8-13
Nu semăna deloc cu sentimentul rău prevestitor care-l azvârlise de atâtea ori în comportamentul de căutare, în urmărirea unor fantome. Această speranță era stâncă în mâinile lui, nu ceață.
Era mai aproape de fericire decât fusese în mai mult de un an, dar de fiecare dată când inima lui se umplea prea mult de entuziasm, dispoziția îi era umbrită de sentimentul vinovăției.
Chiar dacă o va găsi pe Nina - când o va găsi pe Nina - nu le va recăpăta și pe Michelle și pe Chrissie. Ele dispăruseră pentru totdeauna și i se părea o cruzime din partea lui să fie fericit pentru că o reclama doar pe una dintre cele trei.
Cu toate acestea, dorința de a afla adevărul, care-l motivase să vină în Colorado, era la fel de aprigă ca nevoia sfâșietoare de a o găsi pe fiica lui cea mai mică, nevoie care clocotea acum în el dincolo de orice măsură folosită pentru a defini un simplu imbold sau obsesie.
Ajuns la Aeroportul Internațional Denver, înapoie mașina agenției, plăti în bani lichizi și își retrase formularul cu cartea de credit, semnat. Se afla din nou în sala de așteptare cu cincizeci de minute înainte de ora la care era progamată decolarea.
Murea de foame. În afară de cele două prăjiuri din bucătăria lui Mercy, nu mai mâncase nimic după cei doi cheesburgers din seara precedentă, în drum spre casa soților Vadance și ciocolata consumată mai târziu.
Se duse la cel mai apropiat restaurant din aeroport și comandă un sandviș club, cartofi franțuzești și o sticlă de Heineken.
Costița nu i se păruse nicicând mai gustoasă. Își linse maioneza de pe degete. Cartofii crănțăneau plăcut, iar răcoritoarele murături cu mărar îi pocneau în gură împroșcând un suc acru. Pentru prima dată, după un alt august, nu mai consuma pur și simplu hrana, ci o savura.
În drum spre poarta de plecare, având încă douăzeci de minute răgaz, o coti brusc spre toaletă. I se păruse că îi vine să vomite.
Când ajunse într-o cabină de toaletă și închise ușa, constată că greața îi trecuse. În loc să vomite, se sprijini cu spatele de ușă și plânse.
Nu mai plânsese de câteva luni și nu știa de ce plângea acum. Poate că se afla în pragul tremurător al fericirii, la gândul că o va revedea pe Nina. Sau poate că era speriat că n-o va găsi niciodată și o va pierde pentru a doua oară. Poate că suferea din nou pentru Michelle și Chrissie. Poate că aflase prea multe detalii cutremurătoare despre ceea ce se petrecuse cu zborul 353 și cu oamenii din el.
Poate că toate acestea îl făceau să plângă.
Se afla într-o rachetă de emoții deja lansată și avea nevoie să-și redobândească stăpânirea de sine. Nu va fi eficient în căutarea Ninei și a lui Rose dacă va oscila mereu între euforie și disperare.
Cu ochii injectați, dar restabilit, se urcă în avionul de Los Angeles la ultimul apel către pasageri.
În clipa când avionul decolă, spre mirarea lui Joe, inima începu să-i bubuie în urechi, ca niște pași care coboară în fugă o scară. Înșfăcă brațele scaunului, de parcă ar fi fost gata să se rostogolească în față și să se prăbușească.
Nu-i fusese frică în timpul zborului spre Denver, dar acum era cuprins de groază. La venire, ar fi primit moartea cu bucurie, pentru că greșeala de a supraviețui familiei lui îi apăsase teribil sufletul - dar acum, înapoi, avea o rațiune de a trăi.
Chiar și după ce ajunseră la o altitudine de croazieră și avionul avea o traiectorie constantă, Joe rămase încordat.
Își imagina cum unul dintre piloți s-ar întoarce spre celălalt întrebând „Înregistrăm?”
Întrucât nu reușea să și-l scoată din minte pe căpitanul Delroy Blane, Joe scoase cele trei pagini împăturite ale transcrierii convorbirii dintr-un buzunar interior al sacoului. Poate că dacă le va reciti va vedea ceva ce îi scăpase până atunci - și simțea nevoia să-și ocupe cu ceva gândurile, chiar și cu asta.
Avionul nu era aglomerat; o treime din scaune erau goale. Joe ședea lângă geam și nu avea pe nimeni alături, așa că beneficia de intimitatea de care avea nevoie.
La solicitarea lui, o stewardesă îi aduse un pix și un carnet.
După ce citi până la capăt transcrierea, extrase dialogul lui Blane pe carnet.
După ce termină, Joe împături transcrierea și o băgă înapoi în buzunarul sacoului. Apoi citi din carnet:
Unul dintre ei este doctorul Louis Blom.
Unul dintre ei este doctorul Keith Ramlock.
Îmi fac ceva rău.
Sunt răi cu mine.
Spune-le să se oprească!
Înregistrăm?
Spune-le să nu-mi mai facă rău!
Înregistrăm?
Înregistrăm?
Fă-i să înceteze că altfel, dacă o să prind momentul... când o să prind momentul, o să-i omor pe toți. Pe toți. O să-i omor. O s-o fac. O să-i omor pe toți și o să-mi placă.
E amuzant.
Ha-ha-ha! A început, doctor Ramlock.
A început, doctor Blom.
Ha-ha-ha! Înregistrăm?
O, ooo!
O, da!
O, da!
Acum. Privește!
Fain.
Joe nu vedea nimic nou, dar ceva ce observase înainte era mai evident acum, când replicile lui Blane erau citite în acest format redus. Deși căpitanul vorbea cu glasul unui adult, unele lucruri le rostea exact ca un copil.
„Îmi face ceva rău. Sunt răi cu mine. Spune-le să se oprească. Spune-le să nu-mi mai facă rău! Să nu-mi mai facă rău!”
Nu erau o frazare și niște cuvinte pe care le-ar alege majoritatea adulților pentru a acuza niște torționari sau pentru a cere ajutor.
Replica lui cea mai lungă, amenințarea că o să-i omoare pe toți și o să-i placă, era obraznică și copilăroasă - mai ales că era urmată imediat de afirmația „E amuzant”.
„Ha-ha-ha! A început... O, ooo! O, da.”
Reacția lui Blane la rostogolirea și prăbușirea lui 747 era ca reacția palpitantă a unui băiețel la sosirea unui montagne russe pe creasta primului urcuș de pe șine și apoi, la prima cădere pe care o simți în stomac. După părerea Barbarei, căpitanul nu părea speriat; și nu se simțea groază nici în vorbele, nici în tonul vocii lui.
„Acum. Privește.”
Aceste cuvinte era rostite cu trei secunde și jumătate înaintea impactului, în clipa când Blane a văzut peisajul nocturn înflorind ca un trandafir negru dincolo de parbriz. Părea cuprins nu de spaimă, ci de uimire.
„Fain.”
Joe privi mult timp ultimul cuvânt, până ce fiorul produs de el se stinse, până ce reuși să se gândească la toate implicațiile sale cu o oarecare detașare.
„Fain.”
Până la sfârșit, Blane reacționase ca un băiețel într-o călătorie dintr-un parc de distracții. Nu manifestase mai multă îngrijorare față de pasageri și pentru echipaj, decât un copil nechibzuit și arogant față de niște insecte pe care le-ar chinui cu chibrituri aprinse.
„Fain.”
Dar chiar și un copil nechibzuit, egoist cum pot fi doar cei foarte tineri și cei veșnic imaturi, ar fi manifestat totuși o oarecare frică pentru soarta lui.
Chiar și un sinucigaș hotărât, după ce se aruncă în gol de la o mare înălțime, urlă, dacă nu înfricoșat de moarte, măcar ros de regrete când plonjează spre pământ.
Dar acest căpitan, aflat probabil într-o stare total modificată, urmărea apropierea morții aparent fără îngrijorare, ba chiar cu încântare, de parcă nu și-ar fi dat seama de vreo amenințare fizică la adresa lui însuși.
„Fain.”
Delroy Blane. Un familist. Un soț fidel. Un mormon credincios. Un tip stabil, iubitor, bun, milos. Un om care reușise în viață, un om fericit, sănătos. Avea toate motivele să trăiască. Ieșise bine la analizele toxicologice.
Ce este în neregulă în acest tablou?
„Fain.”
O furie zadarnică îl cuprinse pe Joe. Nu era țintită spre Blane, care era cu siguranță tot o victimă - deși inițial nu părea să fi fost. Era furia clocotitoare din copilăria și adolescența lui, nedirecționată și de aceea gata să se reverse ca aburul fierbinte dintr-un cazan fără supapă de eliberare a presiunii.
Băgă carnetul în buzunarul sacoului.
Își făcu mâinile pumni. Era greu să-i descleșteze. Simțea nevoia să lovească în ceva. În orice. Până va zdrobi acel ceva. Până ce i se vor crăpa și-i vor sângera încheieturile degetelor.
Această furie oarbă îi amintea întotdeauna lui Joe de tatăl lui.
Frank Carpenter nu fusese o persoană furioasă. Dimpotrivă. Nu ridica niciodată glasul decât atunci când era amuzat, surprins sau în extaz, de fericire. Era un om cumsecade - inexplicabil de bun și ciudat de optimist, având în vedere suferințele cu care îl căptușise soarta.
Totuși Joe fusese mereu furios pentru el.
Nu și-l amintea pe tatăl lui cu două picioare. Frank și-l pierduse pe stângul când mașina lui se ciocnise de o camionetă condusă de un bețiv de nouăsprezece ani cu asigurarea expirată. Joe nu împlinise încă trei ani.
Frank și Donna, mama lui Joe, n-aveau decât două cecuri și hainele de lucru când se căsătoriseră. Pentru a pune bani deoparte, își făcuseră asigurare la mașină. Șoferul beat nu avea nicio avere și ei n-au primit nicio compensație de la societatea de asigurări pentru piciorul pierdut al lui Frank.
Piciorul a fost amputat mai sus de genunchi. Pe vremea aceea nu existau proteze eficiente. Frank căpătase o asemenea agilitate și viteză cu un singur picior și o cârjă, încât glumea spunând că ar putea participa la un maraton.
Lui Joe nu-i fusese niciodată rușine de infirmitatea tatălui său. El și-l amintea nu ca pe un om cu un singur picior, cu un mers ciudat, smucit, ci ca pe un minunat povestitor la patul lui, ca pe un neobosit jucător de Uncle Wiggly și alte jocuri, ca pe un răbdător antrenor de softball.
Prima încăierare serioasă în care intrase avusese loc când avea șase ani, în clasa întâi.
Un puști pe nume Les Olner spusese despre Frank că este un „invalid tâmpit”. Deși Olner era o brută și mai solid decât Joe, superioritatea staturii lui nu fusese un avantaj suficient în fața furiei sălbatice de animal cu care se confruntase.
Joe l-a bătut măr. Intenția lui fusese de a-i scoate lui Olner ochiul drept, ca să afle ce-nseamnă să trăiești numai cu unul, dar un profesor l-a smuls de lângă puștiul bătut înainte de a apuca să-l orbească pe jumătate.
N-a simțit nicio remușcare după aceea. Nu simțea nici acum. Nu era mândru de fapta lui. Pur și simplu așa simțea el.
Donna știa că soțului ei i s-ar fi frânt inima dacă ar fi aflat că băiatul lui intrase în bucluc pentru el. A inventat și i-a aplicat singură o pedeapsă lui Joe și amândoi i-au ascuns lui Frank incidentul.
Acesta a fost pentru Joe începututl vieții sale secrete de furie mocnită și violență periculoasă. A crescut căutând motiv de bătaie și de obicei găsind unul, dar își alegea momentul și locul în așa fel încât să se asigure că tatăl lui nu va afla.
Frank repara acoperișuri, dar nu mai putea să se cațere pe scări și să se târască pe streșini cu un singur picior. Nu-i venea să ceară penesie de invaliditate, dar a acceptat-o un timp, până ce a reușit să-și transforme talentul de cioplitor în lemn în meserie.
Făcea cutii de bijuterii, postamente de veioze și alte obiecte din esențe de lemn exotice cu modele complicate. Un moment a venit ceva mai mulți dolari decât pensia de invaliditate, la care a renunțat.
Donna era o cusătoreasă într-o combinație de croitorie și curățătorie chimică și venea în fiecare zi acasă cu părul încrețit de umiditatea presei de călcat și mirosind a benzină și alți solvenți lichizi.
Și acum, când Joe intra într-o curățătorie chimică, prima gură de aer îi amintea de părul mamei sale și de ochii ei căprui-deschis, pe care în mintea lui de copil și-i închipuia decolorați de aburi și de substanțe chimice dintr-un căprui mai închis.
La trei ani după ce își pierduse piciorul, Frank a început să aibă dureri în încheieturile degetelor și apoi ale mâinilor. I s-a pus diagnosticul de artrită reumatică.
O boală tare urâtă. Și în cazul lui Frank, a evoluat cu o rapiditate neobișnuită, ca un foc care i se împrăștiase prin tot corpul: de la vertebrele de la ceafă, la umeri, șolduri și la unicul genunchi rămas.
Își închise atelierul de cioplit în lemn. Existau programe guvernamentale de ajutor, deși niciodată ajutorul nu era suficient și întotdeauna era însoțit de un grad de umilință pe care birocrații îl serveau cu o generozitate dușmănoasă, deseori fără să-și dea seama.
Biserica îl ajuta și ea. Caritatea parohială era mai omenoasă și mai puțin umilitoare. Frank și Donna erau catolici. Joe se ducea cu ei la slujbă, dar nu credea în Dumnezeu.
Peste doi ani, deja stingherit de pierderea unui picior, Frank ajunsese într-un cărucior de invalizi.
Când Joe avea treisprezece ani, printre treburile lui zilnice era și aceea de a-și ajuta tatăl să se îmbrace și să se spele când mama lui era la serviciu.
De la început nu se simțise jignit de niciuna din sarcinile care-i reveneau; spre surprinderea lui, descoperi în el o tandrețe care contracara omniprezenta lui furie împotriva lui Dumnezeu, pe care el și-o descărca aiurea pe băieții care aveau ghinionul de a fi aleși de el pentru a-i bate.
Mult timp, Frank s-a simțit umilit fiindcă era silit să se bizuie pe fiul lui pentru asemenea treburi intime, dar până la urmă chinul, împărtășit de amândoi, al spălării, îngrijirii și toaletei i-a apropiat tot mai mult, adâncind sentimentele dintre ei.
Când Joe avea numai șaisprezece ani, Frank suferea deja de anchiloză fibroasă.
În vara acelui an, s-a încris în Programul de Altetism pentru Tineret al YMCA, în liga de box.
Învăța repede și antrenorul îl plăcea, spunea că e talentat. Dar în primele lui partide de antrenament, continua să-și zăpăcească în pumni adversarii și după ce aceștia se prăbușeau pe frânghiile ringului, învinși și lipsiți de apărare. Până la urmă, trebuia să fie smuls de acolo.
Pentru ei, boxul era un mijloc de recreare și de autoapărare, dar pentru Joe era o terapie sălbatică. Nu voia să vatăme pe nimeni, pe niciunul anume, dar vătăma oameni: drept consecință, nu i s-a permis să concureze în ligă.
Pericardita cronică a lui Frank, provenită din artrita reumatoidă, a dus la o infecție virulentă a pericardului, care i-a provocat în cele din urmă un infarct.
Frank a murit cu două zile înainte ca Joe să împlinească optsprezece ani.
La o săptămână după slujba de înmormântare, Joe s-a dus la biserică după miezul nopții, când era pustie. Băuse cam multe beri. A împroșcat cu vopsea neagră toate brațele crucii. A răsturnat o statuie de piatră a Madonei și a spart vreo douăzeci de pahare rubinii de pe stativul cu lumânări votive.
Ar fi făcut mai multe stricăciuni dacă nu l-ar fi cuprins repede un sentiment de zădărnicie. Nu-l putea învăța pe Dumnezeu să se căiască. Nu-și putea exprima durerea cu suficientă forță pentru a pătrunde prin vălul de oțel dintre lumea pământeană și lumea de apoi - dacă lumea de apoi exista.
Se prăvăli în strana din față și izbucni în plâns.
A stat totuși acolo mai puțin de un minut, pentru că și-a dat seama brusc că, plângând în biserică, ar fi putut să pară că-și recunoaște neputința.
Părăsi biserica și n-a fost niciodată arestat pentru vandalism. Nu se simțea vinovat pentru ceea ce făcuse - și iarăși, nu era nici mândru.
Un timp a căzut pradă nebuniei, apoi s-a dus la colegiu, unde s-a adaptat pentru că jumătate dintre studenți erau niște tineri la fel de nebuni.
Mama lui a murit după numai trei ani, la vârsta de patruzeci și patru de ani. Făcuse cancer pulmonar, care se întinsese în sistemul limfatic. Nu fumase niciodată. Nici tatăl lui. Poate din cauza vaporilor de benzen și de la alți solvenți din curățătoria chimică.
În noaptea în care a murit, Joe a stat la căpătâiul ei la spital, ținând-o de mână, punându-i comprese reci pe frunte și strecurându-i în gura arsă bucăți de gheață, pe care ea le cerea în timp ce vorbea sporadic, pe jumătate coerent, despre o petrecere la Knights of Columbus, unde Frank o dusese când Joe avea doar doi ani, în anul dinaintea accidentului și a amputării.
Joe îi făcu slujba de înmormântare la aceeași biserică pe care o vandalizase. Brațele crucii fuseseră reparate. O nouă statuie a Madonei domina un set complet de lumânări votive de pe rastel.
Mai târziu și-a descărcat durerea într-o încăierare la bar. S-a ales cu nasul spart, dar el l-a cotonogit mai rău pe adversar.
A rămas nebun până a cunoscut-o pe Michelle.
La prima lor întâlnire, în timp ce o conducea la apartamentul ei, ea îi spusese că era îngrozitor de sălbatic. Observând că el considerase asta drept un compliment, ea îi spusese că numai un imbecil, un puber zăpăcit de hormoni ar fi atât de lipisit de minte, încât să se poată mândri cu așa ceva.
După aceea, prin exemplul ei, îl învăță tot ce ulterior i-a modelat viitorul. Că dragostea merită riscul de a pierde. Că furia îi face mai rău celui ce se lasă pradă ei. Că pacea o găsești acceptând acele lucruri pe care noi nu le putem schimba. Că prietenii și familia sunt seva vieții și că scopul existenței este grija și angajarea față de ceilalți.
Cu șase zile înainte de nuntă, seara, Joe s-a dus singur la biserica unde se oficiaseră slujbele de înmormântare ale părinților săi. După ce calculă costul stricăciunilor pe care le făcuse cu ani în urmă, îndesă o bancnotă de o sută de dolari în cutia milei.
Nu făcuse acea danie nici fiindcă se simțea vinovat și nici fiindcă își recăpătase credința. O făcuse pentru Michelle, deși ea nu va afla niciodată nici de actele lui de vandalism, nici de răscumpărarea greșelii.
După aceea, începuse viața sa.
Și apoi, se sfârșise, în urmă cu un an.
Acum Nina era din nou pe lume și aștepta să fie găsită, aștepta să fie adusă acasă.
Speranța de a o găsi pe Nina era pentru Joe un adevărat balsam și de aceea putea să-și domolească furia. Pentru recuperarea Ninei avea nevoie de o totală stăpânire de sine.
Îi era rușine cât de repede se îndepărtase de toate lecțiile învățate de la Michelle. O dată cu prăbușirea zborului 353, se prăbușise și el, plonjase din cerul în care Michelle îl ridicase cu dragostea ei și se întorsese în mocirla amărăciunii.
Nina, oglinda mamei ei, îi oferea rațiunea și șansa de a se reclădi pentru a deveni reflexia celui ce fusese înainte de accident. Putea redeveni un om vrednic de a fi tatăl ei.
„Ninaa, Niiina, ați văzut-o?”
Scotoci încet prin comoara cu imagini mentale despre Nina și efectul a fost alinător. Treptat, i se descleștară pumnii.
Începu ultima oră a zborului citind două dintre cele patru printuri ale articolelor despre Teknologik pe care le scosese de pe calculatorul redacției Post în după-amiaza precedentă.
În cel de-al doilea, descoperi o informație care-l încremeni. Treizeci la sută din acțiunile firmei Teknologik, cel mai mare bloc de acțiuni, era deținut de Nellor et Fils, o companie de acțiuni elvețiană cu interese largi și diverse în cercetările din domeniul medicamentelor, cercetărilor medicale, publicațiilor medicale, publicațiilor generale și industriilor filmului și ale difuzării radio și TV.
Nellor et Fils era principalul mijloc folosit de Horton Nellor și de fiul său, Andrew, pentru a investi averea familiei, considerată a depăși patru miliarde de dolari.
Nellor nu era, desigur, elvețian, ci american. Își deplasase baza de operațiuni dincolo de ocean cu mulți ani în urmă. Și cu mai mult de douăzeci de ani în urmă, Horton Nellor înființase Los Angeles Post, al cărui proprietar era și acum.
Un timp, Joe își cercetă uluirea de parcă ar fi fost un cioplitor care studiază o bucată de lemn cu o formă mai ciudată, încercând să se decidă cum s-o folosească mai bine.
Investițiile lui Horton Nellor erau larg răspândite, deci poate că n-ar fi însemnat nimic dacă el ar fi deținut acțiuni atât la Teknologik, cât și la Post. Era probabil pură cioncidență.
Era într-adevăr proprietarul ziarului Post și nu era preocupat numai de profit; prin fiul lui, exercita controlul asupra concepției editoriale și a politicii editoriale a ziarului. Poate că nu era totuși prea mult implicat în compania Teknologik Inc. Partea lui de acțiuni era substanțială, dar putea controla corporația, deci poate că nu era angrenat în operațiuni zilnicie, considerând-o doar o investiție pe acțiuni.
În acest caz, poate că nu era neapărat la curent cu cercetările ultrasecrete pe care le efectuase Rose Tucker și asociații ei. Și nu însemna că avea neapărat vreun grad de responsabilitate pentru distrugerea zborului 353.
Joe își aminti întâlnirea din după-amiaza precedentă cu Dan Shavers, editorialistul paginii de afaceri a ziarului Post. Shavers îi caracterizase caustic pe șefii de la Teknologik:
„Niște ticăloși obsedați de mania grandorii, când ei nu sunt cu nimic mai breji decât noi. Și ei răspund în fața Celui Care Trebuie Ascultat.”
Celui Care Trebuie Ascultat. Horton Nellor.
Rememorând restul scurtei lor conversații, Joe își dădu seama că Shavers presupusese că Joe știa de acțiunile lui Nellor la Teknologik. Și editorialistul păruse să sugereze că Nellor își impunea punctul de vedere nu mai puțin decât o făcea la Post.
Joe își aminti de o propoziție rostită de Lisa Peccatone în bucătăria soților Delman când se pomenise relația dintre Rose Tucker și Teknologik:
„Tu și cu mine și cu Rosie suntem toți legați. Ce mică-i lumea, nu?”
Atunci el crezuse că se referea la faptul că zborul 353 devenise punctul de tensiune al arcului vieții lor. Poate că ea voise de fapt să spună că toți lucrau pentru același om.
Joe nu se întâlnise niciodată nu Horton Nellor, care trăia cam retras de câțiva ani. Văzuse fotografii cu el. Miliardarul în vârstă de aproape șaptezeci de ani avea păr argintiu și o față rotundă cu trăsături plăcute, deși cam șterse.
Nu arăta a ucigaș. Era cunoscut ca un filantrop generos. Nu avea reputația unui om care ar angaja asasini sau s-ar folosi de crimă pentru menținerea și expansiunea imperiului său.
Dar ființele omenești nu sunt ca merele și ca portocalele: aroma învelișului nu garantează gustul miezului.
Era însă clar că Joe și Michelle lucraseră pentru același om care dorea acum s-o ucidă pe Rose Tucker și care- în același mod încă de neînțeles - distrusese în mod sigur avionul 353. Banii cu care își întreținuse mult timp familia erau aceiași bani care finanțaseră uciderea familiei lui.
Reacția lui la această dezvăluirea era atât de complicată, încât nu reuși s-o descâlcească imediat, era atât de întunecată, că nu reușea să vadă forma ei întreagă.
Simți cum îi pătrunde greața în stomac.
Deși se uita pe ceam de vreo jumătate de oră, nu observă că deșertul ceda locul suburbiilor orașului și apoi suburbiile, orașului însuși. Rămase surprins când își dădu seama că avionul cobora spre LAX.
Pe pistă, în timp ce se îndreptau spre poarta atribuită lor și în timp ce coridorul mobil telescopat era atașat ca un cordon ombilical între 737 și sala aeroportului, Joe se uită la ceas, se gând care era distanța până la Westwood și calculă că va ajunge cu cel puțin o jumătate de oră mai devreme la întâlnirea cu Demi.
Perfect.
Voia să aibă suficient timp pentru a studia locul de întâlnire de peste drum și de la o depărtare de intersecție, înainte de a se angaja în acea întâlnire.
Demi era cu siguranță o persoană de încredere. Doar era prietena lui Rose. Joe îi obținuse numărul din mesajul pe care i-l lăsase Rose la Post. Dar nu era dispus să mai aibă încredere în cineva.
La urma urmelor, chiar dacă motivația lui Rose Tucker fusese curată, chiar dacă o ținuse pe Nina cu ea, ca să împiedice corporația Teknologik să ucidă sau să răpească fata, o ținuse totuși pe fiica lui Joe departe de el timp ce un an. Mai rău, îl lăsase să creadă în continuare că Nina - ca și Michelle și Chrissie - murise. Din motive pe care el încă nu le cunoștea, poate că Rose nu va vrea niciodată să-i înapoieze fata.
Să n-ai încredere în nimeni.
Când se ridică de pe scaun și porni spre ieșire, Joe observă un bărbat cu pantaloni albi, cămașă albă și pălărie Panama albă ridicându-se de pe un scaun plasat mai în față și privind înapoi, spre el. Tipul avea în jur de cincizeci de ani, era scund și îndesat, cu o coamă deasă de păr alb, care îi dădea înfățișarea unui star rock bătrâior, mai ales cu pălăria aceea.
Nu era un necunoscut.
Joe se gândi o clipă că bărbatul era într-adevăr o celebritate mai măruntă - un muzician dintr-o orchestră sau un actor de seriale de televiziune. Apoi își dădu seama că nu-l văzuse pe ecran sau pe scenă, ci în altă parte, recent, în împrejurări importante.
Domnul Panama își întoarse privirea în altă parte după o fracțiune de secundă de contact direct al privirilor lor, păși pe intervalul dintre scaune și porni înainte. Ca și Joe, nu avea bagaje de mână, de parcă ar fi făcut o călătorie de o zi.
Între turistul de o zi și Joe erau opt sau zece pasageri.
Joe se temea să nu piardă urma prăzii lui înainte de a-și aminti unde-l mai văzuse. Nu-și putea croi drum pe pasajul îngust dintre scaune, pe lângă ceilalți pasageri, fără să provoace o oarecare agitație și prefera ca domnul Panama să nu știe că fusese reperat.
Când Joe încercă să folosească pălăria aceea deosebită ca un stimulent al memoriei, dădu greș, dar când și-l imagină pe individ fără pălărie și se concentră asupra coamei de păr alb, își aminti de membrii sectei de capete rase, înveșmântați în mantii albastre. Legătura îi scăpa însă, i se părea absurdă.
Apoi se gândi la focul în jurul căruia membrii sectei se strânseseră în noaptea precedentă pe plajă, în locul unde aruncase punga de la McDonald. Și dansatorii în slipuri în jurul altui foc. Un al treilea foc și adunarea surferilor în interiorul cercului totemic alcătuit din scândurile lor ridicate cu vârfurile în sus. Și un alt foc, în jurul căruia ședeau vreo doisprezece oameni care ascultau fascinați un bărbat scund și îndesat, cu o față lată, charismatică și o coamă de păr alb spunând o poveste cu stafii, cu o voce răsunătoare.
Acesta era omul. Povestitorul.
Joe nu avea nicio îndoială că era unul și același individ.
Mai știa de asemena că nu exista absolut nicio șansă ca drumurile lui să se fi încrucișat cu drumurile acestui om pe plajă în noaptea precedentă și din nou aici, din pură întâmplare. Totul era strâns legat în această lume mai conspirativă decât oricare alta.
Probabil că îl supravegheau de săptămâni sau luni înttregi, așteptând să fie contactat de Rose, când el devenise conștient de prezența lor pe plaja din Santa Monica, sâmbătă dimineața.
În acest timp ei aflaseră de toate locurile pe unde umbla el, care nu erau numeroase: apartamentul, câteva localuri, cimitirul și câteva plaje preferate unde se ducea să învețe de la mare, indiferența.
După ce îl bătuse pe Wallace Blick, năvălise în camioneta lor și apoi fugise din cimitir, îi pierduseră urma. Joe găsise transmițătorul de pe mașina lui și îl arunase în camionul grădinarului care trecuse pe lângă el și îi pierduseră urma.
Fuseseră cât pe-aci să-i dea din nou de urmă la redacția ziarului Post, dar el o ștersese cu câteva minute înainte de a apărea ei.
Deci supravegheaseră apartamentul lui, localurile, plajele - așteptându-l să apară undeva. Grupul amuzat de povestea cu stafii era alcătuit din oameni obișnuiți, dar povestitorul care se introdusese în adunarea lor nu era deloc un tip obișnuit.
Îl reperaseră din nou pe Joe în noaptea precedentă pe plajă.
Joe cunoștea jargonul de urmărire: Îl recuperaseră pe plajă. Îl urmăriseră până la magazinul de obiecte casnice de unde el îi sunase pe Mario Oliveri în Denver și pe Barbara în Colorado Springs. Îl urmăriseră până la motel.
L-ar fi putut ucide acolo. Pe tăcute. În timp ce dormea sau după ce l-ar fi trezit cu pistolul la tâmplă. Ar fi putut să lase impresia că murise în urma unei supradoze de droguri sau a unei sinucideri.
În vâltoarea clipei, se grăbiseră să tragă în el la cimitir, dar acum nu se mai grăbeau să-l omoare. Poate că totuși Joe va reuși să-i ducă din nou la Rose Marie Tucker.
Era clar că nu știau că el fusese la casa soților Delmann, printre alte locuri unde mai fusese, în orele când ei îl pierduseră. Dacă ar ști că el văzuse ce li se întâmplase soților Delmann și Lisei - chiar dacă nu putea înțelege cele întâmplate - probabil că l-ar lichida. N-ar risca. L-ar lichida „cu daune importante”, cum se exprimă cei de teapa lor.
În timpul nopții, instalaseră încă un mecanism de urmărire pe mașina lui. Înainte de ivirea zorilor, îl urmăriseră până la LAX, întotdeauna de la distanță ca să nu riște să fie reperați. Apoi până la Denver și poate mai departe.
Iisuse!
Ce speriase oare căprioarele din pădure?
Joe se simțea prost și neglijent, deși știa că nu era nici una nici alta. Nu putea spera să se priceapă la fel de bine ca ei la acest joc; nu-l mai practicase până atunci, în timp ce ei îl practicau zilnic.
Dar se perfecționa. Se perfecționa tot mai mult.
Înainte, pe interval, povestitorul ajunsese la ieșire și dispăru în coridorul de debarcare.
Joe se temea să nu-și piardă prada, dar era absolut necesar ca ei să continue să creadă că el nu știa de existența lor.
Barbara Christman era în mare pericol. În primul rând, trebuie să găsească un telefon ca s-o avertizeze.
Prefăcându-se răbdător și plictisit, își târșâi picioarele alături de ceilalți pasageri. În coridor, care era mult mai lat decât intervalul din avion, reuși în cele din urmă să se strecoare pe lângă ei fără să pară alarmat sau grăbit.
Nu-și dădu seama că își ținea respirația decât când răsuflă ușurat zărind prada în fața lui.
Uriașa sală a aeroportului era glomerată. Șirurile de scaune de la porți erau ocupate de pasagerii care așteptau să prindă un avion de după-amiază în ultimele ore ale weekendului care treceau repede.
Pasagerii care soseau se scurgeau din celelalte porți prin sala aeroportului sporăvăind, râzând, certându-se, meditând în tăcere, târșâindu-și picioarele, mergând cu pași mari, înaintând agale, șchiopătând sau clătinându-se.
Din partea lui Joe, toți puteau fi travestiți, fiecare din ei putea fi un agent al concernului Teknologik sau al unor instituții necunoscute, toți urmărindu-l pe furiș, fotografiindu-l cu aparate miniaturale ascunse în poșete, genți diplomat și sacoșe, toți consultându-se prin microfoane ascunse dacă să fie lăsat să meargă mai departe sau să fie împușcat pe loc.
Nu se mai simțise niciodată atât de singur într-o mulțime.
Îngrozit de ce s-ar putea întâmpla - chiar în clipa aceea - cu Barbara, încercă să-l mențină pe povestitor în câmpul lui vizual, căutând în același timp un telefon.
IV
Foc palid
13.
Telefonul public, unul dintr-un ciorchine de patru, nu se afla într-o cabină, dar aripile unui scut sonor furnizau o oarecare intimitate.
În timp ce forma numărul Barbarei din Colorado Springs, Joe își încleștă dinții, de parcă astfel ar fi putut să muște din vacarmul din sala aglomerată a aeroportului și să-l mestece, transformându-l într-o tăcere care i-ar fi permis să se concentreze.
Avea nevoie să chibzuiască adânc ce-i va spune, dar nu dispunea nici de timpul și nici de singurătatea necesare pentru a elabora discursul ideal și se temea să nuf acă o gafă care i-ar face și mai multe dificultăți.
Chiar dacă telefonul ei nu fusese ascultat în seara precedentă, era cu siguranță urmărit acum, după ce el o vizitase. El avea îndatorirea s-o prevină de pericol, convingându-i în același timp pe cei care-i ascultau convorbirile că ea nu încălcase niciodată jurământul de tăcere care va garanta siguranța ei și a lui Denny.
Când telefonul începu să sune în Colorado, Joe se uită spre povestitor, care se postase ceva mai departe, în partea opusă a sălii aeroportului. Stătea în fața unui stand de ziare și a unui magazin de cadouri, aranjându-și nervos pălăria de Panama și discutând cu un american spaniol îmbrăcat cu pantaloni kaki, o cămașă verde de bumbac și șapcă Dodgers.
Ascuns de paravanul călătorilor care-i treceau prin față, Joe se prefăcea că nu-i urmărește pe cei doi, care, se prefăceau, la rândul lor, mai puțin convingător, că nu-l urmăresc pe el.
Erau mai puțin circumspecți decât ar fi trebuit să fie, pentru că erau prea siguri pe ei. Deși acceptau poate că era perseverent și inteligent, îl considerau totuși un orășean smucit, zbătându-se în apa năvalnică a unui râu care-i ajungea mult deasupra capului.
Era desigur exact așa cum îl credeau ei, dar el spera că este și ceva mai mult decât atât.
Un om mânat de dragoste patern - și de aceea un om periculos. Un om însetat de dreptatea străină lumii lor, cu o etică conjunctură, în care singura morală era morala propriilor avantaje.
............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu