3-13
Răsucind din nou scaunul spre calculator, căută printre reportajele despre accident cele treizeci și ceva de fotografii ale pasagerilor, în speranța că era inclusă și a ei.
Judecând după descrierea făcută de Dewey, femeia care scrisese biletul și femeia de la cimitir - căreia Blick îi spusese Rose - erau una și aceeași persoană.
Dacă această Rose era cu adevărat doctor Rose Marie Tucker din Manssas, Virginia - ceea ce nu putea fi confirmat fără o fotografie - atunci ea se aflase într-adevăr la bordul avionului 353.
Și supraviețuise.
Fără niciun chef, Joe reveni la două dintre cele mai mari fotografii cu scena accidentului.
Prima era o imagine sinistră cu cer de furtună, copaci arși, cu rămășițele avionului pulverizate și contorsionate, în care cercetătorii CNST, fără fețe, în costumede protecție biologică cu glugă, păreau să plutească precum niște călugări care se roagă sau ca niște duhuri rău prevestitoare.
A doua, era o vedere aeriană care dezvăluia epava atât de fărămițată și de departe împrăștiată, încât termenul „accident catastrofal” părea o descriere, din păcate, palidă.
Nimeni n-ar fi putut supraviețui unui asemenea dezastru.
Și totuși, era evident că Rose Tucker, dacă era aceeași care se aflase în avion în noaptea aceea, nu numai că supraviețuise, dar și plecase de la locul accidentului cu propriile forțe. Fără vătămări grave. Nu fusese rănită sau mutilată.
Cu neputință. Să scapu neatins din ruinele Gomorei, scuturate de Dumnezeu, să te ridici ca Lazăr din mormânt după patru zile, ar fi fost mai puțin miraculos decât modul în care părăsise ea, nevătămată, locul unde se prăbușise avionul 353.
Dacă Joe ar fi crezut cu adevărat că este imposibil, sufletul lui n-ar fi fost sfâșiat de furie și neliniște, de o ciudată teamă amestecată cu admirație, de curiozitate imperioasă. În el mijea năzuința nebunească de a accepta ceea ce părea de necrezut, de a ieși în întâmpinarea unei minuni.
Sună la serviciul informații din Manssas, ca să ceară numărul de telefon al doctorului Rose Marie Tucker. Se aștepta să i se spună că nu există un asemenea abonat sau că i se anulase linia telefonică. La urma urmelor, oficial, ea era moartă.
Și totuși i se dădu un număr de telefon.
Nu se putea să fi plecat de la locul accidentului, să se ducă acasă și să-și reia viața, fără a stârni vâlvă. Pe lângă asta, oameni periculoși erau pe urmele ei. Ar fi găsit-o, dacă ea s-ar fi întors în Manssas.
Poate că familia ei mai locuia în casă. Din cine știe ce motive, poate că au păstrat telefonul pe numele ei.
Joe formă numărul.
Cineva răspunse la al doilea zbârnâit.
- Da...
- Casa familiei Tucker? întrebă Joe.
Era un glas de bărbat, proaspăt și fără accent regional.
- Da.
- Aș putea vorbi cu doamna Tucker, vă rog?
- Cine întreabă?
Intuiția îl făcu pe Joe să-și ocrotească propriul nume.
- Wally Blick.
- Scuzați-mă. Cine ați spus?
- Wallace Blick.
Bărbatul de la celălalt capăt al firului tăcu câteva clipe, apoi spuse:
- În ce problemă? Glasul aproape că nu i se schimbase, dar era colorat de o notă de vigilență, de o umbră de precauție.
Simțind că era riscant să mai insiste, Joe închise telefonul.
Își șterse din nou palmele de blugi.
Un reporter trecu prin spatele lui Joe, aruncând din mers o privire la niște însemnări. Joe îl salută fără să-și ridice privirea:
- Salut, Randy.
Consultând mesajul dactilografiat primit de la Rose, Joe sună la numărul din Los Angeles pe care i-l dăduse ea.
La al cincilea zbârnâit răspunse o femeie.
- Alo...
- Aș putea vorbi, vă rog, cu Rose Tucker?
- Nu e nimeni aici cu numele acesta, spuse ea cu un accent din inima sudului. Ați greșit numărul.
În ciuda celor spuse, femeia nu închise telefonul.
- Ea însăși mi-a dat acest număr, insistă Joe.
- Drăguțule, am o bănuială. Ai cunoscut-o pe doamna la o petrecere unde te-a suportat ca să scape de tine.
- Nu cred că ar face așa ceva.
- O, nu vreau să spun că ești nasol, scumpule. Dar probabil că nu ești genul ei. Se întâmplă și în case mai nobile.
- Numele meu este Joe Carpenter.
- Frumos nume. Un nume plăcut, solid.
- Dar pe tine cum te cheamă?
Ea îi răspunse glumeață:
- După voce, cum crezi că mă cheamă?
- După voce?
- Octavia...? Juliette...?
- Mai degrabă Demi.
- Ca Demi Moore, vedeta de cinema? întrebă ea, neîncrezătoare.
- Ai o voce sexy, voalată.
- Scumpule, vocea mea sună a prundiș și a varză.
- Sub pietriș și varză e un voal.
Femeia izbucni într-un râs plin, minunat.
- Domnule Joe Carpenter, zis și lingușitorul, îmi place numele Demi.
- Ascultă, Demi, aș vrea neapărat să vorbesc cu Rose.
- Nu te mai gândi la Rose asta. Nu mai tânji după ea, Joe. Nu merită, dacă ți-a dat un număr fals. Are balta pește destul.
Joe era convins că femeia aceea o cunoaște pe Rose și că se așteptase ca el s-o sune. Ținând seama de cruzimea dușmanilor care o urmăreau pe enigmatica doamnă Tucker, prudența lui Demi era totuși de înțeles.
Femeia continuă:
- Cum arăți, iubitule, când ești sincer cu tine însuți?
- Un metru optzeci și cinci înălțime, păr șaten, ochi verzi.
- Chipeș?
- Doar prezentabil.
- Câți ani ai, prezentabilule?
- Sunt mai bătrân decât tine. Am treizeci și șapte.
- Ai o voce plăcută. Te-ai întâlnit vreodată cu o necunoscută?
Deci Demi avea de gând să-i fixeze o întâlnire, până la urmă.
Joe spuse:
- N-am nimic împotrivă să mă întâlnesc cu o necunoscută.
- Ce-ai zice să te întâlnești cu draga de mine, o ființă sexy și voalată? propuse ea râzând.
- Desigur. Când?
- Ești liber mâine seară?
- Mai curând nu se poate?
- Nu fi atât de nerăbdător, prezentabilule. Mai am câteva lucruri de pus la punct, deci există șanse să meargă treaba, ca să nu sufere nimeni, să nu existe inimi zdrobite.
În interpretarea lui Joe, Demi îi spunea că voia să fie absolut sigură că întâlnirea era bine pregătită, că terenul trebuia cercetat și asigurat, pentru garantarea securității lui Rose. Și poate că nu putea intra în legătură cu Rose, fără s-o prevină cu douăzeci și patru de ore înainte.
- Și pe lângă asta, iubitule, o fată se cam întreabă de ce ești atât de disperat, de ți se face milă, dacă ești cu adevărat prezentabil.
- Bine. Deci mâine seară. Unde?
- O să-ți dau adresa unui local cu delicatesuri din Westwood. Ne întâlnim în față la șase, intrăm, bem o cafea, vedem dacă ne placem. Dacă te consider cu adevărat prezentabil și tu mă consideri la fel de sexy și de voalată ca vocea mea... ei, atunci s-ar putea să urmeze o noapte superbă pentru amintiri de aur. Ai la îndemână hârtie și pix?
- Da, spuse el și notă denumirea și adresa cafenelei.
- Acum fă-mi un hatâr, iubitule. Ai hârtia în față cu acest număr de telefon. Rupe-o în bucățele și aruncă-le în closet. Sesizând că Joe ezită, Demi continuă: Oricum nu-ți va mai folosi la nimic, după care închise telefonul.
Cele trei propoziții dactilografiate nu puteau dovedi că doctorul Tucker supraviețuise accidentului zborului 353, sau că era ceva în neregulă cu acel accident. Ar fi putut să le alcătuiască el însuși. Numele „Doctor Tucker” era și el dactilografiat, deci nu exista o semnătură doveditoare.
Cu toate acestea, nu-i venea să arunce mesajul. Deși nu va dovedi niciodată nimic nimănui, mesajul făcea ca acele evenimente fantastice să i se pară mai reale.
O sună din nou pe Demi, ca să vadă dacă mai răspunde, în ciuda celor spuse de ea.
Spre surprinderea lui, ascultă un mesaj înregistrat de societatea de telefoane, prin care era informat că numărul pe care-l apelase nu mai era conectat la rețea. I se spuse să se asigure că formase corect numărul și apoi să sune la 411 pentru a afla numărul dorit. Încercă din nou, cu același rezultat.
Frumos lucrat. Se întrebă cum fusese posibil. Era clar că Demi era mai sofisticată decât o arăta vocea ei de prundiș și varză.
În clipa când Joe puse receptorul la loc, telefonul sună, speriindu-l atât de tare, încât îi dădu drumul din mână, de parcă i-ar fi ars degetele. Stingherit de nervozitatea lui, îl ridică la al treilea zbârnâit.
- Alo....
- Los Angeles Post? întrebă un bărbat.
- Da.
- E telefonul direct al lui Randy Colway?
- Exact.
- Sunteți domnul Colway?
Sperietura și recentul interludiu cu Demi în încetiniseră lui Joe reacțiile.Acum recunoscu vocea fără inflexiuni ca aparținând bărbatului care răspunsese la telefon în casa lui Rose Marie Tucker din Manassas, Virginia.
- Sunteți domnul Colway? întrebă din nou cel care sunase.
- Sunt Wallace Blick, spuse Joe.
- Domnul Carpenter?
Joe simți fiori reci urcându-i-se pe șira spinării, vertebră cu vertebră și trânti receptorul.
Știau unde era.
Cele doisprezece celule de lucru modulare nu i se mai păreau o serie de nișe confortabile, fiindcă erau anonime. Era un labirint cu prea multe fundături.
Adună repede printurile și mesajul pe care i-l lăsase Rose Tucker.
În momentul când se ridică de pe scaun, telefonul sună din nou. Nu răspunse.
În timp ce ieșea din redacție, se întâlni cu Dan Shavers, care se întorcea de la centrul de fotocopii cu un teanc de hârtii în mâna stângă și cu pipa neaprinsă în dreapta.
Reporter și editorialist la departamentul de afaceri, Shavers era pe atât de înțepat și de stângaci la șuete pe cât se credea el de fermecător: dar autoamăgirea lui era inofensivă și falsa lui convingere că este un povestitor fascinant era înduioșătoare. Spuse fără niciun preambul:
- Joseph dragă, am deschis o cutie de Mondavi Cabernet 74 săptămâna trecută, una dintre cele douăzeci, pe care le-am cumpărat ca să fac o investiție când a fost lansat vinul, deși pe atunci eram în Napa, nu ca să umblu după vinuri de colecție, ci după un ceas vechi și te asigur că acest vin era atât de bine maturizat, încât...
Se opri, dându-și seama că Joe nu mai lucrase la ziar cea mai mare parte a anului. Încercă, stângaci, să-și exprime condoleanțele pentru „grozăvia aceea, a fost cumplit, sărmanii oameni, soția și copiii tăi.”
Conștient că telefonul lui Randy Colway continua să sune în redacție, Joe îl întrerupse pe Shavers, ca să scape de el, dar apoi spuse:
- Ascultă, Dan, cunoști o companie Teknologik?
- Dacă o cunosc? Shavers își încreți sprâncenele. Mă faci să râd, Joseph.
- O știi? Ce-i cu ea, Dan? Face parte dintr-un mare concern? Adică e o companie puternică?
- O, e foarte rentabilă, Joseph, are o capacitate extraordinară de a descoperi tehnologie a-ntâia la firme începătoare și apoi de a le cumpăra - sau de a finanța întreprinzători care au nevoie de bani pentru a-și pune în practică ideile. În general, tehnologie legată de medicină, dar nu întotdeauna. Directorii lor sunt niște grandomani dezgustători, care se cred un fel de regi ai afacerilor, dar nu-s mai breji decât noi. Și ei trebuie să se supună Celui Ce Trebuie Ascultat.
Joe întrebă nedumerit:
- Cine e Cel Ce Trebuie Ascultat?
- Ca noi toți, spuse Shavers, zâmbind și dând din cap, ridicându-și pipa ca să muște din coada ei.
Telefonul lui Colway se opri din zbârnâit. Tăcerea care se lăsă îl irita pe Joe mai rău decât zbârnâitul lui insistent.
Știau unde era el.
- Trebuie să plec, zise el îndepărtându-se, în timp ce Shavers începu să-i povestească despre avantajele deținerii de acțiuni la Teknologik.
Se duse drept spre cea mai apropiată toaletă pentru bărbați. Din fericire, nu era nimeni acolo, nicio veche cunoștință, care să-l facă să zăbovească.
Într-una din cabine, Joe rupse mesajul lui Rose în bucățele. Le aruncă apoi în close, trase apa, după cum îi spusese Demi, așteptând să i se confirme că fiecare bucățică dispăruse, mai trase o dată apa, ca si fie sigur că nu rămăsese nimic în vas.
Medsped. Teknologik. Corporații care efectuau ceea ce părea a fi o operațiune a poliției. Marea lor arie de acoperire, de la Los Angeles la Manassas și enervanta lor atotștiință dovedeau că erau corporații cu legături puternice în afara lumii afacerilor, poate până în domeniul militar.
Și totuși, indiferent de miză, era lipsit de sens ca o corporație să-și protejeze interesele cu agresori plătiți, care aveau îndrăzneala să tragă în oameni în locuri publice - sau de fapt, oriunde. Oricât de rentabilă ar fi fost compania Teknologik, cifrele negre, mari din josul paginii cu bilanțul contabil nu-i scoteau pe funcționarii și directorii corporației de sub incidența legilor, nici măcar acolo, în Los Angeles, unde se știe că lipsa banilor este sursa relelor de tot felul.
Ținând seama că păreau a crede că pot face uz de arme, fără a fi pedepsiți, bărbații pe care-i întâlnise erau, în mod sigur, militari sau agenți federali. Joe deținea prea puține informații, ca să poată măcar presupune ce rol jucau Medsped și Teknologik în acea operațiune.
Străbătând holul de la etajul al treilea, în drum spre lifturi, Joe se aștepta să fie strigat sau să i se ordone să se oprească. Poate de către unul dintre bărbații cu cămăși hawaiene. Sau de Wallace Blick. Sau de un ofițer de poliție.
Dacă oamenii care o căutau pe Rose erau agenți federali, vor reuși să obțină ajutorul poliției locale. Deocamdată, Joe trebuia să considere orice bărbat în uniformă drept un potențial dușman.
Când ușile liftului se deschiseră, se crispă, așteptându-se să fie prins în cușca liftului. Dar cușca era goală.
În timp ce liftul cobora la primul etaj, așteptă să se taie curentul. Când ușile se deschiseră din nou, se miră că nu era nimeni prin preajmă.
În viața lui nu mai fusese atât de paranoic. Reacționa în mod exagerat față de incidentele de la începutul după-amiezii și față de cele aflate de când ajunsese în sediul redacției.
Se întrebă dacă reacțiile lui erau exagerate - crize de furie extremă, spaimă tot mai mare - nu se datorau cumva reprimării emoțiilor din anul care trecuse. Nu-și îngăduise alte sentimente decât suferință, autocompătimire și cumplitul gol al unei pierderi de neînțeles. Acum, când evenimentele îl sileau să se deschidă din nou spre lume, era copleșit de emoție, ca un amator de surf începător, scufundat de fiecare creastă de val.
Când Joe intră în holul de primire, Dewey Beemis vorbea la telefon. Asculta atât de atent, încât fața lui neagră, de obicei netedă, era acum încrețită. Îl auzi murmurând:
- Da... mmmda, mmmda, da.
Joe se îndreptă spre ușă, fluturând mâna spre el în semn de rămas-bun.
Dewey strigă după el:
- Stai puțin, Joe.
Joe se opri și se întoarse.
Deși Dewey continua să asculte în telefon, privirea lui era ațintită asupra lui Joe.
Joe bătu ușor cu degetul în ceasul de la mână, ca să-i arate că se grăbește.
- Așteptați o secundă, rosti Dewey în receptor și apoi i se adresă lui Joe: E un tip care se interesează de tine.
Joe dădu categoric din cap.
- Vrea să-ți vorbească, spuse Dewey.
Joe porni din nou spre ușă.
- Stai, Joe, tipul zice că e de la FBI.
Ajuns la ușă, Joe ezită și își întoarse privirea spre Dewey. FBI-ul nu putea fi asociat cu bărbații în cămăși hawaiene, cu niște indivizi care trăgeau în oameni nevinovați, fără să catadicsească măcar să pună vreo întrebare. Sau era posibil?
Desigur, bărbatul de la telefon putea să mintă. S-ar putea să nu lucreze la FBI. Poate spera să-l întârzie pe Joe, până ce Blick și amicii lui - sau alți complici de-ai lor - să aibă timp să ajungă acolo.
Joe clătină din cap și se îndepărtă de Dewey. Trecu prin ușa batantă și pătrunse în canicula de august.
În urma lui, Dewey strigă:
- Joe!
Joe se duse spre mașină. Rezistă impulsului de a o lua la fugă.
În capătul celălalt al parcării, lângă poarta deschisă, tânărul paznic ras în cap, privea în jur. Chiar și la intensitate scăzută, ritmul dur al muzicii rap, ascultată de el, bubuia prin aerul arzător.
Ineriorul Hondei era fierbinte, dar nu insuportabil. Prin geamul lateral, spar de un glonte, se făcea suficientă ventilație pentru a împiedica sufocarea.
Paznicul observase probabil geamul spart, când Joe intrase în parcare.
Joe era convins că nu-i va porni motorul, dar motorul porni.
În clipa când Joe ieșea cu spatele din locul de parcare, Dewey Meemis deschise ușa holului de primire și păși afară, pe mica platformă de beton acoperită de tenda cu sigla ziarului Post. Uriașul nu părea alarmat, ci nedumerit.
Dewey nu încercă să-l oprească. La urma urmelor, erau prieteni sau fuseseră prieteni odinioară, iar bărbatul de la telefon nu era decât o voce.
Joe continuă să-l ignore și se îndreptă spre ieșirea din parcare.
Sub umbrela murdară cu reclamă la Cinzano, paznicul se ridică de pe scaunul pliant. Era la numai doi pași de poarta rulantă, cu care putea închide parcarea.
Joe se uită în oglinda retrovizoare. Îl văzu pe Dewey stând în picioare, cu mâinile în șolduri.
Când Joe trecu prin fața umbrelei Cinzano, paznicul nici măcar nu ieși de sub umbra ei. Privind cu ochii cu pleoape grele, lipsiți de expresie ca ochii unei iguane, își șterse transpirația de pe frunte cu o mână și unghiile negre îi licăriră scurt.
Joe trecu prin poartă și viră la dreapta cu viteză excesivă. Cauciucurile scrâșniră și asfaltul topit de soare le supse, dar el nu încetini.
O luă spre vest, pe strada Strathern și auzi sirene când coti spre sud. Sirenele făceau parte din muzica orașului, zi și noape; nu însemna că aveau neapărat vreo legătură cu el.
Totuși, pe tot drumul spre autostrada Ventura, pe sub ea și apoi spre vest, pe Moonpark, verifică mereu în oglinda retrovizoare dacă nu-l urmăreau vreun vehicul, marcat sau nu.
Nu era un infractor. Ar fi trebuit să se simtă în siguranță, fiindcă se ducea să anunțe autoritățile despre bărbații din cimitir, să le spună de mesajul primit de la Rose Marie Tucker și să le împărtășească bănuielile despre zborul 353.
Pe de altă parte, deși viața îi era în pericol, era clar că Rose nu ceruse protecția poliției, poate pentru că nu putea fi ocrotită.
„Viața mea depinde de discreția ta.”
Joe fusese reporter de criminalistică suficient de mult timp, ca să fi văzut numeroase cazuri în care victima constituise o țintă, nu pentru săvârșirea unei fapte, nu pentru bani sau alte bunuri râvnite de agresor, ci numai pentru ceea ce știa ea. O persoană care știe prea multe poate fi mai periculoasă decât o persoană înarmată.
Dar ceea ce știa Joe despre zborul 353 părea jalnic de puțin. Dacă el era o țintă pentru că știa de existența lui Rose Tucker și de afirmația ei conform căreia a supraviețuit accidentului, atunci secretele pe care le deținea ea erau atât de fulminante, încât forța lor era de mare tonaj.
În timp ce se îndrepta spre Studio City, Joe se gândea la literele roșii vopsite pe tricoul negru al paznicului din parcarea redacției ziarului Post: FEAR NADA.
„Să nu te temi de nimic”, era o filosofie pe care Joe n-ar putea s-o adopte niciodată. El se temea de multe lucruri.
Mai mult decât orice era frământat de probabilitatea ca accidentul să nu fi fost un accident, ca Michelle, Chrissie și Nina să nu fi murit dintr-un capriciu al soartei, ci de mâna unui om.
Deși Consiliul Național de Securitate a Transporturilor nu reușise să descopere o cauză posibilă, defectarea sistemelor de control hidraulic la care se putea adăuga eroarea umană era un scenariu posibil - și unul cu care se putuse împăca, pentru că era la fel de impersonal, de mecanic și de rece ca universul însuși. I s-ar părea însă insuportabil ca ele să fi pierit în urma unui act laș de terorism sau a unei crime mai personale, dacă viețile lor fuseseră jertfite lăcomiei, invidiei sau urii omenești.
Joe se temea de efectele pe care le-ar putea avea asupra lui o asemenea descoperire. Se temea că s-ar putea transforma, se temea de potențialul lui de sălbăticie, de odioasa ușurință cu care ar putea îmbrățișa răzbunarea, numind-o dreptate.
7.
În atmosfera actuală de concurență atroce care le marca profesia, bancherii californieni își țineau birourile deschise sâmbăta, uneori până la ora cinci.
Joe ajunse la filiala băncuu lui din Studio City cu douăzeci de minute înainte de închiderea ușilor.
Când își vânduse casa de acolo, nu se obosise să-și transfere contul la o filială mai apropiată din Laurel Canyon.
Se duse la un ghișeu, unde o femeie pe nume Heather făcea oridine printre hârtii în așteptarea unei solicitări de ultimă clipă. Lucra la banca aceea de când își deschisese Joe un credit, în urmă cu un deceniu.
- Vreau să retrag niște bani, spuse el, după conversația de conveniență, dar nu am la mine carnetul de cecuri.
- Nicio problemă, îl asigură ea.
Se ivi totuși o mică problemă când Joe ceru douăzeci de mii de dolari în bancnote de o sută. Heather se duse în celălalt capăt al băncii și se aplecă să discute cu casierul-șef, care se consultă apoi cu directorul adjunct. Se uitară la Joe, de parcă începuseră să se îndoiască de identitatea lui.
Când iau bani, băncile sunt ca niște aspiratoare industriale. Când îi dau, sunt ca niște robinete înțepenite.
Heather se întoarse cu o figură crispată și cu vestea că erau încântați să-i satisfacă dorința, dar trebuiau, desigur, respectate anumite proceduri.
În celălalt capăt al băncii, directorul adjunct vorbea la telefon și Joe bănuia că subiectul convorbirii era chiar el. Știa că se lăsa pradă paranoiei, dar i se uscă gura și bătăile inimii i se intensificară.
Erau banii lui. Avea nevoie de ei.
Deși Heather îl cunoștea pe Joe de ani de zile - de fapt, frecventa aceeași biserică luterană unde Michelle le ducea pe fete la școala duminicală și la slujbă - nu se putuse abține să nu-i ceară permisul de conducere.
Nu-și pierdu răbdarea. Toată averea lui era depusă acolo, aproape șaizeci de mii de dolari, rămași după plata datoriilor, de pe urma vânzării casei, deci nu i se puteau refuza banii de care avea nevoie ca să trăiască.
Dacă pe urmele lui erau aceiași oameni care o urmăreau pe Rose Tucker, nu se putea întoarce la apartamentul închiriat și va trebui să locuiască în moteluri.
Directorul adjunct terminase de vorbit. Acum studia o însemnare de pe un carnet aflat pe birou, bătând în el ușor, cu un creion.
Joe se gândise să-și folosească cele câteva cărți de credit pentru diverse plăți, suplimentate cu mici sume scoase la nevoie din automatele de bani. Dar autoritățile puteau urmări un suspect prin cărțiel de credit folosite și prin activitatea ATM - și ar fi mereu pe urmele lui.
Un telefon sună pe biroul directorului adjunct. Acesta se repezi să ridice receptorul, se uită spre Joe, apoi se întoarse pe scaunul rotitor, ca și cum s-ar fi temut să nu i se citeascăpe buze ce spune.
După ce au fost efectuate toate oprațiunile și toți s-au lămurit că Joe nu era nici fratele său geamăn rău, nici un impostor îndrăzneț, directorul adjunct, încheindu-și convorbirea telefonică, adună încet bancnotele de o sută de dolari din sertarele casierilor și din seif. Îi aduse lui Heather suma solicitată și, cu un zâmbet crispat, o urmări în timp ce număra banii în fața lui Joe.
Poate că era doar o închipuire, dar Joe simți că dezaprobau faptul că el va avea asupra lui atâția bani, nu pentru că îl expuneau pericolului, ci pentru că în zilele acelea, cei care operau cu bani lichizi erau stigmatizați.
Pe parcursul istoriei, banii lichizi sau echivalentul lor - diamante, monede de aur - constituiseră cea mai bună garanție pentru libertate și mobilitate. Banii lichizi însemnau același lucru pentru Joe și nimic mai mult.
În timp ce Heather introducea cele douăzeci de mii de dolari într-un plic elegant,telefonul de pe biroul directorului adjunct sună. Acesta murmură ceva în microfonul aparatului, continuând să-și manifeste interesul față de Joe.
Când Joe părăsi banca, la cinci minute după ora de închidere a băncii, fiind ultimul client care pleca, simțea că i se înmoaie genunchii de groază.
Canicula era la fel de înăbușitoare și cerul de ora cinci era încă senin, fără nori, deși nu mai avea nunața de albastru-profund de mai devreme. Acum, în mod ciudat, nu mai avea profunzime, era un albastru-plat, care-i amintea ceva ce mai văzuse.
Termenul de comparație îi scăpa, dar în momentul când se urcă în mașină și porni motorul își aminti de ochii albaștri de mort ai ultimului cadavru pe care-l văzuse la o morgă în noaptea în care renunțase definitiv la cariera de reporter de criminalistică.
Când ieși din parcarea băncii, îl văzu pe directorul adjunct stând în picioare în spatele ușii de sticlă, aproape ascuns de reflexele arămii ale soarelui care apunea. Poate că voia să rețină cum arăta Honda sau memoriza numărul de pe plăcuța de înmatriculare. Sau poate că doar încuia ușile.
Metropola licărea sub privirea albastră-oarbă a cerului mort.
Trecând printr-un mic centru comercial din cartier, peste trei benzi de circulație, Joe văzu o femeie cu părul roșcat, lung, coborând dintr-un Ford Explorer. Mașina era parcată în fața unui magazin de articole de uz casnic. De pe scaunul din stânga coborî o fetiță cu o claie de păr blond, ciufulit. Joe nu le vedea fețele.
Se strecură imprudent prin trafic, cât pe-aci să se ciocnească de un Mercedes gri, condus de un bărbat vârstnic. În intersecție, în clipa când lumina galbenă a semaforului se transformă în roșu, făcu o întoarcere de o sută optzeci de grade, nepermisă.
Deja regreta ce avea de gând să facă. Dar nu se mai putea opri, așa cum n-ar fi putut grăbi sfârșitul zilei comandând soarelui să apună. Era mânat de un ciudat impuls.
Cutremurat de lipsa lui de autocontrol, parcă lângă Fordul Explorer al femeii. Coborî din Honda. Abia-l țineau picioarele.
Fixă cu privirea magazinul de articole de uz casnic. Femeia și copilul erau înăuntru, dar el nu le vedea din cauza afișelor și a mărfurilor expuse în vitrine.
Se îndepărtă de magazin și se rezemă de Honda, încercând să-și vină în fire.
După accidentul din Colorado, Beth McKay îl recomandase unui grup numit Prietenii Înțelegători, o organizație la scară națională, destinată oamenilor care și-au pierdut copiii. Întrucât Beth se consola treptat cu ajutorul Prietenilor Înțelegători din Virginia, Joe s-a dus la câteva întruniri ale unei filiale locale, dar în curând a încetat să le mai frecventeze.
În această privință, era la fel ca majoritatea altor bărbați în aceeași situație; mamele îndoliate se duceau conștiincioase la întruniri și își găseau alinare în conversațiile cu altele cărora le pieriseră copiii, dar aproape toți tații se retrăgeau în ei înșiși și nu-și exteriorizau durerea.
Joe ar fi vrut să fie unul dintre cei puțini care își găseau mântuirea deschizându-se spre oameni, dar biologia sau psihologia masculină - sau pur și simplu încăpățânarea sau autocompătimirea - îl făceau să se țină deoparte, singur.
Descoperise însă la Prietenii Înțelegători că acel impuls bizar, care-l cuprinsese acum, nu-l frământa numai pe el. Era atât de comun, încât avea și o denumire: „comportamentul de căutare.”
Toți cei care pierduseră o ființă dragă căpătau într-o oarecare măsură acest comportament de căutare, deși era mai intens la cei care își pierduseră copiii. Unii îl resimțeau mai puternic decât alții. Cu Joe situația era gravă.
Din punct de vedere intelectual, putea accepta ideea că răposatele pieriseră pentru totdeauna. Din punct de vedere emoțional, la un nivel primar, rămânea cu convingerea că le va revedea. Uneori se aștepta ca soția și fiicele lui să intre pe ușă sau să le audă la aparat, când suna telefonul.
Uneori le zărea pe câte o stradă. Pe un teren de joacă. Într-un parc. Pe o plajă. Erau întotdeauna la o oarecare distanță și se îndepărtau de el. Uneori le lăsa să plece, dar alteori simțea nevoia să le urmeze, să le vadă chipurile, să spună: „Stați, stați, vin cu voi.”
Acum se îndepărtă de Honda și se duse spre intrarea în magazinul de obiecte casnice.
Când deschise ușa, ezită o clipă. Se autoflagela. Inevitabila implozie emoțională care se va produce când femeia și copilul se vor dovedi a nu fi Michelle și Nina va fi ca un ciocan lovindu-i inima.
Evenimentele acelei zile - întâlnirea cu Rose Tucker la cimitir, cuvintele pe care i le adresase ea, șocantul mesaj care-l așteptase la redacție - fuseseră atât de neobișnuite, încât își descoperi o credință adâncă în niște probabilități stranii, care-l uimi.
Dacă Rose a căzut pe o distanță de peste șase kilometri, s-a lovit de o stâncă din Colorado și apoi a plecat pe picioarele ei....
Intră în magazin.
Casiera era în stânga lui. O coreeancă frumușică, de vreo treizeci și ceva de ani aranja pachete cu salam Slim Jim pe un stativ metalic. Îi zâmbi și dădu din cap.
Un coreean,probabil soțul ei, era la casă. Îl întâmpină pe Joe cu un comentariu despre arșița de afară.
Joe îi ignoră, trecu de primul din cele patru intervale pentru circulație, apoi de al doilea. Le zări pe femeia cu păr roșcat și pe fetiță la capătul celui de al treilea interval.
Stăteau cu spatele la un frigider cu băuturi nealcoolice. Joe rămase o clipă la capătul intervalului, așteptându-le să se întoarcă spre el.
Femeia avea în picioare sandale albe legate la gleznă și era îmbrăcată cu pantaloni albi de bumbac și o bluză galben-verzuie.
Michelle avea niște sandale și niște pantaloni asemănători. Nu și o bluză la fel. Nu avea o asemenea bluză, din câte își amintea el.
Fetița era de vârsta Ninei, de aceeași statură cu ea, avea sandale albe ca ale mamei ei, un șort roz și un tricou alb. Stătea cu capul plecat pe o parte, legănându-și brațele subțirele, așa cum făcea deseori și Nina.
„Nina, Niina, ați văzut-o?”
Joe înaintase deja până la jumătatea intervalului, când își dădu seama că se deplasase.
O auzi pe fetiță spunând:
- Te rog, ia-mi o bere pentru copii, te rog!
Apoi se auzi pe el însuși rostind „Nina”, pentru că berea pentru copii era băutura preferată a Ninei.
- Nina! Michelle!
Femeia și fetița se întoarseră spre el. Nu erau Nina și Michelle.
Joe știuse de la început să nu erau femeia și fetița pe care le iubise, dar el nu acționa conform rațiunii, ci dintr-un impuls dement al inimii. Știuse, știuse. Și totuși când văzu că erau niște necunoscute, parcă simți un pumn în piept.
Spuse prostește:
- Voi... am crezut... stăteați acolo...
- Da, rosti femeia nedumerită și prudentă.
- N-o...n-o lăsa să plece, îi spuse el mamei, surprins de vocea lui răgușită. N-o lăsa să plece, n-o scăpa din vedere, n-o lăsa singură, ele dispar, se duc, dacă nu le ții aproape de tine.
Pe fața femeii se strecură panica.
Cu sinceritatea inocentă a unui copil de patru ani, fetița spuse cu un glăscior pițigăiat, în care se simțea o notă de îngrijorare și de amabilitate:
- Trebuie să vă cumpărați un săpun. Mirosiți urât. Săpunirile sunt acolo, vă arăt eu.
Mama o apucă repede de mână și o trase lângă ea.
Joe își dădu seama că mirosea, într-adevăr. Stătuse pe plajă, la soare, două ore, și pe urmă în cimitir și asudase de mai multe ori de frică. Nu pusese nimic în gură toată ziua și probabil că răsuflarea lui avea un miros acru, după berea pe care o băuse pe plajă.
- Îți mulțumesc, păpușo. Ai dreptate. Miros urât. Mă duc să-mi iau un săpun.
În spatele lui, cineva spuse:
- S-a întâmplat ceva?
Joe se întoarse și-l văzu pe patronul coreean. Fața placidă a bărbatului erau acum brăzdată de îngrijorare.
- Am crezut că erau niște cunoștințe, explică Joe. Niște oameni pe care i-am cunoscut odată...
Își dădu seama că plecase de dimineață de acasă, fără să se bărbierească. Cu fața acoperită cu țepi, unsuros din cauza transpirației stătute, ciufulit, cu răsuflarea acră de la bere, cu privirea sălbatică a speranțelor spulberate, era probabil o priveliște înfricoșătoare. Acum înțelegea mai bine atitudinea oamenilor de la bancă.
- S-a întâmplat ceva? o întrebă patronul pe femeie.
Ea ezita.
- Nu cred.
- Plec, spuse Joe.
Avea senzația că organele lui interne alunecau în alte poziții, că i se ridică stomacul și inima i se prăbușește în străfundurile ființei lui.
- Nu s-a întâmplat nimic, a fost o greșeală, plec.
Trecu prin fața patronului și porni repede spre ieșire.
Când trecu prin fața casei, mergând spre ușă, coreeanca întrebă îngrijorată:
- Ați pățit ceva?
- Nimic, nimic, spuse Joe grăbindu-se să iasă în căldura care se acumulase pe parcursul zilei.
Când se urcă în Honda, zări plicul de pe scaunul din dreapta. Lăsase douăzeci de mii de dolari la vedere într-o mașină neîncuiată. Deși în magazin nu se produsese niciun miracol, era un miracol că banii mai erau încă acolo.
Chinuit de crampe severe la stomac și de o apăsare pe piept care îi împiedica respirația, Joe nu se credea în stare să conducă suficient de atent. Dar nu voia ca femeia să creadă că o aștepta, că o pândea. Porni motorul și părăsi centrul comercial.
Dădu drumul la aerul condiționat, orientându-l spre fața lui și se zbuciumă să respire, de parcă plămânii i se goliseră și el se lupta să-i umple din nou printr-un simplu act de voință. Puținul aer pe care reușea să-l inspire îl simțea greu, ca pe un lichid clocotit.
Acesta era un alt lucru pe care-l învățase la întrunirile Prietenilor Înțelegători: pentru majoritatea celor care-și pierduseră copiii, nu doar pentru el, durerea era uneori fizică, îngrozitoare.
Conduse ca un rănit, pe jumătate încovoiat deasupra volanului, șuierând ca un astmatic.
Se gândi la jurământul făcut la furie, de a-i ucide pe cei ce ar putea fi vinovați de soarta zborului 353 și râse scurt, acru, de prostia lui. Era o ruină umblătoare. Nu era un pericol pentru nimeni.
Dacă va afla ce se întâmplase cu adevărat cu acel 747, dacă fusese într-adevăr vorba de trădare și dacă va descoperi cine erau vinovații, aceștia îl vor omorî înainte de a apuca el să ridice mâna asupra lor. Nu avea nicio șansă să-i aducă în fața justiției.
Dar el va continua să încerce. Nu putea renunța la urmărirea țelului său. Era mânat de un impuls irezistibil. Comportamentul de căutare.
Joe se opri la un magazin Kmart ca să-și cumpere un aparat de ras electric și un aftershave, o periuță, pastă de dinți și alte produse cosmetice.
Hotărându-se rapid, cumpără un geamantan, două perechi de blue jeans, o haină sport gri, chiloți, tricouri, șosete sport și o pereche de adidași. Alese numai după măsurile afișate, fără a proba nimic.
După ce ieși din magazin, găsi un motel modest și curat în Malibu, lângă ocean, unde să poată adormi mai târziu în murmurul valurilor. Se bărbieri, făcu un duș și se schimbă în haine curate.
La șapte și jumătate, la o oră după apusul soarelui, porni cu mașina spre est, spre Culver City, unde locuia văduva lui Thomas Lee Vadance. Thomas era pe lista pasagerilor pentru zborul 353 și soția lui Nora, fusese citată în Post.
Își cumpără de la un McDonald doi cheesburgers și o cola. În cartea de telefon legată cu lanț din cabina telefonică a localului găsi numărul de telefon și adresa Norei Vadance.
Avea, de pe vremea când era reporter, un ghid Thomas Brothers, broșura indispensabilă cu hărțile străzilor din zona Los Angelesului, dar se gândi că știa bine cartierul în care locuia doamna Vadance.
În timp ce conducea, mâncă cheesburgers și bău cola. Era surprins că îl apucase brusc foamea.
Casa cu un singur etaj avea un acoperiș de șindrilă din lemn de cedru, pereți de șindrilă, căptușiți cu scânduri albe și obloane albe.
Canicula încă nu se înmuiase. Din dalele de piatră ieșeau aburi de căldură.
În timp ce, spre apus, începea să licărească o lumină portocaliu-trandafirie, iar spre răsărit abia se strecura amurgul purpuriu, Joe urcă două trepte pe verandă și sună.
Femeia care deschise ușa avea vreo treizeci de ani și o față proaspătă, care o făcea să fie frumoasă. Deși era brunetă, avea tenul deschis al unei roșcate, cu pistrui și ochi verzi. Era îmbrăcată cu un șort kaki și o cămașă bărbătească transparentă, cu mâneci suflecate. Părul era ciufulit și umed de transpirație, iar pe obraz avea o pată de murdărie.
Arăta ca o femeie care făcea curat în casă. Și care plânsese.
- Doamna Vadance? întrebă Joe.
- Da.
Deși pe când era reporter știa întotdeauna cum să ia oamenii, acum era stânjenit. Se simțea îmbrăcat prea sportiv pentru întrebările pe care venise să le pună. Îi părea rău că nu-și cumpărase o cămașă, nu doar tricouri.
- Doamna Vadance, aș putea discuta cu dumneavoastră?
- Pe moment am multă treabă...
- Mă numesc Joe Carpenter. Soția mea a murit în accidentul de avion. Și cele două fetițe ale mele.
Femeii i se oprise respirația. Apoi spuse:
- Acum un an.
- Da. În seara asta s-a făcut un an.
Femeia se trase din ușă.
- Poftiți.
O urmă într-un living vesel, în care predominau albul și galbenul, cu perdele și perne de creton.
Îl invită pe Joe să ia loc. În timp ce el se instala într-un fotoliu, ea se duse la ușă și strigă:
- Bob! Bob, avem un musafir.
- Iertați-mă că vă deranjez într-o seară de sâmbătă, spuse Joe.
Femeia se întoarse de la ușă și se cocoță pe canapea, spunând:
- Nu face nimic. Dar mă tem că eu nu sunt doamna Vadance pe care ați venit s-o vedeți. Eu nu sunt Nora. Numele meu este Clarise. Soacra mea este cea care și-a pierdut soțul în... accident.
Un bărbat intră în living dinspre partea din spate a casei și Clarise îl prezentă drept soțul ei. Avea poate cu vreo doi ani mai mult decât soția lui, era înalt, slab, cu o constituție sportivă și o atitudine plăcută, încrezător în sine.
Îi strânse mâna ferm, cu un zâmbet sincer, dar pe sub tenul bronzat se întrezărea paloarea și în ochii albaștri se citea suferința.
În timp ce Bob Vadance se așeză pe canapea, lângă soția lui, Clarise îi spuse că familia lui Joe pierise în accident. I se adresă apoi lui Joe:
- Noi l-am pierdut pe tatăl lui Bob, care se întorcea dintr-o călătorie de afaceri.
Dintre toate lucrurile pe care și le-ar fi putut spune, ei stabiliră legătura între ei vorbind despre modul în care auziseră pentru prima oară cumplita știre din Colorado.
- Eu n-am aflat decât când am ajuns la aeroport să le iau, spuse Joe. Fuseseră în Virginia în vizită la rudele lui Michelle și apoi la New York, pentru ca fetele s-o cunoască pe mătușa lor, Delia. Am ajuns devreme desigur, și primul lucru pe care l-am făcut când am intrat în sala de așteptare a fost să consult pe monitoare dacă avionul are întârziere. Era încă trecut fără întârziere, dar când am ajuns la poarta unde trebuiau să apară, personalul companiei îi întâmpina pe oameni, când se apropiau de zona aceea, vorbindu-le în șoaptă și conducându-i pe câțiva într-un salon separat. Un tânăr a venit spre mine și înainte de a deschide gura, am știut ce va spune. Nu l-am lăsat să vorbească și am spus: „Nu, să nu spui, să nu îndrăznești să spui.” Când a încercat totuși să vorbească, m-am îndepărtat de el și când a pus mâna pe brațul meu i-am dat-o brutal la o parte. Aș fi fost în stare să-l iau la pumni, ca să-l împiedic să vorbească, dar erau deja trei, el și două femei, în jurul meu,foarte aproape de mine. Parcă n-aș fi vrut să mi se spună, pentru că astfel totul ar fi devenit real și că, dacă ei nu mi-ar fi spus, n-ar mai fi fost real, nu s-ar mai fi întâmplat.
Toți tăcură, ascultând glasurile pe care și le aminteau din anul precedent, glasurile necunoscuților, anunțând acele vești cumplite.
- Mama a suportat greu pierderea, mult timp, spuse în cele din urmă Clarise, vorbind depsre soacra ei cu atâta dragoste, de parcă Nora ar fi fost propria ei mamă. Avea numai cincizeci și trei de ani, dar nu voia să mai trăiască fără Tom. Erau...
- ... foarte apropiați, o completă Bob. Dar săptămâna trecută, când am venit aici s-o vedem, își revenise, era mult mai bine. Fusese atât de îndurerată, atât de deprimată, dar acum era din nou plină de viață. Înainte de accident fusese întotdeauna o femeie veselă, era cu adevărat...
- ... o persoană sociabilă, deschisă, continuă Clarise în locul lui, de parcă gândurile lor parcurgeau întotdeauna același traseu precis. Și dintr-o dată, din nou, aici, săptămâna trecută redevenise femeia pe care o știam dintotdeauna... și care ne lipsise anul trecut.
Pe Joe îl cuprinse spaima când își dădu seama că vorbeau despre Nora Vadance ca despre un mort.
- Ce s-a întâmplat?
Clarise scoase un șervețel dintr-un buzunar al șortului kaki și își șterse ochii.
- Săptămâna trecută a spus că știa că Tom nu dispăruse pentru totdeauna, că nimeni nu dispare pentru totdeauna. Părea atât de fericită... Pur și simplu....
- Radia de fericire, spuse Bob luând mâna soției sale într-a lui. Joe, efectiv nu știm de ce, după ce îi trecuse depresia și avea atâtea planuri pentru prima dată după un an... acum patru zile, mama... s-a sinucis.
Înmormântarea avusese lor în ziua precedentă. Bob și Clarise nu locuiau acolo. Urmau să stea doar până marți, ca să împacheteze hainele și obiectele personale ale Norei pentru a le împărți rudelor și Magazinului de Economii al Armatei Salvării.
- Ne e tare greu, spuse Clarise, tot întinzând și suflecând mâneca dreaptă a cămășii ei albe, în timp ce vorbea. Era o femeie adorabilă.
- Nu trebuia să vin tocmai acum, spuse Joe ridicându-se din fotoliu. Nu e un moment potrivit.
Bob Vadance se ridică repede întinzând o mână, aproape implorându-l, spunând:
- Nu, te rog, ia loc. Te rog. Avem nevoie de o pauză după ce am sortat și am împachetat atâtea lucruri... Vorbind cu tine... parcă... Ridică din umeri. Știm toți cum este. Este mai ușor pentru că...
- ... pentru că știm toți cum este, încheie Clarise.
După o clipă de ezitare, Joe se așeză din nou în fotoliu.
- Am doar câteva întrebări... și probabil că numai mama voastră ar fi putut să-mi dea răspunsurile.
După ce își aranjase mâneca dreaptă, Clarise o întindea și o sufleca din nou pe cea stângă. Simțea nevoia să facă ceva în timp ce vorbea. Poate că se temea că fiind neocupate, mâinile ei ar încuraja-o să exprime suferința pe care încerca să și-o țină în frâu.
- Joe... e îngrozitor de cald... vrei să bei ceva rece?
- Nu, mulțumesc. Mai bine termin repede și plec. Voiam s-o întreb pe mama voastră dacă a vizitat-o recent cineva. O femeie care-și spune Rose.
Bob și Clarise schimbară o privire, apoi Bob spuse:
- Este cumva negresă?
Pe Joe îl trecu un fior.
- Da. Micuță, are cam un metru cincizeci și opt înălțime, dar este... o prezență.
- Mama nu ne-a spus multe lucruri despre ea, spuse Clarise, dar această Rose a venit o dată și au stat de vorbă și părea că i-a spus mamei ceva crucial. Ne-am gândit că este un fel de...
- ...consultant de spiritism sau așa ceva, încheie Bob. Inițial nu prea ne-a plăcut, ne-am gândit că poate fi cineva care vrea să profite de mama, fiindcă era atât de deprimată și vulnerabilă. Ne-am gândit că poate era vreo nebună cu Noua Eră sau...
- ...o escroacă, continuă Clarise, aplecându-se în față pe canapea, ca să îndrepte florile de mătase din aranjamentul de pe măsuța pentru cafea. Cineva care încerca s-o jefuiască sau doar s-o zăpăcească de cap.
- Dar când vorbea cu Rose, era atât de...
- ...împăcată. Nu părea să fie ceva rău, dacă a făcut-o pe mama să se simtă mult mai bine. Oricum...
- ...a spus că femeia aceea nu se va mai întoarce, încheie Bob. Mama a spus că datorită lui Rose știa că tata era undeva, în siguranță. Nu murise pur și simplu și acesta nu era sfârșitul. Este undeva în siguranță, unde îi este bine.
- N-a vrut să ne spună cum ajunsese la această credință, ea, care nu se dusese niciodată la biserică, adăugă Clarise. N-a spus nici cine era Rose, nici ce-i spusese ea.
- N-a vrut să ne spună mai nimic despre femeia aceea, confirmă Bob. Spunea că trebuia să păstreze secretul deocamdată, dar în cele din urmă...
- ...toată lumea va ști.
- Ce va ști toată lumea în cele din urmă? întrebă Joe.
- Probabil că tata este undeva în siguranță, undeva în siguranță, unde îi este bine.
- Nu, spuse Clarise, terminând cu florile de mătase și lăsându-se din nou pe speteaza canapelei, împreunându-și mâinile în poală. Cred că a vrut să spună mai mult de atât. Cred că a vrut să spună că, în cele din urmă, toți vor ști că niciunul din nou nu moare pur și simplu, că noi... continuăm să trăim undeva, în siguranță.
Bob oftă.
- O să încerc să fiu sincer cu tine, Joe. Noi ne-am cam speriat când am auzit-o pe mama cu superstițiile astea, ea, care era o femeie cu picioarele pe pământ. Dar a făcut-o fericită și, după grozăviile de anul trecut...
- ...nu vedeam ce rău putea să-i facă.
Joe nu se așteptase la spiritism. Era neliniștit, dacă nu cumva de-a dreptul dezamăgit. Se gândise că doctor Rose Tucker știa ce se întâmplase de fapt cu zborul 353 și era pregătită să-i dea în vileag pe vinovați. Nu-și imaginase niciodată că ea nu avea de oferit decât misticism și consultanță de spiritism.
- Crezi că avea adresa acestei Rose sau un număr de telefon?
Clarise spuse:
- Nu, nu cred. Mama era... misterioasă în privința asta. Apoi i se adresă soțului ei: Arată-i fotografia.
- A rămas în dormitorul ei, spuse Bob ridicându-se de pe canapea. O aduc imediat.
- Ce fotografie? o întrebă Joe pe Clarise când Bob ieși din living.
- Ciudat! E o fotografie pe care această Rose i-a adus-o Norei. E cam sinistră, dar mamei i-a adus alinare. Este o fotografie cu mormântul lui Tom.
Era o fotografie obișnuită, făcută cu un Polaroid și înfățișa piatra de pe mormântul lui Thomas Lee Vadance: numele lui, data nașterii și a morții, cuvintele „soț drag și tată iubit.”
Joe o vedea în minte pe Rose Marie Tucker în cimitir: „Încă nu sunt pregătită să-ți vorbesc.”
Clarise spuse:
- Mama s-a dus să cumpere o ramă. Voia să păstreze fotografia sub sticlă. Era important pentru ea să nu se deterioreze.
- Când am stat aici săptămâna trecută, trei zile întregi, ea o lua peste tot cu ea, spuse Bob. Când gătea în bucătărie, când stătea în living uitându-se la televizor, afară pe verandă când făceam grătar, întotdeauna o avea la ea.
- Chiar și când am ieșit să luăm masa în oraș, completă Clarise. Și-a pus-o în poșetă.
- E o simplă fotografie, spuse Joe, nedumerit.
- O simplă fotografie, confirmă Bob Vadance. Putea s-o facă ea însăși... dar nu știu de ce era mai importantă pentru ea fiindcă o făcuse Rose.
Joe își strecură un deget peste rama îmbrăcată în argint și peste sticlă, de parcă ar fi fost o ghicitoare capabilă să perceapă semnificația fotografiei, absorbând energia psihică pe care încă o emana.
- Când ne-a arătat-o prima oară, spuse Clarise, ne urmărea cu... speranțe intense. Ca și cum ar fi crezut...
- ... că vom avea o reacție mai puternică.
Joe puse fotografia pe măsuță, încruntat.
- O reacție mai puternică? Cum adică?
- N-am înțeles, spuse Clarise. Luă fotografia de pe măsuță și începu să lustruiască rama și sticla cu poalele cămășii. Când a văzut că nu reacționăm cum sperase ea, ne-a întrebat ce vedem când ne uităm la ea.
- O piatră de mormânt, spuse Joe.
- Mormântul tatei, confirmă Bob.
Clarise scutură din cap.
- Mama părea să vadă mai mult de-atât.
- Mai mult? Ce anume?
- Nu ne-a spus, dar...
- ...ne-a spus că va veni ziua când o vom vedea altfel, încheie Bob.
Joe o văzu în minte pe Rose în cimitir, strângând aparatul de fotografiat cu ambele mâini și ridicându-și privirea spre Joe: „Vei vedea, ca și ceilalți.”
- Știi cine e această Rose? De ce ne-ai întrebat de ea? se interesă Clarise.
Joe le spuse despre întâlnirea cu femeia la cimitir, dar nu spuse nimic despre bărbații din camioneta albă. În versiunea lui cenzurată, Rose plecase cu o mașină și el nu reușise s-o rețină.
- Dar din ceea ce mi-a spus... M-am gândit că s-ar putea să fi vizitat și alte familii cu victime ale accidentului. Ea mi-a spus să nu disper, mi-a spus că o să văd, cum văzuseră și alții, dar că nu este încă pregătită să vorbească. Problema este că nu pot aștepta până va fi ea pregătită. Dacă a vorbit cu alții, vreau să știu ce le-a spus, ce i-a ajutat să vadă.
- Orice ar fi fost, spuse Clarise, a făcut-o pe mama să se simtă mai bine.
- Sau poate că nu? își exprimă Bob îndoiala.
- Timp de o săptămână a avut efect asupra ei, spuse Clarise. Timp de o săptămână a fost fericită.
- Dar a avut acest rezultat, spuse Bob.
Dacă Joe n-ar fi fost reporter cu o experiență de atâția ani, care pusese întrebări dure despre victime și familiile lor, i-ar fi fost foarte greu să-i împingă pe Bob și Clarise să ia în seamă o altă probabilitate sumbră, care i-ar expune unor noi suferințe. Dar luând în considerare evenimentele acelei zile neobișnuite, trebuia să pună întrebarea:
- Sunteți absolut siguri că a fost sinucidere?
Bob dădu să răspundă, ezită, apoi întoarse capul ca să-și alunge lacrimile, clipind.
Clarise luă mâna soțului ei și îi spuse lui Joe:
- Nu există nicio îndoială. Nora s-a omorât.
- A lăsat vreun bilet?
- Nu, spuse Clarise. Nimic care să ne ajute să înțelegem.
- Ați spus că era fericită. Că radia de fericire. Dacă...
- A lăsat o casetă video, spuse Clarise.
- Ca să-și ia rămas bun?
- Nu. Este ceva ciudat... îngrozitor...
Clarise scutură din cap și pe fața ei se ivi o grimasă de jenă, fiindcă nu-și găsea cuvintele pentru a descrie caseta video. Apoi spuse:
- Este exact ce s-a întâmplat.
Bob dădu drumul mâinii soției sale și se ridică.
- Nu prea obișnuiesc că beau, Joe, dar acum am mare nevoie.
Joe spuse, disperat:
- Nu vreau să vă sporesc suferința...
- Nu, nu-i nimic, îl asigură Bob. Toți am scăpat împreună de accident, am supraviețuit împreună, suntem ca o familie și cu familia nu trebuie să existe subiecte interzise. Bei ceva?
- Desigur.
- Clarise, nu-i spune nimic despre casetă până nu mă întorc. Știu că tu crezi că e mai bine pentru mine săvorbești despre ea când eu nu mă aflu în cameră, dar nu-i așa.
Bob Vadance o privi pe soția sa cu multă tandrețe și când ea îi răspunse „Te aștept”, dragostea ei pentru el deveni atât de evidentă, încât Joe întoarse capul. Era o imagine prea vie care-i amintea ce pierduse.
După ce Bob ieși din cameră, Clarise începu să aranjeze din nou florile de mătase. Apoi se așeză cu coatele rezemate pe genunchii goi și cu fața îngropată în mâini.
Când își ridică în cele din urmă privirea spre Joe, spuse:
- E un om bun.
- Îmi place.
- Un soț bun, un fiu bun. Oamenii nu-l cunosc - văd în el pilotul militar care a luptat în războiul din Golf, un tip dur. Dar e blând. E teribil de sentimental, ca tatăl lui.
Joe aștepta ceea ce voia cu adevărat să-i spună.
După câteva clipe, ea spuse:
- Am avut copii târziu. Eu am treizeci de ani, Bob are treizeci și doi. Părea că avem atâta timp și atâtea lucruri de făcut mai înainte... Dar acum copiii noștri vor crește, fără să-i fi cunoscut măcar pe tata sau pe mama lui Bob și erau niște oameni tare buni.
- Nu e vina voastră, spuse Joe. Totul ne scapă din mâini. Suntem doar călători în acest tren, nu-l conducem noi, chiar dacă ne place să credem asta.
- Ai ajuns cu adevărat la acest nivel de acceptare?
- Încerc.
- Te apropii măcar?
- Nu, fir-ar să fie!
Clarise râse ușor.
Joe nu mai făcuse pe nimeni să râdă de un an - cu excepția prietenei lui Rose, cu care vorbise la telefon. Deși suferința și ironia colorau râsul scurt al Clarisei, se simțea în el ușurarea. După ce reușise s-o afecteze astfel, Joe simți o legătură cu viața care îl ocolise atâta timp.
După o clipă de tăcere, Clarise spuse:
- Joe, s-ar putea ca această Rose să fie un om rău?
- Nu. Dimpotrivă.
Fața ei pistruiată, atât de deschisă și încrezătoare, se înnoură acum din cauza îndoielilor.
- Pari foarte sigur.
- Ai fi fost și tu dacă ai fi întâlnit-o.
Bob Vadance se întoarse cu trei pahare, un castron cu bucăți de gheață, un litru de 7UP, o sticlă de Seagram 7 Crown.
- Îmi pare rău, dar n-avem o ofertă prea variată, se scuză el. Nu prea avem băutori în familie, dar când luăm totuși câte o gură, preferăm să bem sec.
- E-n regulă, spuse Joe și acceptă un 7-and-7, după ce i-l preparară.
..............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu