2-5
Declaraţia lui Pandele:
„Îl cunosc pe Mircea Ionescu din anul 1960, când a fost angajat la unitatea noastră. La început, întreţineam relaţii strict profesionale. Cu timpul însă, am devenit oarecum prieteni. N-am bănuit niciodată că într-o bună zi va fi eroul unor asemenea întâmplări. În orice caz, din tot grupul era ultimul la care m-aş fi gândit că va sfârşi astfel. Înainte de a redacta prezenta declaraţie, m-am gândit la vreun cuvânt aruncat, un gest, în sfârşit, un amănunt care mi-ar putea explica această crimă.Probabil că sunt un slab observator ori nu mi-am dat osteneala să-l observ. M. Ionescu ducea o viată relativ mic-burgheză. Câteva tabieturi inofensive, câteva partide de cărţi, economii pentru maşină, un cămin paşnic şi cam atât. La întreprindere după un debut teribilist, s-a încadrat repede în limitele unor exigenţe medii."
Declaraţia lui Vasiliu:
"Pe morţi nu trebuie să-i vorbeşti de rău, parcă aşa spune proverbul, şi tare mi-e teamă că n-am să-i pot da ascultare. Dintre cei care ne aflăm aici, sunt probabil singurul care-l cunoaşte pe Mircea Ionescu încă din copilărie. Afirmaţia necesită o precizare: îl cunosc în sensul că l-am văzut de câteva ori prin cartierul meu acum douăzeci şi cinci de ani. Se spune că am o memorie ieşită din comun, şi una din distracţiile pe care mi le ofer este de a reuşi să-mi amintesc de cineva văzut o singură dată. Când M. Ionescu s-a angajat la noi, mi-am zis: "Iată un om pe care l-am mai întâlnit". Cu timpul, devenind oarecum amici, i-am vizitat locuinţa. Pe unul din pereţi atârna tabloul unui marinar, cu barbă, mustaţă şi lulea.
Atunci am realizat unde şi când îl mai văzusem pe Mircea. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, pe strada noastră pe atunci se numea strada "Fără Nume" a trecut câteva zile la rând marinarul din fotografie, ţinând de mână un băiat cam de vârsta mea. Era primul "Lup de mare" pe care-l vedeam în carne şi oase, şi în mod firesc, nu-mi puteam lua ochii de la el.
Remarcând asemănarea dintre Mircea cel de acum şi omul din tablou, i-am spus într-o zi: "Ştii că eu te-am văzut cu taică-tău pe strada noastră acum douăzeci şi cinci de ani?" "În primul rând, abia acum opt ani am călcat prima oară în Bucureşti". N-am înţeles de ce îmi ascunde adevărul, pentru că eu nu mă înşelasem. O săptămână mai târziu, când ne-am întâlnit din nou, portretul dispăruse. Întrebându-l unde e, mi-a răspuns că a venit între timp o rudă îndepărtată să-l ceară. Incidentul mi-a confirmat unele suspiciuni despre sinceritatea lui Ionescu în multe alte privinţe.
În general, Mircea prefera să spună o mie de minciuni decât un singur adevăr, chiar dacă adevărul în sine nu-l prejudicia cu nimic. La jocurile de noroc, dovedea o patimă învecinată cu a mea. Fiindcă personal nu joc niciodată, am avut prilejul să-i urmăresc onestitatea şi în această direcţie. De câteva ori ea l-am văzut împărţind cărţile într-o manieră mai mult decât ciudată. Altceva? Este căsătorit cu o femeie deosebit de frumoasă. Am impresia că se înţeleg. La birou, se vorbeşte tot mai mult că e omul de "încredere" al directorului. Declar cele de mai sus cu toată răspunderea cuvenită...
Declaraţia lui Dorneanu:
"Da! Mircea a plecat astăzi într-o lume pe care nu o cunoaşte, căutând o fericire de care nici el nu-i convins că-i aparţine. A murit un om! A murit un mănunchi de idealuri, de suferinţe, de temeri şi virtuţi. Adio, prietene!
De obicei, în jurul noţiunii de prietenie fac tapaj tocmai cei care o cunosc mai puţin sau nu şi-au dat osteneala să o cunoască.
Câţi dintre noi te-am înţeles, o, Mircea! Câţi ţi-am apreciat eforturile permanente de a ne simţi bine în preajmă-ţi? Asta să-ţi fi fost destinul?
Credo quia absurdum!
Destinul. Hm! Adeseori atribuim destinului ori rudei sale apropiate întâmplarea ceea ce scapă atenţiei noastre. Prezenţa ta era odihnitoare, reconfortantă chiar, tocmai pentru că emanai în permanenţă siguranţă deplină. Aparţineai acelui gen de oameni care afişează mereu, brutal, aproape ostentativ, imaginea contemporaneităţii. Mă doare nespus plecarea ta, Mircea! Rezervele mele sufleteşti sunt deja epuizate, îmi fac impresia unei sonde, care pompează inutil în gol".
(Până aici, am crezut că-şi bate joc de mine citind mai departe, mi-am dat seama că, de fapt, aceasta era abia introducerea.)
"M. Ionescu, ca salariat al instituţiei noastre încerc să uit o clipă de prietenul meu Mircea era un om de cea mai sublimă onestitate. Un caracter. Foarte bine pregătit profesional, răspundea cu elan la toate sarcinile. Mai mult, ne ajuta şi pe noi ceilalţi. O făcea cu dezinvoltură, dezinteresat. Îmi amintesc perfect că într-o discuţie avută cu cei din conducerea întreprinderii, directorul s-a pronunţat cu entuziasm: «E un băiat liniştit». Întâmplarea fericită care ne-a reunit în acest grup simbol al prieteniei mi-a dat posibilitatea să cunosc câte ceva şi din viaţa lui particulară. M. Ionescu are o căsnicie ideală, demnă de invidiat. I-am frecventat casa ca amic şi dascăl.
Da, Mircea m-a rugat să-i predau lecţii de franceză, germană şi engleză. Nu l-am refuzat. Învăţa cu o tragere de inimă înduioşătoare. Se spune că delăsarea faţă de tot ceea ce ne înconjoară duce la stingerea unor realităţi asemeni unui foc prost întreţinut."
(Iar a început să bată câmpii!)
"Experienţa a demonstrat că, dacă nu-i mai oferi creierului materia primă strict necesară, treptat, acesta îşi pierde însuşirile primare, devenind un apendice jalnic, de prisos. Aşa mi-am explicat strădaniile lui Mircea, de aceea am acceptat să-l ajut.
A murit un om! Un om a plecat către o lume pe care nu o cunoaşte, căutând o fericire, de care nici el nu-i convins că-i aparţine. Dată azi 26 octombrie la cabana «Dor de munte»".
(Ei, domnule Dorneanu, mi-am zis, despre aiureala asta mai discutăm noi!)
Declaraţia lui Sachelarie:
"Plăcerea jocului de cărţi ne-a strâns în acelaşi grup. Cred că este singura explicaţie a faptului că suntem, de regulă, împreună. Altminteri, nimic nu ne leagă pe unul de celălalt, ba, mai mult, am convingerea că ne dispreţuim reciproc. M. Ionescu a făcut eforturi substanţiale ca grupul să nu se destrame; fără îndoială, era cel mai pătimaş dintre noi. Ţin să subliniez că jocurile erau organizate pentru plăcerea în sine, deci departe de a-i asigura unuia sau altuia vreun câştig considerabil. Pierderile nu depăşeau ordinul zecilor de lei. Cu alte cuvinte, era mai mult un flirt cu şansa. Dacă stau bine să mă gândesc, abia acum realizez ce înseamnă obişnuinţa. Ultimele două concedii le-am făcut împreună, dar, repet, noţiunea de prietenie nu încăpea în vocabularul relaţiilor dintre noi. Astfel l-am cunoscut mai bine pe M. Ionescu. Mircea avea prostul obicei de a încerca în permanenţă să ne păcălească la joc. Iată motivul pentru care mi-a devenit antipatic. Făcând abstracţie de aceasta, M. Ionescu, în viaţa de fiecare zi, părea un om foarte echilibrat.
Cineva Marin, dacă nu mă înşel pretinde că i-a văzut un carnet C.E.C. cu peste optzeci de mii de lei. Ştiu că plănuia să-şi cumpere maşină şi mai ştiu că făcea economii, frizând meschinăria. De câtva timp, Dorneanu s-a oferit să-l ajute în studiul unor limbi străine, pretinzând că o face numai şi numai pentru a fi cât mai des în casa acestuia, aluzia sugerând relaţii bănuiesc imaginare între el (Dorneanu) şi soţia lui Mircea. Despre trecutul lui M. Ionescu nu ştiu nimic. În afara unor tachinări frecvente nu reţin niciun incident deosebit între el şi ceilalţi din grup...
Declaraţia lui Marin:
"Regret nespus că primele relaţii care le dau despre un coleg succed unor evenimente tragice, de neînţeles. M. Ionescu a venit la noi în primăvara anului 1960.
Reţin data, pentru că imediat ce a reluat funcţia de controlor tehnic am avut împreună câteva discuţii pe teme profesionale, care au sfârşit prin a atrage atenţia direcţiei. Totdeauna, când un nou angajat se repede să ia taurul de coane, evenimentul nu rămâne neobservat. Câteva luni mai târziu, M. Ionescu a renunţat să mai aibă idei, ceea ce i-a atras imediat simpatia celor din jur. Atribui această metamorfoză opoziţiei unora dintre colegi. Nu întârzia, nu lipsea, nu-şi neglija atribuţiile, dar nici nu încerca, aşa cum făcuse la început, să caute căi şi soluţii noi, multe depăşind perimetrul sectorului său.
Într-o anumită împrejurare (petrecere), ne-am descoperit câţiva dornici de a ne încerca şansele la jocul de cărţi, desigur la modul simbolic. În felul acesta s-au permanentizat legăturile dintre noi. Ne vedeam cel puţin o dată pe săptămână, în special sâmbăta. În căsnicie, Ionescu s-a dovedit mai norocos decât în celelalte jocuri ale hazardului. Are o locuinţă confortabilă, moştenită mi se pare de la părinţi. Nu are copii. Din câte am auzit, părinţii i-au murit de mult. În ultima vreme chestiune de câteva săptămâni circula tot mai intens zvonul că Ionescu ar fi găsit o nouă metodă de-a se face agreabil superiorilor. În orice instituţie salariaţii au anumite opinii despre directorul respectiv şi destule urechi care ascultă spre a raporta imediat, evident dacă respectivul conducător se pretează. Se spune deci că M. Ionescu ar fi fost o astfel de ureche, ba, mai mult, că-şi incita colegii, notând conştiincios tot ce se vorbeşte. Repet, nu sunt decât simple prezumţii, conjugate poate cu faptul că, trimestrial, Mircea primea primă. Cert este că, în mod surprinzător, toţi cei care şi-au spus părerea, de faţă fiind şi M. Ionescu, au avut de suferit (de exemplu, Pandele şi Vasiliu nu au mai fost trimişi în străinătate). Posedă un carnet C.E.C. pe care a depus până în prezent optzeci şi şase de mii pentru maşină. Odată, la o partidă de pocher, a pierdut aproximativ o sută de lei.
Cum era destul de beat, a strigat: "Scuip pe banii ăştia! Într-o zi, voi fi omul cel mai bogat". Cineva a întrebat dacă a descoperit cumva vreo comoară. Ionescu părea că regretă afirmaţia făcută. Asta este tot ce ştiu. Nădăjduiesc din inimă ca cele declarate să faciliteze, cât de cât, ancheta".
Nimic deosebit. Mi-am notat totuşi câteva ipoteze, deşi la prima vedere niciuna nu justifica crima:
a) Eventualitatea unei duşmănii, iscată prin repetatele "informaţii" aduse direcţiei de către victimă.
b) Faptul că Ionescu obişnuia să trişeze la joc. (E oare singurul din grup?)
c) Rivalitate sentimentală? (Soţia lui Ionescu pare a fi o femeie deosebit de frumoasă.)
Am reţinut, de asemenea, anumite precizări "Nimic nu ne leagă pe unul de celălalt, ba, mai mult, am convingerea că ne dispreţuim reciproc" (Sachelarie).
"într-o bună zi afirmă Ionescu voi fi omul cel mai bogat" (Marin).
"Nu am înţeles de ce îmi ascundea adevărul povestea cu marinarul, pentru că eu nu mă înşelasem" (Vasiliu).
"Pandele şi Vasiliu nu au mai fost trimişi în străinătate" (Marin).
Recitind declaraţiile, m-a frapat o neconcordanţă. Deşi Pandele e cel mai guraliv din grup, declaraţia sa era foarte succintă, în vreme ce Marin, care scoate o vorbă la trei zile, îmi oferea cele mai variate amănunte.
În privinţa lui Dorneanu, mult mai târziu aveam să-mi dau seama că frazeologia penibilă înşirată în declaraţie făcea parte din stilul său personal. L-am surprins în diferite ocazii renunţând cu dezinvoltură la acest "stil". Alături de declaraţii am pus anonimele, încercând să găsesc anumite identităţi grafologice.
În asemenea situaţii, indicii preţioase oferă limba folosită, bogăţia lexicului, stilul, greşelile de ortografie, folosirea regionalismelor sau a vulgarităţilor etc.
Am cântărit cu răbdare fiecare cuvânt din cele trei anonime. Concluzia că au fost scrise de un intelectual se impunea de la prima lectură. Trebuia procedat prin eliminare.
Cabanierul şi nevastă-sa numai de preocupări livreşti nu puteau fi acuzaţi. Vocabularul lor era foarte redus, semn incontestabil că nu se omoară cu lectura.
Ceilalţi aveau o uşoară tendinţă de a cocheta cu termenii fără a recurge exceptându-l pe Dorneanu la formulări voit savante, incomprehensibile.
Observasem de la început, în prima anonimă, că autorul nu şi-a însuşit perfect noua ortografie. "Dintr-o", de exemplu, era scris cu apostrof. Căutam o eroare asemănătoare în cele cinci declaraţii şi, spre norocul meu sau neşansa autorului, am descoperit-o. Aparţinea lui Vasiliu.
Evident, orice caligrafie variază în raport de condiţiile în care a fost practicată (instrumentul de scriere, condiţii atmosferice, poziţia, starea psihofiziologic), totuşi deprinderea scrisului se deosebeşte de la un individ la altul.
Declaraţia lui Vasiliu şi anonimele respectau aproape identic spaţiul alb de pe margine, având aceeaşi direcţie a rândurilor (tendinţă vizibilă de a urca).
Probele erau mai mult decât evidente, şi totuşi...
Capitolul VIII
„SPIONII RAPORTEAZĂ”
Cabanierul apăru cu un serviciu de pescuit complet şi patru peştişori, atârnând jalnic la capătul unei sfori.
Mi-i arătă cu un surâs care voia să spună: "Asta-i toată isprava", apoi intră în bucătărie.
"Dumnealui şi-a căutat alibiul în apele negre ale lacului", gândii, urmărindu-l, în vreme ce se depărta.
Patru peşti se puteau prinde în câteva ore sau în câteva minute, aşa că orice calcul în privinţa timpului petrecut în afara "scenei" era hazardant.
S-a întors repede, îmbrăcându-şi halatul din mers. Cu acelaşi aer profesional a ţinut să se informeze dacă am dormit bine.
I-am întors-o:
- Dar dumneata?
- Ca un prunc nou-născut.
"Pruncul" avea ochii încadraţi de cearcăne vinete, care, dezminţindu-l, glăsuiau altfel.
- N-aş fi crezut că prin părţile locului se poate pescui.
- Se poate. Dacă aveţi buna plăcere, sculele vă stau la dispoziţie; n-o să prindeţi cine ştie ce, dar, oricum, vă puteţi distra o oră, două.
- Pun rămăşag că dumitale nu ţi-au trebuit mai mult de 10-15 minute pentru "recolta" de astăzi.
- Da' de unde! făcu el repede. Mă căznesc de la şase dimineaţa. Fiecare cu patima lui, mai adăugă cu un aer de scuză.
- Bine că ai ales-o pe cea mai nevinovată. Alţii au patima sângelui sau dumneata n-ai furat niciodată, nu-i aşa?
A clipit scurt, zâmbindu-mi complice.
- M-aţi recunoscut? Ştiam că o să mă recunoaşteţi.
Îmi frământam creierul să găsesc o explicaţie curioasei sale metamorfoze. Firesc era să fie speriat abia acum, şi nu ieri când încă nu fusese recunoscut.
- Şi zi aşa, domnule Hristu acesta este numele omului care purtase cu ani în urmă cămaşa cu desen fistichiu regăsită în magazie ne întâlnim din nou.
- De, se mai întâlnesc oamenii.
- Te aşteptai?
- Nu.
- Înseamnă că ţi-am făcut o surpriză.
- Înseamnă.
- Plăcută?
- Dacă am să vă zic că n-am închis obloanele toată noaptea de bucurie, o să mă credeţi?
- Nu. Nu de asta n-ai dormit dumneata!
- Adicătelea, ce vreţi să spuneţi?
- Cineva afirmă că te-a auzit azi-noapte ameninţând pe altcineva cu moartea.
- Minte ca un popă de ţară.
- Şi dacă am să-ţi spun că popa ăla sunt de fapt eu?
- Dumneavoastră? Şi la ce biserică împărţiţi prescura?
M-am făcut că nu-i bag în seamă obrăznicia.
- De ce plângea soţia dumitale?
- I-am povestit filmul ăla cu două orfeline şi ştiţi cum sunt femeile!
- Te joci cu focul, Hristule, şi nu e bine.
- Zău?
- Nu e bine deloc. În cabană a fost asasinat un om!
Hristu se rezemă, căutând sprijin.
- Crimă?! Eu. Pe sănătatea mea.
- Iar începi?
În ochi îi jucau lacrimi.
- Tovarăşe căpitan... vă jur... ca la duhovnic... Şi amintindu-şi gluma proastă făcută înainte, rămase cu gura deschisă.
- Pe cine ameninţai azi-noapte?
- Pe nimeni.
- Hristule!
Făcu o mică pauză, apoi mărturisi:
- Pe nevastă-mea.
- De ce?
- Cum de ce? Ştiu eu de ce?
- Nu ştii? Hai, să te ajut. Îi spuneai că, dacă scoate o vorbă, o ucizi. E adevărat?
Din nou începu să tremure.
- Adevărat.
- De ce?
- Tovarăşe căpitan.
- De ce?! Care vorbe nu trebuia spuse şi cui?
- Dumneavoastră.
S-a apropiat de mine hotărât să cadă în genunchi. L-am oprit.
- Tovarăşe căpitan, numai ce-am ieşit de la pârnaie, nu mă nenorociţi. Spun adevărul. Tot adevărul... ca lacrima.
- Ca lacrima să fie, Hristule! L-am ameninţat cu degetul.
- Ca lacrima! Pe sănătatea mea, tovarăşe căpitan! Nevastă-mea ştia că de, eu, ca omul, am uitat să trec în hârţoage toate alea...
- Asta-i tot ce ştia nevasta dumitale?
- Mai ştia că luasem nişte lovele.
- Câte "lovele" ai luat, Hristule?
- Câteva sutici.
- Ia mai gândeşte-te!
- Zeci de sutici dar nu multe. Acu' le-am pus la loc, care va să zică basma curată.
Dacă ăsta era adevărul, problema ţinea de resortul colegilor mei de la economic.
- Bine, Hristule, să zicem că te cred.
- Să mă credeţi, tovarăşe căpitan. Pe sănăta. Vai de sufletul meu amărât! Crimă! La mine? Pe cine au ucis, tovarăşe căpitan? Când?
Tremura de-a binelea.
- Ce-ai făcut azi-noapte pe culoar?
- Care culoar?
- Câte culoare sunt în cabană, Hristule?
- Iertaţi-mă, tovarăşe căpitan. Am ieşit la tauletă, ca omu'.
- La ce oră?
Se gândi puţin, apoi ridică din umeri.
- Te-ai întâlnit cu cineva?
- Da... În dreptul tauletei m-am întâlnit cu nebunul ăla cu radio.
- Vasiliu?
- Cu Vasiliu, tovarăşe căpitan. Mi-a cerut un chibrit.
- La toaletă ai ieşit înainte sau după "discuţia" cu soţia?
- După, tovarăşe căpitan. Ştiu precis. După.
- Şi-n afară de Vasiliu nu mai era nimeni? Gândeşte-te bine, Hristule.
Îşi alese o expresie dintre cele mai meditative. Se vedea limpede că e jucată.
- Nimeni, tovarăşe căpitan. Nu mai era nimeni.
- Poate reţii vreun amănunt, vreo uşă trântită sau vreun zgomot suspect.
- Mi s-a părut la un moment dat că umblă un ghiorlan la uşa camerei mele. Am deschis repede, am plimbat farul: nimeni.
- Bine, Hristule.
- E bine, tovarăşe căpitan? Slavă Domnului că e bine!
- Dar dacă m-ai minţit cumva, să ştii că n-am să ţi-o iert.
O tuse discretă îmi atrase atenţia. În capul scării stătea Dorneanu.
- Iertarea ca şi nectarul, interveni el, sunt articole de prohibiţie rezervate zeilor. Noi, căpitane, nu suntem decât simpli muritori.
M-am enervat de-a binelea.
- Ascultă, domnule Dorneanu, urcă, te rog, în camera dumitale şi meditează asupra balivernelor pe care mi le-ai turnat în declaraţie.
S-a retras repede bâiguind ceva care aducea a scuze.
- Dubios individ! conchise gânditor cabanierul.
- Nu-mi miroase bine tărăşenia asta, Hristule!
- Nici mie.
- Prea e încurcată al naibii.
Îşi luase aere de confident.
- Păi să facem ceva, tovarăşe căpitan.
- Să facem, Hristule. Mă bucur că eşti dispus să mă ajuţi.
- Oricând şi la orice oră, rosti sentenţios, împreunându-şi mâinile pe piept, gestul său favorit de bună credinţă. Eu, când e vorba să ajut miliţia...
- N-ai zi, n-ai noapte! Bine, Hristule. Când am apărut în cabană m-ai recunoscut?
- Cine nu vă recunoaşte pe dumneavoastră? Un bărbat aşa, cum să vă spun ca Raj Kapur...
- Şi te-ai grăbit să-i înştiinţezi.
- Eu?!?
- Hristule!
- Le-am spus, tovarăşe căpitan, de ce să mint, le-am spus.
- Aşa? La prima noastră discuţie te-am rugat să-ţi aminteşti dacă n-ai băgat de seamă când îi serveai, când jucau pocher sau, în general, vreun amănunt care m-ar putea interesa.
Hristu se luă în serios:
- Jucau pe parale, tovarăşe căpitan, şi paraua e ochiul dracului.
- Se juca mare?
- Ei zicea că la cinci bani deschiderea, dar parcă poţi să ştii? Chiar şi la cinci bani, cu blaint obligatoriu, pă de trei, ori pă de şase ori, mai un pasparol, s-adună, observă Hristu cu competenţă.
- Altceva?
Păru nemulţumit că trecusem prea uşor peste ipoteza unor vrăjmăşii iscate la joc.
- Altceva ce să vă spui? Cobea mi s-a părut că-i priveşte cu ochi spurcaţi.
- Care cobe?
- Ăl cu apa minerală.
Admiţând că era sincer, exista pericolul ca din exces de zel Hristu să-mi furnizeze amănunte denaturate de impresii false.
- Ai un foc?
Îmi propusesem să verific felul în care foloseşte chibritul. N-am reuşit. Cu gesturi iuţi, profesionale, cabanierul îmi oferi flacăra unei brichete. Am trecut la altceva.
- Recunoşti cuţitul îl iscodii, arătându-i arma cu care se comisese crima.
Hristu se îngălbeni.
- Ăsta e cuţitul meu, tovarăşe căpitan. De la bucătărie.
Începu să tremure.
- Pe sănătatea.
L-am oprit. Cunoşteam repertoriul.
- Când i-ai observat lipsa?
- Acum. Dacă nu mi-l arătaţi.
Îşi privea cuţitul hipnotizat. L-am învelit cu grijă, făcându-l să dispară în buzunar. Telefonul începu să sune, şi cabanierul ridică receptorul.
- Alo? Ce? Care marmeladă? Care vagon? Care transport? Eşti plecat cu sorcova, neică! Aici e directorul cabanei "Dor de munte"!
Închise amuzat.
- Apropo, Hristule, cine l-a reparat?
- Eu. I-am schimbat receptorul. Aveam în magazie un aparat vechi.
- Te pricepi şi la "tehnică"?
- De, ca omul.
- Bine, Hristule. Stai aici şi fii cu ochii în patru.
- Ordin, tovarăşe căpitan, c-am făcut şi eu armata. Luase poziţia de drepţi, uitând surprinzător de repede spaima.
Singurii mei colaboratori, sinceri, fiind "spionii" strecuraţi în cursul nopţii la bocancii "prietenilor", am ieşit pe platoul din faţa cabanei să le primesc "raportul". Cinci cărări de urme se depărtau către Râpa Dracului.
De jur-împrejur nu se vedea nimeni, În eventualitatea că totuşi cineva îmi urmărea mişcările, m-am aşezat pe o piatră, mi-am aprins o ţigară şi cu aerul cel mai natural posibil am început să trasez la întâmplare, cu o crenguţă uscată, linii pe terenul jilav. "Jocul" nu era deloc întâmplător. Unisem urmele lăsate de călcâiele paşilor, obţinând astfel o linie frântă. Prin centrul acestui zigzag am tras altă linie, obţinând axa cărării de urme. Există în folclorul nostru un proverb al naibii de adevărat "Omul când e necăjit se cunoaşte pe păşit".
Într-adevăr, practica de urmărire penală a dovedit că studierea întregului complex de mişcări, fixat prin exerciţiul mersului, duce la obţinerea unor rezultate preţioase în identificare. Cărarea de urme din imediata mea apropiere era semnată de "spionul X", deci aparţinea lui Sachelarie. Una dintre urme era mai adâncită, păstrând perfect conturul bocancului.
"Aici Sachelarie s-a oprit câteva clipe să se odihnească sau ca să-şi aprindă o ţigară. Am optat pentru a doua alternativă. Alături de chibritul meu, ars pe jumătate, se afla un al doilea băţ.
Brusc, urmele au început să se scurteze, având imprimate îndeosebi vârful bocancului. Însemna că Sachelarie grăbise pasul, fugise chiar, pentru a-i ajunge pe ceilalţi. Unghiul pasului, precizat de orientarea vârfurilor, era foarte mic. Un astfel de mers îl au de obicei oamenii care transportă o greutate în spinare. Păşesc, căutând în permanenţă echilibrul. Rucsacul lui Sachelarie era sus şi, practic, nu avea ce să transporte în plimbarea comună spre Râpa Dracului.
Rămânea în picioare varianta că omul făcuse armata la cavalerie sau că fusese marinar.
Pentru un neiniţiat, întreprinderea mea avea ceva din tentativa de a descoperi urmele unui naufragiu golind cu o cană imensitatea oceanului. Adevărul e că însuşirea acestei metode mi-a luat ani de studiu.
Datele riguros ştiinţifice trebuie completate cu o oarecare fantezie. Rutina, în afară de îndemânare, nu înseamnă decât limitare, suficienţă, un "bis" fără rezonanţe sau una falsă prin faptul că e mereu aceeaşi, neţinând seama de realitatea în continuă evoluţie.
Am citit apoi raportul spionului care obişnuia de curând să se semneze prin trei linioare. Erau urmele lăsate de bocancii lui Marin.
"Cam de dimineaţă a început să bea". Axa cărării de urme, frântă şi întortocheată, mărturisea fără dubii cauza pentru care paşii săi ezitau. Cărarea de alături era marcată pas cu pas de semnul // "Pandele a mers alături de Marin probabil ca să-l tachineze pe seama alcoolului.
Multă bătaie de cap mi-a dat urmele lăsate de Dorneanu. După zece-cincisprezece paşi parcurşi în linie dreaptă, urmele porneau brusc în dreapta câţiva metri, apoi continuau drept înainte, ca să cotească spre stânga. Procedeul se repeta de câteva ori. În cele din urmă, m-am dumirit. "Domnul ăsta nu se prea bucură de trecere! A încercat să-i spună ceva lui Pandele şi, nefiind băgat în seamă, s-a deplasat la cealaltă extremitate a grupului, evident fără succes...”
Puţin mai târziu, sintetizam informaţiile citite pe terenul din jurul cabanei.
Cercetarea amănunţită a cabanei şi a împrejurimilor mi-a luat trei ore. Bănuiam dintr-un început că nu voi descoperi nimic. Presupusul personaj care încă nu intrase în scenă începuse să-şi piardă din consistenţă chiar de la ultima mea convorbire cu Ionescu.
În afara camerelor ocupate de noi, "Dor de munte" dispunea de un dormitor comun pentru sezonul de vârf. Câteva oficii şi magazia de alimente completau numărul încăperilor.
Cabana fiind construită în anii noştri, existenţa unor încăperi secrete era exclusă.
Şi totuşi am făcut o descoperire ciudată.
Alături de magazie, o altă încăpere, fără pretenţii, din bârne şi trunchiuri de brad, adăpostea o curioasă îngrămădire de pietre. Căutam logica trebii, refuzând să admit ideea că cineva le ocrotea fără motive întemeiate.
Am intrat înăuntru. În centru, un cotlon rudimentar deasupra căruia, sprijinindu-se reciproc, zgâriau tavanul câteva colţuri de stânci înnegrite de fum.
"Dar asta e o baie de aburi!"
O baie de aburi la două mii de metri altitudine avea ceva din firescul unui cârd de gâşte păscând liniştite pe spaţiile verzi din centrul Capitalei. De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, doar denumirea în sine ridică pretenţii.
Instalaţia, fiind foarte simplă, este întâlnită adesea chiar şi în mediul rural. Dacă peste câteva pietre bine încălzite arunci o găleată cu apă, poţi lesne să te bucuri de binefacerile acestui procedeu.
Am ieşit, fără să bănuiesc că drama a fost grăbită tocmai de această baie, modest improvizată de către Hristu.
Capitolul IX
CINE A UCIS?
1.
Întorcându-mă, l-am surprins pe Pandele măsurând cu privirea distanţa dintre acoperiş şi ferestrele aflate în apropiere. Era absorbit de calcule şi nu a observat când am ajuns în spatele lui.
- Aşa-i că se poate pătrunde şi de pe acoperiş?
Pandele se întoarse fulgerător, ca muşcat de şarpe. Un amestec de surpriză şi ciudă îi colora ochii, afişând, ca de obicei, o expresie batjocoritoare.
- Ştii ceva, inspectore? Cu un strop de perspicacitate ai putea evita eforturile penibile de a ne investiga. Trebuie că îţi merg rău socotelile dacă te-ai apucat să sperii copiii.
- Iată un copil, cu un fel de a se juca al naibii de curios.
A ridicat din sprâncene şi, încercând să pară indiferent, îmi propuse:
- Hai să bem un coniac!
- Poate mai târziu. Deocamdată aş prefera să facem câţiva paşi împreună, dacă, bineînţeles, n-ai nimic împotrivă.
Mergeam de câteva minute alături, în tăcere. Pandele îşi recăpătase aerul de siguranţă. Începuse să fluiere încetişor, izbind cu piciorul pietricelele întâlnite în cale.
"Întâmplător" alesesem cărarea care ducea spre eleşteu, crezând că n-o să observe. Mă înşelasem.
- Tare naiv mă crezi, inspectore! (Îi făcea deosebită plăcere sau îşi imagina că mă necăjeşte uzând de acest apelativ.) Omul legii îl atrage pe infractor la locul crimei, pentru a-i urmări reacţiile.
Se amuză un timp, apoi continuă:
- Îţi pierzi timpul degeaba. Nu sunt eu acela.
- Să te cred? De altfel, nu ştiu despre ce crimă vorbeşti. Aici, pe malul lacului, nu s-a comis nicio crimă.
- Încă nu s-a comis, preciză Pandele, apăsând ostentativ pe "încă".
- Mă bate gândul să-ţi amintesc că în ultimul timp obişnuiam să primesc asemenea informaţii în scris.
Credeam că o să-mi reproşeze insinuarea. Nu a făcut-o. Tăcu un timp, apoi mă întrebă brusc:
- De fapt ce vrei să afli de la mine?
- Cât mai multe. De pildă, ce-ai făcut aseară la pocher?
- Am pierdut. Şi eu, şi Sachelarie, şi Vasiliu.
- Înseamnă că singurul norocos a fost Ionescu. Apropo, cât a câştigat?
- Câteva sute. Două sau trei sute.
- Norocul să-l fi ajutat sau o oarecare îndemânare în a da cărţile?
- Toţi avem o "oarecare" îndemânare.
- Nu înţeleg de ce mai jucaţi. În sfârşit, spune-mi altceva. Ce l-a împins pe Ionescu să te pârască şefilor ori de câte ori făceai glume pe seama lor?
- Ai şi aflat? A! Înţeleg unde baţi! Nu zău, inspectore, chiar aşa de proastă impresie fac?
- Dimpotrivă. Uite, ca să fiu sincer, personal, cred că eşti mult mai puţin rău decât vrei să pari.
- Înseamnă că fac impresie detestabilă.
- Marin susţine că l-a auzit pe Ionescu lăudându-se cam aşa: "Într-o zi voi fi omul cel mai bogat".
- Pe dracu! Hai să fim serioşi. Oricine se îmbată ameninţă că va face şi va drege. Altceva?
- Vorbeşte-mi despre prietenii dumitale.
Părea că abia aşteaptă întrebarea. S-a oferit imediat.
- Cu plăcere. Numai că, vorbind despre amicii mei pentru anumite încadrări, mi-ar trebui un îndreptar zoologic. Cu cine să începem?
- Indiferent. Cu Dorneanu, de pildă. Ce părere ai despre el?
- Execrabilă.
- De ce? Pare un inofensiv.
- Tocmai pentru că pare! N-ai idee ce lichea e în fond: mincinos, egoist, rău, incapabil, zgârcit, ranchiunos, infatuat.
Şirul calificativelor ameninţa să nu se mai isprăvească.
- Se vede treaba că nu-l prea ai la inimă dacă faci atâta risipă de vopsea neagră.
- Dimpotrivă! Mi-e chiar simpatic. De altfel, singurul simpatic din grup.
- Mă gândesc cu groază la ce-o să-mi audă urechile despre ceilalţi.
- La urma urmei, dumneata mi-ai cerut să-ţi vorbesc. Suportă!
Am luat un aer resemnat, îmbiindu-l să continue.
- În rest, nu se lăsă rugat Pandele, tipul e total neinteresant.
- Pare totuşi un om cultivat.
- Pe dracu'! Spoială! Decor! Se laudă că a "atacat" filozofia la Munchen, dar n-a făcut nicio brânză. S-a întors în ţară şi cu banii lui tac'su, de bine - de rău a terminat Dreptul. Un caraghios. Unde mai pui că are tupeul să-şi atribuie cea mai complexă calitate pentru care trebuie să fii dotat de natură: ratarea.
- N-aş vrea să te jignesc vorbindu-ţi de rău prietenii am declarat pe ton neutru, dar am impresia că, pomenind de ratare, intri pe terenul lui Marin.
- Ex-doctorul? făcu Pandele, preferând să nu bage de seamă ironia. Ai sesizat bine. Un ratat sau în orice caz - unul care promite.
- Ai şi despre el la îndemână oarecari calificative?
- Evident. Crud, ursuz, necioplit, beţiv, ingrat.
- Şi, probabil, ranchiunos?
- Cel mai ranchiunos!
- De ce-i spuneţi ex-doctorul?
- Pentru că aşa se vorbeşte despre cineva care a avut un titlu şi l-a pierdut. Gurile rele pretind că pe vremuri a fost amestecat într-o istorie dubioasă. Şi mai spun gurile rele că era un medic bun. Personal, nu aş avea încredere să mă las pe mâinile lui.
- De ce?
- N-ai băgat de seamă ce ochi are? Cu asemenea oameni nu e bine să te întâlneşti noaptea.
Râse sleit, înfiorându-se şi întrebă:
- Altcineva?
- Sachelarie, să zicem.
- A, contabilul! Vanitos, meschin, pozeur şi uneori trivial.
Mi-am amintit că Sachelarie a fost singurul din grup care a sărit în apă după Ionescu. L-am întrebat cum îşi explica gestul.
- Îi place uneori să capteze, atât şi nimic mai mult. Ţi-am spus doar: pozeur. Despre Vasiliu nu mă întreba. Un nefericit.
L-am întrebat totuşi.
- E adevărat că a fost cândva internat la "Central"?
- Adevărat.
A tăcut, privind îndelung apele negre.
- Spuneai, printre altele, că Dorneanu şi Marin sunt ranchiunoşi. Aşa să fie?
De astă dată, nu s-a mai grăbit să-mi răspundă. Părea nemulţumit că i-am pus la îndoială exactitatea informaţiilor, dar când a început să vorbească, mi-am dat seama că altceva îi stimulase ezitarea.
- O cunoşti pe soţia lui Ionescu?
- Nu.
- Păcat! E cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Venise la noi în întreprindere acum doi ani, prin martie şi, o lună mai târziu, aproximativ trei sferturi din numărul bărbaţilor erau îndrăgostiţi de ea.
- Să nu-mi spui că şi Dorneanu. Oricum, e un om aproape bătrân.
- Dacă ar afla ce ai spus, l-ai putea socoti de pe acum printre duşmanii dumitale de moarte.
- Mă înspăimânţi!
- Te previn. Nu-l cunoşti pe Dorneanu.
- Şi ce s-a întâmplat cu faţa aceea frumoasă?
- Ceea ce se întâmplă de obicei cu fetele frumoase: s-a măritat. S-a măritat cu Ionescu. Patru oameni erau gata să-i ofere marea cu sarea şi ea l-a ales pe al cincilea: Ionescu. Monument de prostie. Dădu din mâini a lehamite: în sfârşit, morţii cu morţii.
- Trebuie să înţeleg că printre cei patru care au pierdut cursa se numără şi Dorneanu?
- Îi el...
- Bine, dar ăsta nu-i un motiv să-i porţi cuiva sâmbetele!
M-a privit compătimitor.
- Repet, nu-l cunoşti.
- Adevărat, sunt multe lucruri pe care nu le cunosc. De pildă, nu cunosc numele celorlalţi trei rivali. Te pomeneşti că şi ei fac parte din grupul vostru.
- Închipuieşte-ţi.
- Ia te uită, am încercat să-l flatez, devii din ce în ce mai interesant.
- Cam târziu bagi de seamă, inspectore. Da, sunt şi ei pe aici.
- Dacă îmi dai voie, am să încerc să ghicesc. Sachelarie?
Pandele aprobă printr-o înclinare a capului.
- Marin?
- I. Gh. Marin, fost medic primar, actualmente proiectant la I.D.G.H.I.B.
- Şi al treilea?
- Ştii foarte bine, inspectore, cine-i al treilea, dar, dacă ţii neapărat s-o auzi din gura mea, fie: al treilea sunt eu.
- Iată că am ajuns şi la dumneata. Mărturisesc, sunt foarte curios să te cunosc. Hai, începe cu calificativele.
M-a privit lung, concentrat şi a rostit apăsat:
- Un singur calificativ mă caracterizează: MINCIUNA.
- Să ştii că nu mă păcăleşti. Minţi când spui că minţi. Altminteri între omisiune şi minciună există o oarecare diferenţă. Cu cine te-ai întâlnit azi-noapte pe culoar?
Răspunsul veni rece, aproape ostil:
- Nu-mi amintesc.
- Nici dacă îţi dai un pic de osteneală? Este exclus ca tocmai dumneata, cu simţul dumitale de observaţie, să nu fi băgat de seamă. Hai, încearcă, eu am răbdare.
- Nu ştiu, poate cu Marin, poate cu Vasiliu... Altceva?
Mi-am ales o ţigară.
- Ai un foc?
Izbucni într-un hohot de râs artificial şi, căutându-se prin buzunare, îmi oferi o cutie. Era identică cu cea găsită de mine. Am reţinut felul economicos în care fuseseră aprinse câteva beţe.
Pandele aşteptă să-mi aprind ţigara, apoi întinse mâna după cutie.
- Aşadar, nu-ţi aminteşti sau nu vrei să-ţi aminteşti?
- Încă n-ai observat, domnule căpitan, că sunt animat de cele mai bune intenţii?
- Recunosc, reluai nu prea convingător, că în timpul nopţii, când traversezi culoarele aproape cu ochii închişi, imaginile sunt confuze. În schimb, dimineaţa, după un somn odihnitor, poţi reţine lesne câte ceva. De acord? Cum nu se grăbea să-mi răspundă, am continuat: Spune-mi, te rog, unde te aflai în momentul în care s-a comis crima?
- Unde se află oricare om normal venit la munte ca să se odihnească.
- Adică?
- În pat. E necesar să precizez şi poziţia?
- Dacă se poate...
- Orizontală, pe spate, având piciorul drept puţin îndoit. Pijama cu ursuleţi şi botoşei... Schimbă tonul, devenind agresiv: Uite ce este, tovarăşe căpitan, am impresia că dorinţa dumitale de a mă cunoaşte se confundă cu spionajul pe gaura cheii.
Nu-l mai ascultam. Aveam în faţa ochilor tabloul înregistrat în momentul crimei. Pandele ieşise din cameră complet îmbrăcat.
2.
Inginerul rămăsese afară, aşezat pe treptele casei. Se juca cu nişte pietricele, ţintind cu îndemânare scorbura unui brad.
Am luat un pahar cu sifon de la bar şi-am înghiţit un antinevralgic. Când m-am întors la fereastră, inginerul se îndepărtase binişor de cabană în direcţia păduricii.
"Unde s-o fi grăbind?"
O privire scurtă a lui Pandele înapoi, peste umăr, îngrijorată, îmi curmă şovăiala. Am ieşit după el. Urmărirea prin pădurea pleşuvă, cu copaci desfrunziţi de toamnă, reduşi la simple verticale întunecate cu crengi dezolant goale-era foarte anevoioasă.
Mă strecuram cântărindu-mi paşii, atent la scrâşnetul uscăturilor gata să-mi trădeze prezenţa. Dar Pandele mergea acum foarte repede, nepăsându-i ori făcând abstracţie de ipoteza unei supravegheri. Se opri abia la buza prăpastiei care hotărnicea pădurea, măsurându-i imprudent, timp de câteva minute, adâncimea. Stătea cu mâinile în buzunare, privind concentrat în gol. Probabil canadiana umflată de vânt mi-a dat senzaţia că se clatină. "Cât de uşor ar putea cădea victimă unei tentative de crimă, nu m-am putut împiedica să gândesc. Un brânci şi...” Am încercat tulburătoarea senzaţie că inginerul Pandele, acolo, în faţa prăpastiei, se află la marginea vieţii.
Şi totuşi, în cursul nopţii blocase clanţa la uşă.
Într-un târziu, scoase din buzunarul de la piept o scrisoare. O parcurse cu atenţie, apoi minuţios, cu răbdare, începu s-o rupă. Aruncă totul dintr-o dată. Bucăţelele mici de hârtie, confetii răsfirate evantai în vânt, ezitară lung deasupra abisului.
Pandele privea cum inexorabil, una după alta, cădeau înghiţite de hău.
3.
Singur la o masă, cu o sticlă de coniac consumată pe trei sferturi, Marin părea adâncit într-o meditaţie profundă. Avea faţa trasă, cu cearcăne adânci.
"Încă unul care n-a dormit toată noaptea", mi-am zis, îndreptându-mă spre bar, unde Hristu îmi făcea tot felul de semne.
L-am urmat în bucătărie.
- Tovarăşe căpitan, începu el îndată ce rămaserăm singuri, aşa cum mi-aţi spus, m-am gândit ce-au mai făcut divizii.
- Înseamnă că într-adevăr vrei să mă ajuţi. Şi?
- Poate aţi băgat de seamă, în spatele cabanei am încropit o baie de aburi. Doctorul mi-a recomandat să fac câte trei băi pe săptămână... Ei bine, acolo indivizii erau cât pe ce să se bată.
- Când?
- Cu o zi înainte de a sosi dumneavoastră. Mi-au cerut voie să o folosească. Cum eu sunt inimă largă, că pe partea asta nu mă cunoaşteţi, tovarăşe căpitan, le-am aprins focul. Lemne aţi văzut, slavă Domnului. Unul din ei n-a vrut să intre. Zicea că nu-l interesează, că n-a făcut niciodată şi că-i aşteaptă afară.
- Cine zicea?
- Urâtu!
- Care urât?
I-au trebuit câteva minute ca să-l indice pe Ionescu. Hristu încă nu le învăţase numele.
- P-ormă, dacă a văzut că ăilanţi sunt puşi pe garagaţă, şi-a scos nădragii, dar chiloţii n-a vrut să şi-i scoată în ruptul capului. Mă miram şi eu, că de, era între bărbaţi. Acum, vă daţi seama ce băşcălie. Doi s-au repezit să-i tragă cu forţa. Urâtul se zbătea cu mâinile şi picioarele » şi urla ca din gură de şarpe. Până la urmă, l-au lăsat în plata domnului. Asta e.
Mă cercetă îndelung cu privirea, încercând să vadă ce impresie făcuse asupra mea informaţia.
- Altceva?
- Altceva nimic.
S-a posomorât.
- Bine, Hristule, am să mă gândesc la ce mi-ai spus. Fă-mi o cafea tare!
Marin stătea la aceeaşi masă, în aceeaşi poziţie.
- Îmi dai voie?
Şi, fără să-i aştept răspunsul, m-am aşezat alături, având grijă să nu-l frustrez de lumina palidă care se strecura prin perdele.
Marin s-a uitat la mine, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima dată, apoi, dând semne că mă recunoaşte, încuviinţă tăcut. Încercam să-mi explic beţia lui tristă, dar fără să vreau toate ipotezele mele se învârteau în jurul crimei.
Ştiam că tăcerea îi ajunsese proverbială, de aceea am rămas surprins, auzindu-l murmurând:
- Prilejuri de a te înălţa în ochii celorlalţi se găsesc mereu. Pentru asta nu-ţi trebuie nici spectatori, nici reflectoare.
Am aşteptat să continue. Şi-a umplut paharul încet, cu gesturi măsurate, i-a gustat conţinutul abia muindu-şi buzele şi dintr-o dată l-a sorbit până la ultima picătură.
Încercam zadarnic să desluşesc sensul celor câteva cuvinte. Mult mai târziu, în decursul anchetei, aveam să înţeleg că nu fuseseră aruncate la întâmplare.
Marin părea hotărât să nu mai deschidă gura decât pentru a face să dispară restul de coniac.
- Bei prea mult.
Fără să-şi întoarcă capul, şi-a rostogolit spre mine ochii tulburi, ţintuindu-mă într-o privire care nu era greu de definit.
- Şi ce-ţi pasă dumitale?
- N-aş vrea să mă înţelegi greşit. Departe de mine gândul unei conferinţe, pur şi simplu fac o remarcă: te înrobeşti cu luciditate.
Tocmai ducea paharul la gură. A ezitat o clipă, apoi l-a golit, vorbind mai mult ca pentru sine:
- În fiecare om există un amestec de stăpân şi de rob, cu manifestări alternative. Important e să ştii când trebuie să fii unul şi când celălalt.
- Văd că tovărăşia lui Dorneanu începe să dea roade.
A sărit în picioare.
- Uite ce este, căpitane, eu nu-mi amintesc să te fi jignit vreodată! Cu, sau fără voie!
Zâmbii:
- Curios! Toţi se cutremură numai când îi pomenesc numele. Parcă ar avea lepră.
- Din păcate, suferă de o boală mult mai gravă.
- Adică!
Oftă obosit:
- Ar fi prea multe de spus. În orice caz, dacă îmi permiţi un sfat: Nu te apuca să iei drept bun tot ceea ce-ţi spune.
- Partea proastă e că până acum nu mi-a spus nimic.
- Depinde ce l-ai întrebat.
- Amănunte. De pildă, dacă ştie cine-i criminalul.
Încă nu discutasem cu Dorneanu, aşa că aruncasem vorbele într-o doară. Marin izbucni într-un hohot de râs îngrozitor. Cascade prelungi îi dilatau obrajii, strecurându-se printre buzele crispate.
Era un spectacol lugubru. Un om care râde numai din fălci, ochii continuând să privească rece, dispreţuitor.
- Tocmai pe el ţi-ai găsit să-l întrebi? Tocmai pe el?
Râsul i se curmă brusc, aşa cum începuse. Şi-a scos pachetul de ţigări şi, după căutări îndelungate, a descoperit chibritul în unul din buzunare. Era o cutie nouă, fără nicio urmă de frecare. A trebuit să forfotească mult cu degetele până ce-a reuşit să prindă un băţ. Cu gesturi mărunte, l-a făcut să alunece pe latul cutiei.
- Văd că ai trecere la cabanier. Mie a refuzat să-mi vândă chibrituri. Zice că nu are.
- Poate că nu are, făcu el plictisit. Mi-am adus din Bucureşti câteva cutii.
- Îmi dai şi mie una?
Ridică din umeri, apoi aruncă cutia în dreptul meu.
- Fă o listă cu tot ce-ţi trebuie.
Mi-am amintit de caracterizarea lui Pandele "bădăran". Cel puţin în privinţa asta, Pandele nu exagerase.
Chibriturile folosite de cei şase "prieteni" păreau să aparţină aceleiaşi serii de fabricaţie. Toate aveau pe una din părţi reclama stupidă cu oile merinos.
I-am mulţumit pentru amabilitate, adăugând:
- Altminteri, nu cred să fiu singurul tapeur.
- Într-adevăr, nu eşti singurul. Vasiliu are brichetă, dar tot cu chibri-te îşi aprinde ţigările. Astăzi, i-am dat a doua cutie.
Vasiliu! La fiecare pas mă izbeam de el. Încercam cu disperare să păstrez un echilibru al supoziţiilor, o pondere în acuzaţii.
M-am întors spre Marin. Fixa îngândurat sticla aproape goală.
- Se pare l-am încercat eu că acum, după cele întâmplate, Dorneanu are şanse să se bucure de favorurile doamnei Ionescu.
A ţâşnit ca un arc, încleştându-mi gâtul. Nu prevăzusem o reacţie atât de violentă, aşa că m-a găsit nepregătit.
- Dacă mai pronunţi o singură dată numele acestei femei alături de numele acestui vierme, te omor!
Cu o mişcare iute i-am întors mâna la spate.
- Pe cine ai mai omorât? Pe cine?
- Lasă-mă!
I-am dat drumul, privindu-mi palma. Amintirea contactului cu degetele sale umede mă înfioră. Marin căzu pe scaun, bolborosind răguşit:
- Da... am omorât! Dar nu acum şi nu pe cine bănuieşti dumneata.
- Dovedeşte!
- Nu aveam nimic de împărţit cu el.
- Dovedeşte! Dovedeşte că nu aşteptai ca nevasta lui să rămână liberă. Dovedeşte că nu îi făceai curte!
- Curte îi făceau ceilalţi. Dumneata singur mi-ai comunicat şansele lui Dorneanu.
Ultimele cuvinte le rosti cu o greutate evidentă.
- Ionescu ştia care sunt sentimentele dumitale pentru soţia lui?
- Nu.
- Nici nu bănuia?
Ridică din umeri.
- Ştiind că pleacă în grup, de ce nu ai găsit un motiv care să te reţină în Bucureşti? În felul acesta aveai posibilitatea să rămâi singur cu ea.
Mă privi cu o mirare a cărei sinceritate nu putea fi pusă la îndoială.
- Ce tot vorbeşti? Niciodată n-am rămas singur cu a mai mult de două minute.
Nu l-am mai întrebat de ce. Felul în care rostise "ea" răspundea la toate întrebările. O asemenea dragoste putea să-i pună cuţitul în mână. Am schimbat subiectul.
- La ce oră te-ai culcat?
- Când?
- Aseară.
- Zece şi jumătate, unsprezece.
- Nu cumva mai târziu?
- Nu. Mai târziu m-am trezit.
- Te-ai trezit sau ai fost trezit? Încearcă să precizezi.
- Ştiu eu? De fapt, ce importanţă are?
- Lasă aprecierile pe seama mea. Răspunde!
- În sfârşit, am vrut să ies la toaletă.
- Ora.
- Cred că după douăsprezece. Se gândi o clipă, apoi adăugă: Poate preciza Pandele. Era pe culoar.
- Îmbrăcat sau în pijama?
- În pijama, desigur. O pijama caraghioasă, de copii.
- Cu ursuleţi?
- Exact.
- Şi? Aţi stat de vorbă?
- Am schimbat câteva cuvinte în treacăt. Toaleta ocupată îi sugerase lui Pandele o glumă. O glumă proastă şi vulgară. Între timp a ieşit Vasiliu. Personal, am renunţat să mai aştept.
- Te-ai întors în camera dumitale?
- Bineînţeles. Câteva minute mai târziu, am adormit.
- Apoi?
- Nu înţeleg întrebarea!
- Ce s-a întâmplat până dimineaţă?
- Nimic.
- Eşti convins?
- În orice caz, eu n-am observat nimic. Nu aveam cum. Adormisem.
- Aşadar, ai dormit până dimineaţă, când te-a trezit urletul lui Ionescu.
- Exact.
- Nu te-ai trezit cumva mai devreme?
- Nu.
- Minţi! Când s-a comis crima, nu erai în camera dumitale!
- Eu?!
- Dumneata! Te aflai la toaletă! Mi-amintesc precis. Iar toaleta se găseşte foarte aproape de scară. De scara pe care Ionescu a fost ucis.
Începu să tremure.
- Într-adevăr... acolo eram.
- De ce m-ai minţit?
- Pentru că, aşa cum ai spus, scara... e foarte aproape.
Încercă să toarne în pahar restul de coniac, dar renunţă, ducând sticla la gură. Efectul alcoolului se arătă numaidecât. Mai liniştit, Marin îmi spuse:
- N-am făcut-o eu, căpitane! Crede-mă!
- Dovedeşte!
- Cum?
- Uşa de la toaletă era deschisă. N-ai văzut pe nimeni, să zicem, deschizând o altă uşă?
- Nu.
- Gândeşte-te bine! E un fel de a face dovada pe care ţi-o cer.
Medită un timp, apoi spuse:
- Nu. N-am văzut.
Răspunsul era limpede, prea limpede ca să mai insist.
- Spuneai că Vasiliu ţi-a cerut chibrituri în două rânduri.
- Exacct.
- Aminteşte-ţi când ţi-a cerut prima oară.
Mi-a răspuns, fără să se gândească:
- Aseară.
- Mai precis.
- Pe la unsprezece, înainte de culcare.
- Poate să confirme cineva?
- Sachelarie şi Dorneanu. Erau pe sală.
- Cutia pe care i-ai dat-o semăna cu asta?
Am scos cutia găsită în camera lui Ionescu. Marin o întoarse pe toate părţile, apoi răspunse evaziv:
- Da cred că da.
- Era plină?
- Aşa cred... Oricum, era nouă.
- A doua cutie ţi-a cerut-o azi-dimineaţă.
- Imediat după ce-a avut loc nenorocirea.
- Şi dumneata nu te-ai întrebat ce-a făcut cu prima? Între 11 noaptea şi 7 dimineaţa este exclus să consumi o cutie întreagă de chibrituri.
Ridică din umeri, semn că e foarte încurcat.
Deodată, am avut senzaţia că cineva mă pironeşte cu privirile. Am întors brusc capul. Ascuns în cotul scării, un bărbat asista la discuţie.
- Bună dimineaţa, domnule Vasiliu!
O rupse la fugă. L-am urmat. Tocmai voia să închidă uşa camerei în care intrase, dar un picior de-al meu, strecurat în deschizătură, l-a împiedicat.
- Nu face prostii, domnule Vasiliu! Ce naiba, eşti un om în toată firea. Stai jos. Aşa. Acum spune-mi de ce-ai fugit, când m-ai văzut?
Abia atunci am reuşit să-l observ mai îndeaproape. M-am înfiorat. Faţa îi era galbenă, suptă, ochii îi jucau în cap îngroziţi, mâinile îi tremurau.
Am repetat întrebarea şi de astă dată; spre surprinderea mea, a izbucnit în plâns. Asemenea reacţie, la un bărbat, este întotdeauna, indiferent de împrejurări, neplăcută şi tristă.
Am măsurat de câteva ori odaia în lung şi în lat, aşteptând să se liniştească. Gânduri de tot felul, ipoteze şi soluţii scăpate, din cauza oboselii, de sub controlul riguros la care le-am supus în permanenţă îmi dădeau târcoale într-o înlănţuire haotică.
"Trebuie să mai beau o cafea, să iau ceva tare, în sfârşit, să fac ceva, altminteri partida e pierdută!"
- Ei, te-ai liniştit?
A dat din cap, privindu-mă îndelung.
N-am putut să-i suport mult timp privirea. Ochii lui lipsiţi de viaţă, ca doi bumbi opaci, degajau o tristeţe fără margini.
Era pentru prima dată în cariera mea de anchetatorcând aveam de-a face cu un astfel de om. Întâlnisem o mulţime de infractori care încercau să simuleze iresponsabilitatea. Privirea lui Vasiliu nu putea fi "făcută".
Pur şi simplu nu ştiam cum să procedez. Citisem undeva că, în asemenea ocazii, este indicat să dai impresia că nu observi nimic anormal.
- După cum bine ştii, astăzi a fost ucis un om şi tare mult aş vrea să nu fii dumneata vinovatul. (Eram sincer.) De aceea, am să te rog să mă ajuţi. Marin susţine că ţi-a dat două cutii de chibrituri. Adevărat?
Încuviinţă fără vorbe.
- La ce le-ai folosit?
- Pentru.
Îmi arătă ţigara. Cum în cealaltă mână ţinea încă bricheta, a făcut singur corelaţia:
- Rătăcisem bricheta şi, şi prima cutie o rătăcisem. Bricheta am găsit-o azi dimineaţă.
- Unde?
- Pe culoar. Lângă fereastră.
Arunca vorbele fără convingere, ca şi cum ar fi ştiut dinainte că n-am să-l cred.
- Când ţi-ai dat seama că le-ai pierdut?
Mă privi cu aceeaşi lipsă de expresie.
- Nu ştiu, făcu într-un târziu, noaptea, când am vrut să-mi aprind o ţigară.
- Poate-ţi aminteşti şi ce oră era. Văd că ai un ceas cu cadran fosforescent.
S-a mulţumit să ridice din umeri.
- De, făcui eu înţelegător, mare pacoste şi tutunul. Uneori, nu poţi dormi toată noaptea.
- Nici eu n-am dormit.
M-am făcut că nu dau importanţă.
- Se vede, eşti puţin obosit. Dar uite, cu ocazia asta poţi să-mi fii de mare ajutor. Înseamnă că ai auzit dacă s-a deschis sau nu vreo uşă, dacă a circulat cineva pe culoar. Înţelegi ce vreau să spun.
- Fireşte, s-au deschis.
- Care? Mă gândesc că poţi să-ţi dai seama cu uşurinţă când se deschide o uşă din dreapta sau din stânga camerei dumitale. Care anume?
- Toate. Noaptea trecută s-au deschis toate uşile.
- Interesant!
Mă întrebam cum trebuie să-i calific răspunsul. Nu puteam să-l privesc în faţă din cauza ochilor.
- Şi dumneata ai deschis uşa?
- Şi eu. Am ieşit de câteva ori la... toaletă.
- Înainte sau după miezul nopţii?
- Şi înainte, şi după.
"Ia te uită, am făcut eu, mare lucru că nu m-a surprins montând «spionii»."
- Şi nu te-ai întâlnit cu nimeni pe culoar.
- Ba m-am întâlnit.
Începusem să mă tem ca nu cumva răspunsurile să-i fie sugerate de propriile mele întrebări.
- Cu cine te-ai întâlnit?
- Cu toţi. Astă-noapte toţi au ieşit pe culoar.
- Şi eu?
- Sigur că şi dumneata.
Cum luasem o mină uluită, a adăugat:
- Ţi-am auzit uşa.
Socoteam în minte timpul când aceste expediţii nocturne pretinse de Vasiliu ar fi putut avea loc, în contextul celor afirmate de Marin.
- Ai vorbit cu cineva?
- Am schimbat câteva cuvinte cu Dorneanu. Acuza o durere de cap şi m-a întrebat dacă n-am cumva un antinevralgic.
"Iată o afirmaţie, care, în orice caz, are un sâmbure de adevăr", mi-am spus, amintindu-mi schimbul de cuvinte dintre Dorneanu şi Pandele.
- A fost primul pe care l-ai întâlnit?
- Nu. Întâi m-am întâlnit cu cabanierul.
- Aşa.
- Tocmai ieşea de la toaletă. L-am întrebat dacă n-are un chibrit.
- Şi ce ţi-a răspuns?
- Ceva cu noaptea, unităţi, închise.
- Trebuia să-i ceri lui Marin. Tot nu dormea.
- M-am jenat.
- Pe urmă?
- Pe urmă a venit Sachelarie să mă întrebe dacă n-am auzit un zgomot. I-am răspuns că am auzit.
- Despre ce zgomot e vorba?
- O bubuitură, ca un sac greu care cade pe podele!
- Nici de astă dată nu poţi să precizezi ora?
- Nu. Noaptea obişnuiesc să pun ceasul în buzunar, aşa că.
- Înţeleg. Totuşi, cu oarecare aproximaţie.
- Între douăsprezece şi unu.
Mă gândeam că "sacul" eram eu, dar interesându-mă în ce parte a auzit zgomotul, indică celălalt capăt al culoarului, care da spre sala de mese.
- Pe Pandele şi Marin, începu Vasiliu din proprie iniţiativă, i-am găsit stând de vorbă.
- Despre ce vorbeau?
- Nu ştiu. Îndată ce m-au văzut, au tăcut. De altfel, mai mult şuşoteau.
- Au tăcut, pentru că te-au văzut sau pentru că terminaseră discuţia?
- Pentru că m-au văzut! De asta sunt sigur! Totdeauna fac aşa!
- N-ai prins niciun cuvânt?
- Nici unul.
- Mai gândeşte-te, poate că totuşi îţi aminteşti.
Începu să tremure. Faţa îi deveni pământie. Cu un zâmbet, care aducea mai degrabă a suferinţă, îmi spuse:
- Eşti rău! Îngrozitor de rău!
Am rămas mut de surpriză. Ce anume îl enervase?
- Domnule Vasiliu, cred că m-ai înţeles greşit. În fond.
Văzând că mă apropii de el, a început să strige:
- Lasă-mă! Lasă-mă! Lasă-mă!
Prin uşa întredeschisă au apărut câteva capete: Pandele, Dorneanu şi Sachelarie. Acesta din urmă mi-a făcut un semn discret, apoi s-a depărtat.
- Lasă-l în plata Domnului, căpitane, începu Sachelarie îndată ce m-am apropiat. Nu vezi în ce hal a ajuns? Vai de mama lui.
- Are des asemenea izbucniri?
- Nu. O dată la câţiva ani. În rest, e un om de treabă şi liniştit, mă rog, un om ca toţi oamenii.
- Spune-mi, dumneata ai auzit un zgomot azi-noapte?
- Da.
- Pe la ce oră?
- Imediat după miezul nopţii.
- Şi te-ai dus la Vasiliu să-l întrebi dacă l-a auzit şi el?
- Nu.
Răspunsul veni simplu şi clar.
- Ţi-a spus el asta?
- Desigur.
- Săracul! Vai şi amar de viaţa lui!
Compătimirea era sinceră. Mă întrebam ce l-a determinat pe Vasiliu să mintă, dar amintindu-mi că incoerenţa este, de fapt, unul dintre primele simptome ale celor care au trecut pe la "Central", l-am compătimit, aşa cum o făcuse şi interlocutorul meu cu câteva clipe mai înainte.
- Care-i părerea dumitale despre această afacere? Te întreb pentru că sunt convins că ţi-ai pus asemenea probleme.
Sachelarie ridică din umeri.
- Greu de spus. Foarte greu. În orice caz, nu-l văd pe Vasiliu în stare de una ca asta... Citindu-mi surpriza în ochi, ridică pentru a doua oară din umeri: în sfârşit, naiba mai ştie?
Mă uitam la omul din faţa mea şi nu-mi venea să cred cât de mult au putut să-l schimbe întâmplările din ultimele ore. L-am întrebat:
- Ţineai mult la el?
- La Ionescu? Deloc.
Răspunsul mi s-a părut de-a dreptul stupid.
- Glumeşti!
- Nu-mi arde, căpitane!
- Atunci de ce-ai sărit după el în apă?
N-am mai continuat. Stupidă era de fapt întrebarea mea. Sachelarie mi-a confirmat imediat:
- Oricine ar fi procedat la fel.
- Marin susţine că, pentru a se pune bine cu şefii, Ionescu obişnuia să le aducă la cunoştinţă anumite schimburi de impresii obişnuite între colegi. Este adevărat?
- Adevărat. Numai că o asemenea practică nu duce la ceea ce s-a întâmplat.
- Depinde.
- Nu, hotărât nu!
- Chiar dacă unul sau altul dintre cei pârâţi au avut mult de pierdut?
- Dacă ratarea unei plecări peste graniţă înseamnă mult, ştiu şi eu.
- Într-adevăr, pare de necrezut, aşa cum de necrezut este şi mobilul mărturisit în anonimă: crimă de dragul crimei. Eu continui să caut scopul adevărat, pentru care Ionescu a fost ucis. În sensul ăsta am să te rog să mă ajuţi. Cine crezi că ar fi avut motive să-l ucidă?
Sachelarie respiră adânc înainte de a răspunde:
- Vezi dumneata, tovarăşe căpitan, păreri mai mult sau mai puţin întemeiate avem cu toţii. Unii se grăbesc să le împărtăşească, alţii aşteaptă confirmarea evenimentelor. Viaţa de fiecare zi a demonstrat că de obicei greşesc cei grăbiţi. Ca să mă înţelegi foarte bine de ce nu vreau să fac vreo aluzie, am să-ţi istorisesc o mică poveste. Eram elev intern la unul din marile licee bucureştene. Când ajungi la internat înseamnă că nu banii te-au dat afară din casă... În clasă se fura mult. La început, lucruri fără însemnătate: creioane, peniţe, apoi haine, stilouri şi serviete. Fiind cel mai sărac, colegii mă suspectau. Într-o zi, a fost prins adevăratul hoţ. Era băiatul profesorului de franceză. Sachelarie zâmbi unui gând îndepărtat. Cred că nu mai e nevoie de precizări suplimentare. Scuză-mă, te rog, vreau să-mi pun bocancii.
Târându-şi papucii, se îndepărtă. Ceva nu era în regulă. Şi ştiam ce: fabula plină de tâlc cu băiatul cel sărac de la internat o mai auzisem sau o citisem undeva...
Pe Dorneanu l-am găsit în cameră cu un volum mic în mână. Mi-a indicat un scaun şi, făcându-mi semn să tac, începu să citească cu glas tare, plin de încântare:
"Tantot sonnera l'heure ou le divin Hasard,
Ou l'auguste Vertu, ton epouse encor vierge,
Ou le Repentir meme (Oh! La derniere auberge!)
Ou tout te dira: Meurs, vieux lache! Il est trop tard!"
Închise cartea cu un gest teatral, rămânând minute în şir într-o stare de euforie.
- Magnific! Mirobolant!
Din când în când, mă fura cu coada ochiului. Un oftat plin de regret şi, în sfârşit, Dorneanu coborî pe pământ.
- Cum ţi se pare?
- Sinistru. Nu m-aş mira să fie ceva din "Les Fleurs du Mal".
- Ai ghicit. Îşi dădu ochii peste cap, murmurând extaziat: "Meurs vieux lache! Il est trop tard!" Realizezi câte adevăruri poate să ascundă versul ăsta mititel? Oamenii nu pot trăi la infinit cu idealuri ipotecate! "Il est trop tard!"
Într-adevăr, e prea târziu să mai cred în adevăr şi minciună. Adevărul e o sămânţă ca şi minciuna, iar încrucişarea lor, mărul Evei. Toţi care îl gustă se opresc la mijlocul drumului. Eu l-am gustat!
"Unde naiba vrea să ajungă?"
M-am uitat lung la el. Părea că aşteaptă această privire, ca o încurajare în a continua:
- Din păcate sufletul nu se poate măsura cu rigla de calcul. Astăzi a murit un om! Un om a avut norocul să moară.
- Norocul?
- Bineînţeles. Rănile sufleteşti duc mult mai chinuitor la actul suprem decât obişnuitele crestări ale epidermei. În sensul ăsta medicina a rămas neputincioasă. Făcu o pauză, apoi adăugă: Şi în sensul ăsta de fapt, ce importanţă are? Nimic nu mai are importanţă pentru mine.
Am simulat că-l iau în serios:
- Nu ai impresia că te-ai apucat să tragi perdele groase la ferestre, repetându-ţi că soarele a încetat să mai răsară?
- Nu, replică el scurt, cel mult calculez distanţa dintre claustrare, comoditate şi resemnare.
Şi-a umplut pe îndelete paharul cu apă minerală, sorbind cu precauţie.
- Ce părere ai despre "întâmplarea" de astăzi?
Mi-a răspuns pe tonul unei concesii regale, privind plictisit undeva, în tavan:
- Îmi confirmă o remarcă mai veche. Oamenii se caută, se întâlnesc şi se despart. Se despart tocmai pentru că au comis imprudenţa să se cunoască.
- Nu cumva tocmai pentru că s-au cunoscut prea puţin?
- Eroare! Cel mai formidabil roman îşi pierde interesul la a treia lectură!
- Trebuie să înţeleg că, după dumneata, Ionescu a fost ucis deoarece cunoştea prea mute despre cineva?
- Sau că cineva cunoştea prea multe despre Ionescu, adăugă, enigmatic.
- N-ai vrea să fii mai explicit?
- N-am cum. E o simplă supoziţie.
- Refuz să cred că ţi-a picat aşa din senin. Orice supoziţie pleacă de obicei de la ceva. Acest "ceva" mă interesează. Ai fost alături de el, i-ai frecventat casa...
- A! exclamă penibil de teatral. Înseamnă că Pandele continuă să fie sănătos tun.
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că, atunci când e sănătos, Pandele trăncăneşte. Personal, nu l-am văzut niciodată bolnav. Mi-ar plăcea să cred că, în ceea ce mă priveşte, s-a exprimat cuviincios.
- Cât se poate de cuviincios.
- Mi-ar mai plăcea, de asemenea, să cred că nu a vorbit despre, hai să spunem relaţiile mele cu doamna Ionescu.
- Depinde ce înţelegi dumneata prin "relaţii".
Şi-a ţuguiat buzele într-un zâmbet de "ştrengar cărunt".
- Îmi ceri prea mult, căpitane. Sunt împrejurări în care un bărbat trebuie să fie discret.
"Eşti respingător, domnule Dorneanu".
- Tot ce pot să-ţi spun e că nu-i lipsită de temperament. Sper, că nu e nevoie să-ţi solicit discreţia...
- Poţi fi liniştit. Înţeleg "împrejurările".
M-a cuprins o silă fără margini. Aş fi părăsit bucuros încăperea, dar, fiind la mijloc o crimă, trebuia să-mi continui ancheta chiar dacă răscoleam într-un coş cu rufe murdare.
- În fond, Mircea avea o consolare. Nu era primul bărbat care a păţit-o.
- Cum e cu "căminul fericit al lui Ionescu" de care îmi pomeneai în declaraţie?
- Ei, şi dumneata.
Era realmente nemulţumit că nu i-am cerut amănunte suplimentare de alcov.
- Vorba lui Arghezi: "Una spui şi alta fumezi".
- Interesant! Ce te face să crezi?
- Pomeneai adineauri de claustrare, resemnare, mărul Evei, ratare şi aşa mai departe. Cum se conjugă toate astea cu aventurile dumitale?
Îi adresasem întrebarea mai mult ca să-l pun în dificultate. Prea mă iritase cu aerul lui de Don Juan ieftin. Dorneanu ezită câteva clipe, apoi rosti sentenţios:
- Niciun condamnat la moarte nu-şi refuză o ultimă bucurie, mai ales când aceasta poartă fustă şi i se oferă singură.
- Ca să vezi! Pandele şi Marin îmi vorbeau despre puritatea ei.
- Imbecilii!
- Ionescu cunoştea această legătură?
- Evident. Devenise, cum se spune, de notorietate publică.
- Şi nu a reacţionat?
- Când ai norocul să ţii lângă dumneata o femeie frumoasă, te mai interesează ce face la croitoreasă? Gelozia, egoismul fidelităţii şi celelalte sunt tare burgheze.
Simţeam că-mi lipseşte aerul. Am continuat totuşi:
- M-aş mira ca, în faţa unei asemenea femei, prietenii dumitale să nu-şi fi încercat şansele.
- Au încercat ei câte ceva.
- Şi?
- Nu tot ce zboară se mănâncă.
- Din câte am înţeles, refuzul doamnei Elvira nu i-a determinat să renunţe.
- Lipsă de personalitate.
Privirea mi-a fost atrasă de o cutie de chibrituri aflată pe noptieră identică cu cea descoperită de mine. Am scos o ţigară, bănuind că Dorneanu va continua să facă paradă de "bunele sale maniere". Nu m-am înşelat. Cu gesturi studiat elegante mi-a oferit un foc.
- Nu fumez, dar am întotdeauna o cutie de chibrituri la mine. În amintirea lui Prometeu.
Frecase fosforul pe latul cutiei. Uitând repede respectul pentru Prometeu, a aruncat dispreţuitor cutia printre lucrurile împrăştiate pe noptieră.
Mi-am propus "s-o împrumut" îndată ce voi avea prilejul.
- Am observat că nu împărtăşeşti preocupările prietenilor dumitale. Şi totuşi.
- Te întrebi de ce le caut societatea? Mă amuză. Totdeauna m-a amuzat prostia.
- Cineva susţine că la o partidă de pocher Ionescu ar fi spus: "Într-o zi voi fi omul cel mai bogat.” E adevărat?
- Parcă l-am auzit şi eu. Cât era de cărpănos nu m-aş mira.
Mi-am amintit un pasaj din declaraţia lui: "A murit un om! Un mănunchi de idealuri... şi virtuţi...
- Nu cumva, am reluat eu, Ionescu se referea la o îmbogăţire subită, realizată prin cine ştie ce moştenire?
- Puţin probabil, dacă ne gândim din ce mediu provine. Nişte mitocani. Curte cu flori, răsad de pătrunjel şi bârfă la portiţă.
- Îi cunoşti părinţii?
- Nu, şi nici nu mi-am dat osteneala. După câte am înţeles, interesul meu se limita la o anumită persoană din familie.
- Se pare că nu prea era agreat de colegi.
- Cine să-l agreeze? Scârba dracului... Dumnezeu să-l ierte! Numai de intrigi se ţinea.
- Intrigi care nu au rămas fără rezultat. Pandele şi Vasiliu, dacă nu mă înşel, au avut de suferit.
- Mă tragi de limbă, căpitane, văd eu. Nu ştii nimic. Dacă vrei, discutăm despre altceva.
- Bine. Vorbeşte-mi despre dumneata.
- Despre mine?
- Spune-mi, de pildă, ce căutai azi-noapte pe culoar.
- Un antinevralgic.
- Şi ai găsit?
- Pe dracu! Ăştia nu mi-ar fi dat chiar dacă aveau provizii pentru un spital.
- Te-ai întâlnit cu cineva?
- Când?
- Astă-noapte.
- Nu. Nu m-am întâlnit cu nimeni.
Ezitase îndelung. Mi s-a părut că o face intenţionat.
- Ciudat! Pandele susţine contrariul.
- Dacă domnul inginer Pandele susţine.
- La ce oră te-ai sculat azi-dimineaţă?
- Să zicem, aproximativ, ora şapte.
- Hai să zicem fără aproximaţie.
- Atunci precizează dumneata. M-a trezit strigătul lui Ionescu.
- De unde ai ştiut că strigase Ionescu?
Nu prevăzuse întrebarea. A început să-şi rotească capul în toate părţile căutând prin odaie un ajutor nevăzut.
- De unde ştii că strigase Ionescu? Răspunde-mi imediat şi fără improvizaţii.
- De unde, de unde? I-am recunoscut vocea...
- Ionescu a scos o singură exclamaţie. O exclamaţie de groază, care în mod firesc schimbă orice timbru. Deci de unde ştiai că strigase Ionescu?
Nu s-a dat bătut. Gesticulând la nesfârşit, bolborosi:
- Strigătul m-a trezit. Cui aparţinuse am aflat mai târziu.
- Minţi, domnule Dorneanu! Aşa cum ai minţit şi în declaraţie. Aşa cum ai minţit adineauri, când pretindeai că nu te-ai întâlnit cu nimeni pe culoar.
Şi-a umplut din nou paharul; şi mai stăpân pe sine, mă încredinţă:
- Rău faci că mă bănuieşti, căpitane. Nu am asemenea preocupări. Eu îmi administrez viaţa, evitând punctuaţia stridentă.
- Nu bănuiesc pe nimeni, domnule Dorneanu. Anchetez. În mod obişnuit treaba asta se face stând de vorbă cu oamenii, solicitându-le părerea şi cât mai multe informaţii exacte. Reţine te rog: Exacte! Clătină din cap cu îngăduinţă:
- Oameni! Adeseori oamenii sunt mai inaccesibili decât zeii. Dacă printr-o naivă perseverenţă continui să implori sprijinul divin, ai şansa de a fi ascultat sau nu... Există unii oameni care te scutesc de asemenea tentative.
- Te gândeşti cumva la distanţa pe care o impun?
- La distanţa pe care toţi ar trebui să o impună. Pronunţase acel toţi cu regretul că nu face şi el parte dintre ei.
L-am lăsat să-şi umple în linişte paharul cu apă minerală.
Era cel mai bun prilej ca să-i studiez mâinile. Degetele lungi, nervoase apucau paharul cu o eleganţă desăvârşită, împrumutând gestului o graţie orientală.
"Ce naiba căuta omul ăsta pe munte?"
Cu un uşor efort de imaginaţie, am înlocuit paharul cu un cuţit. Dorneanu rămase o clipă cu mâna suspendată în aer şi parcă ghicindu-mi gândurile îşi privi unghiile îngrijite, cu un zâmbet enigmatic.
- Altceva?
- Atât deocamdată. Mulţumesc.
Mă pregăteam să ies, când l-am auzit:
- Păcat! Eşti un interlocutor agreabil. Realmente mă deranjează gândul că mai devreme sau mai târziu n-am să mai pot sta de vorbă cu dumneata. Sau n-ai să mai vrei dumneata să stai de vorbă cu mine. Mare păcat! Oricum, ne trecea timpul mai uşor.
M-am întors surprins de modulaţiile vocii. Aveam în faţă un alt Dorneanu. Un Dorneanu fără poze şi ifose, fără ambalajul său obişnuit. Un Dorneanu echilibrat, rece şi ostil care mă împungea cu privirea.
- Ce te face să crezi că aştept să treacă timpul?
O clipă, şi-a descoperit dinţii albi, sănătoşi, într-un zâmbet nedefinit:
- Vorbiţi atâta despre viitor, îl zugrăviţi în culori atât de vii, încât m-aş mira să nu încerci un regret faţă de încetineala cu care se scurg anii.
- Şi dumneata eşti nerăbdător?
- Hm, mai degrabă curios.
- Dar cum se explică faptul că prezentul nu-ţi stârneşte deloc curiozitatea?
- Mă înspăimântă decepţia. Fără îndoială asta-i cauza pentru care evit să vă aprofundez. Pe vremuri, am cântărit burghezul de la mărunţiş până la bancnota cea mare. Nişte imbecili.
- Cu alte cuvinte, în linii mari ne accepţi?
M-a privit de parcă aş fi spus cea mai cumplită gugumănie.
- Ştii foarte bine că vrând-nevrând e singurul mijloc de convieţuire.
- Ei asta! De ce nu lupţi dacă nu-ţi convine?
- Îmi sugerezi?!
- Te întreb.
- Pentru că am cel puţin decenţa să nu adun cioburi de sticlă colorată, de vreme ce nu pot atinge stelele.
Ultimele cuvinte le-a rostit în şoaptă, cu o demnitate reţinută, apoi s-a ridicat, îndreptându-se spre fereastră.
Ploaia continua să cadă, izbind monoton geamurile.
Am tăcut amândoi. Într-un târziu, vorbi fără să se întoarcă:
- De fapt, pentru ce îţi spun eu toate astea?
- Ca să ne treacă timpul. Din câte am înţeles, dumneata ai studiat filozofia. La Munchen, dacă nu mă înşel.
- Munchen, Heidelberg, Berlin.
- Şi acum?
- Abia acum îi înţeleg inutilitatea. A filozofa înseamnă a constata şi într-un fel a reproşa. Or, mi se pare anevoios, nerentabil să te erijezi în judele moral a peste trei miliarde de oameni.
- Oho!
Exclamaţia îmi scăpase fără să vreau. Dorneanu ridică din umeri:
- Întâmplarea de astăzi am riscat pare să nu te fi lezat prea mult.
- Te referi la Ionescu?
- Bineînţeles.
- Aşa se pare. În general evit investigaţiile intrinsece.
- Din comoditate?
- Din calcul. Dintr-un calcul elementar. De ce să oftez la durerile altora, când abia mi le pot stăpâni pe ale mele?
- La prima vedere cineva ar putea să creadă că eşti egoist şi nemaipomenit de superficial.
- Eroare. Nemaipomenit de egoist şi puţin şi superficial.
N-am reuşit să-i surprind nicio urmă din celălalt Dorneanu, cu toate că îl urmăream atent.
- Spune-mi, te rog, de ce joci teatru în permanenţă?
Pur şi simplu, a sărit în sus:
- În fond, ce vrei de la mine?
- Încă n-ai înţeles?
- Ţin să te avertizez că nu ştiu cine-i criminalul! Nu ştiu nimic.
Era limpede că doreşte să plec.
- Chiar dacă aş bănui pe cineva, tot nu ţi-aş spune.
- De ce? Mi-ai spus atâtea încât nu văd ce mai contează la dumneata un fleac de nimic.
- La cincizeci şi cinci de ani e riscant să te hazardezi în pronosticuri. Altminteri se spune că de obicei riscă cine a pierdut totul.
- Înseamnă că tot ţi-a mai rămas ceva.
S-a aplecat asupra mea, şoptindu-mi apăsat:
- Răbdarea!
4.
Coborând în sala de mese, i-am cerut cabanierului o cafea (a câta, oare?) încercând să sistematizez "materialul" obţinut.
Credincios obiceiului, am notat în carnet:
a) Rivalitate sentimentală: (Marin, Sachelarie, Pandele şi Dorneanu).
b) Afectaţi de intrigile victimei: (Pandele şi Vasiliu).
c) Aprind chibritul, frecând fosforul pe latul cutiei (Marin, Dorneanu şi Pandele). Rămân de verificat Sachelarie şi Vasiliu.
d) Toţi au hanorace de culoare deschisă.
e) Curios, toţi au ieşit pe culoar între 12 şi 1. Niciunul mai devreme sau mai târziu.
f) Deşi se dispreţuiesc reciproc, nu-şi aruncă învinuiri unui altuia. Explicaţia? "Nu mă grăbesc să am bănuieli" (Sachelarie). "E riscant să te hazardezi în pronosticuri" (Dorneanu).
g) De ce a insistat Dorneanu asupra unui anumit gen de relaţii cu soţia victimei? Nu cumva pentru a-şi motiva prezenţa în anturajul lui Ionescu, atâta vreme cât nu participa la distracţiile celorlalţi?
h) Când joacă Dorneanu teatru? Când este serios şi a dovedit că poate să fie sau când frizează neseriozitatea?
i) Cu excepţia lui Vasiliu, toţi declară că nu l-au agreat pe Ionescu.
j) Vasiliu pierde în noaptea premergătoare a crimei bricheta şi chibritul. Am notat pe verso: Sachelarie despre Vasiliu: "Nu-l văd pe Vasiliu în stare de una ca asta". Pandele despre Marin: "Cu asemenea oameni nu-i bine să te întâlneşti noaptea". Marin: "Nu-l cunoşti pe Dorneanu... Din păcate, suferă de o boală mult mai gravă". Pandele despre Sachelarie: "Îi place uneori să epateze, atât şi nimic mai mult". Vasiliu (când a ieşit noaptea pe culoar): "Pandele şi Marin şuşoteau nu ştiu ce." (Marin susţine că Pandele i-a spus o glumă.)
Încercam să cântăresc în ce măsură precizările făcute puteau fi socotite aluzii.
Întrebarea în legătură cu afirmaţia lui Ionescu ("În curând, voi fi omul cel mai bogat") primise răspunsuri expediate.
Niciunul nu i-a acordat importanţă. Sau nu a vrut să-i acorde?
Un strigăt de groază veni de sus.
Cu părul vâlvoi, cu ochii ieşiţi din orbite, Sachelarie apăru urmat îndeaproape de Pandele şi Marin.
- Repede! Veniţi repede, tovarăşe căpitan!
N-am mai întrebat pentru ce. Din câteva salturi am ajuns pe culoar. Una dintre uşi era larg deschisă, iar în pragul ei Dorneanu îşi acoperea faţa cu mâinile.
În cameră, de o frânghie prinsă în grinda tavanului, atârna Vasiliu.
Capitolul X
SPOVEDANIA CELUI UCIS
1.
Am tăiat imediat frânghia, lăsând neatins nodul. Târziu, Vasiliu murise. Ochii negri, opaci şi înainte, acum două pietre neînsufleţite, păstraseră şi dincolo de moarte, comunicând ca pe un mesaj postum o expresie de uimire, de ultimă surpriză.
Marin, dintr-un rest de deformaţie profesională, îşi oferi serviciile.
L-am oprit, adresându-mă întregului grup:
- Vă rog să vă retrageţi într-una din încăperi. Toţi, împreună în interesul cercetărilor şi al dumneavoastră personal, până la sosirea autorităţilor competente este de dorit să nu părăsiţi această încăpere nicio clipă.
Ultimele cuvinte le-am rostit silabă cu silabă.
- Dacă cineva încearcă totuşi, rog pe ceilalţi să mă avertizeze.
- Sunt, suntem arestaţi? bâigui Marin.
- Nu. Deocamdată.
Ieşiră. De pe culoar se auzi vocea lui Pandele:
- Ce cercetări? E clar ca lumina zilei.
Da, totul părea să fie foarte clar. Un plic, geamăn celorlalte, sta rezemat de cana cu apă. Deschizându-l, eram pregătit să citesc pagini lungi, de jalnică ori poate cinică confesiune. Spre surprinderea mea, conţinea doar două cuvinte:
"N-am reuşit!"
Renunţase la scrisul acela contrafăcut din anonime. Caligrafia era ascuţită, cu bucle lungi, nervoase.
"N-am reuşit." Două cuvinte, care în fond mărturiseau totul. Hotărârea lui Vasiliu de a comite o crimă inedită, sentimentul eşecului în faţa suspiciunilor ce-l înconjurau, greu de suportat de o minte bolnavă, şi consecinţa care crezuse că se impune: sinuciderea.
Aşa păreau să spună cele două cuvinte. Şi totuşi.
De când tăiasem frânghia, ceva continua să mă sâcâie. Ce anume? M-am oprit în prag, încercând să reconstitui scena. Ce naiba mă izbise? S-o luăm metodic. Ce văzusem mai întâi? Evident, cadavru lui Vasiliu. Şi? Supăra o neconcordanţă. Era ceva prea mult sau lipsea ceva.
Scaunul pe care se urcase Vasiliu stătea răsturnat lângă perete; i-am însemnat locul şi l-am aşezat sub grinda de care se spânzurase.
Revenind în pragul odăii am privit atent timp de câteva minute, spaţiul gol dintre scaun şi capătul frânghiei care atârna în toată lungimea ei. Lipse doar laţul rămas la grumazul sinucigaşului.
O idee mă ţintui locului. "Să fie posibil?"
Folosindu-mă de cordonul unui halat găsit printre lucrurile din cameră, am trecut imediat la verificarea straniei ipoteze.
Cunoscându-mi lungimea palmei, am măsurat distanţa de la scaun la grindă: doi metri şi jumătate. Lungimea cadavrului, plus cea a frânghiei totalizau doi, metri şi treizeci şi cinci. Rămâneau deci cincisprezece centimetri imposibil de justificat (chiar presupunând că Vasiliu s-ar fi ridicat pe vârful picioarelor).
În consecinţă, pentru ca Vasiliu să-şi fi putut băga capul în laţ trebuia ca scaunul să fie mai înalt, ori frânghia mai lungă.
Aceasta era neconcordanta care mă izbise.
Nu, Vasiliu nu se spânzurase. FUSESE SPÂNZURAT!
Cercetarea frânghiei mi-a confirmat încă o dată temeinicia concluziilor mele. Fibrele de cânepă, scămoşate într-un anumit sens, demonstrau că s-a tras de frânghia trecută peste grinda tavanului, pentru a ridica o greutate. De aici şi cele câteva aşchii de lemn provenite din frecarea cu grinda.
Un ciocănit discret în uşă îmi întrerupse cercetările. Era cabaniera. Mi-am dat seama că are să-mi spună ceva important.
- Tovarăşe căpitan, javra dracului a mâncat toată otrava.
- Ce-a mâncat?!
- Din crăticioară. Aveam nevoie de oală şi-am mutat otrava.
Mi-am amintit de vasul cu gălbenuşuri peste care se aruncase praful misterios.
- Unde-i câinele?
- După cuptor, trăsni-l-ar şi n-ar mai ajunge! Că n-am putut sta cu ochii numai pe el.
Am încuiat cu cheia odaia lui Vasiliu şi, coborând scările, i-am zis femeii:
- Hai la bucătărie!
Câinele se ghemuise în spaţiul strâmt dintre cuptorul de cărămidă şi zid, căutând adăpost. Nu părea bolnav. L-am ademenit cu o bucată de carne. Neîncrezător, se codi înainte de a-şi părăsi bârlogul. Înghiţi carnea cu lăcomie, apoi dădu din coadă, mirosindu-mi ghetele.
Jucându-mă cu câinele căutam să-i surprind vreo reacţie anormală, moleşeală sau durere. Nimic. Era vesel şi zburdalnic, mi se căţăra pe picioare. Bucătăreasa, cam nedumerită, nu înceta să-l afurisească, căutând astfel, pe cale indirectă, să-şi scuze neatenţia. Eram descumpănit, asaltat de tot felul de presupuneri.
Am trecut în W.C., o încăpere strâmtă, umedă şi rece, dotată cu un minimum de instalaţie sanitară. M-am urcat pe marginea de faianţă a toaletei.
Trupul se strecură cu uşurinţă prin fereastră. Cu un mic efort, răsucindu-mi torsul şi gâtul spre stânga, puteam să văd toată bucătăria.
Cabaniera, deşi avertizată, avu o tresărire. Am rugat-o să nu se ocupe de mine.
Voiam să determin poziţia mâinii criminale.
.......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu