I.
Pierdute pentru totdeauna
Duminică noaptea, la ora două și jumătate, în Los Angeles, Joe Carpenter se trezi ținând strâns o pernă la piept și strigând în întuneric numele soției sale dispărute. Durerea și disperarea din propriul glas îi alungaseră somnul. Visele se desprinseră de el nu toate deodată, ci în valuri tremurătoare, așa cum se desprinde praful de pe grinzile din pod când o casă se clatină în timpul unui cutremur.
Când își dădu seama că Michelle nu era în brațele lui, se lipi și mai tare de pernă. Se trezise din vis cu parfumul părului ei. Acum se temea că la cea mai mică mișcare amintirea va dispărea, lăsându-l doar cu mirosul acru al transpirației nocturne.
În mod inevitabil, oricât de apăsătoare era liniștea, ea nu putea păstra vie amintirea. Parfumul părului ei se retrăgea ca un balon care se înalță în văzduh și în curând se pierdu.
Se ridică trist și se duse la cea mai apropiată dintre cele două ferestre. Patul, care consta doar dintr-o saltea așezată pe pardoseală, era singura mobilă, așa că nu era nevoie să aibă grijă să nu se împiedice de vreun obstacol în întuneric.
Apartamentul-atelier era alcătuit dintr-o cameră mare cu o chicinetă, o debara și o baie înghesuită, toate aflându-se deasupra unui garaj pentru două mașini, din zona superioară a Canionului Laurel. După ce își vânduse casa din Studio City, nu-și luase cu el nicio mobilă, pentru că morții n-au nevoie de asemenea răsfățuri. El venise acolo ca să moară.
Timp de zece luni, plătise chiria, în așteptarea dimineții în care nu se va mai trezi.
Fereastra dăsea spre zidul alcătuit de canion, cu contururi negre crestate de conifere și eucalipți. Spre vest, o lună grasă se ițea printre copaci, o licărire argintie dincolo de sumbrele păduri urbane.
Îl uimea că încă nu era mort după atâta timp. Dar nu era nici viu. Era pe undeva, pe la mijloc. La jumătatea drumului. Trebuia să găsească un capăt, fiindcă pentru el nu mai putea exista drum de întoarcere.
După ce își aduse o sticlă de bere rece din frigiderul din chicinetă, Joe se întoarse pe saltea. Se așeză cu spatele sprijinit de perete.
Bere la ora două și jumătate noaptea. O viață care se prăbușește.
Își dorea să poată bea până crapă. Dacă ar putea să dispară din această lume într-o pâlcă alcoolică paralizantă, poate că nu i-ar mai păsa cât va dura despărțirea. Dar excesul de pileală i-ar întuneca în mod irevocabil amintirile și amintirile erau sacre pentru el. Nu-și îngăduia decât câteva beri sau pahare cu vin deodată.
În afară de licărirea firavă a lunii filtrată de copacii de lângă geam, singura lumină din cameră venea dinspre butoanele luminate din spate ale telefonului de lângă saltea.
Nu cunoștea decât o singură persoană căreia îi putea vorbi deschis despre disperarea lui în toiul nopții - sau ziua, în amiaza mare. Deși avea doar treizeci și șapte de ani, mama și tatăl lui muriseră de mult. Nu avea frați sau surori. Prietenii încercaseră să-l încurajeze după catastrofă, dar el era prea îndurerat ca să poată vorbi despre cele întâmplate și îi ținuse la distanță cu atâta agresivitate, încât aproape că-i jignise pe cei mai mulți.
Acum luă telefonul, îl puse pe genunchi și o sună pe mama lui Michelle, Beth McKay.
În Virginia, la aproape patru mii cinci sute de kilometri distanță, ea ridică receptorul la primul zbârnâit.
- Joe?
- Te-am trezit?
- Doar mă cunoști, scumpule - mă culc devreme și mă scol înainte de ivirea zorilor.
- Henry ce face? întrebă el, referindu-se la tatăl lui Michelle.
- A, bătrâna fiară ar fi în stare să doarmă și la apocalipsă, spuse ea cu tandrețe.
Era o femeie bună și blândă, plină de compasiune față de Joe, chiar dacă abia putea ține piept propriei suferințe. Avea o forță ieșită din comun.
La înmormântare, atât Joe cât și Henry simțiseră nevoia să se sprijine pe Beth, reazămul lor. Dar câteva ore mai târziu, mult după miezul nopții, Joe o găsise pe veranda din spatele casei din Studio City, așezată într-un balansoar, în pijama, încovoiată ca o băbuță uitată de Dumnezeu, înăbușindu-și hohotele de plâns într-o pernă pe care și-o luase din camera de oaspeți, ca să nu-i împovăreze pe soțul și pe ginerele ei cu propria-i suferință.
Joe se așeză lângă ea, dar Beth nu dorea să fie ținută de mână sau luată de după umeri. Îl respinse când el o atinse. Durerea ei profundă în scormonise nervii atât de mult, încât o mângâiere rostită în șoaptă devenise pentru ea un strigăt, iar o mână drăgăstoasă o ardea ca un fier înroșit.
Fiindcă nu se îndura s-o lase lase singură, Joe luase plasa cu mâner lung și mătura cu ea suprafața apei din piscină: făcea cercuri în apă, adunând mormoloci și frunze de pe suprața neagră, la ora două noaptea, fără măcar să vadă ce face, continuând, sumbru, să facă cercuri-cercuri, să măture și iar să măture suprafața apei, până ce nu mai rămăseseră de scos din apa curată decât reflexele stelelor reci, nepăsătoare. În cele din urmă, după ce îi secă izvorul lacrimilor, Beth se ridică din balansoar, veni spre el și îi luă plasa din mâini. Îl duse sus și îl băgă în pat ca pe un copil și atunci el dormi adânc pentru prima dată după multe zile.
Acum, vorbind cu ea la telefon la o distanță considerabilă, Joe își puse deoparte berea terminată pe jumătate.
- Acolo s-au ivit deja zorile, Beth?
- Acum câteva clipe.
- Stai la masa din bucătărie, privind zorile prin fereastra cea mare? E frumos cerul?
- E încă întunecat spre apus, mov deasupra, iar spre răsărit este un evantai roz, corai și safir, ca mătasea japoneză.
Beth era foarte puternică și Joe o suna în mod regulat nu doar pentru forța pe care i-o putea oferi ea, dar și pentru că-i plăcea s-o asculte vorbind. Tmbrul special al grasului și accentul ei moale de Virginia erau identice cu ale lui Michelle.
- Ai răspuns la telefon cu numele meu, spuse Joe.
- Nu putea să fie altcineva, scumpule.
- Sunt singurul care sună atât de devreme?
- Rareori mai sună și alții. Dar în dimineața asta... nu puteai fi decât tu.
Dezastrul se petrecuse exact în urmă cu un an, schimbându-le viețile pentru totdeauna. Era prima comemorare a durerii lor.
- Sper că te hrănești mai bine, Joe. Continui să slăbești? întrebă Beth.
- Nu, minți el.
În anul care se scursese, devenise treptat atât de nepăsător față de mâncare, încât în urmă cu trei luni, începuse să slăbească. Până în ziua aceea slăbise zece kilograme.
- Va fi o zi fierbinte acolo?
- Caniculă înăbușitoare și umedă. Sunt ceva nori, dar nu cred că o să plouă, ca să ne mai răcorim. Norii dinspre răsărit sunt trandafirii, tiviți cu auriu. Soarele s-a trezit de mult.
- Parcă nici n-ar fi trecut un an, Beth, nu?
- Parcă nu, deși uneori mi se pare că a trecut un secol.
- Mi-e atât de dor de ele, spuse el. Mă simt pierdut fără ele.
- Ah, Joe! Scumpule, Henry și cu mine te iubim. Ești ca un fiu pentru noi. Ești cu adevărat fiul nostru.
- Știu. Și eu vă iubesc foarte mult. Dar nu este de-ajuns, Beth, nu este de-ajuns. Trase adânc aer în piept. Anul care a trecut a fost un iad. Nu mai suport încă un an ca ăsta.
- O să fie mai bine cu timpul.
- Mă tem că nu. Mi-e frică. Sigur nu-s bun de nimic, Beth.
- Te-ai mai gândit să te întorci la muncă, Joe?
Înaintea accidentului, Joe fusese reporter de criminalistică la Los Angeles Post. Cariera lui de ziarist luase sfârșit.
- Nu suport să văd cadavre, Beth.
Nu putea să privească victima împușcată dintr-o mașină în mers sau ridicată cu o mașină, indiferent de vârstă sau de sex, fără să le vadă pe Michelle, pe Chrissie sau pe Nina zăcând pline de sânge și sfârtecate, în fața lui.
- Poți face alt fel de reportaje. Scrii bine, Joe. Scrie niște povestiri interesante despre oameni. Trebuie să lucrezi, să faci ceva ca să te simți din nou folositor.
În loc să-i răspundă, el spuse:
- Nu pot funcționa singur. Nu vreau decât să fiu cu Michelle. Vreau să fiu cu Chrissie și cu Nina.
- Vei fi, într-o bună zi, spuse ea, căci mai presus de orice, rămânea o femeie credincioasă.
- Vreau să fiu cu ele acum. Glasul i se frânse și tăcu câteva clipe ca să și-l dreagă. Sunt terminat aici și nu am curajul să plec dincolo.
- Nu mai vorbi așa, Joe.
Nu avea curajul să-și pună capăt zilelor, pentru că nu știa cu siguranță ce urma după această lume. Nu credea cu adevărat că își va găsi soția și fiicele într-o împărăție a luminii și a unor spirite iubitoare. Mai târziu, când privi cerul nopții, văzu doar sori îndepărtați într-un hău fără sens, dar nu putea suporta să dea glas îndoielii sale, pentru că, dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat să afirme că viețile lui Michelle și ale fetelor fuseseră la fel de lipsite de sens.
Beth spuse:
- Toți avem o menire aici, pe pământ.
- Ele erau menirea mea și nu mai sunt.
- Atunci înseamnă că ai o altă menire. Acum e treaba ta s-o descoperi. Există un motiv pentru care mai ești încă aici.
- Nu există niciun motiv, o contrazise el. Povestește-mi cum este cerul, Beth.
După o clipă de ezitare, ea spuse:
- Norii dinspre răsărit nu mai sunt poleiți pe margini. A dispărut și trandafiriul. Sunt nori albi, nu sunt încărcați cu ploaie și nu sunt denși, ci un fel de filigran pe fondul albastru al cerului.
O ascultă zugrăvind dimineața din celălalt capăt al continentului. Vorbiră apoi despre licuricii pe care ea și Henry îi admiraseră în noaptea precedentă de pe veranda din spatele casei. În sudul Californiei nu existau licurici, dar Joe și-i amintea din copilăria lui petrecută în Pennsylvania. Vorbiră despre grădina lui Henry, în care se coceau căpșunele și treptat, treptat pe Joe îl cuprinse somnul.
- Acum e zi plină aici. Dimineața a trecut de noi și vine spre tine, Joe. Dă-i o șansă, dimineața îți va aduce motivația de care ai nevoie, un țel în viață, pentru că asta este menirea dimineții, fură ultimele cuvinte rostite de Beth.
După ce închise telefonul, Joe se întinse pe o parte, privind fereastra de pe care dispăruse lumina argintie a lunii. Astrul apusese. Joe se cufundă în bezna cea mai adâncă a nopții.
Când adormi din nou, nu visă niciun țel strălucitor care se apropia de el, ci o amenințare nevăzută, nedefinită, sumbră. Ca o greutate mare care se prăvălea pe cerul de deasupra lui.
2.
Mai târziu, în acea dimineață de sâmbătă, în timp ce se îndrepta cu mașina spre Santa Monica, Joe Carpenter suferi o criză de anxietate. Simți o apăsare în piept și respira cu mare dificultate. Când își luă o mână de pe volan, degetele îi tremurau ca ale unui bătrân paralitic.
Era covârșit de senzația de prăbușire de la o mare înălțime, ca și cum Honda lui s-ar fi desprins de autostradă prăvălindu-se într-o prăpastie fără fund, inexplicabilă. Șoseaua se întindea uniformă în fața lui și cauciucurile fâșâiau pe asfalt, dar el nu-și putea recăpăta, cu ajutorul rațiunii, sentimentul de stabilitate.
Ba chiar senzația de apăsare deveni atât de puternică și de înfricoșătoare, încât îl făcu să-și ia piciorul de pe accelerație și să apese pedala de frână.
Se auziră claxoane și cauciucuri scrâșnind, când circulația de pe șosea se adaptă acelei încetiniri bruște. În timp ce mașinile și camioanele țâșneau pe lângă Honda lui, șoferii îi aruncau lui Joe priviri ucigașe, strigau cuvinte jignitoare sau făceau gesturi obscene. Era Los Angeles-ul Mai Mare, într-o epocă a schimbărilor, clocotind de energia damnării, tânjind după apocalipsă, unde cea mai mică abatere neintenționată sau nepotrivită pe spațiul altcuiva ar fi putut avea ca rezultat o reacție termonucleară.
Senzația de prăbușire nu-l slăbea. Stomacul i se întorcea pe dos, de parcă ar fi fost într-un montagne russe, avântându-se pe o porțiune de șine de pe o pantă abruptă. Deși era singur în mașină, auzi strigătele pasagerilor, la început vag, apoi tot mai tare, dar nu erau țipetele vesele ale amatorilor de senzații tari dintr-un parc de distracții, ci urlete de durere autentică.
Se auzi șoptindu-și sieși de departe: „Nu, nu, nu, nu.”
O pauză scurtă în trafic îi permise să scoată Honda de pe șosea. Marginea autostrăzii era îngustă. Se opri cât mai aproape de balustrada de protecție peste care se profilau leandri bogați, ca un mare val verde înspumat.
Își băgă mașina în parcare, dar nu opri motorul. Deși scăldat într-o sudoare rece, avea nevoie de curentul înghețat al aerului condiționat ca să poată respira. Presiunea asupra pieptului său creștea. Fiecare inspirație care-l zguduia era o luptă și fiecare expirație fierbinte țâșnea din el cu un șuierat exploziv.
Deși aerul din Honda era curat, Joe simțea miros de fum. Îl simțea și în gură: avea un gust acru de ulei ars, plastic topit, vinilin fumegând și metal ars.
Când aruncă o privire spre ciorchinele dense de frunze și spre florile roșu-aprins ale leandrului lipite de geamurile de lângă scaunul din dreapta, imaginația lui le metamorfoză în nori groși de fum unsuros. Geamul deveni un hublou dreptunghiular cu colțuri rotunjite și geamuri duble de sticlă groasă.
Joe ar fi putut să creadă că era pe cale să-și piardă mințile - dacă n-ar mai fi avut asemenea crize de anxietate și în anul care trecuse. Deși uneori ele se produceau la un interval de două săptămâni, i se întâmplase să suporte și trei într-o singură zi, fiecare cu o durată de zece până la treizeci de minute.
Îl consultase un terapeut, dar nu-l ajutaseră sfaturile lui.
Medicul îi recomandase medicamente împotriva anxietății. Dar el refuzase rețeta. Voia să simtă durerea. Era tot ce-i mai rămăsese.
Închise ochii, își acoperi fața cu mâinile ca de gheață, luptându-se să-și vină în fire, dar catastrofa continuă să se desfășoare în jurul lui. Senzația de cădere se intensifică. Mirosul de fum se înteți. Urletele pasagerilor-fantomă deveniră mai puternice.
Totul se zgâlțâia. Podeaua de sub tălpi. Pereții mașinii. Tavanul. Huruieli, zornăieli, bubuituri și un fel de bătăi de gong înspăimântătoare acompaniau zgâlțâiala, zgâlțâiala aceea fără de sfârșit.
- Vă rog, imploră el.
Fără să deschidă ochii, își coborî mâinile de pe față. Le făcu pumn lăsându-le să cadă pe lângă corp.
După o clipă, mânuțele unor copii speriați îi apucară brațele și el le strânse.
Copiiii nu erau desigur în mașină, ci pe locul lor din avionul condamnat. Joe trăia reconstituirea prăbușirii zborului 353. În răstimpul crizei, el se afla în două locuri simultan: în lumea reală din Honda și în avionul companiei Nationalwide Air 747, în momentul când se prăbușise din seninul stratosferei, de pe cerul înnorat al nopții, pe o poiană la fel de necruțătoare ca fierul.
Michelle ședea între fetițe. Mâinile ei și nu ale lui le strânseseră pe Chrissie și Nina în acele ultime lungi minute de groază inimaginabilă.
Pe măsură ce zgâlțâiala se întețea, începea să plouă cu proiectile. Cărți cu coperte necartonate, calculatoare portabile, calculatoare de buzunar, tacâmuri și farfurii - deoarece câțiva pasageri erau încă la masă când s-a declanșat dezastrul - pahare de plastic, sticle de băutură de o singură doză, creioane și pixuri zburau prin interiorul cabinei.
Tușind din cauza fumului, Michelle probabil că îndemnase fetițele să plece captele. „Capul jos! Feriți-vă fața!”
Ce fețe! Fețe dragi. Chrissie, de șapte ani, avea pomeții înalți și ochii verzi, limpezi ca ai mamei ei. Joe nu va putea uita niciodată cum lui Chrissie îi roșea fața de bucurie când era la lecția de balet sau cum se concentra privind cruciș când se apropia de locul unde-i venea rândul să tragă cu crosa la partidele de base-ball din Little League. Nina, de numai patru ani, ghemotocul cu nas cârn și ochi albaștri ca safirul, avea un fel al ei de a-și încreți mutrița de fericire când vedea un câine sau o pisică. Animalele se simțeau atrase de ea - și ea de ele - de parcă ar fi fost reîncarnarea Sfântului Francisc de Assisi, ceea ce nu era o comparație prea exagerată, dacă o vedeai privind vrăjită, cu dragoste, chiar și o șopârlă urâtă de grădină cuibărită în mânuțele ei grijulii.
„Capul jos! Feriți-vă fața!”
În îndemnul acela era speranță, era presupunerea că vor supraviețui toate și că lucrul cel mai rău care li se putea întâmpla ar fi fost să le fie mutilate fețele de contactul violent cu un calculator portabil sau cu cioburile care zburau pe lângă ele.
Turbulența aceea cumplită spori. Unghiul de coborâre deveni mai sever, țintuindu-l pe Joe de scaun, astfel încât nu se putea apleca în față cu ușurință, ca să-și ferească fața.
Poate că măștile de oxigen au căzut de deasupra sau poate că din pricina stricăciunilor produse avionului sistemele căzuseră, având drept consecințăă faptul că măștile nu fuseseră accesibile la fiecare scaun. El nu știa dacă Michelle, Chrissie și Nina fuseseră în stare să respire sau dacă, sufocându-se din cauza fumului care le învăluia, nu se zbătuseră în van să caute o gură de aer curat.
Fumul se ridica tot mai dens în compartimentul pasagerilor. Cabina deveni claustrofobică precum o mină de cărbune din străfundurile pământului.
În bezna aceea umedă, orbitoare, limbi ascunse de flăcări se încolăceau ca niște șerpi. La groaza cutremurătoare provocată de coborârea necontrolată a avionului se adăuga și groaza de a nu ști unde erau acele flăcări sau când se vor năpusti cu și mai multă forță prin avion.
În timp ce presiunea asupra aeronavei creștea până la un nivel aproape insuportabil, niște vibrații bubuitoare zgâlțâiră fuzelajul. Aripile uriașe trosniră de parcă stăteau să se frângă. Cadrul de oțel gemu ca un animal sălbatic viu în agonie și suduri probabil minore scoaseră niște sunete la fel de puternice și de tăioase ca împușcăturile unei arme de foc. Câteva nituri se desprinseră, fiecare cu un scrâșnet pătrunzător.
Probabil că Michelle, Chrissie și micuța Nina aveau senzația că avionul se va dezintegra în zbor și că ele vor fi azvârlite pe cerul negru, împrăștiate departe una de alta, prăbușindu-se în scaunele lor separate spre trei morți separate, fiecare singură în nenorocirea ei în momentul impactului.
Cu toate acestea, imensul 747-400 era o minunăție a proiectării și un triumf al ingineriei, fiind conceput strălucit și construit solid. În ciuda misterioasei defecțiuni hidraulice, care făcuse ca aeronava să nu mai poată fi controlată, aripile nu se desprinseră și fuzelajul nu se dezintegră. Cu puternicele sale motoare Pratt and Whitney uruind pentru a sfida parcă legea gravitației, avionul companiei Nationwide Flight 353 a rămas întreg pe tot parcursul ultimei faze a prăbușirii sale.
Într-un anumit moment, probabil că Michelle și-a dat seama că era pierdută orice speranță, că prăbușirea va fi mortală. Cu curajul și generozitatea care o caracterizau, s-a gândit probabil atunci numai la copii, s-a concentrat să-i liniștească, alungându-le pe cât posibil gândul morții. Fără îndoială că se aplecase spre Nina, o lipise de ea și, în ciuda fumului care o înăbușea, îi șoptise fetiței în ureche, ca să fie auzită în vacarmul acela: „Nu te teme, iubito, suntem împreună, te iubesc, ține-te de mama, te iubesc, ești cea mai cuminte fetiță.” În timp ce avionul se zgâlțâia prăvălindu-se tot mai jos în noapte, în Colodaro, cu glasul ei din care răzbătea emoția, dar nu panica, o încurajase probabil și pe Chrissie: „Nu te teme, sunt cu tine, scumpo, ține-mă de mână, te iubesc mult, sunt foarte mândră de tine, suntem împreună, nu se întâmplă nimic, vom fi mereu împreună.”
În Honda de pe marginea autostrăzii, Joe auzea glasul lui Michelle ca dintr-o amintire, de parcă ar fi fost cu ea când le liniștea pe fetițe. Dorea cu disperare să creadă că fiicele lui reușiseră să capete ceva din forța femeii excepționale care fusese mama lor. Joe avea nevoie să știe că ultimele cuvinte pe care fetițele le auziseră în această viață fusese cele prin care Michelle le spunea cât de minunate și de iubite erau ele.
Impactul produs de căderea avionului în poiană a fost atât de devastator, încât zgomotul s-a auzit la peste treizeci de kilometri depărtare, în imensitatea rurală din Colorado, alungând din copaci șoimii, bufnițele și vulturii, care-și luaseră zborul și trezind fermierii obosiți care moțăiau în fotolii sau deja se băgaseră în pat.
Joe Carpenter scoase un geamăt înăbușit în Honda lui. Se încovoie, de parcă ar fi fost lovit în piept.
Prăbușirea a fost catastrofală. Avionul 353 explodă în momentul impactului și se rostogoli de-a curmezișul poienii, dezintegrându-se în mii de bucăți arse și frânte, împroșcând limbi portocalii de combustibil în flăcări care aprinseră iarba de la marginea câmpului. Trei sute cincizeci de oameni, incluzând pasagerii și echipajul, au pierit pe loc.
Michelle care îl învățase pe Joe Carpenter aproape tot ce știa despre dragoste și compasiune, a fost spulberată în acea clipă nemiloasă. Chrissie, balerina și jucătoarea de base-ball de șapte ani, nu va mai face niciodată piruete pe poante și nu va mai lovi niciodată cu crosa. Și dacă animalele se simțeau legate sufletește de Nina cum se simțea ea legată de ele, în acea noapte rece din Colorado, poienile și dealurile împădurite se umpluseră probabil de mici vietăți care se tupilaseră nefericite în vizuinele lor.
Din toată familia, Joe Carpenter era unicul supraviețuitor.
Nu fusese cu ele în avionul 353. Fiecare ființă de la bordul avionului fusese strivită pe nicovala pământului. Dacă ar fi fost cu ele, ar fi putut fi identificat doar după cercetarea danturii sau a amprentei vreunui deget.
Reconstituirea accidentului nu era pentru el rezultatul unor amintiri, ci al unor epuizante eforturi de imaginație, exprimate în mod frecvent în vise și uneori în crize de anxietate ca aceasta. Sfâșiat de sentimentul vinovăției, nu că nu pierise o dată cu soția și fiicele lui, Joe se autoflagela cu aceste încercări de a împărtăși groaza pe care probabil că o trăiseră ele.
În mod inevitabil, călătoriile lui imaginare în avionul care se prăbușea, nu reușeau să-i aducă acea consolare tămăduitoare după care tânjea. Dimpotrivă, fiecare coșmar și fiecare atac în starede trezie îi puneau sare pe răni.
Deschise ochii și privi mașinile care treceau în goană pe lângă el. Dacă ar alege momentul potrivit, ar deschide portiera, ar ieși din mașină, ar păși pe autostradă și ar fi călcat de un camion.
Rămase în siguranță în Honda lui, nu pentru că se temea de moarte, ci din motive neclare și pentru el. Poate că, deocamdată cel puțin, simțea nevoia să se pedepsească, trăind în continuare.
Pâlcurile de leandri luxurianți care atingeau geamurile din partea dreaptă a mașinii se unduiau neîncetat în adierea stârnită de trecerea mașinilor. Frecarea frunzelor de geam producea o șușoteală stranie, de glasuri pierdute, de demult.
Nu mai tremura.
Transpirația de pe față începu să i se usuce în aerul rece, care ieșea prin orificiile de la bordul mașinii.
Nu mai era torturat de senzația de cădere. Ajunsese jos.
Prin arșița de august și o pâlcă subțire de fum, mașinile și camioanele care treceau licăreau ca niște miraje, îndreptându-se tremurând spre vest, spre un aer mai curat și spre marea răcoritoare. Joe așteptă o pauză în trafic și apoi porni din nou spre marginea continetului.
3.
Nisipul era alb ca varul în lumina strălucitoare a soarelui de august. Rece,verde și unduitoare venea marea, risipind minusculele carapace ale vietăților vii și moarte de pe țărm.
Plaja din Santa Monica era ticsită de oameni care se bronzau, jucau diverse jocuri și mâncau hrană rece pe pături și pe prosoape mari. Deși mai departe, pe uscat, era o zi caniculară, aici era doar plăcut de caldă, cu o briză ce adia dinspre Pacific.
Câțiva oameni în costume de baie îl priviră intrigați pe Joe când acesta se îndrepta spre nord prin mulțimea unsă cu ulei de cocos, pentru că nu era îmbrăcat de plajă. Avea pe el un tricou, pantaloni de doc kaki și teniși fără ciorapi. Nu venise să înoate sau să facă plajă.
Băieții de la Salvamar priveau înotătorii, iar tinerele care se plimbau în bikini îi priveau pe băieții de la Salvamar. Ritualurile lor ritmice îi distrăgea cu totul pe arhitecții scoicilor aruncate pe țărmul înspumat lângă tălpile lor.
Copiii se jucau printre valuri, dar Joe nu suporta să-i privească. Râsetele, strigătele și țipetele lor de bucurie îi zgândăreau nervii, provocându-i o furie irațională.
Ținând în mâini un răcoritor Styrofoam și un prosop, el își continuă drumul spre nord, cu privirea ațintită spre colinele ofilite din Malibu, dincolo de cotul alcătuit de golful Santa Monica. În cele din urmă, găsi o porțiune de plajă mai puțin populată. Își întinse prosopul, se așeză cu fața spre mare și extrase o sticlă de bere dintre bucățile de gheață din răcitor.
Dacă ar fi avut posibilitatea să-și cumpere o casă cu vedere la ocean, și-ar fi pus capăt vieții pe marginea apei. Șopotul continuu al valurilor, agitația crestelor lor aurite de soare și argintate de lună, spărgându-se neîncetat de țărm și linia curbă lichidă din zarea îndepărtată nu-i aduceau nicidecum un sentiment de pace sau de seninătate, ci o bine venită toropeală.
Ritmurile mării erau tot ce-și dorise vreodată să știe despre eternitate și despre Dumnezeu.
Dacă după câteva beri și se lăsa pătruns de priveliștile terapeutice ale Pacificului, putea deveni suficient de calm pentru a se duce la cimitir. Pentru a păși pe pământul care le acoperea pe soția și pe fiicele lui. Pentru a atinge piatra în care erau săpate numele lor.
În ziua aceea, în mod special, avea o obligație față de moarte.
Doi adolescenți, neverosimil de slabi, în slipuri lălâi care le alunecau pe șoldurile înguste, veneau pe plajă dinspre nord și se opriră lângă prosopul lui Joe. Unul avea păr lung, prins într-o coadă de cal, celălalt era tuns foarte scurt. Amândoi erau foarte bronzați. Se întoarseră să privească oceanul, cu spatele spre el, astupându-i vederea.
Tocmai în clipa în care Joe era pe punctul de a-i ruga să se dea la o parte, puștiul cu coadă de cal spuse:
- Ascunzi ceva, șefule?
Joe nu răspunse, crezând la început că băiatul se adresa prietenului său tuns scurt.
- Ascunzi ceva? întrebă din nou puștiul, continuând să privească oceanul. Ai de gând să strecori droguri sau să plasezi ceva marfă?
- N-am cu mine decât bere, spuse Joe nervos, ridicându-și puțin ochelarii de soare ca să-i vadă mai bine. Și nu e de vânzare.
- Păi, spuse puștiul tuns scurt, dacă nu ești bombonerie, cei doi tipi care te urmăresc cred cu siguranță că ești.
- Unde sunt?
- Nu te uita acum, spuse băiatul cu coadă de cal. Așteaptă până ne îndepărtăm. I-am văzut cum te urmăresc. Duhnesc atât de tare a copoi, că mă miră că nu i-ai adulmecat deja.
Celălalt spuse:
- La vreo douăzeci de metri spre sud, lângă turnul Salvamarului. Doi gălbejiți cu cămăși hawaiene înflorate, care arată ca niște predicatori în vacanță.
- Unul are binoclu. Celălalt are un aparat de emisie-recepție.
Uimit, Joe își lăsă jos ochelarii de soare și spuse:
- Mulțumesc.
- Ei, spuse băiatul cu coadă de cal, am făcut-o din prietenie șefule. Îi urâm pe cretinii îștia care vor să facă dreptate.
Cu o amărăciune nihilistă care suna absurd din partea unui tânăr, băiatul tuns scurt spuse:
- Societatea asta de căcat!
Semeți ca niște tigri tineri, băieții își reluară drumul spre sud de plajă, în căutare de fete. Joe nu se uitase prea bine la fețele lor.
Câteva minute mai târziu, își termină ultima bere, se întoarse, ridică apoi capacul răcitorului, băgă la loc cutia goală și aruncă nonșalant o privire înapoi, de-a lungul plajei. Doi bărbați cu cămăși hawaiene stăteau la umbra turnului Salvamarului.
Cel mai înalt dintre cei doi, îmbrăcat cu o cămașă în care predomina verdele și pantaloni de pânză albă, îl studia pe Joe printr-un binoclu. Sensibil la probabilitatea că ar fi fost detectat, se întoarse calm cu binoclul spre sud, ca și cum nu Joe l-ar fi interesat, ci un grup de adolescente în bikini.
Bărbatul mai scund era îmbrăcat cu o cămasă cu mult roșu și portocaliu. Pantalonii lui de pânză maro aveau manșetele suflecate. Stătea în picioarele goale pe nisip, cu pantofii și ciorapii în mâna stângă.
În mâna dreaptă, lăsată în jos pe lângă coapsă, avea un alt obiect, probabil un mic aparat radio sau un CD-player. Putea fi și un aparat de emisie-recepție.
Tipul mai înalt era ucigător de bronzat, cu părul blond înălbit de soare, iar cel scund avea fața palidă, de om străin de plajă.
Desfăcând încă o bere și sugând spuma proaspătă care țâșni ca un abur din cutie, Joe se întoarse din nou spre mare.
Deși niciunul dintre cei doi nu arătau de parcă ar fi plecat de acasă în dimineața aceea cu intenția e a se fuce la plajă, nu păreau mai nepotriviți în acel loc decât Joe. Puștii spuseseră că urmăritorii duhneau a copoi, dar deși fusese reporter criminalist timp de paisprezece ani, Joe nu le adulmeca mirosul.
Oricum, nu exista niciun motiv ca poliția să fie interesată de el. În condițiile în care rata crimelor era în creștere, violul era aproape la fel de banal ca iubirea platonică și jafurile atât de răspândite, încât jumătate din populație părea că fură de la cealaltă jumătate, copoii nu și-ar fi pierdut vremea ca să-l hărțuiască pentru consumarea de băuturi alcoolice pe o plajă publică.
Trei pescăruși își luară zborul în tăcere spre nord, de pe cheiul îndepărtat, la început paralel cu linia țărmului. Apoi se înălțară deasupra golfului sclipitor și se rostogoliră pe cer.
În cele din urmă, Joe privi înapoi, spre turnul Salvamarului. Cei doi bărbați nu mai erau acolo.
Se întoarse din nou cu fața spre mare.
Tot mai multe valuri se spărgeau de țărm, răspândind perdele de spumă pe nisip. Urmărea valurile ca un subiect dispus să urmărească pandativul unui hipnotizator legănându-se pe un lanț de argint.
Totuși de data aceasta, valurile nu-l hipnotizau și el nu reușea să-și conducă mintea frământată spre curenți mai liniștiți. Aidoma efectului unei planete asupra satelitului său, calendarul îl trăgea pe Joe pe orbita sa și nu-și putea împiedica gândurile să nu se mai rotească în jurul acelei date: 15 august, 15 august, 15 august. Acea primă comemorare a accidentului avea o forță de gravitație copleșitoare care-l strivea, afundându-l în amintirile pierderii suferite.
Când i se expediaseră rămășițele soției și ale copiilor, după investigarea accidentului și clasificarea resturilor organice și anorganice, lui Joe i se dăduseră doar câteva bucăți din trupurile lor. Sicriile sigilate erau de mărimea celor destinate de obicei sugarilor. El le primise de parcă ar fi intrat în posesia osemintelor sfinte ale unor sfinți cuibăriți în racle.
Deși înțelegea efectele catastrofale ale impactului avionului cu solul și deși știa că un foc necruțător curpinsese tot ce mai rămăsese din el, lui Joe i se părea teribil de ciudat că rămășițele fizice ale lui Michelle și ale fetelor erau atât de mici. Doar fuseseră niște prezențe uriașe în viața lui!
Fără ele, lumea i se părea un loc străin. Nu simțea că făcea parte din ea decât la cel puțin două ore după ce se scula din pat. În unele zile, planeta se rotea douăzeci și patru de ore fără să-l propulseze pe Joe spre adaptarea la viață. Era limpede că acea zi era una dintre ele.
După ce termină de băut și cea de a doua bere Coors, băgă cutia goală în răcitor. Încă nu era pregătit să se ducă la cimitir, dar avea nevoie să viziteze cel mai apropiat closet public.
Joe se ridică, se întoarse și aruncă o privire spre tipul înalt și blond, cu cămașa hawaiană verde. Acesta, deocamdată fără binoclu, nu se afla la sud, lângă turnul Salvamarului, ci la nord, la o distanță de vreo douăzeci de metri, șezând singur pe nisip. Ca să nu fie văzut de Joe, se instalase dincolo de două perechi de tineri întinși pe pături și o familie de mexicani care își marcaseră teritoriul cu scaune pliante și cu două umbrele de plajă cu dungi.
Joe cercetă degajat plaja din jur. Cel mai scund dintre cei doi posibili copoi, cel cu cămașa predominant roșie, nu se zărea.
Tipul cu cămașa verde evita cu grijă să privească în direcția lui Joe. Își făcu o mână pâlnie la urechea dreaptă, de parcă ar fi avut o proteză auditivă defectă și avea nevoie să blocheze muzica de la radoiurile celor care făceau plajă, pentru a se concentra asupra altor sunete pe care voia să le audă.
La distanța aceea, Joe nu putea fi sigur, dar i se părea că buzele omului se mișcau. Părea angrenat într-o conversație cu colegul care nu era acolo.
Joe își lăsă pe plajă prosopul și o luă spre sud, spre toaletele publice. Nu era nevoie să privească înapoi ca să se asigure că tipul cu cămașă verde îl urmărea cu privirea.
Gândindu-se mai bine, trase concluzia că probabil a te îmbăta pe plajă era totuși contrar legii. La urma urmelor, o societate atât de luminată, încât tolera corupția și barbaria avea nevoie să pedepsească sever delicte minore ca să se autoconvingă că încă mai are repere.
Mai aproape de chei, mulțimea sporise după sosirea lui Joe. În centrul de distracâii zăngănea un montagne russe. Pasagerii lui chiuiau.
Își scoase ochelarii de soare când intră în toaleta publică aglomerată.
La bărbați duhnea a urină și a dezinfectant. În mijlocul pardoselii, între cabinele de toaletă și chiuvete, un gândac mare, pe jumătate strivit, dar încă viu, se târa de colo-colo în cerc, întrucât își pierduse total simțul orientării și direcția. Toți îl ocoleau - unii, amuzați, alții scârbiți sau indiferenți.
După ce folosi pisoarul, în timp ce se spăla pe mâini, Joe îi studie pe ceilalți bărbați în oglindă, căutând un conspirator. Se fixă asupra tipului blond de paisprezece ani, în slip și sandale.
Când băiatul se duse la dispozitivul cu prosoape de hârtie, Joe îl urmă, luă câteva prosoape imediat după el și spuse:
- Afară s-ar putea să dea târcoale doi tipi cu mutre de copoi care mă așteaptă.
Băiatul îi întâlni privirea, dar nu spuse nimic, continuând să-și șteargă mâinile cu prosoapele de hârtie.
- Îți dau douăzeci de dolari ca să ieși în recunoaștere pentru mine și apoi să te întorci și să-mi spui unde sunt, continuă Joe.
Ochii puștiului aveau nuanța roșu-albăstruie a unei vânătăi proaspete și privirea lui era directă ca un pumn bine țintit.
- Treizeci de dolari.
Joe nu-și amintea să fi fost în stare de atâta îndrăzneală și aroganță în fața unui adult când el însuși avea paisprezece ani. Dacă ar fi fost abordat de un necunoscut cu o asemenea ofertă, ar fi scuturat din cap și ar fi șters-o rapid.
- Cincisprezece acum și cincisprezece când mă întorc, spuse puștiul.
Împăturind prosoapele și aruncându-le în coșul de gunoi, Joe spuse:
- Zece acum, douăzeci când te întorci.
- S-a făcut.
În timp ce își scotea portofelul din buzunar, Joe spuse:
- Unul are vreun metru optzeci și cinci înălțime, e bronzat, blond și poartă o cămașă hawaiană verde. Celălalt are vreun metru șaizeci și șapte, e șaten, puțin chel, palid la față și e îmbrăcat cu o cămașă hawaiană portocalie.
Puștiul luă bancnota de zece dolari fără să-i evite privirea.
- Poate că e o țeapă și nu e nimeni afară și când mă-ntorc o să vrei să merg cu tine într-un closet ca să capăt ceilalți douăzeci de biștari.
Joe se simți jenat, nu pentru că era bănuit de pedofilie, ci pentru puștiul acela, care crescuse într-o perioadă și într-un loc care îl obligau să știe atât de multe și să se descurce atât de bine pe stradă la o vârstă atât de fragedă.
- Nu e o țeapă.
- Fiin-că la mine nu ține cu chestii de-astea.
- Am înțeles.
Cel puțin câțiva dintre bărbații prezenți auziseră probabil schimbul de replici, dar niciunul nu părea interesat. Era epoca devizei trăiește-și-lasă-i-și-pe-alții-să-trăiască.
Când puștiul dădu să plece, Joe spuse:
- Nu cred că așteaptă chiar în față, în văzul lumii. Sunt probabil mai departe, de unde văd acest loc, dar ei sunt greu de văzut.
Fără să răspundă, băiatul porni spre ușă și sandalele lui lipăiră pe pardoseala de gresie.
- Dacă îmi umfli zece dolari și nu te mai întorci, spuse Joe, o să te găsesc șio să-ți dau un șut în cur.
- Bine, rosti disprețuitor puștiul, apoi dispăru.
Joe se întoarse la una dintre chiuvetele cu pete de rugină și se spălă din nou pe mâini, ca să nu dea impresia că stă degeaba acolo.
Trei bărbați de vreo douăzeci și ceva de ani se adunaseră să observe gândacul infirm, care încă se învârtea în jurul lui pe o mică porțiune din pardoseala toaletei. Traiectoria gânganiei era un cerc de un diametru de vreo treizeci de centimetri. Se răsucea sacadat de-a lungul acelei circumferințe cu o asemenea perseverență de insectă, încât bărbații, cu mâinile pline de bancnote, făceau rămășag pe cât de repede va face fiecare tur.
Joe se aplecă peste chiuvetă și își împroșcă fața cu câteva mâini de apă rece. Apa mirosea și avea gust de clor, dar senzația de curățenie pe care o crea era anihinilată de duhoarea de apă sărată și stătută care venea dinspre canalul de scurgere deschis.
Clădirea nu era bine ventilată. Aerul nemișcat era mai fierbinte decât afară, emanând un miros de urină, sudoare și dezinfectant atât de dens, încât inspirarea lui începea să-i producă greață.
Puștiul întârzia.
Joe se stropi cu apă pe față și apoi își studie în oglinda striată imaginea feței acoperită cu broboane, din care picura apă. Deși se bronzase puțin și i se mai înroșiseră obrajii de la soarele pe care-l absorbise în ultima oră, nu avea o mină sănătoasă. Avea ochii cenușii, așa cum îi avusese toată viața. Cu toate acestea, odinioară, avuseseră nuanța de gri-strălucitor a fierului polizat sau a vopselei mov umede; acum aveau nuanța aceea gri-moale și șters al cenușei, iar albul ochilor era injectat.
Un al patrulea bărbat se alăturase hărțuitorilor gândacului. Avea vreo cincizeci și ceva de ani, cu treizeci de ani mai bătrân decât ceilalți trei, dar încerca să se pună la mintea lor, împărtășindu-le entuziasmul pentru cruzimea aceea lipsită de sens. Participanții la pariu deveniseră un obstacol pentru circulația din restul încăperii. Deveniseră gălăgioși, râzând de înaintarea spasmodică a insecte, îmboldind-o să-și continue drumul, de parcă ar fi fost un pur sânge care gonea pe pistă spre linia de sosire. „Hai, hai, hai, hai!” Discutau aprig dacă perechea lui de antene tremurătoare făcea parte dintr-un sistem de ghidare sau erau instrumenele cu care adulmeca hrana și femelele dornice să se reproducă.
Încercând să izoleze vocile grupului gălăgios, Joe își cercetă chipul în oglindă, întrebându-se ce îl determinase să-l trimită pe băiat pe urmele bărbaților cu cămăși hawaiene. Dacă ei erau într-o misiune de supraveghere, îl confundaseră probabil cu altcineva. Își vor da seama în curând de greșeală și nu-i va mai vedea niciodată. Nu avea niciun motiv întemeiat să se confrunte cu ei sau să adune informații despre ei.
Venise pe plajă să se pregătească pentru vizita la cimitir. Simțea nevoia să se supună ritmurilor străvechi ale eternei mări, care mușca din el la fel cum valurile mușcau din stâncă, netezindu-i trăișurile angoasei din suflet, înlăturându-i schijele din inimă. Marea transmitea un mesaj: viața nu este altceva decât niște mecanisme lipsite de sens și forțe reci de maree, un mesaj sumbru al deznădejdii, care îl liniștea tocmai pentru că era brutal de umilitor. Mai simțea nevoia de o bere sau chiar două ca să-i amorțească și mai mult simțurile, pentru ca lecția mării să-i rămână întipărită în minte când traversa orașul îndreptându-se spre cimitir.
Nu avea nevoie să fie distras. Nu avea nevoie de acțiune. Nu avea nevoie de mister. Pentru el, viața își pierduse tot misterul în aceeași noapte în care își pierduse orice sens, într-o poiană liniștită din Colorado, invadată pe neașteptate de bubuituri și foc.
Plescăind cu sandalele pardoseala de gresie, băiatul se întoarse să-și ia cei douăzeci de dolari rămași din cei treizeci.
- N-am văzut niciun tip barosan cu o cămașă verde, dar celălalt era acolo, sunt sigur, își bronza chelia.
În spatele lui Joe, câțiva jucători răcniră victorioși. Ceilalți gemură în timp ce gândacul muribund mai încheia un circuit fie cu câteva secunde mai rede, fie mai încet decât fusese durata turei precedente.
Curios, băiatul își întinse gâtul să vadă ce se întâmplă.
- Unde? întrebă Joe, extrăgând o bancnotă de douăzeci de dolari din portofel.
Căznindu-se să vadă ceva printre trupurile jucătorilor adunați în cerc, băiatul spuse:
- Acolo, lângă un palmier și două mese pliante așezate pe nisip, unde joacă șah gașca aia cretină de coreeni, la vreo douăzeci, treizeci de metri de-aici.
Deși ferestrele jivrate înalte lăsau să intre lumina albă a soarelui și tuburile fluorescente jegoase împrăștiau deasupra o lumină albăstruie, aerul părea galben, ca o ceață acidă.
- Uită-te la mine, spuse Joe.
Absorbit de cursa gândacului, băiatul spuse:
- Ce?
- Uită-te la mine.
Surprins de mânia calmă din glasul lui Joe, puștiul îi înfruntă o clipă privirea. Apoi ochii aceia neliniștitori, de culoarea vânătăilor, focalizară din nou bancnota de douăzeci de dolari.
- Tipul pe care l-ai văzut avea o cămașă hawaiană roșie? întrebă Joe.
- Avea și alte culori, dar mai mult roșu și portocaliu, da.
- Ce fel de pantaloni avea?
- Pantaloni?
- Ca să fiu sincer, nu ți-am spus cu ce mai este îmbrăcat. Așa că dacă l-ai văzut, spune-mi tu.
- Habar n-am, șefule. De unde să știu dacă purta șort, slip sau pantaloni?
- Spune-mi.
- Albi? Maro? Nu sunt sigur. N-am știut că trebuie să fac un raport de modă. Stătea acolo, cam aiurea, zic eu, cu pantofii într-o mână și cu ciorapii vârâți în ei.
Era bărbatul pe care Joe îl văzuse cu aparatul de emisie-recepție lângă stația Salvamarului.
Dinspre pariori se auzeau încurajări zgomotoase adresate gândacului, râsete, înjurături, oferte de trageri la sorți, pariuri. Răcneau atât de tare acum, încât ecoul glasurilor lor se lovea strident de zidurile de beton, reverberând apoi în oglinzi cu o forță care-l făcea pe Joe să se teamă că acele suprafețe argintii se vor dezintegra.
- Chiar îi observa pe coreeni cum joacă șah sau se prefăcea? întrebă Joe.
- Observa locul ăsta și discuta cu plăcintele cu cremă.
- Ce plăcinte cu cremă?
- Două cățele ca focul în bikini cu curea. Șefule, ar trebui s-o vezi pe roșcata cu cureaua verde. Dacă o pui pe o scară de la unu la zece, ea este pe la doișpe. Te pune imediat în poziție de drepți, șefule.
- Le făcea ocheade?
- Habar n-am ce-i în capul lui, spuse puștiul. Ăsta e un păgubos, niciuna din cățele nu s-ar uita la el.
- De ce lefaci cățele? spuse Joe.
- Ce?
- Sunt femei.
În privirea furioasă a puștiului se strecură o licărire tăioasă.
- Hei, cine naiba te crezi? Papa de la Roma?
Aerul galben, acid păru că se îngroașă și Joe simți că îl mănâncă piele din cauza lui.
Zgomotul apei trase în closete îi producea o senzație de vârtej în stomac. Se luptă să-și stăpânească greața care-l cuprinse brusc.
Îi spuse băiatului:
- Descrie femeile.
Cu o privire și mai provocatoare, puștiul spuse:
- Nemaipomenite. Mai ales roșcata. Dar și brunetae mișto. M-aș târî pe cioburi de sticlă ca să-mi încerc norocul cu ea, chiar dacă e surdă.
- De ce surdă?
- Cred că e surdă sau are ceva, spuse băiatul. Își băga în ureche un fel de aparat de auzit, și-l scotea și îl băga la loc, de parcă nu reușea să-l potrivească. Arată bine putoarea.
Deși era cu cincisprezece centimetri mai înalt și cu douăzeci de kilograme mai solid decât puștiul, luiJoe îi venea să-l înșface de beregată și să-l strângă bine. Să-l strângă până ce va promite că nu va mai folosi cuvântul acela fără să se gândească. Până va înțelege cât de urât era și cum îl murdărea când îl folosea cu ușurința cu care folosea o conjuncție. Joe se sperie de violența prost mascată a reacției lui: dinții i se încleștară, arterele îi pulsau pe gât și pe tâmple, câmpul vizual i se contractă brusc prin creșterea tensiunii sângelui la periferie, întunecându-i vederea. Greața i se înteți și inspiră adânc o dată, apoi încă o dată, ca să se calmeze.
Era clar că băatul văzu în ochii lui Joe ceva care-l puse pe gânduri. Deveni mai puțin provocator, întorcându-și din nou privirea spre pariorii care răcneau.
- Dă-mi cei douăzeci de biștari. I-am câștigat.
Joe nu cedă bancnota.
- Unde-i tatăl tău?
- Ce-ai zis?
- Unde-i mama ta?
- Ce te privește?
- Unde sunt?
- Își văd de treburile lor.
Furia lui Joe se transformă în exasperare.
- Cum te cheamă, puștiule?
- Ce-ai nevoie să știi? Crezi că sunt copil mic și nu pot să vin singur la plajă? Du-te dracului, mă duc unde am chef.
- Te duci unde ai chef, dar nu ai acces oriunde.
Puștiul restabili contactul vizual. În privirea lui era o licărire de suferință și însingurare atât de profundă, încât pe Joe îl ului că la vârsta fragedă de paisprezece ani, cineva se putuse prăbuși într-atât.
- N-am acces oriunde? Ce vrea să-nsemne asta?
Joe simți că realizaseră o legătură la un nivel profund, că o ușă se deschisese pe neașteptate pentru el și pentru acel băiat frământat și că viitorul amândurora putea fi schimbat în bine, dacă ar putea să înțeleagă măcar unde ar reuși să ajungă după ce vor trece pragul. Dar propria lui viață era pustie - rezerva lui de filosofie era goală - ca una dintre scoicile abandonate, aduse de valuri pe țărmul din apropiere. Nu avea nicio credință de împărtășit, nici înțelepciune de oferit, nu avea suficientă substanță pentru a se susține pe el însuși, cu atât mai puțin pe altcineva.
Era unul dintre învinși și învinșii nu pot conduce.
Momentul trecu și puștiul smulse bancnota de douăzeci de dolari din mâna lui Joe. Pe față i se așternu mai degrabă un rânjet disprețuitor decât un zâmbet, când repetă în batjocură vorbele lui Joe:
- Sunt femei. Apoi, retrăgându-se, spuse: Intră în călduri, deci toate sunt cățele.
- Și noi suntem doar câini? întrebă Joe, dar puștiul se strecurase afară din toaletă și nu mai apucase să audă întrebarea.
Deși se spălase de două ori pe mâini, Joe se simțea murdar.
Se îndreptă din nou spre chiuvete, dar nu era ușor să ajungă la ele. Șase bărbați erau acum adunați imediat în jurul gândacului și alți câțiva priveau mai din spate.
Toaleta aglomerată era înăbușitoare, Pe Joe șiroia sudoarea, iar aburul galben îi ardea nările, îi mânca plămânii la fiecare inspirație, îi înțepa ochii. Aburul acela se condensa pe oblinzi, încețoșând imaginile bărbaților agitați, până ce păreau a nu mai fi ființe din carne și oase, ci duhuri chinuite, zărite prin geamul unui abator, umede în aburul sulfuros, în străfundurile tărâmului damnaților.
Pariorii înfierbântați urlau la gândac, fluturând spre el pumnii plini cu dolari. Glasurile lor se contopeau într-un singur țipăt animalic strident, aparent fără sens, o bolboroseală dementă, care creștea în intensitate și se ascuțea, până ce răsună în urechile lui Joe ca un schelălăit ce ar fi putut zdrobi cristalul, străpungându-i centrul creierului și răspândind vibrații periculoase în miezul ființei lui.
Împinse în lături doi bărbați și strivi gândacul infirm sub talpă.
În clipa de tăcere paralizantă care urmă intervenției lui, Joe se îndepărtă de oameni, tremurând, tremurând tare, în timp ce zgomotul acela cutremurător încă îi mai răsuna în minte, încă îi mai vibra în oase. Se îndreptă spre ușă, grăbindu-se să iasă de acolo înainte de a exploda.
Pariorii se treziră toți ca unul din șocul care-i paralizase. Începură să zbiere furioși, cu indignarea îndreptățită a unor enoriași confruntați cu un individ murdar și beat de pe stradă, care pătrunde clătinându-se în biserică în timpul slujbei, se rezemă de grilajul din fața altarului și vomită pe pardoseala lui.
Unul dintre bărbați, cu fața roșie de la soare ca o halcă de șuncă grasă, cu buzele crăpate de arșiță desfăcute, scoțând la iveală dinții pătați de nicotină, îl înșfăcă pe Joe de braț și îl răsuci.
- Ce mama dracului e-n capul tău, amice?
- Dă-mi drumul.
- Eu câștigam bani aici, amice.
Joe simțea mâna bărbatului umedă pe braț, cu unghiile murdare, boante, dar înfingându-se vârtos, ca să nu-i alunece din strânsoare.
- Dă-mi drumul.
- Câștigam bani aici, repetă tipul.
Gura i se schimonosi într-o grimasă atât de cruntă, încât buzele crăpate i se spintecară și din crăpături se prelinseră dâre de sânge.
Joe îl apucă pe jucătorul furios de încheietura mâinii și îi îndoi unul dintre degetele murdare înspre spate, ca să scape din strânsoare. Chiar în clipa în care tipul căscă ochii mari, surprins și speriat, începând să urle de durere, Joe îi răsuci brațul în sus, pe spinare, îl întoarse și-l împinse în față, dându-i un șut în fund, care-l lipi cu fața de ușa închisă a unei cabine de toaletă.
Joe crezuse că furia lui ciudată se domolise mai devreme, când vorbise cu băiatul, lăsând în urma ei doar disperare, dar iată că ea reapăruse, disproporționată față de jignirea care aparent o declanșase, la fel de puternică și de explozivă. Nu-și dădea seama de ce făcea asta, de ce îl afectase cruzimea acelor oameni, dar înainte de a înțelege absurditatea reacției lui exagerate, lovi fața individului de ușă o dată, încă o dată și încă o dată.
Furia nu se risipi, dar deși tensiunea îi întuneca vederea, îngustându-i câmpul vizual, și o frenezie primitivă sălta în el ca o mie de maimuțe țipând printr-o junglă de copaci și liane, Joe era totuși în stare să-și dea seama că își pierduse controlul. Îi dădu drumul pariorului și omul căzu pe pardoseală în fața cabinei de toaletă.
Tremurând de furie și de teama pe care acesta i-o provoca, Joe păși înapoi până ce chiuvetele îl împiedicară să mai avanseze.
Ceilalți bărbați din toaletă se îndepărtaseră de el. Toți tăceau.
Pe pardoseală, pariorul zăcea pe spate, printre bancnotele de unu și cinci dolari, câștigul lui. Bărbia îi era năclăită de sângele scurs din buzele crăpate. Își duse mâna la partea stângă a feței care suferise impactul cu ușa.
- Nu era decât un gândac, pentru numele lui Dumnezeu, un gândac nenorocit.
Joe încercă să-și ceară scuze, dar îi pierise glasul.
- Era să-mi spargi nasul. Puteai să-mi spargi nasul. Pentru un gândac? Să-mi spargi nasul pentru un gândac?
Deși lui Joe îi părea rău nu pentru ceea ce îi făcuse omului, care fără îndoială făcuse mai mult rău altora, ci pentru el însuși, pentru epava umblătoare care devenise el și pentru pata pe care comportarea lui nejustificabilă întina memoria soției și fiicelor lui, nu era în stare să-și exprime regretul. Sufocându-se de scârba față de el însuși, ca și de aerul acela fetid, ieși din clădirea care duhnea și pătrunse în briza oceanului care nu-l răcorea, într-o lume la fel de murdară ca toaleta lăsată în urmă.
Deși era soare, el tremura, pentru că șarpele rece al remușcării i se încolăcea în piept.
La jumătatea drumului de întoarcere spre prosopul și răcoritorul lui cu bere de pe plajă, aproape uitând de mulțimea întinsă la soare prin care trecea, Joe își aminti de bărbatul cu fața palidă, în cămașă hawaiană roșu cu portocaliu. Nu se opri, nici măcar nu se uită în spate, continuând să se târască prin nisip.
Nu-l mai interesa să afle cine-l supraveghea - dacă asta făceau. Nu pricepea de ce îi treziseră interesul. Dacă erau polițiști, erau niște ageamii care-l confundaseră cu altcineva. Nu aveau ce căuta, de fapt,în viața lui. Nici nu i-ar fi băgat în seamă, dacă puștiul cu coadă de cal nu i-ar fi atras atenția asupra lor. În curând își vor da seama de greșeală și o vor descoperi pe adevărata lor victimă. Până atunci, să-i ia naiba!
Tot mai mulți oameni erau atrași de porțiunea de plajă unde se instalase Joe. Se gândi să-și facă bagajele și să plece, dar încă nu era pregătit să se ducă la cimitir. Incidentul de la toaletă îi destupase rezervorul de adrenalină, anulând efectele mareei adormitoare și ale celor două beri pe care le băuse.
De aceea, așezat din nou pe prosopul de pe plajă, vârî mâna în răcitor și extrase nu o bere, ci o semilună de gheață, pe care și-o apăsă pe frunte, privind mareea. Intrarea în marea verde-cenușie părea o rețea infinită de piese rotitoare într-un vast mecanism și, de-a curmezișul ei, scânteieri argintii de soare pulsau precum curentul electric printr-un releu de înaltă tensiune. Valurile se apropiau și se retrăgeau cu monotonia cu care tijele de legătură se mișcă înainte și înapoi într-un motor.
Mareea era o mașină care lucra permanent, fără alt scop decât continuarea propriei sale existențe, romanțată și iubită de nenumărați poeți, dar incapabilă să cunoască pasiunea, suferința și perspectivele umare.
Joe credea că trebuie să învețe să accepte mecanismul rece al Creației, pentru că nu avea niciun rost să te pțărăști la o mașinărie fără minte. La urma urmelor, ceasul nu poate fi învinovățit pentru scurgerea prea rapidă a timpului. Un război nu poate fi condamnat pentru că a țesut pânza din care ulterior a fost croită cagula călăului. Spera că dacă se va împăca până la urmă cu indiferența mecanicistă a universului, cu lipsa de sens a vieții și a morții, își va găsi liniștea.
O asemenea acceptare ar fi o mângâiere rece, într-adevăr, și i-ar mortifica inima. Dar tot ce dorea în clipa aceea era sfârșitul suferinței, nopți fără coșmaruri și eliberarea de nevoia de a-i păsa.
Cele două nou-venite apărură și își întinseră un prosop alb de plajă pe nisip, la o distanță de vreo șapte metri la nord de el. Una era o roșcată frapantă, cu un bikini verde cu curea atât de sumar, încât ar fi făcut o stripteuză să roșească. Cealaltă era o brunetă aproape la fel de atrăgătoare ca prietena ei.
Roșcata avea părul tuns ca un paj. Bruneta avea părul lung, pentru a ascunde mai bine mecanismul de comunicare, pe care, fără îndoială, îl purta într-o ureche.
Pentru niște femei de douăzeci și ceva de ani, chicoteau prea mult și erau prea copilăroase, suficient de vesele ca să atragă atenția, chiar dacă n-ar fi arătat nemaipomenit. Se unseră alene cu loțiune de plajă, frecându-și reciproc, pe rând, spinările, atingând pielea cu o plăcere languroasă, ca și cum ar fi jucat în scena de deschidere a unei casete video pentru adulți, stârnind interesul tuturor bărbaților heterosexuali de pe plajă.
Strategia era clară. Nimeni n-ar bănui că el era urmărit de niște operatoare care ascundeau atât de puțin din ele însele și se ascundeau atât de vag. Trebuiau să fie la fel de improbabile, pe cât fuseseră de ostentativi bărbații cu cămăși hawaiene. dacă n-ar fi existat patrularea plătită cu treizeci de dolari și observațiile libidinoase ale unui obsedat sexual de paisprezece ani, strategia lor ar fi fost eficientă.
Cu picioarele lungi și bronzate și cu fesele rotunde și tari, poate că ele erau, de asemenea, destinate să atragă interesul lui Joe și să-l ademenească într-o conversație. Dacă asta făcea parte din misiunea lor, dăduseră greș. Farmecele lor nu-l cuceriseră.
În anul care trecuse, orice imagine sau gând erotic avuseseră puterea de a-l stârni doar pentru o clipă, după care era copleșit de amintirile pregnante despre Michelle, despre trupul ei prețios și despre entuziasmul ei total pentru plăcere. În mod inevitabil, se mai gândea de asemenea la cumplita și lunga cădere din stele în Colorado, la fum, foc și apoi moarte. Dorința se dizolva rapid în solventul suferinței.
Acele două femei îi atrăgeau lui Joe atenția numai pentru că era enervat de incompetența cu care îl identificaseră greșit. Se gândea să le abordeze, ca să le informeze despre greșeala lor, numai ca să scape de ele. Dar după violența din toaletă, perspectiva confruntării îl neliniștea. Acum i se risipise furia, dar nu mai avea încredere în puterea lui de stăpânire.
Exact un an.
Amintiri și pietre de mormânt.
Va învinge suferința.
Un val se sparse, își adună propriile sale rămășițe înpumate, se îndepărtă și se sparse din nou. Studiind cu răbdare spargerea nesfârșită a valurilor, Joe Carpenter se liniști treptat.
O jumătate de oră mai târziu, fără să mai fie nevoie să mai bea o bere, era pregătit de vizita la cimitir.
Scutură prosopul întins pe nisip. Îl împături la jumătate, pe lung, îl rulă strâns, apoi luă de jos răcitorul.
Mătăsoase ca briza mării, untoasele ca razele soarelui, tinerele mlădioase în bikini cu curelușă se prefăceau absorbite de vorbele de duh monosilabice a doi curtezani îndopați cu steroizi, cei mai recenți dintr-un șir de donjuanim, băieți de plajă, care-și încercaseră norocul cu ele.
Întrucât direcția privirii lui era mascată de ochelarii de soare, Joe putea să vadă că interesul manifestat de păpușele față de durii cu mușchi era jucat. Ele nu purtau ochelari de soare și în timp ce sporovăiau și râdeau, încurajându-și admiratorii, aruncau priviri furișe către Joe.
Joe se îndepărtă fără să privească înapoi.
La fel cum luă cu el o parte din plajă în pantofi, se strădui să ia și nepăsarea oceanului în suflet.
Cu toate acestea, nu putea să nu se întrebe ce agenție de poliție se putea lăuda cu femei atât de uluitor de frumoase în rândurile sale. Cunoscuse câteva femei-polițist la fel de atrăgătoare și de apetisante ca orice vedetă de cinema, dar roșcata și prietena ei depășeau chiar și standardele de pe peliculă.
Ajuns în parcare, se aștepta ca bărbații cu cămăși hawaiene să-i supravegheze Honda. Dacă era așa, postul lor de observație era bine ascuns.
Joe ieși din parcare și viră la dreapta pe șoseaua de pe coasta Pacificului, privind în oglinda retrovizoare. Nu era urmărit.
Poate își dăduseră seama de greșeala lor și îl căutau acum febril pe cel vizat cu adevărat.
Din bulevardul Wilshire până la șoseaua San Diego, spre nord, spre șoseaua Ventura și apoi spre est, Joe ieși de sub influența răcoritoare a brizei mării, pătrunzând în canicula de furnal din valea San Fernando. Sub soarele arzător de august, aceste suburbii păreau la fel de fierbinți și bine arse ca oalele de lut scoase din cuptor.
Trei sute de pogoane de dealuri joase în terase și de văi line și peluze late de iarbă înconjurau parcul memorial, un oraș al răposaților, Los Angelesul morților, împărțit în sectoare de drumuri de serviciu ce șerpuiau grațios. Actori celebri și vânzători de rând erau îngropați aici, vedete rock-n-roll-ului și familii de reportezi, unul lângă altul în democrația intimă a morții.
Joe trecu cu mașina pe lângă două slujbe de înmormântare care se oficiau chiar atunci: mașini parcate lângă bordură, șiruri de scaune pliate așezate pe iarbă, movile de pământ acoperite cu smocuri de iarbă verde, moale. La fiecare din aceste locuri, cei îndoliați ședeau încovoiați, sufocați de rochiile și costumele negre, chinuiți în aceeași măsură de caniculă, de durere și de sentimentul propriului lor destin de muritori.
Joe le găsise lui Michelle și fetelor un loc de odihnă pe o colină cu pantă lină, umbrită de pini-de-piatră și de leandri indieni. Veverițele se furișau pe iarbă în zilele mai blânde și iepurii ieșeau la iveală în amurg. Joe considerase că fetele lui dragi ar fi preferat acest peisaj unui mausoleu rece, unde nu se aude foșnetul copacilor în adierea brizei de seară.
Parcă mașina lângă trotuar, departe de cea de-a doua slujbă de înmormântare, opri motorul și coborî din Honda. Rămase câteva clipe lângă mașină, în arșița de patruzeci de grade, ca să-și adune curajul.
.............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu