7-13
- Nu sunt. Michelle ducea copiii la școala duminicală și la biserică în fiecare săptămână, dar eu nu mă duceam. Era singurul lucru pe care nu-l împărțeam cu ele.- Ești ostil religiei?
- Nu. Dar nu mă pasionează, nu mă interesează. Am fost întotdeauna la fel de indiferent față de Dumnezeu, pe cât părea el față de mine. După accident... am făcut singurul pas în „călătoria mea spirituală” de la dezinteres la necredință. Nu poate fi împăcată nicicum ideea unui Dumnezeu bun cu ceea ce li s-a întâmplat tuturor oamenilor din acel avion... și celor care-și vor petrece tot restul vieții ducându-le dorul.
- Atunci, dacă ești un ateu atât de convins, de ce insiști să crezi în acest miracol?
- Nu spun că supraviețuirea lui Rose Tucker a fost un miracol.
- Să fiu al naibii dacă pot înțelege ce altceva ar putea fi. Numai Dumnezeu și o echipă de salvare alcătuită din îngeri ar fi putut s-o scoată întreagă de acolo, insistă Barbara cu o notă de sarcasm.
- Nu mă gândesc la o intervenție divină. Există o altă explicație, ceva uimitor, dar logic.
- Imosibil, se încăpățână ea.
- Imposibil? Da, dar la fel a fost tot ce s-a petrecut în carlingă cu căpitanul Blane.
Ea ținu piept privirii lui în timp ce căuta un răspuns în dosarele groase și ordonate din mintea ei. Nu reuși să-l găsească, în schimb spuse:
- Dacă nu crezi în nimic, atunci ce te aștepți să-ți spună Rose? Ai menționat că ea le spune ceva care „le dă curaj”. Nu-ți dai seama că trebuie să fie ceva de natură spirituală?
- Nu neapărat.
- Dar ce altceva ar putea fi?
- N-am idee.
Repetând vorbele lui Joe, îngroșate cu exasperare, ea spuse:
- Ceva uimitor, dar logic.
El își întoarse privirea de la ea, îndreptând-o spre copacii înșiruiți pe câmp și își dădu seama că în pâlcul de plopi loviți de foc era un singur supraviețuitor, îmbrăcat în frunze. În locul trunchiului caracteristic, neted și palid, avea o coajă neagră, solzoasă, care va produce un contrast uluitor toamna, când frunzele sale se vor îngălbeni.
- Ceva uimitor, dar logic, confirmă el.
Mai aproape ca oricând, fulgerul brăzdă cerul ca o scară și bubuitul tunetului coborî treaptă cu treaptă.
- Să mergem, spuse Barbara. Oricum nu mai avem ce vedea aici.
Joe o urmă prin poiană, dar se opri din nou la marginea craterului de impact.
De cele câteva ori când asistase la întrunirile Prietenilor Înțelegători, auzise alți părinți îndurerați vorbind despre Punctul Zero. Punctul Zero era momentul morții copilului, moment din care urma să fie datat viitorul fiecăruie, bătaia de ochi în timpul căriea copleșitoarea pierdere îți întoarce măsurătoarele interne la zero. Într-o secundă, viitorul nu mai era o împărăție a șanselor și a minunilor, ci un jug al obligațiilor - și numai trecutul inaccesibil îți oferea un lăcaș ospitalier.
El exista la Punctul Zero de peste un an și timpul se îndepărtase de el în ambele direcții, căci nu aparținea nici zilelor viitoare, nici celor lăsate în urmă.
Acum se afla într-un alt Punct Zero, cel fizic, în care pieriseră soția și fiicele lui. Dorința lui de a le primi înapoi era atât de aprigă, încât îi sfâșia viscerele ca ghearele unui vultur. Dar în cele din urmă, mai dorea ceva: dreptate pentru ele, dreptatea care să nu confere un sens morții lor, ci morții lui.
Și acum înțelese deosebirea dintre dreptate și o simplă răzbunare: dreptatea autentică nu-i va alina durerea, nu-i va da sentimentul victoriei; îi va permite doar să iasă din Punctul Zero și, odată misiunea lui îndeplinită, să moară împăcat.
Exact în clipa când el și Barbara ajunseră la mașina aflată la capătul năpădit de bălării al drumului îngust, o puternică rafală de ploaie începu să șuiere și să vuiască printre pini. Se îngrămădiră înăuntru, cu stropi de ploaie ca niște nestemate pe păr și fețe, iar bluza ei albastră era împestrițată cu pete vinete ca prunele.
Nu descoperiseră ce o speriase pe căprioară alungând-o din ascunzătoarea ei, dar Joe era sigur acum că vinovat fusese un alt animal. În timp ce fugeau de ploaie, el simțise numai fereala sălbăticiunilor, nu amenințarea mult mai înfricoșătoare a oamenilor.
Cu toate acestea, aglomerarea de conifere părea să furnizeze o arhitectură ideală pentru niște asasini.
În timp ce Barbara porni Fordul Explorer și o luă pe același drum pe care veniseră, Joe era încordat. Cerceta pădurea. Aștepta glontele.
- Cei doi tipi pe care Blane i-a menționat pe banda din carlingă...
- Doctorul Blom și doctorul Ramlock.
- Ai încercat să afli cine sunt, ai inițiat cercetarea lor?
- Când am fost la San Francisco, am scotocit trecutul lui Delroy Blane. Căutam orice problemă personală care ar fi putut să-i producă o stare psihică instabilă. Am întrebat familia și prietenii lui dacă auziseră acele nume. Nimeni nu auzise de ele.
- Ai verificat datele personale ale lui Blane, întâlnirile notate pe agenda lui, carnetul lui de cecuri?
- Da. N-am găsit nimic. Și medicul familiei Blane afirmă că nu l-a recomandat niciodată pe pacientul lui unor specialiști cu aceste nume. Nu există medic, psihiatru sau psiholog cu aceste nume în zona San Francisco. Până aici am ajuns eu. Pentru că apoi am fost trezită de ticăloșii ăia în camera de la hotel, cu un pistol spre fața mea și mi s-a spus să nu-mi bag nasul.
Până la capătul drumului cu pietriș și apoi pe autostrada asfaltată, unde ploaia argintie șfichiuitoare dansa înspumată pe capota mașinii, Barbara păstră o tăcere încordată. Era încruntată, dar, după cum simți Joe, nu fiindcă vremea nemiloasă o obliga să conducă foarte atent.
Fulgerele și tunetele încetaseră. Acum furtuna își cheltuia întreaga energie în vânt și ploaie.
Joe asculta păcănitul molcom al ștergătoarelor pe parbriz.
Asculta de asemenea stropii biciuiți pocnind pe geam, care i se păruseră la început o zornăială haotică fără sens, dar treptat începu să-și închipuie că aude un anumit tipar ascuns al ritmului ploii.
Barbara nu găsea poate un anumit tipar, ci o piesă ciudată de puzzle pe care o trecuse cu vederea.
- Îmi amintesc ceva bizar, dar...
Joe așteptă.
- ...dar nu vreau să încurajez strania ta amăgire...
- Amăgire?
Ea își întoarse privirea spre el.
- Ideea că ar fi putut exista un supraviețuitor.
- Încurajează-mă. Nu prea am avut parte de încurajări în anul care a trecut, spuse Joe.
Ea ezită și apoi oftă.
- Un fermier care locuia nu departe de acest loc dormea deja când s-a prăbușit zborul 353. Cei care lucrează pământul se culcă devreme prin părțile astea. L-a trezit explozia. Apoi cineva a sosit la ușa lui.
- Cine?
- A doua zi, a sunat la șeriful ținutul și biroul țerifului i-a făcut legătura cu centrul de comandă al investigațiilor. Dar n-a ieșit mare lucru la iveală.
- Cine a sosit la ușa lui în toiul nopții?
- Un martor, spuse Barbara.
- Al accidentului?
- Probabil.
Ea îl privi, dar apoi își îndreptă repede atenția spre autostrada măturată de ploaie.
Ținând seama de cele ce-i spusese Joe, această amintire i se păru pe moment Barbarei tot mai răscolitoare. I se încrețiră cozile ochilor, de parcă s-ar fi căznit să vadă nu prin aversa de ploaie, ci să vadă mai limpede în trecut și își strânse buzele de parcă se lupta să nu spună mai mult.
- Un martor al accidentului, îi suflă Joe.
- Nu-mi amintesc de ce s-a dus tocmai la casa aceea de fermă sau ce voia ea acolo.
- Ea?
- Femeia care pretindea că a văzut avionul prăbușindu-se.
- Mai e ceva, spuse Joe.
- Da. Din câte-mi amintesc... era negresă.
Lui Joe i se poticni respirația în plămâni, dar în cele din urmă scoase aerul afară și spuse:
- I-a spus fermierului numele ei?
- Nu știu.
- Dacă i l-a spus, mă întreb dacă el și-l mai amintește.
La bifurcația din autostradă, drumul spre fermă era flancat de stâlpi albi, înalți care susțineau o pancartă pe care era scris cu litere verzi grațioase pe un fond negru: LOOSE CHANGE RANCH. Sub aceste trei cuvinte era scris cu litere mai mici, de mână: Jeff și Mercy Ealing.
Cărarea de pietriș era flancată de un gard alb de fermă care împărțea câmpul în pășuni mai mici. Trecură pe lângă un ring mare de călărie, un teren de antrenament și numeroase grajduri vopsite în verde.
Barbara spuse:
- Eu n-am fost aici anul trecut, dar unul din oamenii mei mi-a făcut un raport. Revenind la mine... Este o fermă de cai. Cresc cai de rasă de prăsilă și cai de curse. Mai cresc și vând câțiva cai de spectacol, cai arabi, cred.
Iarba pășunii, când bătucită de vânt, când culcată de ploaia torențială, nu găzduia pe moment niciun cal. Ringul de călărie și terenul de antrenament erau pustii.
La câteva grajduri, partea de sus a ușii olandeze a fiecărei boxe era deschisă. Ici și colo, caii priveau furtuna din adăposturile lor sigure. Unii erau la fel de întunecați ca spațiile în care stăteau, dar alții erau palizi sau pestriți.
Casa de fermă, mare și frumoasă, cu șindrilă albă și obloane verzi, încadrată de pâlcuri de plopi, avea în față cea mai adânco verandă pe care o văzuse vreodată Joe. Sub mantia grea de întunecime aruncată de furtună, o licărire gălbuie ospitalieră ca lumina unei vetre umplea câteva ferestre.
Barbara parcă pe un intrând al aleii. Alergă împreună cu Joe prin ploaie - care fusese până atunci caldă ca apa de baie, dar acum se răcise - până la veranda adăpostită.
Veranda era mobilată cu fotolii de răchită albe cu perne verzi și din jardiniere de fier forjat se revărsau ferigi.
Ușa casei era deschisă și un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu o pelerină neagră de ploaie, aștepta într-o parte a verandei. Pielea îngroșată de intemperii a feței lui înnegrite de soare era foarte zbârcită și patinată, ca pielea unei șei îndelung folosite. Ochii albaștri erau la fel de ageri și de prietenoși ca zâmbetul lui. Își ridică glasul ca să fie auzit peste răpăitul ploii de pe acoperiș.
- Bună dimineața. E o zi bună pentru rațe.
- Sunteți domnul Ealing? întrebă Barbara.
- Eu sunt, spuse un alt bărbat cu pelerină neagră, care se ivi în cadrul ușii deschise.
Era cu vreo zece centimetri mai înalt și cu vreo douăzeci de ani mai tânăr decât bărbatul care făcuse comentarii despre vreme.
Dar viața petrecută în șa, sub soarele fierbinte, pe vânt uscat și în toiul iernii, începuse deja să-i erodeze suprafețele netede și viguroase ale tinereții, binecuvântându-l cu o față brăzdată în mod plăcut, atrăgătoare, care evoca o experiență vastă și o înțelepciune rurală.
Barbara făcu prezentările, sugerând că lucra încă la Consiliul de Securitate și că Joe era asociatul ei.
- Vă mai ocupați încă de asta după un an întreg? întrebă Ealing.
- N-am reușit să stabilim cauza, spuse Barbara. Nu ne place să închidem un dosar până ce nu aflăm ce s-a întâmplat. Am venit aici ca să vă întrebăm de femeia care v-a bătut la ușă în noaptea aceea.
- Da, îmi amintesc.
- Puteți s-o descrieți? întrebă Joe.
- Era o femeie micuță. De vreo patruzeci și ceva de ani. Frumușică.
- Negresă?
- Da, era negresă. Dar mai avea și alt sânge. Poate mexican. Sau mai degrabă chinez. Sau poate vietnamez.
Joe își aminti alura asiatică a ochilor lui Rose Tucker.
- V-a spus numele ei?
- Probabil, spuse Ealing. Dar nu mi-l amintesc.
- La cât timp după accident a apărut aici? întrebă Barbara.
- La puțin timp.
Ealing avea în mână o geantă de piele asemănătoare cu geanta unui medic. O mută din dreapta în stânga.
- Pe mine și pe Mercy ne-a trezit zgomotul unui avion în cădere, înainte de a se buși de pământ. Era un zgomot mai puternic decât am auzit vreodată de la un avion prin părțile astea, dar am știut ce este. Eu m-am dat jos din pat și Mercy a aprins lumina. Abia am apucat să spun „Ah, Doamne!” și am auzit ca un fel de detunătură puternică într-o carieră de piatră în depărtare. S-a zgâlțâit și casa un pic.
Bărbatul mai vârstnic se foia nerăbdător, de pe un picior pe celălalt.
Ealing spuse:
- Cum se mai simte, Ned?
- Nu prea bine, spuse Ned. Nu e bine deloc.
Privind spre lunga alee care se micșora în ploaia șfichiuitoare, Jeff Ealing spuse:
- Unde naiba e doctorul Sheely?
Își șterse fața cu mâna, făcând-o parcă să pară mai lungă.
- Dacă am sosit într-un moment nepotrivit...
- Avem o iapă bolnavă, dar vă pot acorda un minut, îi asigură Ealing.
Reveni la noaptea accidentului.
- Mercy a sunat la Salvarea din Pueblo County și m-am îmbrăcat la repezeală și am scos camioneta pe drumul principal, am luat-o spre sud, încercând să ghicesc unde căzuse și gândindu-mă cu ce-aș putea fi de ajutor. Se vedea foc pe cer - nu direct, lumina produsă de el. Când am reușit să mă orientez și să ajung prin apropiere, o mașină a șerifului bloca deja intrarea pe autostradă. O alta a tras în spatele meu. Instalau o barieră, în așteptarea echipelor de cercetare și salvare și au spus răspicat că nu era o treabă pentru binevoitori neinstruiți. Așa că m-am întors acasă.
- Cât timp ați lipsit?
- Nu cred că mai mult de patruzeci și cinci de minute. Apoi am stat în bucătăria de aici cu Mercy încă vreo jumătate de oră și am băut o cafea fără cofeină cu un strop de whiskey, treji de-a binelea, ascultând știrile la radio și întrebându-ne dacă merita să încercăm să ne culcăm din nou, când am auzit bătăi în ușa din față.
Joe spuse:
- Deci ea a apărut la o oră și cincisprezece minute după accident.
- Cam așa.
Întrucât uruitul motorului era mascat de ploaia torențială și de corul tremurător al plopilor scuturați de vânt, vehiculul care se apropia nu le atrase atenția decât când ajunse lângă ei. Era un Jeep Cherokee.
- Slavă Domnului! exclamă Ned, trăgându-și pe cap gluga pelerinei.
Portița verandei scârțâi când o împinse și ieși în furtună.
- A venit doctorul Sheely, spuse Jeff Ealing. Trebuie să-l ajutăm cu iapa. Dar oricum Mercy știe mai multe decât mine despre femeia aceea. Duceți-vă și vorbiți cu ea.
Părul blond-cărunt al lui Mercy Ealing era prins în trei agrafe, lăsând fața și ceafa libere. Făcuse însă prăjituri și câțiva cârlionți se desfăcuseră, atârnând în spirală pe obrajii roșii.
Ștergâdu-și mâinile pe șorț și apoi, mai temeinic, pe un prosop de vase, insistă ca Barbara și Joe să se așeze la masa pentru micul dejun din spațioasa lor bucătărie, în timp ce le turna cafea în cești. Le aduse apoi o farfurie plină ochi cu prăjituri abia scoase din cuptor.
Ușa din spate era întredeschisă. Dincolo de ea era veranda din spate, fără portiță. Ritmul ploii se auzea înăbușit, ca bătăile unei tobe la un cortegiu funerar trecând pe autostradă.
Era cald și miroasea a păsat de ovăz, ciocolată și nuci prăjite.
Cafeaua era bună și prăjiturile și mai bune.
Pe perete era agățat un calendar religios. Imaginea lunii august îl înfățișa pe Isus pe malul mării, adresându-se unei perechi de frați pescari, Petru și Andrei, care își lepădau năvoadele și Îl urmau pentru a deveni pescari de oameni.
Joe se simțea de parcă ar fi căzut printr-o trapă într-o realitate diferită de cea în care trăia de un an, ieșind dintr-un loc rece și străin și intrând în lumea normală, cu necazurile ei de zi cu zi, cu plăcutele ei îndeletniciri de rutină și cu credința simplă în dreapta rânduială a lumii.
În timp ce verifica prăjiturile din cele două cuptoare, Mercy își aminti de noaptea accidentului.
- Nu, nu se numea Rose, ci Rachel Thomas.
Aceleași inițiale, își dădu seama Joe. Poate că Rose ieșise pe picioarele ei de la locul accidentului bănuind cumva că avionul fusese doborât pentru că era ea lo bordul lui. Poate era nerăbdătoare să-i convingă pe dușmanii ei că ea murise. Păstrarea acelorași inițiale o ajuta probabil să-și amintească numele fals pe care-l folosise.
- Venea cu mașina de la Colorado Springs la Pueblo când a văzut avionul căzând, chiar pe deasupra ei, spuse Mercy. Biata de ea s-a speriat îngrozitor, a apăsat tare pe frână, mașina s-a răsucit și i-a scăpat de sub control. Noroc cu centura de siguranță. A ieșit de pe șosea, a căzut în prăpastie și s-a răsturnat.
- Pățise ceva?
În timp ce lua cu lingura bucăți de aluat pentru a le pune în tăvile de copt unse, Mercy spuse:
- Nu, era absolut nevătămată, doar un pic zdruncinată. Era o prăpastie mică. Avea hainele murdare, cu fire de iarbă și bălării lipite de ele, dar era teafără. Tremura ca o frunză pe furtună, dar era teafără. Era o dulceață de femeie, mi-a fost tare milă de ea.
Barbara i se adresă lui Joe insinuant:
- Deci pretindea că a fost martoră la accident.
- O, nu cred că inventa, spuse Mercy. A fost în mod sigur martoră la accident. Era șocată de ceea ce văzuse.
Se auzi zbârnâitul unui ceas. Îndreptându-și atenția spre îndeletnicirile ei, Mercy își vârî o mână într-o mănușă de bucătărie. Scoase din cuptor o tavă plină cu prăjiturii maronii aromate.
- Femeia aceea a venit atunci după ajutor? întrebă Barbara.
Mercy puse tava de aluminiu fierbinte pe un grătar de răcire și spuse:
- Voia să comande un taxi la Pueblo, dar i-am spus că n-ar veni niciunul până aici, nici într-un milion de ani.
- Nu voia un camion care să-i tracteze mașina? întrebă Joe.
- Nu-și imagina că era posibil așa ceva în toiul nopții, la o depărtare atât de mare de Pueblo. Urma să se întoarcă în ziua următoare cu un șofer de camion pentru tractare.
- Ce-a făcut când i-ați spus că nu putea obține un taxi? întrebă Barbara.
În timp ce introducea o altă tavă cu aluat în cuptor, Marcy spuse:
- A, după aceea le-am dus chiar eu cu mașina la Pueblo.
- Tocmai până în Pueblo? întrebă Barbara.
- Păi Jeff trebuia să se trezească înaintea mea. Rachel n-a vrut să înnopteze la noi și nu ne-a luat mai mult de o oră ca să ajungem la Pueblo, fiindcă am tras tare, spuse Mercy închizând ușa cuptorului.
- Ați făcut un gest extraordinar, spuse Joe.
- Vi se pare? N-a fost nimic extraordinar. Domnul vrea să fim buni samariteni. Pentru asta ne aflăm pe pământ. Când vezi oameni cu asemenea necazuri, trebuie să-i ajuți. Și era o doamnă tare cumsecade. Pe tot drumul spre Pueblo n-a contenit să vorbească despre bieții oameni din avionul acela. Era cutremurată. De parcă ar fi fost din vina ei ce li se întâmplase, și asta numai pentru că văzuse avionul cu câteva secunde înainte de a se izbi de pământ. În orice caz, în Pueblo nu se întâmpla mare lucru, dar întoarcerea spre casă în noaptea aceea a fost un iad, pentru că era o circulație nebună spre locul accidentului. Mașini de poliție, ambulanțe, cisterne de pompieri. Și o mulțime de spectatori. Stăteau la marginea drumului lângă mașini și camionete, sperând probabil să vadă ceva sânge. M-au trecut fiori. O tragedie poate să scoatăla iveală ce e mai bun în oameni, dar și ce e mai rău.
- În drum spre Pueblo, v-a arătat locul în care mașina ei ieșise din șosea?
- Era prea tulburată ca să recunoască locul exact pe întuneric și în condițiile acelea. Și nu ne puteam opri la fiecare jumătate de kilometru ca să vedem dacă acolo căzuse, fiindcă n-am mai fi ajuns niciodată s-o ducem pe biata fată acasă să se culce.
Un alt ceas zbârnâi.
Mercy își puse din nou mănușa tricotată și deschise ușa celui de al doilea cuptor, spunând:
- Era epuizată, i se închideau ochii de somn. N-o mai interesa niciun camion de tractare, nu voia decât să ajungă acasă, în pat.
Joe era sigur că nu existase nicio mașină. Rose plecase din poiana cuprinsă de flăcări, intrase în pădure, aproape orbită de trecerea de la vâlvătăile focului la întuneric, dar disperată să scape de acolo înainte de a descoperi cineva că era în viață, convinsă că 747 fusese doborât din cauza ei.
Înspăimântată, în stare de șoc, îngrozită de măcel, rătăcită într-un loc pustiu, preferase să riște să moară de foame și de frig, decât să fie găsită de o echipă de salvare și poate să cadă în mâinile dușmanilor ei înzestrați cu o putere stranie. În curând, printr-un mare noroc, ajunsese la o colină de unde reușise să zărească în depărtare, printre copaci, luminile de la Loose Change Ranch.
Dând la o parte ceașca goală de cafea, Barbara întrebă:
- Mercy, unde ai dus-o pe femeia aceea în Pueblo? Îți amintești adresa?
Ținând tava pe jumătate scoasă din cuptor, ca să examineze prăjiturile, Mercy spuse:
- Nu mi-a spus adresa. M-a ghidat stradă cu stradă până am ajuns la casa ei.
Fără îndoială că era o casă aleasă de Rose la întâmplare, întrucât era puțin probabil să cunoască pe cineva în Pueblo.
- Ai văzut-o intrând? întrebă Joe.
- Mă gândisem să aștept până ce va descuia ușa și va intra în casă. Dar mi-a mulțumit, a spus „să te ajute Dumnezeu” și eu am tulit-o înapoi, spre casă.
- Ai putea să mai găsești casa aceea? întrebă Barbara.
Hotărând că prăjiturile mai aveau nevoie de un minut ca să se coacă, Mercy introduse tava înapoi în cuptor, își scoase mănușa și spuse:
- Desigur. E o casă mare și frumoasă într-un cartier foarte select. Dar nu era a lui Rachel, ci a asociatului ei la cabinetul medical. V-am spus că era medic în Pueblo?
- Dar n-ai văzut-o intrând efectiv în casă? întrebă Joe.
Presupunea că Rose așteptase până ce Mercy dispăruse, apoi se îndepărtase de casă și găsise un mijloc de transport care s-o scoată din Pueblo.
Mercy avea fața congestionată și asudată din cauza cuptorului. În timp ce rupse două prosoape de hârtie de pe un sul și își sterse transpirația de pe frunte, spuse:
- Nu. După cum am spus, le-am lăsat în față și ele au pornit pe alee.
- Le-ați lăsat?
- Biata micuță somnoroasă. Era o scumpete. Fiica asociatului lui Rachel.
Barbara se uită uimită la Joe, apoi se aplecă în față, spre Mercy.
- Era și un copil?
- Era un îngeraș, somnoroasă, dar nu era deloc sâcâitoare.
Joe își aminti atunci că Mercy mai folosise plurarul în timpul povestirii și își dădu brusc seama căacest lucru necesita o interpretare mai literală decât cea pe care i-o dăduse el.
- Adică Rose... Rachel avea un copil cu ea?
- Păi n-am spus?
Mercy părea mirată, aruncând prosoapele umede la gunoi.
- N-am înțeles că era un copil, spuse Barbara.
- V-am spus, repetă Mercy uimită de zăpăceala lor. În urmă cu un an, când a venit tipul de la comisia voastră, i-am spus totul despre Rachel și despre fetiță, i-am spus că Rachel fusese martoră la accident.
Privindu-l pe Joe, Barbara spuse:
- Nu mi-am amintit. Cred că e mare lucru că mi-am amintit și casa asta.
Lui Joe i se răsuci inima în piept, se răsuci ca o roată de mult înțepenită, pe o osie ruginită.
Fără să-și dea seama de uriașul impact pe care îl avea dezvăluirea ei asupra lui Joe, Mercy deschise ușa cuptorului ca să mai verifice o dată prăjiturile.
- Ce vârstă avea fetița? întrebă el.
- A, în jur de patru, cinci ani, spuse Mercy.
O premoniție apăsă pe ochii lui Joe și când îi închise, în întunericul din spatele pleoapelor roiau probabilități la care îi era frică să se gândească.
- Poți... poți s-o descrii?
- Era pur și simplu o păpușă adorabilă. Dulcică foc - dar cred că toți copiii sunt drăgălași la vârsta asta, nu? spuse Mercy.
Când Joe deschise ochii, Barbara îl fixa cu privirea și ochii ei erau scăldați în lacrimi de mila lui.
- Ai grijă, Joe, spuse ea. Nu te poate duce acolo unde speri tu.
Mercy puse tava fierbinte plină cu prăjituri coapte pe un al doilea grătar.
Joe întrebă:
- Ce culoare era părul ei?
- Blonduță.
Joe se plimba în jurul mesei, înainte de a-și da seama că se ridicase de pe scaun.
După ce își luase paleta, Mercy dezlipea prăjiturile din cele două tăvi care se răciseră și le transfera pe un platou mare.
Joe se duse lângă ea.
- Mercy, ce culoare aveau ochii fetiței?
- Nu-mi amintesc.
- Încearcă.
- Cred că albaștri, spuse ea strecurând paleta pe sub o prăjitură.
- Crezi?
- Da, era blondă.
O luă prin surprindere, luându-i paleta din mână și punând-o alături pe tăblie.
- Uită-te la mine, Mercy. E ceva important.
De la masă, Barbara îl avertiză din nou:
- Ușurel, Joe, ușurel.
El știa că trebuie să țină seama de avertismentul ei. Indiferența era singura lui apărare. Speranța este o pasăre care zboară întotdeauna, lumina care moare întotdeauna, o piatră care strivește când nu poate fi dusă mai departe.
Și totuși cu o nesăbuință care-l sperie, Joe simți că ridică piatra pe umăr, pășind în lumină, întinzând mâinile spre acele aripi albe.
- Mercy, spuse el, nu toate blondele au ochi albaștri, nu-i așa?
Față în față cu el, captivată de stăruința lui, Mercy Ealing spuse:
- Nu... cred că nu.
- Unele au ochi verzi, nu-i așa?
- Da.
- Dacă te gândești bine, sunt sigur că ai văzut și blonde cu ochi căprui.
- Nu prea multe.
- Câteva, spuse el.
Din nou îl năpădi o premonoție. Inima sa era acum ca un cal nărăvaș care lovea cu copitele potcovite în cușca coastelor lui.
- Fetița asta, spuse el, avea precis ochi albaștri?
- Nu. Nu sunt deloc sigură.
- S-ar putea să fi fost cenușii?
- Nu știu.
- Gândește-te. Încearcă să-ți amintești.
Ochii lui Mercy nu mai focalizară în clipa când memoria o propulsă înapoi, în trecut, dar după o clipă, ea scutură din cap.
- Nu pot spune nici că erau cenușii, totuși.
- Privește ochii mei, Mercy.
Ea îi privi.
El spuse:
- Sunt cenușii.
- Da.
- O nuanță de cenușiu neobișnuită.
- Da.
- Cu o urmă vagă de violet.
- Observ, spuse ea.
- Mercy... s-ar putea ca fetița să fi avut ochi ca ai mei?
Mercy părea să știe răspunsul pe care el avea nevoie să-l audă, chiar dacă nu putea ghici motivul. Fiind o femeie cu suflet bun, voia să-i facă pe plac. Totuși, în cele din urmă, spuse:
- Zău că nu știu. Nu pot să spun precis.
Joe simți că se prăbușește, dar inima lui continua să bată suficient de tare pentru a-l trezi.
Păstrându-și vocea calmă, spuse:
- Imaginează-ți fața fetiței. Își puse mânile pe umerii lui Mercy. Închide ochii și încearcă s-o vezi în minte.
Ea închise ochii.
- Pe obrazul stâng, spuse Joe. Lângă lobul urechii. La numai doi centimetri și ceva de lobul urechii. O aluniță.
Ochii lui Mercy zvâcniră sub pleoapele netede în timp ce își forța memoria.
- E o aluniță de frumusețe, nu un semn particular. Nu e o ecrescență, e plată Cam de forma unei semiluni.
După o lungă ezitare, ea spuse:
- S-ar putea să fi avut un asemenea semn, dar nu-mi aduc aminte.
- Zâmbetul ei. Un pic pieziș, puțin strâmb, în sus, la colțul stâng al gurii.
- Nu-mi amintesc să fi zâmbit. Era foarte somnoroasă... și cam amețită. Era tare dulce, dar reținută.
Joe nu mai găsi nicio trăsătură distinctivă care ar fi putut stârni amintirile lui Mercy Ealing. Ar fi putut s-o încânte ore-n șir povestindu-i despre grația fiicei lui, despre farmecul ei, despre hazul și despre râsul ei melodios.
Dar toate acestea erau totuși impresii subiective și oricât de detaliate ar fi fost asemenea descrieri, ele nu o puteau conduce pe Mercy la răspunsurile pe care el spera să le obțină.
Își luă mâinile de pe umerii ei.
Ea deschise ochii.
Joe luă paleta pe care i-o luase din mână. O puse la loc. Nu-și dădea seama ce face.
Ea spuse:
- Iartă-mă.
- Nu-i nimic. Speram... am crezut... nu știu. Nu știu precis ce am crezut.
Autoamăgirea era o haină care nu i se potrivea și chiar în timp ce o mințea pe Mercy Ealing, era gol-goluț în fața lui însuși, cumplit de conștient de ceea ce sperase, de ceea ce crezuse.
Îl cuprinse din nou o criză de comportament de căutare. Coincidența care făcea ca acea copilă misterioasă să aibă aceeași vârstă și aceeași culoare de păr ca ale fiicei lui pierdute fusese tot ce avea nevoie ca să se năpustească din nou, bezmetic, pe urmele falselor speranțe.
- Iartă-mă spuse Mercy, simțind imediat cum se prăbușește moralul lui. Ochii ei, zâmbetul, alunița... nu-mi spun nimic. Dar îmi amintesc numele ei. Rachel a strigat-o Nina.
În spatele lui Joe, la masă, Barbara se ridică atât de repede, că răsturnă scaunul pe care șezuse.
12.
În colțul verandei din spate, apa care cădea prin burlan producea o gâlgâială de glasuri fantomatice, nerăbdătoare și certărețe, guturale și șoptite, scuipând întrebări în limbi necunoscute.
Joe își simțea picioarele ca de cauciuc. Se aplecă cu ambele mâini pe balustrada udă. Ploaia se prelingea de sub streșini, stropindu-i fața.
Ca răspuns la întrebarea lui, Barbara arătă spre colinele joase și spre pădurile dintre sud-vest.
- Locul accidentului era în direcția aceea.
- La ce distanță?
Mercy se ivi în ușa deschisă a bucătăriei.
- La vreo șapte sute și ceva de metri în linie dreaptă. Poate ceva mai mult.
Pornind prin poiana sfârtecată, pătrunzând în pădurea unde focul se stinsese repede pentru că în anul acela fusese o vară umedă, continuând apoi prin întunecimea copacilor, acomodându-și ochii la întuneric, pășind poate pe urmele unei căprioare care-i înlesneau mersul, ajungând în vârful dealului de unde se vedeau luminile de la fermă, Rose condusese - sau mai mult cărase - copilul.
- Doi kilometri și ceva pe jos, spuse Joe.
- Imposibil, spuse Barbara.
- Foarte posibil. Ar fi putut să-i parcurgă.
- Eu nu mă refeream la asta.
Barbara se întoarse spre Mercy și spuse:
- Doamnă Ealing, ne-ați ajutat deja enorm, ne-ați fost efectiv de foarte mare ajutor, dar acum avem de discutat o chestiune confidențială pentru un minut sau două.
- A, desigur, înțeleg. Rămâneți aici cât de mult doriți, spuse Mercy, teribil de curioasă, dar prea politicoasă ca să-i deranjeze.
Se retrase de pe prag și închise ușa bucătăriei.
- Numai doi kilometri și ceva, repetă Joe.
- Pe orizontală, spuse Barbara apropiindu-se de el și punându-i mâna pe umăr. Numai doi kilometri și ceva pe orizontală, dar peste șase kilometri pe verticală, drept în jos, din cer pe pământ. Asta este partea pe care n-o pot accepta, Joe.
Joe se lupta cu el însuși. Pentru a crede în existența supraviețuitorilor avea nevoie de credință sau de ceva asemănător și el nu era credincios, din propria lui opțiune și din necesitate.
Credința în Dumnezeu i-ar cere să vadă un sens în suferința care este urzeala experienței umane și el nu vedea niciun sens în ea. Pe de altă parte, ca să creadă că acest miracol al supraviețuirii era rezultatul cercetărilor științifice efectuate de Rose, ca să-și închipuie că omenirea ar putea căpăta o putere dumnezeiască - Lazăr salvându-l pe Lazăr din mormânt - trebuia ca el să creadă în spiritul transcendent al omenirii.
Oamenii erau geniali în pregătirea propriei lor damnării, dar puțini, dacă nu chiar niciunul nu era capabil să se mântuiască pe el însuși.
Cu mâna încă pe umărul lui Joe, dură cu el, dar sfătuindu-l ca o soră bună, Barbara spuse:
- Mai întâi vrei să cred că a existat un supraviețuitor din acel măcel. Acum au apărut doi. Eu am stat printre rămășițele fumegânde, în abatorul acela și știu că șansele ca vreo persoană să fi plecat de acolo pe propriile picioare sunt una la câteva miliarde.
- De acord.
- Ba nu, una la mai mult de câteva miliarde. Cifrele ar fi astronomice, incomensurabile.
- Ai dreptate.
- Deci pur și simplu nu există absolut nicio șansă de a fi existat doi supraviețuitori, niciuna, nicio șansă cât de mică.
El spuse:
- Nu ți-am spus multe lucruri și n-o să-ți spun nici acum multe dintre ele, pentru că probabil e mai sigur pentru tine să nu știi. Dar îți spun ceva... această Rose Tucker este om de știință și a lucrat la un proiect important ani de zile, un proiect finanțat de guvern sau de armată, ceva secret și a naibii de important.
- La ce proiect?
- Nu știu. Dar înainte de a se urca în avionul de New York a sunat un reporter din Los Angeles, un vechi prieten al ei, cu care a fixat un interviu, cu martori de încredere, la poarta de sosiri din LAX. A spus că va aduce cu ea ceva ce va schimba definitv lumea.
Barbara îi cercetă ochii, în căutarea unui semn că Joe nu vorbea serios despre această fantezie a schimbării lumii peste noapte.
Era o femeie logică și rațională, impresionată de fapte și detalii și experiența îi dovedise că soluțiile se găseau în ritm de melc, înaintând cu nenumărați pași extrem de mici.
Joe înțelese privirea din ochii ei, pentru că gazetăria de criminalistică nu se deosebea prea mult de meseria ei.
- De fapc ce vrei tu să spui? insistă ea. Că în clipa în care avionul se rostogolește și cade, Rose Tucker scoate din geantă o sticluță cu o nouă licoare fabuloasă care conferă invulnerabilitate temporară utilizatorului, un fel de alifie de protecție față de soare, pe care și-o aplică rapid?
Lui Joe îi veni să râdă. Nu-i mai venise să râdă de un secol.
- Nu, sigur că nu.
- Atunci cum?
- Nu știu. Ceva a fost.
- N-a fost absolut nimic.
- A fost ceva, insistă el.
Odată dispărute flăcările de forjă ale fulgerelor și bubuiala tunetelor redusă la tăcere, norii clocotitori căpătaseră frumusețea aparte a fierului întunecat.
Vântul vuia făcând plopii să danseze și, de-a curmezișul câmpurilor, perdelele de ploaie se umflau ca fustele fetelor dansând o tarantela.
Joe sperase din nou. Se simțise bine. Era fericit. Desigur, de aceea este speranța periculoasă. Superba senzație de înălțare, întotdeauna scurtă, și apoi cumplita cădere, pe atât de sfâșietoare, pe cât de sublime sunt înălțimile de unde pornește.
Dar poate că era mai rău să nu speri deloc niciodată.
Joe își punea o mulțime de întrebări și starea lui de așteptare se accentua.
Era totodată, speriat.
- Ceva a fost, insistă el.
Își luă mâinile de pe balustradă. Își simți din nou picioarele stabile. Își șterse mâinile ude pe blugi, apoi fața împroșcată de stropii de ploaie cu mâneca scurtei.
Întorcându-se spre Barbara, spuse:
- A ieșit cumva vie de acolo și apoi a parcurs doi kilometri și ceva până la fermă. Doi kilometri și ceva într-o oră și un sfert e normal pe întunerci, cu un copil în brațe sau târându-l după ea.
- Detest să fie mereu acul care înțeapă balonul...
- Atunci nu fi!
- ... dar nu uita un mic amănunt.
Barbara ezită o clipă, apoi spuse:
- De dragul conversației, hai să acceptăm că au existat supraviețuitori. Că această femeie a fost în avion. Numele ei este Rose Tucker... dar lui Mercy și lui Jeff le-a spus că se numește Rachel Thomas.
- Și...?
- Dacă nu le-a spus numele ei adevărat, de ce le-a spus numele adevărat al Ninei?
- Oamenii care o urmăresc pe Rose... n-o urmăresc pe Nina, nu le pasă de Nina.
- Dacă ei află că Rose a salvat fetița și dacă ea a salvat fetița din cauza acelui adevăr ciudat și radical sau ce era, pe care îl aducea cu ea pentru a-l dezvălui într-un interviu la Los Angeles, atunci poate că fetița ar fi pentru ei un pericol la fel de mare, pe cât pare a fi Rose însăși.
- Poate. Nu știu. În momentul ăsta nu-mi pasă.
- Vreau să spuncă ar fi folosit un alt nume pentru Nina.
- Nu neapărat.
- Ba da, insistă Barbara.
- Și ce contează?
- Deci poate că Nina este un nume fals.
Joe simți că i se dăduse o palmă. Nu răspunse.
- Numele copilei care a venit aici în noaptea aceea era poate Sarah, Mary sau Jennifer...
- Nu, rosti ferm Joe.
- Așa cum și Rachel Thomas este un nume fals.
- Dacă fetița nu era Nina, ar fi o coincidență extraordinară ca Rose să fi prins din văzduh numele fiicei mele. O șansă la un miliard!
- În avionul acela s-ar fi putut afla mai multe fetițe blonde de aproape cinci ani.
- Și pe amândouă să le cheme Nina? Hai, zău, Barbara!
- Dacă au existat supraviețuitori și dacă unul din ei este această fetiță blondă, spuse Barbara, ar trebui măcar să te pregătești pentru probabilitatea ca ea să nu fie Nina.
- Știu, spuse el, dar era furios pe Barbara, fiindcă-l silise să spună asta. Știu.
- Chiar știi?
- Bineînțeles.
- Sunt îngrijorată pentru tine, Joe.
- Îți mulțumesc, spuse el sarcastic.
- Sufletul tău este zdrobit.
- Mă simt bine.
- Poți claca foarte ușor.
El ridică din umeri.
- Nu, spuse ea. Uită-te la tine.
- Mă simt mai bine acum.
- S-ar putea ca ea să nu fie Nina.
- S-ar putea ca ea să nu fie Nina, recunoscu el, detestând-o pe Barbara pentru încăpățânarea cu care insista, chiar dacă știa că era sincer îngrijorată pentru el.
- Sunt gata să accept că s-ar putea dovedi ca ea să nu fie Nina. E-n regulă? Te simți mai bine? Pot face față dacă așa va fi situația.
- O spui, dar nu e adevărat.
El o străfulgeră cu privirea.
- Este adevărat.
- Poate că o părticică din inima ta știe că s-ar putea să nu fie Nina, o părticică infimă, dar restul inimii tale bate tare acum cu convingerea că este.
El își simți ochii strălucind - aproape dureros - în așteptarea delirantă a unei reuniuni miraculoase.
Dar ochii ei erau plini de o tristețe care îl înfurie pe Joe atât de tare, încât îi venea s-o bată.
Mercy făcea bile de aluat cu unt de arahide. În ochii ei se citea o nouă curiozitate. Și prudență, după ce văzuse pe fereastră discuția lor animată de pe verandă. Poate prinsese câteva cuvinte prin geam, chiar dacă nu încercase să tragă cu urechea.
- Nu, de fapt, fetița nu și-a spus numele. Rachel a prezentat-o. Biata copilă n-a rostit nici măcar două cuvinte. Era tare obosită și somnoroasă. Și suferise probabil un șoc când se răsturnase mașina. Dar nu era rănită. Nu avea niciun semn pe ea. Doar fețișoara ei era albă ca ceara. Avea ochii grei și parcă era pe altă lume. Era într-un fel de transă. Mi-am făcut griji pentru ea, dar Rachel a spus că nu are nimic și Rachel e doctor, la urma urmei, așa că m-am mai liniștit. Păpușica a dormit în mașină pe tot drumul spre Pueblo.
Mercy rulă o bilă de aluat între palme. Puse sfra gălbuie pe tavă și o turti ușor apăsând-o încet cu degetul mare.
- Rachel fusese în Colorado Springs în vizită de weekend la familia ei și o luase pe Nina cu ea, pentru că tăticul și mămica ei erau într-o croazieră de aniversare.Cel puțin așa am înțeles eu.
Mercy începu să umple o pungă de hârtie maro cu prăjiturile răcite stivuite pe platou.
- Nu era un lucru obișnuit prin părțile astea - un medic negresă și un medic alb asociați în același cabinet - și nu era un lucru obișnuit nici să vezi o negresă cu un copil alb prin părțile noastre. Dar eu înțeleg prin asta că lumea devine în sfârșit mai bună, mai tolerantă, mai iubitoare.
Împături de două ori parte de sus a pungii și i-o întinse Barbarei.
- Mulțumesc, Mercy.
Mercy Ealing i se adresă apoi lui Joe:
- Îmi pare rău că nu v-am putut ajuta mai mult.
- Ne-ai ajutat foarte mult, o asigură el și zâmbi. Și ne-ai dat și prăjituri.
Mercy se uită spre fereastra bucătăriei, aflată pe partea laterală a casei. Unul dintre grajduri se zărea prin perdeaua ploii.
- Nu-i așa că o prăjitură bună îți ridică moralul? Dar tare mi-aș dori să pot face mai mult decât niște prăjituri pentru Jeff. O iubește teribil pe iapa aceea, spuse Mercy.
Privind calendarul religios, Joe o îmtrebă:
- Cum de reușești să-ți păstrezi credința, Mercy? Cum naiba reușești, când în lume mor atâția oameni, când avioanele cad din cer și o iapă îndrăgită piere fără niciun motiv?
Ea nu păru surprinsă sau jignită de întrebare.
- Nu știu. E greu uneori, nu-i așa? Am fost într-un timp tare necăjită că nu puteam să avem copii. Am pierdut un număr record de sarcini și în cele din urmă m-am dat bătută. Uneori îmi vine să urlu spre cer. Și stau trează nopțile. Dar apoi mă gândesc... că viața asta are și bucurii. Și oricum, nu e decât un loc prin care trebuie să trecem spre altul mai bun. Dacă trăim veșnic nu contează prea mult ce ni se întâmplă aici.
Joe sperase într-un răspuns mai interesant. Mai adânc. Mai penetrant. Înțelepciune de om simplu. Ceva în care să poată să creadă.
În cele din urmă spuse:
- Iapa contează pentru Jeff. Și pentru tine, pentru că înseamnă atât de mult pentru el.
Ea mai luă o bucată de aluat, o rulă în palme, dându-i forma unei lunigălbui, zâmbi și spuse:
- Ah, Joe, dacă aș înțelege, n-aș mai fi eu. Aș fi Dumnezeu. Și asta n-aș dori în niciun caz.
- De ce?
- Cred că este și mai trist decât felul în care se văd lucrurile de la nivelul nostru, nu crezi? El știe de ce suntem în stare, dar trebuie să ne privească veșnic cum ne poticnim, să vadă cruzimea cu care ne tratăm unul pe celălalt, ura și minciunile noastre, invidia și lăcomia fără de sfârșit. Noi vedem doar lucrurile urâte pe care le fac cei din jurul nostru, dar El vede tot. Din jilțul în care șade are o perspectivă mai tristă decât a noastră.
Mercy puse aluatul pe tavă și-și lăsă amprenta degetului mare: o clipă de bucurie așteptând să fie coaptă, mâncată, pentru a înălța sufletul.
Jeepul veterinarului era încă parcat în intrândul din alee, în fața Fordului Explorer. În partea din spate a vehicului stătea întins un weimaraner.
Când Joe și Barbara se urcară în Ford și trântiră portierele, câinele își ridică nobilul său cap argintiu și îi privi prin geamul din spate al Jeepului.
Barbara introduse cheia în contact și porni Fordul. Parbrizul se aburi imediat cu condensul respirației lor.
- Dacă este Nina, Nina a ta, spuse Barbara așteptând ca aerul condiționat să curețe geamul, atunci unde a fost ea în anul care s-a scurs?
- Undeva, cu Rose Tucker.
- Și de ce-ar ține-o Rose pe fiica ta departe de tine? Ce rost ar avea o asemenea cruzime cumplită?
- Nu e cruzime. Ai găsit chiar tu răspunsul, acolo, pe veranda din spate.
- De ce oare am bănuiala că nu mă asculți decât când spun tâmpenii?
Joe spuse:
- Întrucât Nina a supraviețuit împreună cu Rose și a supraviețuit datorită lui Rose, probabil că acum dușmanii lui Rose vor dori s-o lichideze și pe Nina. Dacă Nina ar fi fost trimisă acasă, la mine, ar fi constituit o țintă. Rose o ține într-un loc sigur.
Perlele de condens se retraseră spre marginile parbrizului.
Barbara porni ștergătoarele.
De la geamul din spate al Jeepului Cherokkr, weimarenurul continua să-i privească fără a se ridica în picioare. Ochii lui erau ca două chihlimbare luminoase.
- Rose o ține într-un loc sigur, repetă el. De aceea trebuie să aflu tot ce pot despre zborul 353 și să rămân în viață suficient de mult timp pentru a găsi o cale de a dezvălui întreaga poveste. Când va fi scoasă la iveală, când ticăloșii care se află în spatele ei vor fi ruinați și se vor afla în drum spre închisoare sau spre camerele de gazare, atunci Rose va fi în siguranță și Nina... Nina se va putea întoarce la mine.
- Dacă această Nina este Nina ta, îi aminti ea.
- Da, dacă este Nina mea.
Cei doi virară în fața Jeepului Cherokee sub privirea întunecată a ochilor galbeni ai câinelui și înconjurară ovalul cu nemțișori albaștri și purpurii din fundul aleii.
- Crezi c-ar fi trebuit s-o rugăm pe Mercy să ne ajute să găsim casa din Pueblo unde le-a lăsat pe Rose și pe fetiță în noaptea aceea? întrebă Barbara.
- N-avea rost. N-avem ce găsi acolo. Ele n-au intrat în casa aceea. Imediat ce mașina lui Mercy a dispărut, au plecat mai departe. Rose s-a folosit de Mercy doar pentru a ajunge la primul oraș ceva mai mare, unde putea găsi un mijloc de transport, sau poate ca să sune vreun prieten de încredere din Los Angeles sau din altă parte. Cât de mare este Pueblo?
- Are cam o sută de mii de locuitori.
- E destul de mare. Un oraș de o asemenea mărime are suficiente intrări și ieșiri. Are autobuze, poate un tren, mașini de închiriat, poate chiar și un aeroport.
În timp ce se îndreptau pe aleea cu pietriș spre drumul asfaltat, Joe zări trei bărbați cu pelerine de ploaie cu glugă, scoțând o boxă din grajd dincolo de curtea de antrenamente. Erau Jeff Ealing, Ned și veterinarul.
Luaseră cele două portițe - cea de jos și cea de sus - ale ușii olandeze larg deschise. Nu-i urmase niciun cal.
Încovoiați sub rafalele de ploaie, cu capetele plecate de parcă ar fi fost o procesiune de călugări, se deplasau spre casă. Nu era nevoie de o mare subtilitate ca să-ți dai seama că umerii nu le erau apăsați doar de povara furtunii, ci și de povara înfrângerii.
Va urma un telefon la abatorul de cai, unde va fi transportată și predată o iapă îndrăgită.
Joe spera că anii trecuți peste ei, truda și pierderile de sarcină nu-i îndepărtaseră pe Jeff și Mercy Ealing unul de celălalt. Spera că ei încă mai dormeau noaptea îmbrățișați.
Luma cenușia e furtunii era atât de firavă, încât Barbara aprinse farurile. Când ajunseră la șoseaua asflatată, în cele două fascicule gemene ploaia argintie licărea ca lamele cuțitelor de jupuit animale.
În Colorado Spring, o rețea de bălți puțin adânci se formase pe terenul de joacă al școlii elementare unde Joe își parcase mașina de închiriat. Spalierele, leagănele obișnuite și celelalte leagăne sofisticate i se păreau ciudate lui Joe în lumina cenușie spălată care se înălța din apa unduită de ploaie. Nu mai păreau deloc ceea ce erau, ci un fel de Stonehenge și mai misterior decât străvechii megaliți și trilithoni de pe câmpia engleză din Salisbury.
Această nouă realitate era mult mai frumoasă și mai înfricoșătoare decât cea pe care o înlocuise. Joe știa că schimbarea era subiectivă și nu va bascula niciodată. Nimic din partea aceasta a morții nu-i va mai părea simplu; și cea mai lină suprafață ascundea adâncimi și complexități imposibil de cunoscut.
Barbara opri în stradă lângă mașina lui de închiriat, la două intersecții de casa ei.
- Gata. Bănuiesc că aici ne oprim.
- Îți mulțumesc, Barbara. Ai riscat enorm...
- Te rog să nu-ți faci griji pentru mine. Ai auzit? Eu am decis.
- Dacă nu aveam parte de bunătatea și curajul tău, n-aș fi avut nicio speranță să dau de capătul acestei povești. Astăzi tu mi-ai deschis o ușă.
- Dar unde duce ea? întrebă ea îngrijorată.
- Poate spre Nina.
Barbara părea obosită, speriată și tristă. Își trecu mâna peste față și deodată păru doar speriată și tristă.
- Joe, păstrează glasul meu în inimă. Oriunde vei pleca de aici, nu uita să mă asculți în subconștinetul tău. Voi fi o babă cicălitoare care-ți va spune mereu că dacă totuși doi oameni au scăpat cumva cu viață din accident, este absolut imposibil ca unul din ei să fie Nina a ta. Nu-ți roti singur sabia deasupra capului, nu-ți reteza tu însuți genunchii.
El dădu din cap.
- Promite-mi, rosti ea.
- Îți promit.
- Nina a murit, Joe.
- Poate.
- Blindează-ți inima.
- Vom vedea.
- Hai, du-te, spuse ea.
El deschise portiera și ieși în ploaie.
- Succes, spuse Barbara.
- Mulțumesc.
Joe trânti portiera, iar Barbara plecă.
În timp ce își descuia mașina de închiriat, Joe auzi frânele Fordului Explorer scrâșnind la mai puțin de o intersecție distanță. Ridicându-și privirea, văzu Fordul dând înapoi spre el, cu luminițele roșii de pe capota alunecoasă licărind.
Barbara coborî din Ford, veni la el, îl îmbrățișă și-l strânse tare.
- Ești un om minunat, Joe Carpenter.
El îi întoarse îmbrățișarea, dar glasul îi pierise. Își aminti cât de mult dorise s-o lovească atunci când ea îl presa să abandoneze ideea că Nina ar putea trăi. Îi erau rușine de ura pe care o simțise față de ea atunci, îi era rușine și era derutat - dar în același timp era impresionat de prietenia ei, care acum însemna pentru el mai mult decât și-ar fi imaginat atunci când sunase pentru prima dată la ușa ei.
- Cum de am reușit să te cunosc în aceste câteva ore, se întrebă ea, și simt că ești ca și fiul meu?
Îl părăsi pentru a doua oară.
El se urcă în mașină și ea se îndepărtă.
Joe privi Fordul micșorându-se în oglinda retrovizoare până ce viră la stânge, pe aleea casei ei, la două intersecții în spatele lui și apoi dispăru în garaj.
Ud leoarcă, Joe gonea înapoi spre Denver fără să-i pese de limita de viteză admisă, folosind alernativ radiatorul și aerul condiționat, ca să-și usuce hainele.
Era electrizat de perspectiva de a o găsi pe Nina.
În ciuda celor spuse Barbarei, în ciuda promisiunii pe care i-o făcuse, el știa că Nina trăiește. Un singur luru din această nouă lume stranie era în sfârșit, din nou, absolut bun: Nina era vie, trăia pe undeva. Ea era ca o lumină caldă pe pielea lui, un spectru de lumină dincolo de capacitatea ochilor lui de a discerne, dar deși el nu o putea vedea, o simțea strălucind în lume.
.....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu