dl Cenuşiu vorbi într-un sfârşit prin uşă şi o făcu cu propria voce a lui Jonesy. Voi termina repede. Nu-ţi doreşti să te prăjeşti acolo... sau îţi doreşti asta?
    Jonesy văzu imediat biroul din faţa geamului, biroul care nici măcar nu fusese acolo când intrase prima dată în încăpere. Înainte să adoarmă, el fusese o bucată de mobilier simplă din lemn, genul de lucru cu preţ minim pe care-l cumperi dintr-un ma-gazin când eşti cu bugetul la limită. Cândva - nu-şi amintea cu precizie când - apăruse pe el un telefon. Un telefon simplu şi negru, la fel de utilitar şi de lipsit de preţiozităţi ca biroul însuşi.
    Acum, văzu el, biroul era un model mai masiv din stejar, geamănul celui din camera lui de lucru din Brookline. Iar telefonul era un Trimline albastru, asemenea celui din biroul lui de la Jay. Îşi şterse cu palma de pe frunte o peliculă groasă de transpiraţie caldă ca urina şi, când făcu aceasta, văzu ce atinsese cu vârful capului.
    Era vorba de capcana pentru vise.
    Capcana pentru vise de la Bivuac.
    - Sfinte rahat, şopti el. Decorez încăperea.
    Sigur că o decora, de ce nu? Nu-şi decorau celulele până şi deţinuţii de pe culoarul morţii? Iar dacă putea adăuga un birou, şi o capcană pentru vise, şi un telefon Trimline în somn, atunci poate că...
    Jonesy închise ochii şi se concentră. Încercă să aducă la viaţă o imagine a biroului din Brookline. Pentru o clipă, aceasta-i dădu de furcă, fiindcă interveni o întrebare: dacă amintirile lui se aflau acolo afară, cum de le mai avea şi aici înăuntru? Răspunsul, îşi dădu el seama, era foarte simplu.
    Amintirile se aflau încă în mintea lui, acolo unde fuseseră mereu. Cutiile de carton din depozit erau ceea ce Henry ar numi o externalizare, felul în care el vizualizează toate lucrurile la care are acces Dl Cenuşiu.
    Nu contează. Fii atent la ce trebuie făcut. Biroul din Brookline. Vizualizează biroul din Brookline.
    - Ce faci? chestionă Dl Cenuşiu. Siguranţa lui de sine îi părăsise vocea. Ce puţă-n-raţă faci acolo?
    Jonesy zâmbi puţin auzind expresia - nu se putu abţine - dar ţinu tare de imagine. Nu de imaginea biroului în ansamblu, ci a unui anume perete al acestuia... cel de lângă uşa care dădea în micuţa baie... da, iată-l. Termostatul marca Honeywell. Ce trebuia să spună acum? Exista vreun cuvânt magic precum alakazam?
    Mda.
    Cu ochii încă închişi şi cu o urmă de zâmbet încă pe faţa îmbrobodită de transpiraţie, Jonesy şopti:
    - Duddits.
    Îşi deschise ochii şi se uită la peretele prăfos şi anodin.
    Termostatul se afla acolo.

                                                                   3.

                                       - Oprește-te! strigă Dl Cenuşiu, şi Jonesy fu uimit de familiaritatea acelei voci chiar atunci când traversă încăperea; era ca şi când ar fi ascultat una din propriile sale rare certuri (dezordinea infernală a camerei copiilor era un subiect predilect) înregistrată pe bandă magnetică.
    - Opreşte-te imediat! Asta trebuie să înceteze!
    - Pupă-mă-n cur, frumosule, replică Jonesy şi rânji.
    De câte ori îşi doriseră copiii lui să-i spună ceva de genul acesta, atunci când începea tărăboiul? În acea clipă îi trecu prin minte un gând neplăcut. Probabil că nu va revedea niciodată interiorul apartamentului din Brookline, dar, dacă-l va vedea, o va face cu ochii care-i aparţineau acum D-lui Cenuşiu.
    Obrazul pe care-l vor săruta copiii lui („Auu, zgârie, tati!" va spune Misha) va fi atunci obrazul D-lui Cenuşiu. Buzele pe care le va săruta Carla vor fi mai mult ca sigur buzele D-lui Cenuşiu. Şi, în pat, când ea-l va prinde şi-l va conduce înăuntrul ei...
    Jonesy tresări, apoi se întinse spre termostat... care, văzu el, era setat la 50. Era singurul din lume care putea urca atât de mult, fără-ndoială. Roti butonul înapoi cu jumătate, neştiind la ce să se aştepte, şi fu încântat să simtă o suflare fugară de aer rece pe obraji şi pe sprâncene. Îşi îndreptă faţa mulţumit mai în sus, ca să prindă briza mai în plin, şi observă grătarul unei găuri de aerisire montate sus în perete. Încă un adaus proaspăt.
    - Cum reuşeşti asta? strigă Dl Cenuşiu prin uşă. De ce nu absoarbe corpul tău birusul? Cum de încă mai exişti?
    Jonesy izbucni în râs. Pur şi simplu nu se putea abţine.
    - Încetează, spuse Dl Cenuşiu şi tonul lui era acum mai tăios. Era tonul pe care îl folosise el când îi dăduse Cariei ultimatumul: dezintoxicare sau divorţ, iubire, tu alegi. Pot face mai mult decât să ridic temperatura, să ştii. Pot să te ard de viu. Sau să te fac să orbeşti.
    Jonesy îşi aminti pixul intrând în ochiul lui Andy Janas - acel pocnet îngrozitor şi cărnos - şi tresări. Totuşi, recunoştea o minciună când îi ajungea la urechi.
    Tu eşti ultimul, iar eu sunt mecanismul tău de livrare, gândi Jonesy. N-o să-ţi distrugi prea tare maşinăria. Nu până nu ţi-ai încheiat misiunea, oricum.
    Merse încet înapoi lângă uşă, amintindu-şi să aibă grijă... fiindcă, aşa cum spusese Gollum despre Bilbo Baggins, era şiret, preţiosul, aha, foarte şiret.
    - D-le Cenuşiu? întrebă el încet.
    Niciun răspuns.
    - D-le Cenuşiu, cum arăţi acum? Cum arătai când erai tu însuţi? Nu mai eşti chiar atât de cenuşiu, ci puţin mai roz? Ai cu vreo două degete mai mult la mâini? Ai câteva fire de păr pe cap? Încep să-ţi crească degete, şi coiţe între picioare?
    Niciun răspuns.
    - Începi să semeni cu mine, D-le Cenuşiu? Să gândeşti ca mine? Şi nu-ţi place, aşa-i? Sau îţi place?
    Tot niciun răspuns, şi Jonesy îşi dădu seama că Dl Cenuşiu dispăruse. Se întoarse şi se grăbi spre fereastră, observând alte noi schimbări: o xilogravură pe un perete, o reproducere după un Van Gogh pe altul - Gălbenelele, un cadou de Crăciun de la Henry - şi, pe birou, perpetuum mobile Magic 8-Ball pe care-l avea pe biroul de acasă. Voia să vadă ce pune la cale Dl Cenuşiu, să afle ce-i mai captase acum atenţia.

                                                       4.

                             Pentru început, interiorul camionetei se schimbase.  În locul camionetei tărcate bej-verzui din dotarea armatei (cu mapa plină de hârtii şi formulare pe scaunul pasagerului, cu radioul ţiuitor de sub bord), se afla acum într-o limuzină de lux Dodge Ram cu scaune îmbrăcate în velură cenuşie şi cu aproximativ la fel de multe butoane ca un avion cu turboreactor. Pe compartimentul pentru mănuşi se afla un abtibild pe care scria îmi v ciobănescul scoţian.
    Ciobănescul respectiv încă era de faţă şi îşi făcea simţită prezenţa, dormind pe covoraşul din partea locului din dreapta, cu coada perfect încolăcită în jurul corpului. Era un mascul pe nume Lad.
    Jonesy simţi că are acces la numele şi la soarta pe care stăpânul lui Lad o avusese, dar de ce-ar vrea aşa ceva? Undeva la nord de situarea lor prezentă, camioneta de armată a lui Janas se afla scoasă de pe şosea, iar şoferul acestei maşini zăcea lângă ea.
    Jonesy nu avea habar de ce Dl Cenuşiu lăsase câinele în viaţă.
    Apoi, Lad îşi înălţă coada şi se băşi, iar Jonesy înţelese.

                                                         5.

                                Descoperi că, uitându-se pe fereastra biroului Fraţilor Tracker şi concentrându-se, se putea uita prin propriii lui ochi. Ninsoarea cădea mai abundent ca înainte, însă, asemenea autovehiculelor Armatei, Dodge-ul era echipat cu tracţiune integrală şi-şi croia drum destul de uşor. Mergând în direcţia opusă, înspre nord, către regiunea Jefferson, se vedea un lanţ de faruri înălţate cu mult deasupra şoselei: convoiul de camioane al armatei. Apoi, pe partea cealaltă, un semn reflectorizant - litere albe, fundal verde - se ivi din zăpada viscolită, derry la 5 INTRĂRI MAI DEPARTE.
    Plugurile de deszăpezit ale municipalităţii lucraseră şi, deşi de-abia dacă exista trafic (n-ar fi fost prea mare trafic nici pe o noapte senină), autostrada era folosibilă. Dl Cenuşiu mări viteza Ram-ului până la şaizeci şi cinci de kilometri pe oră. Trecură de trei intrări pe care Jonesy şi le amintea bine din copilărie (strada kansas, aeroport, upmile hill/parcul strawford), apoi Dl Cenuşiu încetini.
    Dintr-o dată, Jonesy crezu că înţelege.
    Se uită la cutiile pe care le târâse înăuntru biroului, cele mai multe însemnate duddits, câteva însemnate derry.
    Cele din urmă le luase ca măsură de prevedere. Dl Cenuşiu credea că încă deţine amintirile de care avea nevoie - informaţiile de care avea nevoie - dar, dacă Jonesy bănuia bine unde mergeau (iar asta avea perfectă logică), Dl Cenuşiu va avea parte de o surpriză. Jonesy nu ştia dacă să se bucure sau să fie speriat şi descoperi că era amândouă.
    Iată o pancartă verde pe care scria intrarea 25 - strada witcham.
    Mâna lui acţionă semnalizatorul Ram-ului.
    O dată ajuns în intersecţie, roti volanul la stânga, pe Witcham, îl roti apoi la stânga din nou, un kilometru mai departe, pe strada Carter. Carter urca într-un unghi abrupt, îndreptându-se către Upmile Hill şi strada Kansas pe cealaltă parte a ceea ce fusese cândva o creastă împădurită şi înaltă, locul unui înfloritor sat al indienilor Micmac. Strada nu mai fusese curăţată de câteva ore, dar tracţiunea integrală făcea faţă situaţiei. Ram-ul îşi croia drum printre mormanele acoperite cu zăpadă de pe-o parte şi cealaltă a drumului - maşini parcate pe marginea şoselei în pofida restricţiilor municipalităţii pe vreme grea.
    La jumătatea drumului, Dl Cenuşiu trase din nou de volan, de data aceasta intrând pe o stradă şi mai îngustă, numită Carter Lookout. Ram-ul derapă, partea din spate legănându-se. Lad se uită în sus scurt, gemu, după care-şi aşeză la loc nasul pe covoraş în vreme ce cauciucurile prinseră aderenţă, muşcând din zăpadă şi ducând mai departe Ram-ul.
    Jonesy stătu la fereastra care dădea spre lumea de afară, fascinat, aşteptând ca Dl Cenuşiu să descopere... ei bine, să descopere.
    La început, Dl Cenuşiu nu fu uimit când farurile de sus ale Ram-ului nu scoaseră nimic altceva la iveală în vârful pantei decât ninsoarea zbuciumată. Era convins că va vedea în câteva clipe, sigur că va vedea... doar câteva clipe şi va vedea turnul mare şi alb care stătea acolo panoramând coborârea spre strada Kansas, turnul pe care ferestrele urcau într-o spirală. Peste doar câteva clipe...
    Numai că acum nu mai erau alte câteva clipe. Ram-ul îşi croise cu dinţii drum către vârful a ceea ce se numise cândva Dealul Turnului de Apă. Aici, Carter Lookout - şi alte trei sau patru alei asemănătoare - se sfârşeau într-un cerc larg. Ajunseseră la cel mai înalt, cel mai deschis loc din Derry. Vântul urla ca ielele, suflând cu o viteză constantă de optzeci de kilometri pe oră, cu rafale care ajungeau până la o sută sau chiar o sută douăzeci. În lumina farurilor Ram-ului, zăpada cădea la orizontală, o furtună de pumnale.
    Dl Cenuşiu rămase nemişcat. Mâinile lui Jonesy se desprinseră de pe volan şi căzură pe-o parte şi pe cealaltă a corpului lui, aidoma unor păsări împuşcate în plin zbor. În cele din urmă, îngăimă:
    - Unde e?
    Mâna stângă se ridică, căută pe apucate mânerul de deschidere al portierei şi-l trase într-un sfârşit în sus. Îşi legănă un picior afară, apoi, când vântul răgnind îi fură portiera din mână, căzu pe genunchii lui Jonesy. Se ridică şi se împletici spre capota din faţă a maşinii, jacheta fluturându-i în jurul corpului şi cracii pantalonilor zbătându-se asemenea pânzelor unei caravele. Muşcătura vântului era cu mult sub zero (în biroul Fraţilor Tracker, temperatura scăzu de la răcoros la frig într-un răstimp de câteva secunde), însă norului vesperal care popula acum în mare parte creierul lui Jonesy şi care-i stăpânea corpul nu-i păsa aproape deloc.
    - Unde e? strigă Dl Cenuşiu în suflarea vâjâită a furtunii. Unde dracu-i TURNUL DE APĂ?
    Jonesy nu trebui să strige; furtună sau nu, Dl Cenuşiu ar auzi până şi o şoaptă.
    - Ha-ha, D-le Cenuşiu, spuse el. Asta-i gluma secolului. Se pare că s-a-ntors roata. Turnul de Apă nu mai există din 1985.

                                                         6.

                                Jonesy gândi că,  dacă Dl Cenuşiu ar fi rămas locului, ar fi făcut o criză de preşcolar cum scrie la carte, poate chiar s-ar fi tăvălit pe jos prin zăpadă şi ar fi dat din picioare; în ciuda eforturilor sale susţinute de a nu face asta, Dl Cenuşiu era năpădit de întreaga încărcătură emotivă a lui Jonesy, era la fel de incapabil să se înfrâneze acum că pornise ţintă la drum, asemenea unui alcoolic care ţine în mână cheia barului McDougal's.
    În loc să aibă o criză sau o cădere nervoasă, avântă corpul lui Jonesy dincolo de vârful golaş al dealului către piedestalul scund de piatră, acolo unde se aşteptase să găsească rezerva de apă a oraşului: şapte sute de mii de galoane de apă, mai exact.
    Căzu în zăpadă, se opinti înapoi în picioare, şchiopătă înainte datorită şoldului rănit al lui Jonesy, căzu din nou şi se ridică din nou, în tot acest timp scuipând în viscol litania de înjurături copilăreşti ale lui Beaver: puţă-n-raţă, pupă-mi aşezătoarea, molfăie-mi grăsimea, muşcă-mi scrotu', cacă-te-n căciula-ţi puturoasă şi poart-o cu cozorocu' la spate, Bruce. Rostite de Beaver (sau de Henry, sau de Pete), acestea fuseseră întotdeauna amuzante. Aici, pe vârful acesta pustiu de deal, strigate în urechea furtunii de acest monstru împiedicat care aducea cu o fiinţă umană, erau îngrozitoare.
    El, ea, creatura, ce-o fi fost Dl Cenuşiu, ajunse într-un sfârşit la piedestalul care se vedea destul de limpede în lumina împrăştiată de farurile Ramului. Fusese construit de statul unui copil, de vreun metru jumătate, din stânca simplă din care fuseseră ridicate atât de multe ziduri de piatră din Noua Anglie. Pe el se vedeau două siluete dăltuite în bronz, un băiat şi o fată cu mâinile împreunate şi cu capetele aplecate, ca în rugăciune sau durere.
    Piedestalul era acoperit aproape în întregime de nămeţii de zăpadă, însă partea de sus a plăcii comemorative bătută în cuie de peretele din faţă era încă vizibilă. Dl Cenuşiu căzu pe genunchii lui Jonesy, dădu zăpada la o parte şi citi acestea:
    CELOR PIERDUŢI ÎN FURTUNĂ
    31 MAI 1985
    ŞI COPIILOR
    TUTUROR COPIILOR
    CU DRAGOSTE, DIN PARTEA LUI BILL, BEN, BEV, EDDIE, RICHIE, STAN, MIKE
    CLUBUL PERDANŢILOR
    Scris cu spray-ul în litere roşii tremurate, la fel de bine vizibil în lumina farurilor, se afla şi mesajul următor:
    PENNYWISE TRĂIEŞTE
    Dl Cenuşiu stătu îngenuncheat uitându-se la acestea pentru aproape cinci minute, ignorând amorţeala din membrele lui Jonesy. (Şi de ce i-ar fi păsat? Jonesy nu era decât o banală maşină de închiriat: condu-o cât de tare doreşti şi stinge-ţi ţigara pe podea.)
    Încerca să înţeleagă ce înseamnă. Furtună? Copii? Pierduţi? Cine sau ce era Pennywise? Şi mai important: unde era Turnul de Apă, cel despre care amintirile lui Jonesy susţineau că se află acolo?
    Într-un sfârşit, se ridică, şchiopătă spre maşină, intră şi porni încălzirea. În valul puternic de aer cald, corpul lui Jonesy începu să tremure. Cât ai clipi, Dl Cenuşiu se afla din nou în faţa uşii închise de la birou, cerând o explicaţie.
    - De ce pari atât de furios? întrebă Jonesy cu calm, zâmbind însă. Simţea asta Dl Cenuşiu? Te aşteptai să te ajut? Fii serios, amice - nu cunosc detaliile, dar am o idee destul de clară asupra planului de ansamblu: peste douăzeci de ani, întreaga planetă va fi o minge mare şi roşietică, aşa-i? Gata cu gaura din stratul de ozon, dar gata şi cu oamenii.
    - Faci pe deşteptul cu mine? Să nu-ndrăzneşti!
    Jonesy reprimă impulsul de a-l împinge pe Dl Cenuşiu până în pragul unei alte crize nervoase. Nu credea că musafirul lui nepoftit putea sparge uşa dintre ei, oricât de furios ar fi, însă ce rost avea să supună acest lucru unei încercări? Şi, pe lângă asta, Jonesy era extenuat emoţional, nervii îi erau încordaţi şi gura îi era plină de un gust de cupru ars.
    - Cum poate să nu fie aici?
    Dl Cenuşiu lovi cu mâna mijlocul volanului. Claxonul strigă. Lad, ciobănescul scoţian, îşi înălţă capul şi se uită la bărbatul din spatele volanului cu doi ochi mari, înfricoşaţi.
    - Nu mă poţi minţi! Am toate amintirile tale!
    - Păi... câteva am reuşit să le iau. Ţi-aminteşti?
    - Pe care? Spune-mi.
    - De ce ţi-aş spune? întrebă Jonesy. Tu ce vei face pentru mine în schimb?
    Dl Cenuşiu se cufundă în tăcere. Jonesy îl simţi frunzărind diverse dosare. Apoi, dintr-o dată, diferite mirosuri începură să pătrundă în cameră pe sub uşă şi prin sistemul de aerisire. Erau mirosurile lui preferate: popcorn, cafea, ciorba de peşte a mamei lui. Stomacul începu imediat să-i ghiorăie.
    - Sigur, nu-ţi pot promite ciorba de peşte a mamei tale, spuse Dl Cenuşiu. Dar te voi hrăni. Iar tu eşti înfometat, nu-i aşa?
    - Având în vedere că-mi comanzi corpul şi că înfuleci ca din troacă din emoţiile mele, ar fi o minune să nu-mi fie foame, răspunse Jonesy.
    - La sud de-aici există un local - Sysart's. Potrivit amintirilor tale, e deschis douăzeci şi patru de ore pe zi, ceea ce e un fel de-a spune „tot timpul". Sau minţi şi în privinţa asta?
    - Nu am minţit niciodată, răspunse Jonesy. Cum spui şi tu: nu pot minţi. Tu eşti la cârmă, tu deţii banca de date a amintirilor, tu deţii totul, cu excepţia lucrurilor de aici dinăuntru.
    - Unde este înăuntru? Cum de poate exista un înăuntru?
    - Nu ştiu, spuse Jonesy cu sinceritate. De unde să ştiu că mă vei hrăni?
    - Fiindcă trebuie s-o fac, spuse Dl Cenuşiu de dincolo de uşă şi Jonesy îşi dădu seama că şi Dl Cenuşiu vorbea cu sinceritate. Dacă nu alimentezi maşina cu benzină din când în când, motorul se opreşte. Dar, dacă-mi satisfaci curiozitatea, o să-ţi dau să mănânci ce-ţi place. Dacă nu...
    Mirosurile venind pe sub uşă se schimbară, deveniră odorurile verzui, repulsive de broccoli şi de varză de Bruxelles.
    - Preabine, spuse Jonesy. O să-ţi spun ce pot, iar tu o să-mi dai la Dysart's clătite şi şuncă. Mic dejun douăzeci şi patru de ore pe zi, să ştii. Batem palma?
    - Batem. Deschide uşa şi o batem.
    Lui Jonesy îi fu smuls un zâmbet - era prima încercare de glumă a D-lui Cenuşiu şi nici nu era una chiar proastă. Se uită în oglinda retrovizoare şi văzu un zâmbet identic pe buzele care nu-i mai aparţineau.
    Asta era puţin înspăimântător.
   - Cred că o să sărim peste partea practică a bătutului de palmă, spuse el.
    - Spune-mi.
    - Da, însă mai am un avertisment - dacă nu-ţi ţii promisiunea, nu vei mai avea ocazia să faci alta.
    - O să ţin minte.
    Maşina rămase locului pe vârful Dealului Turnului de Apă, legănându-se uşor pe arcurile de suspensie, farurile trimiţând trâmbe circulare de lumină înzăpezită, iar Jonesy îi spuse D-lui Cenuşiu ce ştia. Era, credea el, locul potrivit pentru o poveste înfricoşătoare.

                                                             8.

                                 Anii 1984 şi 1985 fuseseră ani nefaşti pentru orăşelul Derry. În vara lui 1984, trei adolescenţi din localitate aruncaseră un homosexual în Canal, omorându-l. În cele zece luni care urmaseră, şase copii fuseseră ucişi, se pare că de către un psihopat care se deghiza uneori în clovn.
    - Cine-i John Wayne Gacey ăsta? întrebă Dl Cenuşiu. El a omorât copiii?
    - Nu, e doar cineva din vestul mijlociu care avea un modus operandi asemănător, spuse Jonesy. Nu înţelegi multe dintre conexiunile pe care le face mintea mea, nu-i aşa? Pariez că nu prea sunt poeţi acolo de unde vii tu.
    Dl Cenuşiu nu răspunse la această remarcă. Jonesy se îndoia că el ştia ce e acela un poet. Sau că-i păsa.
........................................................................