Unicul supraviețuitor, Dean Koontz

.....................................................................................
                                          6-13

                     Acesta era cu zece ani mai tânăr decât primul. Fața lui netedă și trandafirie și ochii de băiat de cor bisericesc îi dădeau o mină inocentă, contrazisă de un zâmbet de o nerăbdare neliniștitoare, ce apăra și dispărea ca o limbă de șarpe.
    Bărbatul mai vârstnic trase pătura de pe Barbara și o rugă politicos să se dea jos din pat. Aveau să-i explice câteva lucruri, spuse el. Și voiau să fie siguri că va fi trează și atentă până la capăt, pentru că viețile unor oameni depindeau de ea, dacă va înțelege și va crede ceea ce veniseră ei să-i spună.
    Ea se supuse, ridicându-se din pat în pijama, în timp ce bărbatul mai tânăr, împrăștiind zâmbete scurte, se duse la birou, luă scaunul de acolo și-l plasă în celălalt capăt al patului. Barbara se așeză, după cum i se ordonă.
    Se întrebase cum intraseră, întrucât ea trăsese zăvorul și pusese și lanțul la ușa dinspre culoar. Acum văzu că ambele uși dintre camera ei de hotel și următoarea - care puteau avea legătură între ele, formând un apartament, în cazul oaspeților care solicitau un spațiu mai mare - era deschise. Misterul rămânea însă, pentru că ea era sigură că încuiase bine ușa de pe partea ei, înainte de a se băga în pat.
    La îndemnul celui mai vârstnic, cel mai tânăr scoase un sul de bandă adezivă și o pereche de foarfece. Îi legă strâns Barbarei încheieturile mâinilor de brațele scaunului cu spătar drept, înfășurând banda de mai multe ori.
    Speriată că era imobilizată și neajutorată, Barbara se supuse totuși, deoarece credea că bărbatul cu ochi triști va da curs amenințării de a o împușca în cap, dacă ea se va împotrivit.
    Când bărbatul mai tânăr tăie o bucată de bandă de cincisprezece centimetri lungime și o apăsă peste gura Barbarei, apoi o asigură răsucind o bucată de dandă de două ori în jurul capului, ea intră pe moment în panică, dar apoi își recăpătă stăpânirea de sine. Nu aveau de gând să-i dea un pumn în nas și nici s-o sugrume. Dacă veniseră acolo ca s-o omoare, ar fi fost deja moartă.
    În timp ce tânărul se retrase cu zâmbetele lui tremurătoare într-un colț întunecat, senzualul se așeză pe pat în fața Barbarei. Între genunchii lor nu erau mai mult decât câțiva centimetri.
    Își puse pistolul deoparte pe așternutul șifonat și scoase un cuțit din buzunarul hainei. Era un șiș. Apăsă pe mâner și-l deschise.
    Speriindu-se din nou, Barbara respira scurt, superficial. Bărbatul care ședea lângă ea se amuza de șuieratul prin nas pe care-l auzea.
    Dintr-un alt buzunar al haine, el scoase o rotiță de brânză Gouda de mărimea unui sandviș. Folosind cuțitul, îndepărtă ambalajul de celofan și apoi coji stratul de ceară roșie care protejează brânza Gouda de mucegai.
    În timp ce mânca încet felii subțiri de brânză, direct de pe lama ascuțită, el îi spuse Barbarei că știa unde locuia șilucra fiul ei, Denny. Îi reproduse adresa.
    Mai știa că Denny era căsătorit cu Rebekah de treisprezece luni, nouă zile - își consultă ceasul și socoti - cincisprezece ore. Știa că Rebekas este însărcinată în luna a șasea cu primul lor copil, o fetiță, căreia aveau de gând să-i dea numele Felicia.
    Pentru a împiedica să i se întâmple ceva lui Denny și miresei sale,Barbarei i se cerea să accepte versiunea oficială despre caseta cu vocile din carlinga avionului - versiune pe care ea o respinsese în discuțiile cu colegii și pe care își propusese s-o dezaprobe. I se cerea de asemenea să uite ce auzise pe versiunea prelucrată a casetei.
    Dacă va continua să caute adevărul acelei situații sau va încerca să-și exprime îngrijorarea în fața presei sau în public, Denny și Rebekah vor dispărea. În subsolurile adânci ale unei redute particulare, izolată sonic și dotată pentru interogatorii prelungite și dificile, senzualul și asociații lui îi vor pune cătușe lui Denny, îi vor ține ochii deschiși cu forța, silindu-l să privească uciderea lui Rebekah și a copilului nenăscut.
    Apoi îi vor tăia cu mijloace chirurgicale câte un deget pe zi, timp de zece zile - luând măsuri sofisticate pentru a preveni sângerarea, starea de șoc și infectarea. Îl vor menține în viață și conștient, deși din ce în ce mai infirm. În cea de-a unsprezecea și a doisprezecea zi, îi vor tăia urechile.
    Planificaseră o lună întreagă de chirurgie fantezistă.
    În fiecare zi, pe măsură ce tăiau o bucată din el, îi vor spune lui Denny că îl vor reda mamei sale fără a-i mai face vreun rău, dacă ea va consimți să colaboreze cu ei într-o conspirație a tăcerii, care era la urma urmei în interesul națiunii. Erau în joc probleme de apărare de o importanță crucială.
    Asta nu era cu totul adevărat. Partea cu interesul național era adevărată, din punctul lor de vedere, cel puțin, deși nu puteau desigur să-i explice Barbarei de ce informațiile deținute de ea erau o amenințare pentru țară. Partea despre posibilitatea ca ea să câștige eliberarea lui Denny colaborând cu ei nu era adevărată totuși, pentru că dacă va încălca o dată jurământul de tăcere, nu i se va mai acorda o a doua șansă și își va pierde fiul pentru totdeauna.
    Îl vor înșela pe Denny numai pentru a se asigura că el își va petrece ultima lună a vieții întrebându-se disperat de ce mama lui se încăpățânase să-l condamne la o suferință atât de cumplită și la acea oribilă mutilare. În cele din urmă, pe jumătate nebun, sau mai rău, prăbușit într-o profundă mizerie sufletească, el o va blestema, rugându-se Domnului s-o lase să putrezească în iad.
    În timp ce continua să taie rotița de Gouda, servindu-se de pe vârful periculos al lamei cuțitului, senzualul o asigură pe Barbara că nimeni - nici poliția, nici incontestabil mai inteligentul FBI, nici măcar puternica armată a Statelor Unite - nu puteau păzi veșnic siguranța lui Denny și a lui Rebekah. Pretindea că este angajatul unei organizații cu resurse atât de uriașe și cu relații atât de extinse, încât este capabilă să compromită și să submineze orice instituție sau agenție a guvernelor federale sau statale.
    Îi ceru să aprobe din cap dacă îl credea.
    Barbara îl credea. Implicit. Fără rezerve. Vocea lui seducătoare, ce părea că linge fiecare amenințare hidoasă pe care o rostea pentru a-i savura consistența și suculența, era impregnată de siguranța senină și sentimentul de superioritate ale unui megaloman purtător al insignei unei autorități secrete, răsplătit cu un salariu confortabil cu numeroase beneficii colaterale, care știa că la bătrânețe se va putea bizui pe o pensie generoasă de slujbaș al serviciului public.
    O întrebă apoi dacă intenționa să fie cooperantă.
    Simțindu-se vinovată și umilită, dar cu o totală sinceritate, ea dădu din nou din cap. Da. Va fi cooperantă. Da.
    Studiind o bucată ovală de brânză palidă din vârful lamei, asemănătoare cu o feliuță de file de pește, el spuse că dorea ca ea să fie ferm convinsă de hotărârea lui de a-și asigura colaborarea ei, atât de convinsă, încât să nu fie cumva în pericol de a-și încălca jurământul pe care tocmai îl făcuse în fața lui. De aceea, când vor părăsi hotelul, el și asociatul lui  vor alege la întâmplare un angajat sau poate un client al hotelului - orice persoană care le va ieși în cale - și vor ucide acea persoană pe loc. Din trei împușcături: două în piept, una în cap.
    Total uluită, Barbara protestă prin călușul din gură, schimonosindu-și fața în efortul de a scăpa de banda adezivă pentru a-și elibera gura. Dar i-o strânseră și mai tare și buzele ei se lipiră de banda adezivă și nu reuși să protesteze decât printr-o implorare dureroasă, înăbușită, fără cuvinte. Nu voia să se facă vinovată de moartea nimănui. Va fi cooperantă. Nu aveau motive s-o convingă de fermitatea lor. Absolut niciun motiv. Ea credea deja în fermitatea lor.
    Fără a-și dezlipi privirea ochilor lui mari și triști, fără a mai rosti vreun cuvânt, el își termină încet brânza.
    Privirea lui neșovăitoare părea să producă o scurgere de energie, sleind-o de putere. Dar n-o putea ocoli.
    După ce consumă și ultima bucățică, șterse lama cuțitului pe așternut. Apoi îl reintroduse în mâner și băgă arma înapoi în buzunar.
    Sugându-și măselele și rotindu-și încet limba în jurul gurii, adună celofanul și fărâmele de ceară roșie. Se ridică de pe pat și aruncă gunoiul în coșul de lângă pat.
    Tânărul ieși din colțul întunecat. Zâmbetul lui subțire, dar nerăbdător, nu-i mai flutura nesigur pe buze; acum era fix.
    Barbara mai încerca încă, pe sub banda adezivă, să protesteze față de uciderea unei persoane nevinovate, când cel mai vârstnic de întoarse spre ea și, cu latul palmei drepte, o lovi tare peste ceafă.
    O întunecime scânteietoare îi cuprinse Barbarei câmpul vizual și se încovoie în față. Simți cum scaunul se răstoarnă pe o parte. Își pierdu cunoștința înainte de a atinge covorul.
    Preț de circa douăzeci de minute, visă degete retezate, învelite în teci de ceară roșie.
    Când își recăpătă cunoștința, ședea încovoiată pe scaunul care fusese ridicat. Fie senzualul, fie tovarășul lui cu dinții ca perlele se îndurase de ea.
    Încheieturile mâinilor îi erau legate de brațele scaunului în așa fel încât să-i permită să se elibereze dacă s-ar fi străduit. În mai puțin de zece minute izbuti să-și elibereze mâna dreaptă și în mult mai puțin timp să scape de legăturile de pe mâna stângă.
    Își folosi propria-i pereche de foarfece ca să-și taie banda din jurul capului. Când și-o trase cu grijă pe cea care-i sigila buzele, i se dezlipi mult mai puțină piele decât se așteptase.
    Liberă și capabilă să vorbească, se pomeni la telefon, cu receptorul în mână. Dar nu-i venea în minte o persoană pe care să cuteze s-o sune și puse receptorul la loc.
    Nu avea rost să avertizeze administrația hotelului că unul dintre angajații sau clienții săi era în pericol. Dacă pistolarul își menținuse amenințarea ca s-o convingă, făcând o victimă absurdă, întâmplătoare, probabil că apăsase deja pe trăgaci și părăsise deja hotelul împreună cu tovarășul său, cu cel puțin o jumătate de oră în urmă.
    Chinuită de durerea care-i pulsa în ceafă, Barbara se duse spre ușa care făcea legătura între camera ei și a lor. O deschise și verifică tăblia din interior. Zăvorul de siguranță era susținut de o plăcuță de bronz demontabilă, fixată cu șuruburi, care permitea accesul la mecanismul broaștei din cealaltă parte. Ușa celeilalte camere nu avea o asemenea plăcuță de acces.
    Bronzul stălucitor părea nou. Barbara era sigură că fusese instalată cu puțin timp înainte de a se înregistra ea la hotel - de către pistolar și tovarășul lui, acționând fie clandestin, fie cu ajutorul unui mecanic al hotelului.
    Barbara nu era o băutoare, dar cotrobăi prin bar după o sticluță de vodcă de două porții și o sticlă cu suc rece de portocale.
    Îi tremurau mâinile atât de tare, încât abia reuși să toarne ingredientele într-un pahar. Dădu imediat pe gât conținutul paharului, deschise încă  o sticluță, își amestecă o a două porție, luă o înghițitură și apoi se duse la baie și vomită.
    Se simțea murdară.
    Deși știa că era inutil să schimbe hotelurile și că o vor regăsi dacă o vor urmări, nu mai putea să rămână în locul acela. Își făcu bagajele și, la o oră după prima licărire de lumină, coborî la recepție să achite nota de plată.
    Holul bogat ornamentat era plin de polițiști din San Francisco - ofițeri în uniformă și detectivi în civil.
    Barbara află de la casier că la puțin timp după ora trei noaptea, un tânăr chelner care servea în camere fusese împușcat pe un culoar de serviciu de lângă bucătărie. Primise două gloanțe în piept și unul în cap.
    Cadavrul nu fusese descoperit imediat, pentru că, în mod ciudat, nimeni nu auzise împușcăturile.
    Grăbită de spaima care părea s-o împingă ca o mână brutală în spate, Barbara ieși și luă un taxi spre un alt hotel.
    Barbara era inginer de aeronave. Pilot. Avea o diplomă în administrarea afacerilor de la Universitatea Columbia. Muncise din greu ca să devină actualmente singura femeie investigator care se ocupa de accidente aviatice la Consiliul Național de Securitatea a Transporturilor. După ce soțul ei o părăsise în urmă cu șaptsprezece ani, îl crescuse singură pe Denny și îl crescuse bine.
    Acum, tot ce realizase ea părea a fi fost adunat în mâinile unui senzual desfrânat cu ochi triști, învelit în celofan și un strat de ceară roșie, și aruncat la gunoi.
    După ce își contramandă întâlnirile din ziua aceea, Barbara atârnă pe ușă anunțul „Nu deranjați.” Trase draperiile și se ghemui pe patul din noua ei cameră.
    Nu mai tremura de frică, tremura de supărare. Plânse fără să se poată stăpâni, pentru chelnerul mort al cărui nume nici nu-l știa, pentru Denny și Rebekah și pentru nenăscuta Felicia, ale căror vieți păreau acum că atârnă de un fir de păr, pentru pierderea respectului de sine, pentru cei trei sute treizeci de oameni de la bordul avionului 353, pentru dreptatea înăbușită și pentru speranțele spulberate.

    Un vânt pornit din senin gemu peste poiană, jucându-se cu frunzele uscate ale plopilor tremurători, ca diavolul numărând sufletele și apoi aruncându-le.
    - Nu pot să te las să faci asta, spuse Joe. Nu te pot lăsa să-mi spui ce era pe banda care a înregistrat vocile din carlingă, dacă există vreo șansă să-i arunce pe fiul tău și familia lui în mâinile unor asemenea oameni.
    - Nu tu ești cel care hotărăște, Joe.
    - Din păcate.
    - Când ai sunat din Los Angeles, am făcut pe proasta pentru că trebuie să presupun că telefonul meu este ascultat permanent, că fiecare cuvânt este înregistrat. Dar de fapt nu cred că este. Nu cred că au nevoie să-l asculte, pentru că știu deja că mi-au închis gura.
    - Dacă există o singură șansă...
    - Și știu precis că nu sunt supravegheată. Casa mea nu este sub observație. M-am lămurit de mult în privința asta. După ce am renunțat la investigații, m-am pensionat înainte de vreme, am vândut casa din Bethesda și m-am întors în Colorado Springs, m-au șters de pe listă, Joe. Eram terminată și ei știau asta.
    - Mie nu mi se pare că ești terminată.
    Barbara îl bătu pe umăr, mulțumindu-i pentru compliment.
    - Mi-am revenit. Oricum, dacă n-ai fost urmărit...
    - N-am fost. Mi-au pierdut urma ieri. Nu m-a urmărit nimeni până la LAX azi dimineață.
    - Atunci îmi imaginez că nu știe nimeni că suntem aici și ce-ți spun eu. Nu-ți cer decât să nu spui niciodată că ai aflat de la mine.
    - Nu ți-aș face una ca asta. Dar tot ești supusă unui mare risc, își exprimă el îngrijorarea.
    - De luni de zile mă gândesc la asta, trăiesc cu asta și mie mi se pare că... Ei își închipuie probabil că i-am spus lui Denny o parte, ca să știe în ce pericol se află, ca să fie prudent, atent.
    - I-ai spus?
    - Niciun cuvânt. Ce fel de viață ar fi avut dacă ar fi știut?
    - Nu una normală.
    - Dar acum, Denny, Rebekah, Felicia și eu vom atârna de un fir de păr atâta vreme cât continuă această mușamalizare. Singura noastră speranță este ca altcineva să scoată totul la iveală, pentru ca puținul pe care-l știu eu să nu mai conteze.
    Norii de furtună nu mai erau acum doar la răsărit. Ca o flotă de nave care se apropie, norii negri, de rău augur, vestitori de tunete, se formau încet din cețurile albe de deasupra.
    - În caz contrar, continuă Barbara, peste un an sau doi, chiar dacă îmi voi ține gura, ei se vor hotărî să pună cap la cap toate firele. Zborul 353 va deveni un eveniment atât de vechi, încât nimeni nu va mai lega moartea mea, a lui Denny sau a altora de el. Nu se va isca nicio bănuială dacă i se va întâmpla ceva unuia dintre noi, cei care deținem informații incriminatorii. Acești oameni, cine naiba or fi ei... își vor cumpăra siguranța cu câte un accident de mașină sau un incendiu, ici-colo. Sau cu o înscenare de jaf pentru a acoperi un omor. Sau o sinucidere.
    Prin mintea lui Joe se perindară imaginile de coșmar ale Lisei înflăcări, ale Georginei moartă pe pardoseala din bucătărie, a lui Charlie în lumina pătată de sânge.
    Nu putea contrazice afirmațiile Barbarei. Probabil că avea dreptate.

    Pe cerul pregătit să geamă și să bubuie, în nori se formau chipuri amenințătoare, oarbe și cu gurile căscate, sufocate de furie.
    Făcând primul pas fatal spre șirul dezvăluirilor, Barbara spuse:
    - Caseta cu datele de zbor și cea cu vocile din carlingă au sosit la Washington cu Gulfstreamul și se aflau în laborator la ora trei, ora estică, a doua zi după accident.
    - Tu tocmai începeai investigațiile.
    - Exact. Minh Tran - inginerul electronist de la Consiliul de Securitate - și câțiva colegi au deschis casetofonul Fairchild. Este cam de mărimea unei cutii de pantofi, cu un înveliș de oțel inoxidabil gros de circa zece milimetri. L-au tăiat încet, cu un ferăstrău special. Impactul fusese atât de violent încât caseta se comprimase cu zece centimetri de la un capăt la altul - oțelul se boțise pur și simplu, precum cartonul - și un colț fusese strivit, producându-se o crăpătură mică.
    - Și totuși funcționa?
    - Nu. Casetofonul era complet distrus. Dar în interiorul cutiei mai mari există un modul de memorie din oțel. În el se află banda. Și ea era deteriorată. O cantitate mică de umezeală pătrunsese până în modulul de memorie, dar banda nu era total distrusă. Trebuia să fie uscată, prelucrată, dar aceste operațiuni n-au durat mult și după aceea, Minh și alți câțiva s-au adunat într-o cabină de ascultare izolată fonic, ca s-o deruleze de la început. Erau pe ea aproape trei ore de conversație în carlingă până în momentul prăbușirii....
    Joe spuse:
    - Nu se dă doar pe repede înainte, până la ultimele minute?
    - Nu. Un incident anterior în timpul zborului, care li s-ar părea atunci lipsit de importanță piloților, ne poate furniza indicii care să ne ajute să înțelegem ce auzim în ultimele momente dinaintea prăbușirii avionului.
    Vântul cald se întețea în mod constant și devenise suficient de puternic pentru a zădărnici zborul din floare în floare al albinelor toropite. Cedând terenul furtunii care se apropia, ele se îndreptară spre stupii lor tainici din pădure.
    - Uneori avem o bandă de carlingă aproape inutilă pentru noi, continuă Barbara. Calitatea înregistrării este mizerabilă, din diverse motive. Banda poate fi veche și uzată. Poate că microfonul este de tipul celor care se țin în mână sau nu funcționează ca lumea, are o vibrație prea puternică. Sau capul de înregistrare poate fi uzat și produce distorsiuni.
    - Eu îmi imaginam că există o întreținere zilnică, înlocuiri de piese săptămânale, când e vorba de o chestiune atât de importantă.
    - Nu uita că un procent foarte mic de avioane se prăbușesc. Trebuie luate în considerare costurile și întârzierile orarului de zbor. În orice caz, aviația comercială este un demers uman. Și ce demers uman funcționează vreodată la standarde ideale?
    - Punct lovit.
    - De data asta au fost și bune și rele, spuse ea. Atât Delroy Blane, cât și Santorelli purtau căști cu microfoane, ceea ce este nemaipomenit, pentru că sunt mai bune decât cele ținute cu mâna. Acestea, împreună cu microfonul de sus din carlingă ne-au oferit trei canale de studiat. Partea rea este că banda nu era nouă. Se înregistrase pe ea de foarte multe ori și era mai deteriorată decât am fi vrut. Și mai rău era că umezeala care ajunsese la bandă produsese câteva pete de coroziune pe suprafața de înregistrare.
    Dintr-un buzunar de la spate al blugilor, Barbara scoase o hârtie împăturită, dar nu i-o întinse imediat lui Joe și îi spuse:
    - Când au ascultat, Minh Tran și ceilalți au descoperit că unele porțiuni ale benzii se auzeau clar, iar altele erau line de paraziți, păcăneau, se întrerupeau, așa încât nu puteau desluși mai mult de un cuvânt din patru sau cinci.
    - Dar ultimul minut?
    - Era unul dintre segmentele cele mai proaste. S-a hotărât ca banda să fie curățată și reconstituită. Apoi, înregistrarea să fie întărită din punct de vedere electronic în cea mai mare măsură posibilă. Bruce Laceroth, șeful Departamentului Principal de Investigații fusese de față la ascultarea întregii benzi și m-a sunat la Pueblo, la șapte și un sfert, ora răsăriteană, ca să-mi spună care este statutul înregistrării. Urmau s-o depoziteze pe timpul nopții și să reia lucrul la ea în dimineața următoare. Era deprimant.
    Sus, deasupra lor, vulturul se întoarse spre est, o siluetă palidă, zburând încă în linie dreaptă, cu aripile împovărate de furtuna iminentă.
    - Desigur, toată ziua fusese deprimantă, spuse Barbara. Adusesem mașini frigorifice din Denver ca să adunăm toate rămășițele umane de la locul accidentului, operațiune ce trebuia încheiată înainte de a începe să ne ocupăm de ceea ce mai rămăsese din avion. A avut loc obișnuita ședință organizatorică, întotdeauna obositoare, pentru că sunt atâtea grupe de interes - compania aeriană, furnizorul surselor de combustibil, Asociația Piloților Companiilor Aeriene și mulți alții. Deci trebuie să procedezi cu tact, dar și cu multă fermitate pentru ca investigația să rămână imparțială.
    - Și apoi mai era și presa, spuse el condamnându-și propria breaslă, ca să n-o facă ea.
    - Peste tot. În orice caz, dormisem mai puțin de trei ore în noaptea precedentă, când am fost trezită de telefonul echipei de investigații și n-am avut nicio șansă de a moțăi măcar în avionul Gulfstream de la National la Pueblo. Eram un cadavru viu când m-am băgat în pat cu puțin timp înainte de miezul nopții - dar acolo, la Washington, Minh Tran încă mai lucra.
    - Inginerul electronist care a deschis caseta?
    Cu privirile ațintite asupra hârtiei albe împăturite pe care o scosese din buzunarul de la șold, tot întorcând-o în mâini, Barbara spuse:
    - Trebuie să înțelegi câteva lucruri despre Minh. Familia lui era alcătuită din marinari vietnamezi. Au supraviețuit comuniștilor după căderea Saigonului și apoi au fost pirați pe mare, au înfruntat și un taifun. El avea pe atunci zece ani, așa că a știut de timpuriu că viața e o luptă. Pentru a supraviețui și a prospera, era pregătit să ofere sută la sută.
    - Am prieteni... am avut prieteni care erau imigranți vietnamezi, spuse Joe. Aveau o cultură impresionantă. Mulți dintre ei au o etică a muncii care-i face să trudească mai mult decât un cal la plug.
    - Exact. Când toți au părăsit laboratorul, ducându-se acasă în noaptea aceea, la șapte și un sfert, lăsaseră în urmă o lungă zi de muncă. Oamenii de la Consiliul de Securitate sunt foarte devotați... dar Minh îi întrecea pe toți. El n-a plecat. A mâncat ce-a putut găsi pe la automate și a rămas să curețe banda și apoi s-o prelucreze până la ultimul minut. Să digitalizeze sunetul, s-o încarce în calculator și apoi să încerce să separe paraziții și alte zgomote externe de vocile piloților. Întrucât microfoanele dăduseră semnale puternice casetofonului, Minh a reușit să deslușească vocile piloților pe sub zgomotul de fond. Ceea ce a auzit era extraordinar. Bizar.
    Îi întinse lui Joe hârtia albă împăturită.
    El o luă, dar n-o deschise. Aproape că îi era frică să vadă ce conținea.
    - La ora patru fără zece minute dimineața, ora Washingtonului, două fără zece, ora din Pueblo, m-a sunat Minh, spuse Barbara. Îi spusesem telefonistei hotelului să rețină toate apelurile, dar Minh reușise s-o convingă. Am întotdeauna la mine un casetofon, pentru că îmi place să înregistrez eu însămi toate ședințele și îmi pregătesc propriile mele transcripții. Mi-am luat deci casetofonul și l-am pus lângă telefon ca să-mi fac o copie proprie. Nu voiam să aștept până ce Minh îmi va trimite o bandă curată prin curier. După ce Minh a închis telefonul, m-am așezat la biroul din camera mea și am ascultat banda până la ultimul schimb de vorbe dintre piloți, de vreo zece, douăsprezece ori. Apoi mi-am luat carnetul de notițe și am transcris totul de mână, pentru că uneori lucrurile ți se par altfel când le citești decât când le asculți. Uneori ochiul vede nuanțe care scapă urechii.
    Joe știa acum ce ține în mână. Își dădea seama după grosime că erau trei coli de hârtie.
    Barbara spuse:
    - Eram primul om pe care-l sunase Minh. Avea de gând să-i sune pe Bruce Laceroth și apoi pe președintele și vicepreședintele comisiei - dacă nu pe toți cei cinci membri ai comisiei - pentru ca fiecare să asculte banda cu urechile lui. Nu era conform protocolului, dar era vorba de o situație stranie, fără precedent. Sunt sigură că Minh a contactat cel puțin una din aceste persoane - deși toți neagă că a luat legătura cu ei. Nu vom ști niciodată precis, pentru că Minh Tran a murit într-un incendiu în laborator, cu puțin înainte de ora șase în aceeași dimineață, la aproximativ două ore după ce m-a sunat pe mine în Pueblo.
    - Isuse!
    - A fost un incendiu foarte puternic. Un incendiu incredibil de puternic.

    Plimbându-și privirea peste copacii care înconjurau poiana, Joe se aștepta să vadă chipurile palide ale privitorilor în umbrele adânci ale pădurii. Când sosise împreună cu Barbara, locul accidentului i se păruse foarte îndepărtat, dar acum se simțea expus privirilor și vulnerabil, de parcă ar fi stat în mijlocul unei intersecții din L.A.
    - Ia să ghicesc, spuse Joe, banda originală din carlingă a fost distrusă în incendiul din laborator.
    - Probabil transformată în pulbere, s-a evaporat, nu mai există nicio urmă, s-a dus, adio, spuse Barbara.
    - Dar calculatorul care prelucra versiunea digitalizată?
    - Ars, bun de aruncat la gunoi. Nu se poate salva nimic din el.
    - Dar tu ai copia ta.
    Ea scutură din cap.
    - Am lăsat caseta în camera de hotel când m-am dus la o ședință la micul dejun. Conținutul benzii din carlingă era atât de exploziv, încât nu intenționam să-l divulg nimănui din echipă. Așteptând să avem timp să ne gândim bine, trebuia să fim atenți când și cum o vom da în vileag.
    - De ce?
    - Pilotul murise, dar era în joc reputația sa. Familia lui ar fi fost distrusă dacă el ar fi fost învinovățit. Trebuia să fim absolut siguri. Dacă vina era pusă pe seama căpitanului Blane, ar fi urmat un litigiu pentru provocarea morții atâtor oameni, în valoare de zeci, dacă nu sute de milioane de dolari. Trebuia să acționăm cu multă responsabilitate. Planul meu era să-l aduc din nou pe Mario în camera mea după micul dejun ca să ascultăm banda, numai noi doi.
    - Mario Olivieri, spuse Joe, referindu-se  la bărbatul din Denver care îi spusese în seara precedentă că Barabra ieșise la pensie și se întorsese în Colorado Springs.
    - Da. Întrucât Mario era șeful grupului de activitate umană, pentru mine era mai importantă părerea lui decât a oricui altcineva. Dar tocmai când terminam micul dejun, am aflat de incendiul de la laborator și despre bietul Minh. Când m-am întors în camera mea cu Mario, copia benzii făcute de mine la telefon era deja goală.
    - Furată sau înlocuită.
    - Sau doar șteastă pe propriul meu casetofon. Bănuiesc că Minh a spus cuiva că o duplicasem prin telefon.
    - Și atunci ai știut.
    Ea confirmă, dând din cap.
    - Ceva nu era deloc în regulă. Ceva mirosea urât de tot.
    Claia ei de păr era albă ca penele de pe capul vulturului care zburase pe deasupra capetelor lor, dar până în momentul acela păruse mai tânără decât cei cincizeci de ani ai ei. Acum, părea dintr-o dată mai bătrână.
    - Ceva nu era în regulă, spuse el, dar nu prea-ți venea să crezi.
    - Toată viața mea era Consiliul de Securitate. Eram mândră că fac parte din el. Și mai sunt și acum, Joe. Sunt niște oameni minunați acolo.
    - I-ai spus lui Mario ce era pe bandă?
    - Da.
    - Cum a reacționat?
    - Era uluit. Probabil că nu-i venea să creadă.
    - I-ai arătat transcrierea ta de pe bandă?
    Ea tăcu o clipă, apoi spuse:
    - Nu.
    - De ce?
    - Eram furioasă.
    - Nu aveai încredere în nimeni.
    - Un incediu atât de puternic... trebuie să fi fost întețit de ceva.
    - A fost pus, spuse Joe.
    - Dar nimeni n-a pus măcar problema. În afară de mine. Eu nu am deloc încredere în corectitudinea cu care au investigat incendiul din laborator. Absolut deloc.
    - Ce a dezvăluit autopsia lui Minh? Dacă a fost ucis și focul a fost pus ca să acopere crima...
    - Dacă a fost ucis, ei n-au putut s-o dovedească prin ceea ce mai rămăsese din cadavrul lui. Problema este că... era un tip cu adevărat cumsecade, Joe. Era o dulceață de om. Își iubea meseria pentru că era convins că salva viețile oamenilor prin ceea ce făcea el, că ajuta să se prevină alte accidente. Îi urăsc pe oamenii ăștia, oricine ar fi ei.
    Printre pinii albi de la marginea poienii, lângă locul pe unde pătrunseseră Joe și Barbara, se mișcă ceva: o umbră alunecând printre alte umbre mai adânci, ceva întunecar pe fond purpuriu. Joe își ținu respirația. Își concentră privirea, dar nu reuși să identifice ceea ce zărise în treacăt.
    Barbara spuse:
    - Cred că era o căprioară.
    - Și dacă nu era?
    - Atunci vom muri și dacă terminăm și dacă nu terminăm această conversație, spuse ea pe un ton degajat care dezvăluia noua lume pustie și paranoică în care trăia după prăbușirea zborului 353.
    - Faptul că banda ta a fost ștearsă n-a trezit bănuielile nimănui? întrebă el.
    - Toți au căzut de acord că eram foarte obosită. Nu dormisem decât trei ore în noaptea accidentului, apoi doar câteva ore în noaptea următoate, înainte de a mă trezi telefonul lui Minh. Săraca Barbara, cu ochii unduroși! Ascultasem iarăși și iarăși banda și în final aproape că apăsasem pe un buton greșit - înțelegi? - și am șters-o fără să-mi dau seama ce fac.
    Făcu o grimasă sarcastică.
    - Deci vezi cum s-ar fi putut întâmpla.
    - Se poate așa ceva?
    - În niciun caz.
    Deși Joe despături cele trei coli de hârtie, încă nu începu să le citească și spuse:
    - De ce nu te-au crezut când le-ai spus ce ai auzit pe bandă? Erau colegii tăi. Știau că tu ești o persoană responsabilă.
    - Poate că unii credeau asta și nu voiau să fie așa. Poate că unii chiar au pus-o pe seama oboselii mele. Mă luptam de câteva săptămâni cu o infecție la ureche și eram epuizată înainte de Pueblo. Poate că s-au gândit și la asta. Nu știu. Și mai sunt unul sau doi care pur și simplu nu pot să mă sufere. Cine este iubit de noi toți? Eu, nu. Sunt prea autoritară. Prea încăpățânată. În orice caz, totul a fost mușamalizat - pentru că, fără o bandă, nu exista nicio dovadă a convorbirii dintre Blane și Santorelli.
    - Când ai spus, în cele din urmă, cuiva, că ai transcris banda cuvânt cu cuvânt?
    - Am tot amânat. Încercam mereu să găsesc momentul potrviti, contextul potrivit în care s-o menționez - de preferat, după ce investigațiile vor fi scos la iveală un detaliu care să susțină ceea ce spusesem eu că se afla pe bandă.
    - Pentru că transcrierea ta nu era în sine o dovadă autentică.
    - Exact. Desigur, era mai bună decât nimic, mai bună decât amintirile, dar eu aveam nevoie s-o întăresc cu ceva. Și atunci cei doi ticăloși m-au trezit în hotelul din San Francisco și după aceea... Ei bine, mi-a cam pierit elanul de luptătoare.
    Din pădurea dinspre răsărit, o căprioară și un căprior săriră în tandem în fundul poienii. O străbătură în fugă, îndreptându-se spre colțul luminișului și dispărând repede printre copacii din marginea sa nordică.
    Joe simțea încă pe ceafă cum i se încrețește pielea de frică.
    Mișcarea pe care o zărise mai devreme fusese probabil produsă de cele două animale. Dar el deduse că ele trecuseră atât de rapid prin poiană, pentru că fuseseră gonite dintre copaci de ceva - sau de cineva - care le speriase.
    Se întrebă dacă i se va mai părea vreodată sigur vreun colț din lume. Dar știa răspunsul la întrebare din clipa când îi trecu prin minte: nu.
    Nu exista niciun astfel de colț. Nicăieri.
    Niciodată.

    - Pe cine bănuiești dintre membrii Consiului de Securitate? întrebă Joe. Pe cine a mai sunat Minh după ce te-a sunat pe tine? Pentru că acea persoană este probabil cea care i-a spus să nu mai transmită nimănui informația - și apoi a pus la cale uciderea lui și arderea dovezilor.
    - Putea să-i fi sunat pe oricare dintre ei. Erau toți superiorii lui și s-ar fi supus ordinelor lor. Mi-ar plăcea să cred că nu poate fi Bruce Laceroth, pentru că e un om de bază. A pornit de jos, ca noi toți, și s-a luptat să promoveze. Pe de altă parte, cei cinci membri ai Consiliului sunt numiți de președinte și aprobați de senat cu un mandat de cinci ani.
    - Fosile?
    - Nu, zău, marea majoritate a membrilor comisiei de-a lungul anilor au fost oameni cinstiți, au depus toate eforturile. Cei mai mulți sunt o mândrie pentru agenție, pe alții doar îi suportăm. Din când în când, într-adevăr, mai apare câte o jigodie.
    - Dar directorul și directorul adjunct de acum? Ai spus că Minh Tran avea de gând să-i sune - în cazul în care n-ar fi reușit să-l găsească mai întâi pe Laceroth.
    - Nu sunt funcționarii publici ideali. Directorul este Maxine Wulce. E avocat, e tânără și are ambiții politice, vrea să fie în fruntea bucatelor, e o figură. N-ai da doi bani pe ea.
    - Și directorul adjunct?
    - Hunter Parkman. Patronaj politic clar. Are bani, deci n-are nevoie de postul ăsta, dar îi place că a fost numit de președinte și moare de plăcere să se dea mare la petreceri. Ai da vreo cincisprezece cenți pe el.
    Deși continuase să studieze pădurea de la marginea poienii, Joe nu mai zărise mișcare printre copaci.
    Undeva departe, spre est, o vână de fulger pulsă scurt prin musculatura întunecatăa furtunii.
    Numără secundele dintre fulgerul argintiu și bubuitul tunetului, traducând timpul în distanță și socoti că ploaia era la vreo șapte, opt kilometri de ei.
    - Ți-am dat doar o copie xerox a transcrierii pe care am făcut-o în noaptea aceea. Originalul l-am pus la loc sigur. Dumnezeu știe de ce, fiindcă nu-l voi folosi niciodată, îi spuse Barbara.
    Joe se zbuciuma între dorința arzătoare de a ști și frica de a ști. Simțea că va descoperi în convorbirea dintre căpitanul Blane și ofițerul Santorelli noi dimensiuni ale coșmarului pe care-l trăiseră soția și fiicele lui.
    În cele din urmă, Joe își concentră atenția asupra primei pagini și Barbara privi peste umărul lui în timp ce el urmărea textul cu degetul, pentru ca ea să vadă unde citea.

    Se aude cum ofițerul Santorelli se întoarce la locul lui, după ce a fost la toaletă. Primele lui comentarii sunt captate de microfonul de deasupra capului înainte de a-și pune căștile cu microfon.
    SANTORELLI: Mă duc la L.A. (neinteligibil). O să bag în mine atâta (neinteligibil) hummus, lebneh cu brânză, farfurii pline cu kibby, până o să crăp. Știu eu un local armean, e cel mai bun. Îți place mâncarea din Orientul Mijlociu?
    Trei secunde de tăcere.
    SANTORELLI: Roy! S-a întâmplat ceva?
    Două secunde de tăcere.
    SANTORELLI: Ce-a asta? Ce am.. Roy, nu mai ești pe pilor automat?
    BLANE: Unul dintre ei este doctorul Loius Blom.
    SANTORELLI: Ce?!
    BLANE: Unul dintre ei este doctorul Keith Ranlock.
    SANTORELLI: (ușor îngrijorat): Ce-a asta de pe McDoo? Ai consultat FCM-ul, Roy?

    Când Joe o întrebă, Barbara spuse:
    - Avioanele 747-400 folosesc electronica aviatică. Panoul de instrumente este dominat de șase dintre cele mai mari tuburi catodice fabricate vreodată, pentru afișarea datelor. Iar McDoo înseamnă MCDU, controlul multifuncțional și unitatea de afișare. Există, câte unul lângă scaunul fiecărui pilot și sunt legate între ele, deci orice intră la un pilot este actualizat pe unitatea celuilalt. Piloții introduc planul de zbor și foaia de încărcătură prin tastatura MCDU-ului și toate modificările planului de zbor de pe traseu sunt introduse și în McDoo-uri.
    - Deci Santorelli se întoarce de la closet și vede că Blane a modificat puțin planul de zbor. Este ceva neobișnuit?
    - Depinde de vreme, de turbulență, de trafic neașteptat, de rețineri din cauza problemelor de la aeroporturile de destinație...
    - Și în acest caz, al unui zbor de la o coastă la cealaltă - puțin dincolo de punctul central - pe vreme foarte bună și când totul merge ca de obicei?
    Barbara dădu din cap.
    - Da, Santorelli s-a întrebat de ce modificau planul de zbor în aceste condiții. Dar cred că îngrijorarea din glasul lui se datora mai degrabă lipsei de reacție care se simțea în glasul lui Blane și faptulu că văzuse ceva neobișnuit pe McDoo, o schimbare de plan absurdă.
    - Ce anume?
    - După cum am spus mai devreme, aveau o deviere de șapte grade față de cursul normal.
    - Santorelli n-a simțit această deviere când era la toaletă?
    - A început curând după ce el a părăsit puntea de zbor și s-a produs treptat, o înclinare foarte blândă. Poate că o fi simțit ceva, dar nu avea motive să-și dea seama că era o modificare atât de mare.
    - Cine sunt medicii aceștia - Blom și Ramlock?
    - N-am nicio informație. Dar citește mai departe. E din ce în ce mai straniu.

    BLANE: Îmi fac ceva rău.
    SANTORELLI: Căpitane, ce se petrece acolo?
    BLANE: Sunt răi cu mine.
    SANTORELLI: Hei, mă mai auzi?
    BLANE: Spune-le să se oprească.

    Barbara spuse:
    - Din acest moment, glasul lui Blane  se schimbă. Totul este ciudat, dar atunci când zice: „Spune-le să se oprească”, are un tremur în glas, o fragilitate, de parcă asupra lui s-ar abate... nu o mare durere, ci o mare tristețe.

    SANTORELLI: Căpitane... Roy, preiau eu comanda.
    BLANE: Înregistrăm?
    SANTORELLI: Ce?
    BLANE: Spune-le să nu-mi mai facă rău.
    SANTORELII: (îngrijorat): O să fie...
    BLANE: Înregistrăm?
    SANTORELLI: O să fie bine acum...
    Un zgomot dur, ca o lovitură cu pumnul. Un geamăt, scos, pare-se de Santorelli. Încă o lovitură cu pumnul. Santorelli nu se mai aude.
    BLANE: Înregistrăm?

    În timp ce un tunet bubui uvertura furtunii înspre est, Joe spuse:
    - Adică i-a dat un pumn co-pilotului său?
    - Sau l-a lovit cu un obiect dur, pe care-l luase poate în sacul de zbor și-l ascunsese lângă scaunului lui în timp ce Santorelli era la toaletă, ca să-l aibă la îndemână.
    - Deci premeditare. Ce naiba-i asta?
    - L-a lovit probabil în față, pentru că Santorelli a leșinat imediat. Tace vreo zece, douăsprezece secunde, apoi - Barbara arătă spre transcriere - îl auzim gemând.
    - Dumnezeule.
    - Pe bandă, glasul lui Blane își pierde tremurul, fragilitatea. Are în el o tristețe care-ți încrețește pielea.

    BLANE: Fă-i să înceteze, că altfel,dacă o să prind momentul - o să-i omor pe toți. Pe toți. O să-i omor. O s-o fac. O să-i omor pe toți și o să-mi placă.

    Transcrierea foșni în mâinile lui Joe.
    Se gândi la pasagerii de pe 353; unii moțăind pe scaune, alții citind cărți, urmărind un film, făcând planuri de viitor, toți calmi, niciunul conștient de cumplitele evenimente care se desfășurau în carlingă.
    Poate că Nina era lângă geam și privea stelele sau se uita în jos la pătura cu nori de sub ei; îi plăcea locul de lângă geam. Michelle și Chrissie jucau poate Go Fish sau Old Maid; își luau cu ele în călătorii diverse jocuri.
    Joe se chinuia singur. Se pricepea la asta, pentru că o parte din el credea că merita să fie chinuit.
    Alungându-și aceste gânduri din minte, Joe întrebă:
    - Ce se petrecea cu Blane, pentru numele lui Dumnezeu? Era drogat? Băuse?
    - Nu. S-a eliminat această ipoteză.
    - Cum?
    - Întodeauna constituie o prioritate să fie găsite rămășițele piloților pentru a se testa urme de droguri sau de alcool. A durat destul de mult în acest caz, spuse ea indicând cu o mișcare a mâinii pinii și plopii arși de pe colină, pentru că o mulțime de rămășițe organice erau împrăștiate pe o distanță de o sută de metri, în copaci, la vest și la nord de locul impactului.
    O întunecime interioară cuprinse câmpul vizual al lui Joe, până ce ajunse să privească lumea ca printr-un tunel. Își mușcă limba aproape până-i dădu sângele, respiră încet și adânc, încercând să n-o lase pe Barbara să observe cât de mult îl zguduiau aceste detalii.
    Ea își băgă mâinile în buzunare. Dădu cu piciorul într-o piatră, aruncând-o în crater.
    - Chiar ai nevoie de asta, Joe?
    - Da.
    Barbara oftă.
    - Am găsit o bucată de mână care bănuiam că îi aparținea lui Blane, din cauza unei vergihete pe jumătate topite, lipită de inelar, o verighetă de aur destul de neobișnuită. Mai erau și alte țesuturi. Din ceea ce am reușit să identificăm...
    - Cu amprente?
    - Nu, amprentele erau arse. Dar tatăl lui trăiește, așa că Laboratorul de Identificare prin ADN al Aviației Militare a reușit să confirme că era țesutul lui Blane, comparând ADN-ul cu o probă de sânge luată de la tatăl lui.
    - E o probă revelatoare?
    - Sută la sută. Apoi rămășițele au fost duse la toxicologi. Existau cantități infime de etanol și la Blane și la Santorelli, dar era doar o consecință a putrefacției. Bucata de mână a lui Blane zăcuse în pădure mai mult de șaptezeci și două de ore înainte s-o găsim noi. Rămășițele lui Santonelli au zăcut acolo patru zile. Era de așteptat o cantitate de etanol în țesutul putrezit. Dar în rest, au trecut amândoi cu bine toate testele toxicologilor. Erau treji, cu mintea limpede.
    Joe încercă să pună de acord cuvintele din transcriere cu descoperirile toxicologilor. Nu reuși și spuse:
    - Alte probabilități? Un atac cerebral?
    - Nu. Din banda pe care am ascultat-o nu reieșea așa ceva, spuse Barbara. Blane vorbește clar, glasul nu este deloc voalat. Și deși ceea ce spune este al naibii de ciudat, este totuși coerent - nu se suprapun cuvintele, nu folosește cuvinte nepotrivite.
    Joe întrebă enervat:
    - Atunci ce naiba a fost? O cădere nervoasă, o criză de nebunie?
    Barbara nu era mai puțin enervată decât Joe:
    - Dar de unde naiba să apară așa ceva? Căpitanul Delroy Michael Blane era individul cu un psihic foarte solid.
    - Nu în totalitate.
    - Era un tip perfect echilibrat, insistă ea. A trecut toate testele psihologice ale companiei. Era un bărbat devotat familiei. Un soț credincios. Era mormon practicant. Nu bea, nu consuma droguri, nu avea patima jocurilor de noroc. Joe, nu există absolul nicio persoană care să-l fi văzut vreodată, într-o singură clipă de comportament aberant. După toate standardele, nu era doar un om cumsecade, nu doar un om integru - dar și un om fericit.
    Un fulger scânteie pe cer. Roți de tunete rostogolitoare zăngăniră de-a lungul șinelor de oțel din înaltul răsăritului.
    Indicând transcrierea, Barbara îi arătă lui Joe unde făcuse 747 prima schimbare bruscă de direcție de trei grade, cu botul spre dreapta, care precipitase devierea.
    - În acel moment, Santorelli gemea, dar încă nu-și recăpătase pe deplin cunoștința. Și chiar înainte de manevră, căpitanul Blane a spus „E amuzant.” Mai sunt și alte zgomote pe bandă - ascultă, zăngănitul și zornăitul unor obiecte desprinse care zburau în jur din cauza accelerației laterale bruște.
    „E amuzant.”
    Joe nu-și putea dezlipi privirea de pe aceste cuvinte.
    Barbara îi întoarse pagina.
    - Peste trei secunde, aeronava a făcut încă o schimbare violentă de direcție, de patru grade, cu botul spre stânga. În plus față de zăngănitul anterior, acum se auzeau zgomote produse de aeronavă - o trosnitură și o ușoară zguduială. Iar căpitanul Blane râde.
    - Râde, repede Joe neînțelegând. Se prăbușeacu ei și el râdea?
    - Nu era totuși un râs nebun. Era un râset... plăcut, ca și cum s-ar fi amuzat cu adevărat.
    „E amuzant.”
    La opt secunde după prima deviere, s-a mai produs o schimbare bruscă de direcție de trei grade, cu botul spre stânga, urmată la numai două secunde de un viraj sever de șapte grade, cu botul spre dreapta. Blane a râs când a executat prima manevră, iar la a doua a exclamat: „O, ooo!”
    - Atunci s-a ridicat aripa stângă, forțând aripa port în jos, spuse Barbara. În douăzeci și două de secunde, aeronava se înclina la o sută patruzeci și șase de grade, cu un picaj al botului de optzeci și patru de grade.
     - Erau terminați.
    - Era o situație gravă, dar nu deznădăjduită. Încă exista o șansă s-o poată depăși. Nu uita că erau la o altitudine de peste șase mii de metri. Aveau loc de redresare.
    Întrucât nu citise niciodată materiale despre accidente aviatice și nici nu le urmărise la televizor, Joe își imaginase întotdeauna că în avion izbucnește un incendiu și fumul năvălește în cabină. Cu puțin timp în urmă, când își dăduse seama că pasagerii fuseseră cruțați de această nenorocire, sperase că lunga coborâre spre pământ fusese mai puțin înfricoșătoare decât prăbușirea imaginară pe care o trăise el în câteva crize ce anxietate.
    Dar acum se întrebă ce ar fi putut să fie mai rău: năvala fumului care i-ar fi făcut să înțeleagă imediat că sunt condamnați, sau aerul curat și speranța falsă, oribil spulberată, într-o corecție de ultimă clipă, salvarea.
    Transcrierea indica declanșarea alarmei în carlingă. Un ton de alertă de altitudine. O voce înregistrată care avertiza în mod repetat „Trafic”, deoarece zburau prin coridoare de zbor atribuite unei alte aeronave.
    Joe întrebă:
    - Ce înseamnă referirea la „alarmă de zdruncinare”?
    - E o alarmă care sună ca o zornăială puternică, e un zgomot înfricoșător pe care nu-l poate ignora nimeni, avertizând piloții că avionul pierde altitudine, că se prăbușesc.
    Cuprins în pumnul soartei care lovea spre pământ, comandantul Victor Santorelli încetă brusc să geamă. Își recăpă cunoștința.
    Poate că văzuse norii biciuind parbrizul. Sau poate că vacarmul alarmelor și datele catastrofale care fulgerau pe cele șase monitoare i-au spus într-o secundă tot ce avea nevoie să știe. Santorelli spusese: „Dumnezeule!”
    - Vocea lui era înecată, guturală, spuse Barbara, ceea ce poate însemna că Blane îi spărsese nasul.
    Citind doar transcrierea, Joe auzea spaima lui Santorelli și dorința lui frenetică de a supraviețui.

    SANTORELLI: Dumnezeule! Nu, Doamne, nu!
    BLANE: (râde): Ha-ha-ha! A început, doctore Ramlock! A început, doctore Blom!
    SANTORELLI: Trage!
    BLANE: (râde): Ha-ha-ha! (râde) Înregistrăm?
    SANTORELLI: Trage în sus!
    Santorelli respiră rapid, scrâșnind. Geme, se luptă cu ceva, poate cu Blane, dar pare mai degrabă că se luptă cu volanul de comandă. Poate că și respirația lui Blane este precipitată, dar nu este înregistrată pe bandă.
    SANTORELLI: La naiba! La naiba!
    BLANE: Înregistrăm?

    Uluit, Joe spuse:
    - De ce întreabă mereu dacă se înregistrează?
    Barbara clătină din cap.
    - Nu știu.
    - De cât timp era pilot.
    - De peste douăzeci de ani.
    - Știa probabil că vocile din carlingă se înregistrează permanent, nu?
    - Probabil că știa. Desigur. Dar nu e în toate mințile, nu?
    Joe citi ultimele cuvinte ale celor doi bărbați.

    SANTORELLI: Trage!
    BLANE: Oooo!
    SANTORELLI: Sfântă Fecioară!
    BLANE: O, da!
    SANTORELLI: Nu!
    BLANE: (entuziasm copilăresc): O, da!
    SANTORELLI: Susan!
    BLANE: Acum. Privește!
    Santorelli începe să urle.
    BLANE: Fain!
    Urletul lui Santorelli durează trei secunde și jumătate, până la sfârșitul înregistrării, oprită de impact.

    Vântul mătura iarba din poiană. Cerul era umflat de potopul care aștepta să se reverse. Natura era pusă pe curățenie.
    Joe împături cele trei coli de hârtie și le băgă într-un buzunar al sacoului.
    Preț de o clipă nu putu să vorbească.
    Un fulger în depărtare. Tunet. Nori în mișcare.
    În cele din urmă, cu privirea ațintită în crater, Joe spuse:
    - Ultimul cuvânt rostit de Santorelli a fost un nume.
    - Susan.
    - Cine e?
    - Soția lui.
    - Am bănuit.
    La sfârșit, nicio rugăminte adresată lui Dumnezeu, nicio implorare a milosteniei divine. La sfârșit, o cumplită acceptare. Un nume rostit cu dragoste, cu regret și cu un dor sfâșietor, dar poate totodată un strop de speranță. Și în ochiul minții nu imaginea crudă a pământului năvălind tot mai aproape sau întunericul ce va urma, ci un chip drag.
    Din nou, pentru câteva clipe, Joe amuți.

                                                              11.

                                     Barbara Christman îl conduse de la craterul de impact mai departe, în poiana în pantă, spre nord, la un loc aflat la cel mult douăzeci de metri de pâlcul de plopi morți, carbonizați.
    - Pe aici, pe undeva, în general în zona asta, dacă-mi amintesc corectm spuse ea. Dar ce contează?
    Când Barbara ajunsese prima dată în poiană în dimineața de după accident, rămășițele zdrențuite și răspândite ale 747-400 nu semănau cu epava unui avion de pasageri. Doar două piese fuseseră imediat recunoscute: o porțiune dintr-un motor și un modul de trei scaune de pasageri.
    Joe spuse:
    - Trei scaune, unul lângă celălalt?
    - Da.
    - Cu spătarele drepte?
    - Da. La ce te gândești?
    - Ai putea identifica partea avionului de care aparțineau scaunele?
    - Joe...
    - Din ce parte a avionului erau? repetă el răbdător.
    - Nu puteau fi de la clasa întâia și nici de la clasa business de pe punte principală sau de pe cea superioară, pentru că acolo sunt numai module de două scaune. Șirurile centrale din clasa economic au câte patru scaune, deci probabil că proveneau din rândurile de la babord sau tribord, clasa economic.
    - AU fost avariate?
    - Desigur.
    - Grav?
    - Nu atât de grav pe câte te-ai aștepta.
    - Arse?
    - Nu total.
    - Dar arse totuși?
    - Din câte-mi amintesc... erau doar câteva urme mici de arsură și un pic de funingine.
    - De fapt, tapițeria nu era efectiv intactă?
    Fața ei lată, limpede, era acum întunecată de îngrijorare.
    - Joe, nimeni n-a supraviețuit acestui accident.
    - Era tapițeria intactă? insistă el.
    - Din câte-mi amintesc... era ușor sfâșiată. Nimic grav.
    - Era sânge pe tapițerie?
    - Nu-mi amintesc.
    - Cadavre pe scaune?
    - Nu.
    - Bucăți de trupuri?
   - Nu.
    - Centuri rămase atașate?
    - Nu-mi amintesc. Probabil.
    - Dacă centurile erau atașate...
    - Nu, e ridicol să-ți închipui că...
    - Michelle și fetele erau la clasa economic, spuse el.
    Barbara își mușcă buza și își dezlipi privirea de la el, îndreptând-o spre furtuna care se apropia.
    - Joe, familia ta nu era pe scaunele acelea.
    - Știu asta, o asigură el. Știu.
    Dar cât și-ar fi dorit!
    Ea îi întâlni din nou privirea.
    - Au murit. S-au dus. Nu neg asta, Barbara.
    - Deci revii la Rose Tucker.
    - Dacă aș putea afla unde ședea ea în avion și dacă locul ei era fie la babord fie la tribord la clasa economic, ar fi măcar o oarecare confirmare.
    - A cui?
    - A versiunii ei.
    - Confirmare, spuse Barbara neîncrezătoare.
    - A supraviețuirii ei.
    Barbara scutură din cap.
    - Tu n-ai întâlnit-o pe Rose, spuse el. Nu e un fulg. Nu cred că minte. Are... forță, e o prezență.
    Vântul aduse mirosul de ozon al fulgerului de la răsărit, acel miros de cortină de teatru care se ridică imediat înainte de intrarea în scenă a ploii.
    Barbara spuse pe un ton de exasperare tandră:
    - Au coborât peste șase kilometri, au intrat direct cu botul în pământ, fără nicio alunecare, tot avionul acela blestemat s-a sfărâmat în jurul lui Rose Tucker, cu o forță explozivă incredibilă...
    - Înțeleg asta.
    - Zău că nu vreau să fiu crudă, Joe, dar înțelegi cu adevărat? După tot ce ai auzit, înțelegi? O forță explozivă uriașă s-a dezlănțuit în jurul acestei Rose. O forță de impact suficient de mare pentru a pulveriza piatra. Alți pasageri și echipajul... în majoritatea cazurilor carnea a fost efectiv smulsă de pe oasele lor într-o clipă, desprinsă, ca și cum ar fi fost fiartă. Zdrențuită. Topită. Dezintegrată. Până și oasele au fost fărâmițate și strivite ca niște crochete. Apoi, în clipa următoare, chiar în timp ce avionul încă se mai afunda în pământ, un jet de combustibil - un jet fin ca un norișor de aerosoli - explodează. Foc pretutindeni. Gheizere de foc, râuri de foc, valuri de foc care se rostogolesc  neiertătoare. Rose Tucker n-a coborât plutind pe scaunul ei ca un puf de păpădie, pentru ca apoi să plece de acolo, străbătând acel infern.
    Joe privi cerul, apoi privi pământul de la picioarele lui și pământul era mai luminos.
    - Ai văzut filme, reportaje, în care un oraș este lovit de o tornadă, totul este la pământ, totul se preface în moloz atât de mărunt, încât l-ai putea cerne printr-o sită - și chiar în mijlocul catastrofei, o casă, neatinsă sau aproape neatinsă, spuse el.
    - Acela este un fenomen meteorologic, un capriciu al vântului. Dar aici e fizică pură, Joe. Legile materiei și ale mișcării. Capriciul nu are niciun rol în fizică. Dacă acel oraș afurisit s-ar fi prăbușit de la o înălțime de peste șase kilometri, singura casă supraviețuitoare s-ar fi prefăcut și ea în moloz.
    - Câtorva familii de supraviețuitori... Rose le-a arătat ceva care le dă curaj.
    - Ce?
    - Nu știu, Barbara. Vreau să văd. Vreau să-mi arate și mie. Dar problema este că... ei o cred când spune că a fost în avionul acela. E mai mult decât o simplă credință.
    Joe își aminti ochii strălucitori ai Georginei Delmann.
    - Este o cinvingere pură.
    - Atunci e o artistă în ale escrocheriei, fără egal.
    Joe ridică din umeri.
    La câțiva kilometri depărtate, un diapazon de fulgere vibră și străpunse norii de furtună. La răsărit, cădeau perdele de ploaie cenușie.
    - Nu știu de ce, spuse Barbara, dar n-am impresia că ești un om prea credincios.
.....................................................................................