5.
În ochii obosiți îi mai pâlpâiră ultimi licurici de viaţă.- Mâine, după miezul nopţii, la Constanţa, în dreptul celui de al doilea debarcader, la 200 metri în larg, trebuia să ne aştepte o barcă cu motor. Până la barcă am fi ajuns înot. Când te gândeşti... Mi-era frică să nu răcesc.
Un hohot scurt, lugubru zgudui trupul femeii. Apoi Elena Racliş intră în comă.
Capitolul XXI
TAINA MARINARULUI
O jumătate de oră mai târziu, în biroul colonelului Tunsu, citeam paginile sustrase de Elena Racliş din Însemnările profesorului Iorgulescu.
După un interogatoriu sumar, m-au expediat într-un lagăr de concentrare. Ştiam că numărul zilelor pe care le mai aveam de trăit sunt în funcţie de rezistenţa mea fizică.
Într-o noapte ne-au transportat undeva, în munţi, de-atunci ani în şir n-am mai văzut lumina zilei. Mă aflam într-o uzină de armament, tainic împlântată în pământ.
Unităţi speciale păzeau cu străşnicie atât secretul de fabricaţie, cât şi orice cale de acces către obiectivul în sine. Odată intrat, nu mai ieşea nimeni, supraveghetori sau deţinuţi. În dormitorul-celulă eram patru oameni: Bavarezul, muncitor comunist, deşi realist prin excelenţă, nutrea o mare pasiune pentru poezie. Francezul păzea un câmp de mine cu explozii intermitente. Îl chema Pierre şi era aşteptat la Grenoble de o fată.
Toţi o cunoşteam fără s-o fi văzut vreodată.
Sârbul tăcea mereu. Asculta şi tăcea. De aceea nu ştiu aproape nimic despre el.
Chiar din primele zile am organizat mişcarea de rezistenţă. Maşinile au început să se defecteze treptat, iar numărul pieselor finite, necorespunzătoare, creştea văzând cu ochii. Am atras de partea noastră doi deţinuţi care lucrau la birouri, reuşind să căpătăm documentaţia tehnică.
Într-o zi, în dormitorul-celulă au fost aduşi încă doi deţinuţi. M-am bucurat aflând că sunt tot români, dar cum nemţii strecurau, pretutindeni, provocatori şi spioni, am luat toate măsurile de precauţie. Şi nu am greşit.
Unul dintre ei, Ionescu, fost căpitan în marina comercială, şi-a mărturisit dintr-un bun început lipsa de scrupule cu un cinism revoltător. Celălalt era individul cel mai curios din câţi am cunoscut vreodată.
Se recomanda când Bigi, când Mărdărescu, când Stahia, cunoştea perfect cinci limbi străine şi avea darul nemaipomenit de-a se transforma împrumutând personalităţi diverse. Zile în şir propovăduia ascetismul şi se comporta ca atare, devenind apoi morbid, plin de vicii, exprimându-se în jargonul puşcăriaşilor, sau spiritual, ironic, alegându-şi cuvintele cu o grijă exagerată dusă până la preţiozitate.
Mi-amintesc că l-am întrebat odată cum a ajuns la asemenea performanţe. Mi-a răspuns enigmatic: "Prin exerciţiu".
Practicase o mulţime de profesiuni. Asculta tot ce se vorbeşte sau refuza să audă o singură vorbă. Într-un cuvânt, un individ ciudat (de altfel a şi fost poreclit "Ciudatul") şi, cum s-a dovedit mai târziu, foarte periculos.
Într-o noapte, puţin după ora stingerii, francezul murmură într-un acces de tuse:
"Ce-i asta, fraţilor?! Ia priviţi aici! O rădăcină!"
Ne-am pomenit cu toţii în spaţiul restrâns dintre paturi, ignorând toate consecinţele. Regulamentul uzinei nu permitea nicio mişcare în timpul nopţii. Era într-adevăr o rădăcină, care se strecurase printre crăpăturile de stânci.
"N-o atingeţi, zise cineva, n-o atingeţi! Să nu se ofilească".
În ochii bavarezului luceau două luminiţe, ca două duminici în miniatură.
"Cum o fi ajuns până aici?" "Caută hrană."
"Pe noi ne caută.”
După două săptămâni de tăcere, sârbul rostise primele cuvinte. Cu ochii umezi, deţinuţii priveau firicelul plăpând de viaţă. Mi s-a părut atunci că aud, undeva departe şi foarte încet, Eroica lui Beethoven.
Am murmurat încetişor:
"Copilăria mi-am petrecut-o undeva, prin nesfârşitele păduri din Ţara Oaşului. Legenda spune că de treci pe acolo primăvara, miresmele lor te urmăresc pretutindeni...".
A fost semnalul unor confesiuni, pe care numai o astfel de împrejurare le poate declanșa.
În noaptea aceea nu s-a culcat nimeni. Ascultam sau povesteam întâmplările cele mai intime, împletind dorinţe naive cu hotărâri de neînchipuit...
"Tare îmi doresc, zise bavarezul, un ceas de odihnă! Un singur ceas. Uneori mă văd pe o bancă din Unter-den-Linden, într-o zi cu soare, cu mult soare".
Sârbul îmi povesti un episod zguduitor din viaţa sa.. Ochii îi scăpărau în întuneric. Cu puţin înainte de arestare fusese martorul celui mai odios spectacol: fasciştii îi arseseră de vie întreaga familie.
În aceeaşi noapte, fără să vreau, l-am auzit pe marinar povestindu-i Ciudatului o istorie complicată. Îmi iau permisiunea s-o relatez întocmai, pentru că, după părerea mea, ea a generat dezastrul.
"Dacă ar fi acolo sus chei, frăţioare, aş putea cumpăra toate cojile din lighean."
Între timp ne familiarizasem cu expresiile marinăreşti. "Coajă" însemna o ambarcaţiune, iar "ligheanul" Marea Neagră. Ciudatul părea că nu-l ascultă. Ionescu râse înfundat, apoi continuă:
"Cunoşti povestea celor 32 de pietre?"
Cine n-o cunoştea? Cu ani în urmă, ziarele, mai mult sau mai puţin informate, relatau pe larg o descoperire de-a dreptul senzaţională. Un ţăran de pe moşia lui Basile de Hertzen, săpând o fântână, descoperise coroana cu 32 de pietre. Experţii susţineau că aparţinuse regelui dac Duras.
Moşierul, care între timp pusese mâna pe coroană, o expuse, pentru un cerc foarte restrâns, în locuinţa sa din Bucureşti.
Într-o noapte, cu toate măsurile de siguranţă luate, coroana dispăru. Inspectorii şi agenţii de poliţie care păzeau vila declarară sub jurământ că nimeni nu ieşise şi nu intrase în noaptea furtului. Şi totuşi.
După cercetări îndelungate, afacerea fu clasată; în ciuda unor largi proteste ale opiniei publice.
"Într-adevăr, preciză Ionescu, nimeni nu intrase şi nu părăsise vila, iar coroana a rămas în aceeaşi locuinţă, numai că s-a ascuns puţintel. Ce-i drept, am ajutat-o şi eu să se ascundă... Pricepi?"
Ciudatul nu răspunse. Celălalt râse încetişor, adăugând enigmatic:
"Inspectorii care cercetau cazul au uitat să se întrebe ce caută în noaptea furtului printre invitaţii lui Basile de Hertzen un biet căpitănaş de marină. Şi astfel coroana regelui Duras a rămas într-un anumit loc, aşteptându-mă să revin."
Aparent plictisit, Ciudatul se informă:
"Şi?"
"Am lăsat lucrurile să se liniştească. Curând nemţii au intrat în ţară şi, spre ghinionul meu, la moşierului Basile de Hertzen care între timp decedase în împrejurări suspecte (mi s-a părut că zâmbeşte, cu un anumit înţeles), fără să lase moştenitori a fost pusă la dispoziţia unui general S.S.! Am făcut tot ce-a fost omeneşte posibil ca să mă apropii de comoara mea, am riscat şi iată-mă aici! Din fericire, mi-a trecut prin căpăţână să-i las feciorului meu toate datele. Ba, mai mult, ca să meargă sigur, i-am desenat."
Se opri o clipă, apoi continuă pe alt ton:
"Tare prost mă crezi, marinăraşule! (Atunci am aflat că printre altele, Ciudatul practicase şi marinăria.) Îţi închipui că existând o singură şansă de ajunge la suprafaţă, o singură şansă la un milion, ţi-aş fi ciripit despre coroană? Tocmai ţie? Fii liniştit. O să crăpăm aici cu toţii, în vreme ce fiul meu..."
N-am mai ascultat. Era a nu ştiu câta variantă pe aceeaşi temă. Sute de anonimi adresaseră poliţiei presei declaraţii, susţinând că se află în posesia coroanei. Mitomani sau farseuri, declanşară o asemenea derută, încât au început să circule cele mai incredibile istorii.
Unul din ziarele foarte răspândite pe atunci afirma că, de fapt, coroana regelui Duras nici nu există, toată tărăşenia fiind pusă la cale de un impostor, care îşi agăţase în coada franţuzescului Vasile comuna Hertzen de lângă Dorohoi.
Din sporovăiala lor am reținut un singur lucru cei doi nu se întâlniseră pentru prima dată în dormitorul-celulă.
Bavarezul mi-a făcut semn să mă apropii. A venit şi Pierre.
Sârbul se afla în patul de alături. După ce s-a încredinţat că cei doi n-au cum să-l audă, Hans, acesta era numele bavarezului, murmură aproape imperceptibil:
"Unul din noi poate să ajungă la suprafaţă".
Am rămas muţi de surpriză. Abia într-un târziu întrebarăm într-un glas:
"Cum?!?"
"Ce-ţi veni, omule?"
"Unul din noi poate să ajungă la suprafaţă. Există o singură posibilitate pentru unul singur, într-o singură zi."
Se încredinţă încă o dată că cei doi îşi văd mai departe de treburile lor, apoi continuă:
"După cum aţi observat, uzina a fost construită, adâncindu-se galeriile unei peşteri. Am lucrat la construcţia ei, fără să bănuiesc că într-o zi va fi propriul meu mormânt. Ne aflăm la ultimul sau penultimul etaj, rădăcina o dovedeşte. O dată la şase luni este reîmprospătat utilajul. La 10 aprilie, adică peste două săptămâni, i se împlineşte cea de a şasea lună.”
Consultă semnele făcute pe perete:
"Exact. Suntem în 28 martie".
Bavarezul le explică amănunţit planul său. Era o încercare riscantă.
”Cel care evadează va trebui să rămână timp de trei săptămâni între peretele de metal şi stâncă, trei săptămâni în care singura lui hrană va fi ceea ce putem pune deoparte din raţia noastră zilnică."
"Într-adevăr, şoptii, o şansă unică! De ce n-ai folosit-o dumneata?"
"Tocmai pentru că este o şansă unică. Trebuie să cântărim foarte bine posibilităţile fizice şi morale ale fiecăruia dintre noi".
Ne uitam unul la celălalt. Un zâmbet uşor colora obrajii lui Pierre.
Puteam să jur că ştiu la ce se gândeşte. Sârbul, credincios obiceiului, tăcea. Hans măsura din privire distanţa dintre noi, ferestruica din uşă şi cei doi. Pentru o clipă am uitat unde mă aflu.
Umblam cu capul gol în ploaie, sau mă tăvăleam prin iarbă. Şi era soare, şi vedeam cerul.
O tuse înfundată mă aduse la realitate. Am propus:
"Să plece Pierre. Aici nu mai rezistă mult si chiar dacă rezistă, mai devreme sau mai târziu îşi vor da seama că are plămânii atinşi. Oricum, rezultatul e acelaşi.”
Lacrimi mari îi răsăriră pe neaşteptate. Clătină din cap cu amărăciune:
"Nu. N-am să pot face faţă. Îmi cunosc plămânii. Este singura posibilitate de-a transmite secretul. Să încerce el."
Cu un gest scurt, îl indică pe sârb.
Pentru a doua oară, în aceeaşi noapte, sârbul deschise gura, adresându-mi-se:
"Propun să pleci dumneata. Odată ajuns sus, te vei afla printre ai dumitale. Oricum, îţi va fi mai uşor.”
Au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit. Hans mi-a strâns mâna, urându-mi noroc.
Pierre murmură încetişor:
"După victorie ai să-mi vizitezi ţara. La Grenoble, vizavi de Universitate, se află o căsuţă cu pereţii albi. Întreabă de Marceline..."
Toate astea s-au întâmplat în noaptea când a ajuns până la noi vârful fraged al unei rădăcini. O îndrăgisem atât, încât tremuram la gândul că s-ar putea ofili. Ea prezenta pentru noi cerul, primăvara, pădurea şi depărtările fără sfârşit ale mării. Sârbul o privea ceasuri întregi, zâmbindu-i adesea, aşa cum îi zâmbeşti unui copil; noi, ceilalţi, stropeam zilnic peretele cu apă, pentru a-i prelungi ramificaţiile.
Nemţii înăspriseră şi mai mult regimul alimentar. Raţiile scădeau în fiecare zi şi totuşi continuam să punem într-o gaură din perete bucăţi mici de pâine şi resturi de cartofi. Cu o săptămână înaintea tentativei mele, primeam trei cartofi pe zi. Atât. Toţi sufeream îngrozitor, deşi n-am mărturisit-o.
Într-o noapte, în timp ce puneam la punct ultimele amănunte, Ciudatul s-a apropiat de noi, adresându-mi-se:
"Zi, vrei să speli putina, nenicule?"
Am rămas împietriţi de groază. În ciuda tuturor precauţiilor, omul din faţa noastră ne aflase secretul.
"C-o fi prost băiatul! Asta era în capul vostru să rămân aici, ai?"
De astă dată îşi alesese cel mai respingător dintre personajele sale.
M-am uitat spre Ionescu. Ciudatul îmi surprinse privirea.
"Nicio grijă, doarme".
Minute în şir niciunul, din noi n-a scos un singur cuvânt. Căutam febril o soluţie.
Sârbul se ridică. Am înţeles repede ce voia să facă.
"Lasă-te de prostii, Mutule! Dacă într-o bună dimineaţă băiatu' nu apare la strung viu şi nevătămat, unul din prietenaşii mei iese la raport şi toarnă tot. Iar pe prietenaşii mei am avut grijă să nu-i cunoaşteţi voi.”
Sârbul îşi lăsă abătut braţele în jos. Nu mai era nimic de făcut. Ciudatul împinse picioarele bavarezului, se aşeză comod şi zise:
"Eu voi pleca! Iar voi o să mă ajutaţi. Mai am nişte socoteli de aranjat pe sus. Nu te holba la mine, Mutule, așteaptă să ciripesc tot. O să mă ajutaţi, pentru că numai aşa hârtiuţa voastră poate să ajungă unde trebuie."
L-am privit neîncrezător.
"Şi o să ajungă. Mă gândesc şi eu, cu mintea mea, că dacă duc aliaţilor scrisorica, or avea ei grijă să mă cinstească cu ceva biştari, franci, lire sau dolari. Asta una la mână. A doua la mâna ailaltă, băiatul e singurul de aici cu oarecare experienţă.”
Se aşternu tăcerea, o tăcere înfiorătoare. Doar răsuflarea grea, sacadată a sârbului, lipit cu pumnii strânşi de zid, ne izbea timpanele.
Ciudatul ne privi rând pe rând. Rictusul său obişnuit devenise o linie îngustă, o cicatrice care-i spinteca oblic obrazul.
"N-o să facă nimic", spuse sârbul ridicându-şi umerii dispreţuitor.
"De ce, Mutule?"
"Nu, n-o să facă nimic."
Sârbul nu se adresa niciodată direct Ciudatului. Adăugă, vorbindu-i francezului, lui Hans, ori poate mie:
"Un borfaş amărât care s-a hârjonit cândva cu poliţia! Nici nu scoate bine nasul şi-l înşfacă." Şopti cu ură concentrată: "Dacă nu ne vinde înainte de a lua prima gură de aer!"
Ciudatul îşi muşcă buzele încercând să se stăpânească. Pe tâmpla scobită, o venă groasă ca o frânghie se zbătea ameninţător. Apoi brusc, fără tranziţie, chipul se destinse într-un rânjet lăbărţat:
"Ai stat mult la plug, Mutule! E limpede! Tu şi cu Miroslava ori poate Radislava ta, sau cum naiba le zice muierilor voastre..."
Sârbul îşi ridică pumnii.
Ciudatul îl măsură peste umăr, batjocoritor "Balcanisme! Apropo, ştii să citeşti? Da' ce te întreb eu? Asta-i treabă subţire... Hei! Care aţi răsfoit vreo gazetă pe aici? Aţi auzit de spargerea de la Cazinoul din Biarritz? Era căutat «Monsieur Jean», un «borfaş amărât» cu favoriţi şi mustăcioară neagră. Acelaşi «borfaş» care a speriat într-o noapte giuvaericalele bătrânului Iacobsohn din Rue de la Paix. Bietul ovrei!"
Râse cinic!
"I-a găurit ţeasta a doua zi. Te cred şi eu! Un cufăr cu pietricele lipsă în inventar era ceva! Ei, franţuzule, de ce taci? Sau pe vremea aceea cântai «Frere Jacques» la casa parohială?".
Se întoarse pe călcâie, oprindu-se în faţa bavarezului.
"Tu, neamţule, povesteşte-le ageamiilor ăstora despre scandalul lingourilor de aur, transport special cu destinaţia Berlin. «Un borfaş amărât», «Lordul» îi zicea pe atunci, a atacat trenul şi a pus mâna pe «marfă».
Îşi îndreptă umerii zvârlindu-şi capul pe spate.
"Poate vreţi un bilanţ! Patru evadări la activ unsprezece spargeri şi nici eu nu mai ştiu câte cacialmale trase Scotland Yardului. Ce ziceţi? Destul de frumos pentru un «borfaş» oarecare! Îmi închipui."
Bavarezul îl întrerupse:
"Şi totuşi ai ajuns aici."
Îl privea liniştit. Doar jocul maxilarelor sub pielea groasă, tăbăcită, îi trăda scrâşnetul neîntrerupt.
"A, făcu! Ciudatul, aici!" Rămase puţin pe gânduri. "O confuzie idioată!".
Într-o seară la «Peruzeaua» un bordel din Marseille explică el condescendent, doi ofiţeri germani beţi criţă, după obişnuitul tacâm de marşuri şi oglinzi sparte, au început să urle că amicul Hitler va duce Anglia la faliment. Leul britanic, se lăudau ei, va ciuguli cuminte din palma «genialului» Fuhrer. Mi-am destupat urechile. Dar afară de o denumire, «Sachsenhausen», n-au mai scăpat nimic. M-am uşchit urgent în Germania. După câteva săptămâni, m-am prins că în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen fritzii fabrică în stil mare lire sterline. Renghi fabulos! Şi azi îmi zic că nu e cap de neamț la mijloc. Au pus laba pe mine, căutându-l pe altul..."
Eram toţi cu inima strânsă. În cele din urmă i-am acceptat propunerea.
Cu patruzeci şi opt de ore înaintea tentativei noastre, francezul, trezindu-se peste noapte din cauza tusei, l-a surprins pe Ionescu mestecând lacom proviziile strânse cu atâtea sacrificii. La strigătul de groază al lui Pierre, am sărit toţi în picioare. S-a iscat o învălmăşeală de nedescris, fiecare încercând să ajungă primul la gâtul ticălosului. Au intervenit gardienii, despărţindu-ne în celule diferite.
De atunci nu i-am mai văzut.
Câteva luni mai târziu, o dată cu apropierea frontului, nemţii au inundat uzina, aruncând în aer digul unui stăvilar.
Din trei mii de oameni, mi s-a spus că am fost singurul supravieţuitor. M-au adăpostit ţăranii din împrejurimi, atraşi de zgomotul exploziei."
Capitolul XXII
ALERTĂ
1.
Colonelul Tunsu lăsă să cadă pe birou ultima pagină.
Dornea şi cu mine, copleşiţi sub impresia celor citite, retrăim după douăzeci şi cinci de ani, ca într-un coşmar, fantasticele zile din uzina-mormânt. Consideram, într-un fel, că am ajuns la capătul drumului. Ne aflam în posesia mobilului. În sfârşit, era rezolvată marea necunoscută, care-mi torturase zilele, nopţile, clipele de răgaz. Acel de ce, mereu acelaşi, dar de fiecare dată în contextul altei ecuaţii încetase a mai fi o enigmă.
Nu ne rămânea decât să împiedicăm consumarea ţelului final al celor patru crime şi apoi să imobilizăm definitiv criminalul. Nu înţelegeam calmul colonelului, care în loc să ne trimită neîntârziat în strada "Fără Nume", urmărea după toate aparenţele cu mult interes traiectoria unui păianjen, care se plimba nestingherit pe marginea mesei.
- Duceţi-vă! ne spuse pe neaşteptate. Duceţi-vă, dar e târziu. Clădirea aparţine acum unei ambasade şi dacă fricosul de Ionescu n-a îndrăznit să-i violeze sediul, mulţumindu-se ani de zile doar s-o contemple ca simplu pieton, pentru omul nostru impedimentul nu există.
Poate doar sub formă de divertisment.
2.
Am ajuns repede în strada "Fără Nume". Clădirea aparţinuse cândva lui Basile de Hertzen se zărea de departe. Aşezată în fundul unui parc cu vegetaţie bogată, în care mâna grădinarului artist se simţea mai degrabă în exploatarea unor frumuseţi sălbatice, decât în straturi şi alei trase cu rigla, ori ronduri dibuite cu compasul, casa reprezenta o fericită combinaţie în alb, de diverse stiluri.
Spre surpriza noastră, ambasada, construindu-şi un alt local, se mutase de câteva zile. În momentul de faţă o echipă de lucrători făceau reparaţii şi efectuau unele transformări, adaptând interiorul unor necesităţi noi, dictate de profilul instituţiei beneficiare căreia îi fusese repartizat imobilul.
Ne întâmpină inginerul care conducea lucrările, un tip înalt, cu faţa arsă de soare.
Aflând că suntem de la miliţie, inginerul Mişu Georgescu încruntă sprâncenele, arborând o mână foarte serioasă.
- V-am ruga să ne spuneţi dacă aţi observat ceva neobişnuit în ultimele zile!
Georgescu rămase o clipă pe gânduri.
- De, nu ştiu dacă asta v-ar putea interesa. Un fleac la urma urmelor, dacă te gândeşti că ne aflăm într-o casă complet goală, începu nehotărât. Azi-dimineaţă, venind la lucru, am fost sesizat de şeful de echipă că unul din geamurile de la parter a fost spart în cursul nopții. Vă spun drept, n-am dat importanță faptului. Ce să fure?
Inginerul ne conduse într-o încăpere pătrată, ale cărei ferestre dădeau în marele parc.
- Aici!
Într-adevăr, vitroul central al geamului fusese spart lângă espanioletă, atât cât să se poată strecura mâna. L-am lăsat pe Dornea să examineze cioburile. Nu era exclus să fi rămas amprente, ori fibre de stofă din haina infractorului agăţate în cioburile de sticlă. Am început să colind vila, străbătând cameră după cameră. Reflectam la muncă obositoare care ne aştepta, pentru a descoperi ascunzătoarea secretă a lui Basile de Hertzen. Treizeci de încăperi fără a pune la socoteală dependinţele, camerele fostului personal de serviciu şi de ce nu? şi parcul.
Îmi trecură prin minte zeci de romane de aventuri în care comorile sunt ascunse la rădăcina unui copac, îngropate sub un boschet de trandafiri, ori căptuşesc faldurile unei statui, păzind o alee oarecare.
Ajuns în marele salon un strigăt de încântare. Un covor enorm, din mii de pietre multicolore, înlocuia parchetul din celelalte odăi. Contrastând cu pereţii, mozaicul, pe un fond general roşu închis, urmărea arabescuri graţios complicate, pe motive orientale.
Şiruri paralele de flori mari, probabil anemone, îl străbăteau simetrie de-a lungul şi de-a latul. În centrul fiecărei flori, artistul aşezase câte două pietre, ca două jumătăţi de cerc în culori dulci, ametist şi miere. Efectul extraordinar era obţinut fără îndoială de calitatea pietrelor folosite de un luciu cald, în pântecul fiecăreia mocnind parcă jeratic. Fusese savant calculată şi căderea luminii din părţi, de la ferestre, ca şi prin cele două oberlichturi discret ascunse în tavan.
Ameţit, îmbătat de frumos, nu-mi puteam lua ochii de la superbul mozaic. Apoi, din senin, am simţit că ceva era în neregulă. Senzaţia mi-o amintea pe cea de la "Dor de Munte", în faţa cadavrului lui Vasiliu, atârnând spânzurat.
"Nervii, probabil."
Şi totuşi senzaţia persista sâcâită şi alimentată în chip ciudat de priveliştea mozaicului, pe care îl contemplam ca hipnotizat. Iritat, am împărţit imaginar pardoseala pe sectoare, şi desluşind simetria desenului, comparativ, am încercat să depistez nici eu nu ştiu ce. În cele din urmă am găsit miezul uneia din flori, jumătate galben, jumătate mov, pal, călca în mod nejustificat armonia întregului.
Diametrul de circa treizeci de centimetri, care separa semicercurile celorlalte flori, era orizontal. Ori floarea care-mi atrăsese atenția traversată de diametru într-o linie oblică, aproape verticală. M-am aplecat.
Avui revelaţia misterului curiosului tatuaj de pe şoldul lui Ionescu, are cu o cruciuliţă în formă de "X" orientase în spaţiu ascunzătoarea, faţă de desenul general, sugerat prin câteva puncte. Am pipăit la întâmplare bucăţile de piatră. În sfârşit, apăsând o stamină de mărimea unei nuci, miezul florii, ridicându-se, se căscă, dând la iveală o gaură surprinzător de adâncă.
Înăuntru, gol.
Am închis tainiţa cu grijă. Fusese astfel concepută, încât să nu difere cu nimic de celelalte anemone, dar am presupus omul nostru, în graba plecării şi pe întuneric, astupase greşit ascunzătoarea, fără să observe. Am plecat în căutarea lui Dornea, care, fără îndoială, bătea acum aleile parcului, cercetând urmele de încălţăminte.
"Prea târziu”, îmi repetam.
3.
Colonelul Tunsu avusese dreptate.
Ni se ordonă arestarea neîntârziată a criminalului. În maşină, Pe timp ce mergeam pe străzile Capitalei, puneam la punct, împreună cu Dornea, ultimele amănunte "tehnice". Amândoi ne disimulam tracul, emoţiile fireşti dinaintea actului ce avea să încununeze, în sfârşit, strădaniile noastre. Dornea, a cărui batistă sucită şi răsucită în mâinile asudate ajunsese un ghemotoc inform de cârpă, mă iscodea:
- Credeţi că-l mai găsim, tovarăşe căpitan? Mi-e teamă să nu-şi fi luat zborul.
- Nu cobi, locotenente! glumii cu inima totuşi strânsă.
Din păcate, temerile lui Dornea se adeveriră.
Gazda, doamna Leontescu, proprietara apartamentului, o femeie voinică, la vreo patruzeci de ani, serviabilă, ne informă că în cursul dimineţii chiriaşul plecase, luând cu el două valize nu prea mari.
- Ştiţi cumva unde?
- A pomenit parcă de o delegaţie în provincie. N-am fost prea atentă. Tocmai suna telefonul... şi de altfel nu e prima oară când pleacă. Aşa e serviciul dumnealui.
Doamna Leontescu îşi astâmpără inima, apăsându-şi delicat reverele adânc decoltate ale capotului.
Ne conduse în odaia "lui", acum goală, un interior anonim ca o cameră de hotel, fără notă personală, fără vreunul din acele obiecte cu valoare subiectivă (fotografii sau fleacuri pe care oamenii le colecţionează cu titlu de amintire) şi care dau căldură unei locuinţe. Sărea în ochi doar ordinea desăvârşită care domnea peste tot, în dulapul cu haine, pe raftul cu cărţi, ori în sertarul mesei de scris, unde păstra hârtii lipsite de importanţă.
Două ore am cercetat camera centimetru cu centimetru. Pierdusem deja orice nădejde de a descoperi vreun indiciu, când, în sfârşit, truda ne-a fost răsplătită.
Plimbând lupa peste un teanc de hârtie de scris, am întârziat asupra lor intrigat de câteva urme imprimate fără îndoială prin apăsarea unui instrument de scris. Am presărat scrum de ţigară şi, frecând uşor cu degetul, apărură conturate în alb câteva cuvinte: " uitat? ca altădată la Minerva."
4.
Eram în plină alertă.
Colonelul Tunsu ne convocă în biroul său. După o scurtă informare asupra ultimelor evenimente, se întoarse către Dornea şi Dănilă care stăteau plouaţi unul lângă celălalt.
- N-am ce să vă reproşez. Am fost mereu pe urmele dumneavoastră nu pentru că v-aş fi subestimat, ci pentru că individul e deosebit de periculos. Mâine urmează să treacă graniţa în mod legal, folosind acelaşi paravan: grupul de prieteni plecaţi în excursie. Dacă s-a dat la fund, înseamnă că totuşi a simţit ceva. A simţit ceva, a intuit primejdia, ori pur şi simplu s-a dus să-şi lichideze afacerile, pentru ca să reapară mâine dimineaţă. Din păcate, în ultima variantă cred cel mai puţin. Să acceptăm deci ideea că omul nostru a simţit ceva. Voicule, pleci imediat la Constanţa! Verifică versiunea Elenei Racliş. Locotenent Miron, dumneata te ocupi de "Minerva"! Întocmeşte o listă cu toate farmaciile, cofetăriile şi localurile vechi şi noi din Bucureşti şi din provincie, care se numeau sau se numesc "Minerva". Consultă-l pe căpitanul Stamate. Să fie anunţate toate posturile de grăniceri, să fie trimisă organelor de miliţie din provincie fotografia cu semnalmentele criminalului. De ultimele două probleme se va ocupa sergentul-major Candrea. Anghel, Dornea şi Dănilă, răscoliţi Capitala! Aici aveţi adresele cu legăturile sale vechi, tăinuitori şi gazde. Raportaţi de îndată ce vă aflaţi în posesia celui mai mic indiciu.
M-am despărţit de Dornea care plecă la gară să continue singur cercetările. De fapt, nu ne făceam prea mari iluzii. În curs de opt-nouă ceasuri, zeci de trenuri părăsiseră peronul Gării de Nord, ca să nu mai vorbim de Basarab, Băneasa, Est, Filaret), dar acţionând paralel câştigam timp, noţiune preţioasă care nu ne mai îngăduia să procedăm conform unor metode clasice de lucru.
La rândul meu, epuizasem o parte din pistele sugerate de colonel, fără să fi obținut vreun rezultat. Printre adresele foştilor delicvenţi înşirate de şeful nostru cu competenţă de fişier mi-o notasem, cu majuscule pe cea a unui fost tăinuitor, gazdă de hoţi cu zeci de ani în urmă. După efectuarea unei ultime pedepse de cinci ani, se "retrăsese" definitiv din afaceri. Gică Gură Mică după porecla de odinioară, de drept Gheorghe Iliescu, locuia după Obor, pe la Teiul Doamnei.
Totul, căsuţa cochetă din cărămidă roşie, grădiniţa îngrijită, muşcatele de la fereşti destăinuiau noile preocupări ale fostului tăinuitor care, îmbătrânind, îşi însuşise toate atributele unei cumsecădenii modeste şi onorabile, foarte asemănătoare la prima vedere cu cea a vecinilor săi. Transpira o mulţumire molcomă şi aşezată, pe care de fapt şi scontam în a-l face să vorbească.
În privirea iute, ascuţită, am recunoscut cu uşurinţă vechea gazdă de hoţi. Era o căutătură competentă, sfredelitoare; de geambaş bătrân pe care nu-l poţi păcăli uşor.
Sta în curte, urmărindu-mă cu răbdare cum mă chinuiam să deschid portiţa.
Odată intrat, se grăbi să mă informeze:
- Borş proaspăt în fundul curţii la Madam Aglae. Fără să se lase întrerupt continuă: Nuntă, botez, onomastică, alături la Titi Vrăbioiul. Stă de vorbă numai de la 300 de piaştri. Menu ales: cafe-concert, tangouri de altădată, ori de-alea lumeşti la urechea năşicului, şi făcu semnificativ cu ochiul.
Mi-am declinat identitatea.
Iliescu nu clinti. Expresia doar i se îndulci numaidecât, disimulând-o pe cea autentică, atentă, mereu trează. De la primele cuvinte mi-o tăie scurt:
- Nu mai lucrez de mult, şefule! Gata! Mi-o fi ajuns şi mie.
Ştiam că nu minte.
- Persoana însă o cunoşti.
- Cunosc. Credeam că a tras şi ăsta obloanele. Când colo ca să vezi.
Gură Mică râse cu sensul "ia te uită, ia te uită".
Am insistat.
- Nu ştiu, vigilentule, zău! mi se adresă el în argou. La mine nu-i. Dacă vrei, bagă un felinar în coteț.
Mă pofti cu un gest circular, desenând casa și toate acareturile.
În cele câteva odăi, pe lângă o ordine relativă şi o nevastă durdulie, trecută bine de cincizeci de ani (fosta Dobra, escroaca, îmi amintii de informaţiile colonelului), n-am găsit pe nimeni. Mă grăbisem să descind la Gură Mică, fiind de notorietate în lumea infractorilor, că pe vremuri fusese gazda fidelă şi preferată a criminalului.
- Bine, Iliescule, am exclamat, privindu-l cu luare-aminte. Dacă n-a trecut pe la dumneata, poate mai trece. Nu-mi vine să cred că te-a uitat.
De după uşa întredeschisă, auzeam foarte aproape răsuflarea precipitată a Dobrei, care asculta. Am reluat tare:
- Un om de-al nostru va dormi câteva ore la dumneata. Cine ştie, am surâs, poate că totuşi vine.
Lui Gură Mică îi încremenise zâmbetul de unchiaş. Dincolo, nevastă-sa gâfâia.
- Vezi sa fii pe acasă, şi Dobra dumitale la fel. Încolo, n-o să fie prea mare deranj, am completat moale.
Am dat să plec. Gică Gură Mică mă opri iute, apucându-mă de mână:
- Ascultă-mă, vigilentule! Jean n-o să treacă pe aici. Are acum alte suşte, alte găuri, pe care voi nici nu le bănuiţi. Dacă a apucat s-o şteargă, înseamnă că a mirosit pârnaia ori frigiderul şi atunci nu-l mai prindeţi de-ar fi să umble după el toţi sticleţii din lume. Asta s-o ştiţi de la mine.
- Altceva mai ştii?
- Gică, dă-i cep la măcănitoare odată! ţipă, răguşit, de după uşă Dobra.
Gică se mai codi oleacă. Ridică din umeri şi oftă resemnat:
- A fost ieri pe la mine.
- Când? am sărit.
- Dis-de-dimineață. Nici nu mă sculasem.
- Ce-a vrut?
- M-a întrebat dacă pot să-i ciocănesc niscai aur. Era grăbit rău.
- Şi?
- Păi la aur umbla frate-meu.
- Şi mai umblă?
- Poate la tingirile lui Sân' Petru. De şapte ani acu' la rivilion cântă-n corul îngeraşilor.
- Altceva?
Gură Mică îşi trecu palma peste obrazul neras.
- M-a întrebat de unul Pălărierul. Îl ştiam bine odată, dar pe unde o fi, habar n-am. Cine ştie ce de boschete i-or fi crescut şi ăstuia pe piept! comentă filozofic Gică.
M-am ridicat. Gură Mică mă opri din nou.
- Stai, şefule! Acum că am dat drumul la magnetofon, te grăbeşti?
- Ce-i?
- Cum rămâne cu Apostolul ăla? Îl mai trimiteţi? Nu de alta şi-şi privi vârful pantofilor dar să spun femeii să grijească de potol.
Îmi venea să râd.
- Om vedea! am răspuns evaziv.
5.
Ofițerul de serviciu îmi raportă că doamna Leontescu, gazda omului nostru, m-a căutat la telefon. Da..
- De mult?
- Acum cinci sau şase minute. Spunea că o să revină.
I-am format numărul. Recunoscându-mă vocea, femeia şopti înspăimântată:
- Un individ dă târcoale casei, domnule căpitan. Un individ dubios. De câteva ori a vrut să intre, dar s-a răzgândit.
- Cum arată?
- Potrivit de statură, cu perciuni stufoşi şi ochelari de soare.
- Într-un sfert de oră sunt la dumneavoastră.
Am parcat maşina în apropierea Liceului Kreţulescu. Tocmai mă pregăteam să cobor când dinspre Aleea Valjean coti individul potrivit de statură. L-am recunoscut imediat.
- Ia te uită! Numai cu dumneata n-aş fi crezut că am să mă întâlnesc. Ce mai faci, Hristule?
Cabanierul rămas cu gura căscată. Îşi scoase ochelarii, arborând un zâmbet jovial.
- Tovarăşu' căpitan! Ce surpriză!
- Plăcută, nu-i aşa?
- Ca de obicei. Ei, bată-vă norocul să vă bată! Cu ce ocazie pe aici?
- Dar dumneata?
- Aceeaşi. Râse lung, zgomotos, adăugând: Mai schimb şi eu din când în când aerul. Un cinema, un teatru, că de oameni suntem și vorba aia, viața omului ca pasărea cerului....
- Ai ajuns la înţelepciune, Hristule.
- Era şi timpul, tovarăşul căpitan.
- Poate n-ai să mă crezi, clar realmente mă bucur că te-am întâlnit.
- D-apoi eu...
L-am luat de după umeri.
- Perfect. Hai la mine, să bem o cafea.
- La dumneavoastră? făcu Hristu, neîncrezător. E prea mare cinstea.
- Sper că n-ai să mă refuzi. Stau aici, la doi paşi.
- Mâine. Lăsaţi pe mâine. Acum.
- Nici nu mă gândesc. De când caut prilejul să-ţi arăt cum se prepară o cafea ca lumea.
Privi ceasornicul, ridică din umeri şi zise:
- Fie. Dar numai zece minute. Mă aşteaptă şi pe mine pricepeţi şi făcu ştrengăreşte cu ochiul.
Urcarăm în maşină. Hristu purta un costum albastru, la care "asortase" o cravată verde, cu o balerină. Ghiul de aur, ceas cu lanţ de aur, dantura îmbrăcată în aur.
Zâmbi.
- Observ că-ţi merge bine.
- Slavă Domnului.
- Ce leafă ai?
- Opt sute douăzeci şi şapte de marafeţi. Curaţi!
- A! Explicabil. La banii ăştia, mâine, poimâine te văd şi cu maşină.
În faţa Ministerului, cabanierul încruntă sprâncenele:
- Mişto garsoneră aveţi! Confort, nu glumă.
- Relativ. De fapt, stăm în comun. Sunt sigur că vecinilor mei de la economic or să le facă plăcere vizita dumitale. De mult voiau să te cunoască.
- Aşa, care va să zică.
- Aşa, Hristule.
Ajunşi în birou, cabanierul se instală într-un fotoliu, picior peste picior. Am chemat femeia de serviciu:
- Două cafele.
- Cu zahărul separat, dispuse Hristu, alegându-şi o ţigară. Şi umblă mai repede, fetiţo!
Am înţeles. Adoptase aerul de impertinenţă ostentativă pe care îl cunoşteam de mult.
- Altminteri, cum o mai duci?
- Ceac-pac.
- Ce-ţi face nevasta?
- Tricotează.
- Aha! Înseamnă că totul e în regulă.
- Înseamnă.
- Cum ți se pare Bucureștiul? De fapt ce te întreb eu, când dumneata numai pe Aleea Valjean te plimbi.
Deveni atent.
- Îmi place cartierul.
- În special o anumită casă. O casă cu două etaje, proaspăt văruită.
- N-am observat-o.
- Şi bineînţeles că habar n-ai cine locuieşte acolo.
- Cum aţi ghicit?
- Poate că totuşi eşti curios să afli. Unul din clienţii dumitale de astă toamnă. Unul din grup.
- Serios?
- Intenţionai să-i faci o vizită?
Clipi des, stinse ţigara strivind-o îndelung în scrumieră şi reveni în fotoliu, căutându-şi o poziţie mai decentă, semn că schimbă macazul.
- Să zicem.
- Da sau nu?
- Da, tovarăşe căpitan, de ce să mint?
- Când de fapt nu m-ai minţit niciodată.
- Cum aș fi îndrăznit? Tocmai pe dumneavoastră?
- De unde îi știai adresa?
- I-am trecut-o în registrul când le-am închiriat camerele.
- După regulament.....
- După regulament, tovarăşu'. Când sa vin încoace, numai ce-o aud pe nevastă-mea: "Hristule, zice, treci şi tu pe la oamenii ăia de treabă, zice, că s-or bucura să te vază." "Bine, femeie", zic. Şi am trecut.
- Dar n-ai îndrăznit să intri.
- Parcă dumneavoastră nu ştiţi că-s ruşinos ca o fată mare? Să pici aşa pe nepusă masă? Dacă se supără?
- De aceea ai preferat să-l aştepţi.
- Ezact.
Am aruncat într-o doară:
- Un ceas şi jumătate?
- Un ceas şi jumătate, tovarăşu'! Că ce alta aveam de făcut?
- Numai ca să-i dai bineţe l-ai aşteptat atâta?
- Păi!?
- Minţi, Hristule!
- Pe sănătatea mea.
- Minţi de îngheaţă apele.
- Să mă trăz...
- Ei hai, treci la felul trei. Obraznic şi impertinent, slugarnic şi solemn ai fost, dreptate mi-ai dat, a mai rămas scena cu tremuratul. Dă-i drumul!
- De ce să tremur?
- Hristule, Hristule!
- Mă rog, dacă vreţi dumneavoastră.
- Cunoşti codul penal?
- Ca pe Tatăl nostru.
- Te-ai vârât într-o istorie a naibii de păcătoasă Hristule, care se socotește de la zece ani în sus.
Își astupă fața cu mâinile:
- Vai și amar de viața și de sufletul meu!
- Ai uitat să dai ochii peste cap. Varsă și câteva lacrimi, ca să fie masa bogată. Hai, nu te rușina.
Tuși de câteva ori, zâmbi larg şi spuse:
- N-a ţinut!
Femeia de serviciu aduse cafelele. Hristu scoase un pachet de ţigări americane, mă servi cu dezinvoltură, apoi cercetă competent conţinutul ceştii înainte de a-l gusta.
- Nu-i rea. Nu-i rea de loc.
- Aşadar, pentru ce-l pândeai pe omul nostru?
- Parcă dumneavoastră nu ştiţi.
- Bănuiesc. Şi ca să evităm anumite erori care ar putea să te dezavantajeze, propun s-o luăm pe îndelete. Te ascult.
- Mai întâi şi întâi, aflaţi, tovarăşe căpitan, că eu m-am prins la figură.
- Adică!
Trase câteva fumuri, privindu-mă cu un aer mefistofelic.
- În noaptea aceea, înainte de crimă, n-am închis ochii.
- Știu.
- Nevastă-mea începuse să bâzâie, cineva mi-a sunat la ușă, iar pe culoar era un du-te-vino mai ca pe bulevard. Başca povestea de pe malul apei. Mi-am dat seama că se pune ceva la cale. Aşa că am stins lumina şi mi-am făcut vânt în podul cabanei. Che-pengul, dacă vă amintiţi, e chiar deasupra culoarului.
- Mi-amintesc.
- Bun. Nu trece mult şi vă văz pe dumneavoastră venind de jos numai în ciorapi.
- Ora!
- Unsprezece şi jumătate.
- Continuă.
- A urmat apoi hasmodia aia cu bocancii de i-aţi luat pe rând în cameră. Este? Hai, că nu mint!
- Deocamdată.
- Mulţumesc. Măi, ce să fie? Zic. "Dacă un om deştept ca tovarăşul căpitan că asta-i părerea mea despre dumneavoastră se interesează de în încălţările ăstora, apoi, frate Hristule, musai să-ţi dai şi tu interesul".
- Şi ţi l-ai dat?
- Mi l-am dat. De ce să mint? Cobor, mă uit şi văz nişte linii pilite pe ţinte. "Ehe, zic, le-a făcut semne ca să le ia urma".
- Nu eşti prost, Hristule.
- Abia acum aţi observat?
- Apoi?
- A început nevastă-mea să bocească. Că să stau cu ea, că dacă ies moare de frică. De, ca muierile. Am băgat un felinar pe gaura cheii, dar mare lucru nu am văzut. Către miezul nopţii au început să se perinde la tauletă. Te umfla râsul nu alta cum se spionau. Am înţeles că nu sunt vorbiţi între ei. Pe la unu, unu şi ceva, deodată se stinge lumina. "Acu-i acu'!" zic. Vă spui pe a dreaptă că mi-a fost frică să ies. Nu trece mult şi numai ce aud o bufnitură. Apoi lumina s-a aprins din nou.
- Şi?
- Ceva mai târziu aţi apărut dumneavoastră, ţinându-vă pereţi. "Ticăloşii! zic. Dacă i-au făcut ceva tovarăşului căpitan îi omor cu mâna mea."
- Așa ți-ai zis?
- Așa, tovarășu. Că eu, de cum v-am văzut, cu toată dragostea.
- Sunt convins, Hristule. Pe urmă?
- Pe urmă mi-am pus mintea la priză. Dacă se întâmplă păcatele o nenorocire, jură nevastă-mea că n-am fost pe fază? Nu jură! Mai ales că şi aţipise. Asta, una la mână. A doua: pe cine cade bănuia? Cine a făcut trei ani la pripon?
- Unde?!
- La "Marmezon". Hristu, sireacu'! Ştiţi dumneavoastră, data trecută, când mi-aţi întocmit actele... aranjai hârţoagele şi cum se crăpă de ziuă mi-am luat sculele şi hai la pescuit. Că vorba aceea: Cu cât eşti mai departe, cu atât e mai bine.
- Asta tot la "Marmezon" ai învăţat?
- Păi unde în altă parte? Acolo facultate? Bun. Se întâmplă ce s-a întâmplat, cercetări, interogatorii.
- La care mi-ai îndrugat verzi şi uscate.
- Cum m-am priceput şi eu. Vasiliu îşi pune "cravata" de gât şi cu asta basta. Numai că două zile mai târziu, făcând curăţenie în camera lui, dau peste aceste urme. Trei săptămâni încheiate mi-am bătut capul răsucind lucrurile pe toate părţile. Până la urmă, am înţeles.
- Ce?
Mă privi clipind şiret:
- Ce-aţi înţeles şi dumneavoastră. Că Vasiliu a fost spânzurat.
- Știi, nu ești prost deloc, Hristule.
- Știu, tovarășe căpitan.
- Apoi?
Sorbi restul de cafea şi plimbă zaţul, întorcând ceaşca pe farfurie.
- Credeţi în chestii de astea?
- Lasă chestiile şi spune mai departe.
- Apoi mi-am zis că oţi fi prins pontul, nu l-oţi fi prins, dar datoria mea este să merg până la capăt.
- Cu alte cuvinte, te-ai hotărât să faci pe detectivul amator.
- Cam aşa ceva.
- Interesant!
- E un infractor periculos, tovarăşe căpitan, şi-i păcat să ne scape.
- Aşa-i?
- Că pe mine, mă ştiţi, pentru sfânta dreptate merg până în pânzele albe.
- Până una alta, ai ajuns la Bucureşti.
- După cum observaţi.
- Când ai sosit?
- Azi-dimineaţă.
- Nu cumva mai devreme?
- Se poate, tovarăşu'? De ce aş minţi?
- Tocmai dumneata! Şi?
- Mi-am pus ochelarii de soare ca să nu mă recunoască şi l-am pândit. Numai că în locul lui aţi venit dumneavoastră.
Clătina din cap, oftând amărât. M-am apropiat de el, privindu-l ţintă în ochi.
- Ştii ce-i ăla şantaj, Hristule?
- Cum să nu? Articolul 194: "Constrângerea unei persoane prin violenţă sau ameninţare să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă e comisă pentru a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul" se numeşte şantaj.
- Ştii cum se pedepseşte?
- Cu închisoare de la trei luni la doi ani. Dar pentru ce mă întrebaţi?
- Spune-mi sincer, ai crezut o singură clipă că înghit povestea cu detectivul amator? Ori ai părere foarte proastă despre mine...
- Eu?! Eu, care mă uit la dumneavoastră ca la...
- Ori atâta ai minţit în viaţa dumitale, încât, ambalându-te, pur şi simplu începi să crezi.
Își plecă privirea într-o atitudine de supremă suferinţă:
- Mă jigniţi, tovarăşe căpitan. Şi-i păcat. Tot timpul m-am gândit ce bucurie o să vă fac...
- Mare bucurie mi-ai făcut, Hristule! Mulţumită intervenţiei dumitale omul a dispărut.
- A!
- Cât i-ai cerut?
- Pentru ce?
- Ca să-ţi ţii gura.
- Eu? Să mă trăznească cel de sus!
- Hristule!
- Vai de sufletul meu!
- Iar începi? Ştii că nu se prinde.
- Știu. Tovarășe căpitan, cum să nu știu?
Am riscat:
- De ce te amesteci în treburi pe care nu le cunoști? Habar n-ai cum se face șantajul. Cu scrisori? Nici copiii nu mai trimit azi scrisori. Printre lucrurile uitate de asasin s-a găsit un plic expediat de dumneata.
Începu să plângă. Lacrimi mari, adevărate de astă dată îi şiroiau pe obraji.
- M-am nenorocit! M-am nenorocit!
I-am dat un pahar cu apă. L-a băut repede, cu înghiţituri mari, apoi şi-a aprins o ţigară.
- Te-ai liniştit?
- Vai de liniştea mea! Vai şi amar de...
- Când ai trimis-o?
- Acum patru zile.
- Şi pe cealaltă?
- Care? Că numai una i-am trimis.
- Nu te juca cu vorbele, Hristule.
- Pe viaţa mea că numai una. De fapt ce importanţă are pentru mine.
- Pentru mine are. Aşa, că fii atent. Situaţia e mult mai gravă decât bănuieşti. Lasă balivernele şi răspunde cinstit.
- Răspund, tovarăşe căpitan, cum să nu răspund?
- Cât i-ai cerut?
- Douăzeci şi cinci de bătrâne. Astăzi urma să le primesc.
- Unde?
- Într-o pivniţă de pe Griviţei. Trebuia să arunce pachetul pe gura de aerisire la ora unşpce fix.
- Şi?
- S-a făcut de unu şi n-a venit. L-am pândit pe fereastră la bodega din colţ. P-ormă m-am dus să-l caut.
- Noroc că nu v-aţi întâlnit! Vai de norocul meu!
- Norocul şi-l mai face şi omul, Hristule. În sfârşit.
Mi-am amintit de informaţiile lui Gică Gură Mică, şi l-am întrebat așa, într-o doară.
- Ai auzit de unul ”Pălărierul”?
Spre surprinderea mea, Hristu mă informă fără să stea pe gânduri.
- Zis "Şapte deşte"?
- Poate.
- Cumnatul lui Titi Caramangiul din Floreasca? cum să nu-l ştiu!
- Se ocupă cu aurul?
- Da' cu ce nu se ocupă?
- Când l-ai văzut ultima oară?
- Acum patru luni şi mai bine. Ne-am întâlnit întâmplător.
- Unde?
- La Craiova.
- Adresa.
- N-o știu, tovarășe căpitan. Zău, n-o știu.
- Bine, Hristule.
Cabanierul se ridică.
- V-am reținut destul. Mulțumesc pentru cafea, când mai aveți nevoie de mine, cu plăcere....
Pur și simplu am rămas cu gura căscată.
- Mare tupeu ai, Hristule!
L-am găsit pe colonel în biroul său. Nu se primise nicio veste. Telefonul suna din minut în minut, dând legătura cu Constanţa. Ploieşti, Arad, Oradea... şi punctele de frontieră. De pretutindeni, acelaşi răspuns: persoana nu-şi făcuse simţită prezenţa, nu lăsase urme pe nicăieri, nu apăruse.
Ascultându-mi raportul, chipul colonelului se lumină brusc.
- Pălărierul! Pe vremuri, negustor de obiecte rare. Trăieşte de cel puţin zece ani la Craiova. Dacă nu mă înşel, lucrează la o cooperativă pentru recondiţionarea hainelor vechi. O clipă, să verific.
Deschise unul din multiplele dosare ale mesei de scris, scotoci printre cartonaşele înşirate pe un fir metalic, şi exclamă victorios.
- Asta e! Ştii, nu-i imposibil. Ipoteza că individul l-ar căuta acum pe Pălărier la Craiova s-ar corobora cu însemnarea găsită pe birou. "Minerva" era înainte de război cel mai vestit local din oraş. De aici probabil textul, prin care criminalul fixează o întâlnire "la Minerva, ca altădată".
Eram atât de istovit, încât nu mai distingeam decât vag chipul şefului meu printre nori de fum de ţigară, filtraţi în lumina becurilor. Capul îmi vuia de gânduri alungându-se într-o mişcare centrifugală: coroana regelui Duras, dispariţia asasinului, Pălărierul, Minerva, excursia în străinătate se prăvăleau, piereau în ceaţă, se întorceau cu litere de foc.
Colonelul Tunsu se ridică.
- Toate dispoziţiile rămân valabile. Locotenentul Dornea, împreună cu locotenentul Cristescu, pleacă chiar acum la Craiova. Vor supraveghea locuinţa Pălărierului şi localul "Minerva". Dumneata du-te şi te odihneşte! Ne vedem mâine dimineață în gară.
Capitolul XXIII
CU CĂRȚILE PE FAȚĂ
A doua zi dimineaţa o dimineaţă cenuşie şi rece urcam treptele Gării de Nord. Cele două spectacole regizate de mine şi criminal se sudau în sfârşit într-o unică şi ultimă scenă: finalul.
La miliţia gării, într-unul din birouri, colonelul Tunsu continua să primească rapoartele oamenilor noştri. Niciun rezultat. Până la plecarea trenului mai rămăseseră treizeci şi cinci de minute. Treptat peronul începu să se anime. Pândeam cu sufletul la gură sosirea grupului de prieteni, în speranţa iluzorie că "el" se va afla printre ei.
În sfârşit, îşi făcură apariţia. Unul, doi, trei... Nu, nu se afla printre ei. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că erau stăpâniţi de o oarecare îngrijorare. Priveau derutaţi într-o parte şi alta a peronului, fără să înţeleagă, încercând să-şi explice lipsa celui de-al patrulea.
Timpul trecea exasperant de repede. Încă şapte minute până la plecarea trenului.
"Poate că vine în ultima clipă. Poate."
Încă trei minute. Colonelul Tunsu se apropie:
- Îlaştepţi degeaba, căpitane. Nu vine. Dornea mi-a raportat din Craiova că i-a dat de urmă. În tren! Poate că avem şansa să urce pe parcurs...
Confirmând ipoteza colonelului Tunsu, criminalul urcă la Craiova. Am răsuflat uşuraţi. În sfârşit...
În vagonul-restaurant aproape gol îi găsi pe ceilalţi prieteni care-l primiră cu exclamaţii de uimire şi urale, după ce timp de câteva ceasuri emiseseră cele mai fanteziste presupuneri cu privire la absenţa lui. Locotenentul Dănilă, aşezat la o masă în spatele lor, îşi caută o poziţie mai comodă. În sfârşit...
Bucuria reîntregirii grupului, perspectivele călătoriei abia începute, ca şi alcoolul consumat, făcură ca pretextul oarecare al întârziatului să fie acceptat la repezeală, fără întrebări iscoditoare şi de prisos.
Deschizând uşa vagonului-restaurant, simţeam emoţia umezindu-mi palmele. Eram înaintea ultimului act şi vorba aceea, "finis coronat opus".
Pot să spun că am avut o intrare spectaculoasă, cântărind reacţia celor patru la apariţia mea. Dorneanu, mai slab de înger, scăpă monoclul, accesoriu de voiaj în paharul cu apă minerală.
- Toată ziua mi-a zbătut ochiul stâng. Ştiam că nu-i a bună! şi bătu superstiţios în lemn.
- Aş! Fleacuri, emise Sachelarie, încruntând abia sprâncenele.
Marin bolborosi ceva nu prea încurajator. Cu obidă, rostogoli pe gât un pahar cu rom. Pandele, depăşindu-şi eroic uimirea, fu singurul care-mi zâmbi:
- Ia te uită, dom'le! Tocmai acum vorbeam de dumneata. Alde Dorneanu şi Sachelarie erau trişti. "Ce păcat că nu e şi detectivul cu noi", improviză el transparent, cu dorinţa vădită de a-şi sesiza minciuna.
M-am aşezat la masă. Nu puteam să ignorez plictiseala lor. Singur "el" ascundea discret un surâs maliţios în colţul gurii.
- Ei, tovarăşe căpitan, rupse tăcerea Pandele, ce mai e nou, cum stăm cu arăturile?
Am oprit ospătarul comandând o cafea neagră, amară.
- Nu jucați cărți?
- Aici? deschise gura Marin.
- De ce nu? i-am răspuns.
- Vorba dumnealui, interveni Sachelarie. Chestia e să cunoști jocul.
- L-am învățat.
- Gata, dom'le! se entuziasmă Pandele: N-avem probleme, stăm cu legalitatea la masă.
Scoase pachetul cu cărţi, le amestecă şi începu să împartă.
- Nu aşa, l-am oprit. Cărţile pe faţă!
Patru perechi de ochi, plini de nedumerire puneau întrebări.
- Umblă la simboluri dumnealui, făcu semnificativ cu ochiul către ceilalţi Pandele. Fă-le dumneata atunci! şi împinse pachetul spre mine.
- Să presupunem, am început, că au fost odată trei popi trei popi şi aparent o damă.
- Asul presupun că ai fost din totdeauna dumneata, mă parafrază Pandele de dragul replicii.
- Dar termină odată! se enervează Marin. Lasă-l să spună ce are de spus!
- Aşa-i, confirmă şi Dorneanu, care-şi pipăia la intervale regulate ochiul stâng.
- Deci, am reluat, trei popi şi posibil o damă. Restul nu mai contează decor, paravan. Trei valeţi vehiculând în jurul damei, de fapt vehiculaţi cu dibăcie, fără să-şi dea seama.
- Slăbeşte-ne cu parabolele, căpitane! se răsti Marin.
- Unul din popi, nu mă lăsai întrerupt, să-i zicem Ionescu, avea pe lângă o soţie frumoasă şi e locul să precizez că această doamnă nu are nici un amestec în povestea noastră avea şi o comoară. Mai exact, deţinea secretul unei comori. Îl moştenise de la un marinar, certat odinioară cu justiţia şi al cărui portret l-aţi admirat de multe ori în locuinţa familiei Ionescu. Era, aşa cum poate au bănuit unii dintre dumneavoastră, tatăl lui.
Marin mă urmărea încordat, mai treaz ca niciodată, în timp ce Dorneanu uitase să soarbă din paharul cu apă. Ceilalți doi ascultau atenți, dar calmi.
- Copilul pe a cărui memorie nu te puteai bizui atunci când i s-a încredinţat secretul, tatăl său găsi un mijloc sui-generis de a i-l întipări pe veci, inspirat de practicile piratereşti de altădată: tatuajul. Băiatului i s-a tatuat pe şoldul drept desenul locului unde marinarul ascunsese comoara. Acesta a fost de fapt testamentul tatălui. S-au scurs anii. Ionescu a fost totdeauna convins că e singurul care cunoaşte taina. Nici măcar soţiei, pe care a iubit-o sincer, nu i-a destăinuit nimic. Ionescu n-a ştiut însă niciodată, n-avea cum s-o ştie, că însuşi tatăl său, într-o noapte, în celula uzinei subterane unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, făcuse confesiuni unui deţinut. În fond, marinarul nu risca nimic. Nimeni din cei îngropaţi sub pământ nu avea să mai vadă vreodată lumina zilei. Şi totuşi, cel căruia i se destăinuise ieşise la lumină. Când Mircea Ionescu a început să bănuiască ceva, era prea târziu...
Sorbii o ultimă înghiţitură din ceaşca de cafea. Sachelarie privea undeva departe, scrutând peisajul. Dorneanu îşi tampona distins, cu o batistă imaculată, tâmplele, urmărindu-l pe Marin care cu capul în jos desena cu un chibrit ars figuri geometrice pe faţa de masă.
- Toamna aceasta, reluai, m-am dus să-mi petrec concediul în munţi, la o cabană. Am găsit acolo un grup de şase prieteni.
"Ei, acu-i acu!" citeam în ochii lui Pandele.
- Imediat după sosire am fost avertizat prin câteva rânduri strecurate sub uşă că la cabană se pregătea un asasinat. Anonima mă chema la un duel. "Am de gând să omor pe cineva, ghici pe cine, ghici cine sunt." Acesta era subtextul. Provocarea contrasta într-atât cu atmosfera de bună dispoziţie pe care o găsisem la "Dor de munte", încât am fost convins că este vorba de o farsă. Din nefericire, n-a fost aşa. Chiar în aceeaşi seară, Ionescu care-şi semnase actul de deces prin refuzul de a se dezbrăca complet în baia de aburi improvizată de cabanier a fost victima unei tentative de crimă. Din acest moment, evenimentele încep să se precipite. Cabaniera mă înştiinţează că sub ochii ei, pe fereastra deschisă, s-a strecurat o mână care a aruncat într-un anumit vas un praf de culoare albă. Indiciu prețios, femeia remarcase un deget cu o unghie neagră. Şi astfel păienjenişul de indicii se ţese în jurul bietului Vasiliu, toate concurând în a-l desemna drept viitorul asasin al lui Ionescu. Vasiliu avea într-adevăr o unghie neagră, probabil lovită, şi refuză în acelaşi timp crema de vanilie, justificând că nu suportă ouăle, toată lumea din imediata sa apropiere ştiind că suferă de ficat. Aceasta l-a determinat pe adevăratul asasin să simuleze otrăvirea ouălor materie primă esenţială în prepararea cremei calculând cu precizie rezultatul. Aşadar, cu bună ştiinţă se lasă surprins de cabanieră, având certitudinea că ea îmi va semnala de îndată incidentul, ceea ce s-a şi întâmplat. Logic, cel care presărase substanţa vătămătoare, avea să refuze hotărât consumarea conţinutului vasului respectiv, căci astfel ar fi însemnat să se auto-otrăvească. Parcă supunându-se destinului, Vasiliu nu se atinge de desert, pur şi simplu pentru că era preparat pe bază de ouă, în timp ce, evident, criminalul se serveşte cu dezinvoltură, fără urmă de ezitare. Concluzia nu poate fi decât una: Vasiliu e cel care i-a pus gând rău lui Ionescu. Numai că aici marele as, care mă sfidase cu anonime impertinente, amuzându-se să-mi handicapeze raţionamentele, a greşit: a greşit o dată, arătând cabanierei o unghie neagră la mâna dreaptă, când de fapt Vasiliu o avea la mâna stângă; a greşit a doua oară, făcând să dispară castronul în care presupunea că se află ouăle aşa-zis otrăvite. De fapt, după cum am mai arătat, voiam cu primul prilej să verific despre ce substanţă era vorba. Câinele cabanierului s-a oferit singur să mă ajute, înghiţind totul într-un moment de neatenţie al bucătăresei. Spre surprinderea mea, n-a păţit nimic. Avea reacţii perfect normale, era vesel şi pus pe joacă. Încă o dată se verifica ipoteza unei puneri în scenă, cu scopul de a-l indica pe Vasiliu. La rugămintea mea, cabaniera sparge alte câteva ouă în acelaşi vas şi îl ascunde în același loc, alungând de astă dată câinele. Peste câteva ceasuri, vasul dispăruse fără urme. Fusese aruncat, tocmai pentru a nu confirma faptul că nu conţinea decât un praf inofensiv, trebuind să sugereze otrava şi o tentativă de otrăvire generală, dar care era probabil sare, zahăr sau poate bicarbonat. Nimeni nu avea interesul să sustragă vasul, decât acela care vând să-l învinovăţească pe Vasiliu nu avea voie să păstreze proba deplinei sale inocenţe conţinutul nevătămător al castronului.
Făcui o pauză.
Pandele fuma ţigară după ţigară, abţinându-se, în sfârşit, de la orice comentarii.
Marin, cu figura congestionată, în general chinuit de o respiraţie prevestind astmul, părea acum că se sufocă. Îşi deznodă cravata, băgând-o în buzunar. Sachelarie asculta concentrat, jucându-se cu butonii de la manşete.
- Ionescu a murit înjunghiat. La câtva ceasuri doar cadavrul lui Vasiliu spânzurat face mărturisiri postume, atribuindu-şi crima, dar şi aceasta nu intrase în calculele criminalului îşi mărturiseşte încă o dată inocenţa. Cu această sinucidere, în mod firesc povestea trebuia să ia sfârşit: crimă comisă de un descreierat care îşi curma zilele recunoscând: "N-am reuşit". Adică nu izbutise o crimă perfectă, nu izbutise să preîntâmpine ori să neutralizeze bănuielile. Experţilor grafologi le-ar fi fost foarte greu să stabilească în mod categoric doar din examinarea a două cuvinte paternitatea textului, aceasta fiind şi raţiunea pentru care de altfel "sinucigaşul" se spovedea atât de succint. Important era însă faptul că obţinusem în sfârşit răspuns la întrebarea devenită obsesie: "De ce asasinul ţinuse neapărat să-şi anunţe intenţiile, avertizându-mă că cineva va fi ucis?" Planul criminal cerea ca ancheta să înceapă înainte de comiterea asasinatului.
În felul acesta mă lansa pe piste fanteziste, abătându-mi atenția. Cineva montase un spectacol lugubru, destinat unui singur spectator: eu. Dar, aşa cum spuneam, ignorând intenţiile şi calculele criminalului, cadavrul lui Vasiliu îşi mărturiseşte încă o dată nevinovăţia.
În realitate, Vasiliu a murit strangulat. Capătul liber de la frânghie, trecut peste grinda tavanului şi tras de criminal, l-a ridicat pe Vasiliu după principiul scripetelui. De aici frânghia scămoşată în sensul în care acesta se plimbase de-a lungul grinzii, ridicând trupul lui Vasiliu. Semnele pe care le făcusem cu o noapte înainte, pilind în fel şi chip ţintele bocancilor tuturor celor prezenţi în cabană, îşi lăsaseră pecetea pe duşumea, atunci când asasinul cu victima în braţe, străduindu-se s-o spânzure, îşi dublase greutatea, apăsând pe podea. Încă un amănunt: nodul complicat al laţului aparţinea degetelor unui marinar. Nodurile marinăreşti sunt specifice, deosebindu-se de cele ale pescarilor, de exemplu, ori ale hamalilor. Pe marinar îl mai trăda şi cărarea de urme, redând mersul caracteristic, cu vârfurile înăuntru a celor ce-şi caută permanent echilibrul.
Aveam deci de-a face cu un bătrân lup de mare.
Se auzi scrâşnetul chibritului care aprinse ţigara lui Marin. Degetele lui Sachelarie băteau darabana pe masă. Pandele avea o mină de parcă ar fi vizionat un film cu cowboy.
Scena mare s-a jucat de fapt în prima seară. Profitând de ceaţă şi de umbrele serii care se lăsau, criminalul l-a împins pe Ionescu în apă, dispărând în tufişurile de jepi. Apoi, superb alibi al bunelor sale intenţii, tot el s-a aruncat în apă ca să-l salveze.
Cu mişcare sincronizată, toţi se întoarseră spre Sachelarie. Acesta zâmbea ironic.
- Îţi ascult de jumătate de oră elucubraţiile, căpitane! Trebuie să recunoşti că am avut răbdare.
Dorneanu, la care se trezise brusc instinctul de conservare, se înghesui în Pandele. N-avea nicio maximă la îndemână. Dintre toţi, Pandele părea cel mai perplex.
- În fond, am reluat, m-am mirat totdeauna cât de candizi sunteţi. Unul singur dintre dumneavoastră a bănuit ceva. După tentativa de la lac, remarca: "Prilejuri de a te înălţa în ochii celorlalţi se găsesc mereu. Pentru aceasta nu-ţi trebuie nici spectatori, nici reflectoare...”
Îți amintești, doctore? Numai că pe atunci nu înțelegeam. Mai mult, o coincidență stupidă în noaptea premergătoare asasinării lui Ionescu m-a făcut să mă îndoiesc un moment de onestitatea dumitale. Ameţit, adormiseşi cu lumina aprinsă. Becul s-a ars aşa cum am dedus ulterior cu câteva clipe înainte ca eu să intru în cameră, motiv pentru care, atingându-l întâmplător, l-am simţit fierbinte. De unde concluzia că somnul era simulat...
Marin păstră acelaşi aer ursuz, de parcă nu despre el ar fi fost vorba. Poate ochii, mereu plecaţi, clipeau ceva mai des. Un val de milă mă cuprinse pentru morocănosul Marin. Purta pe umeri, de ani de zile, povara unor greşeli vechi, măcinându-se fără să crâcnească, respingând cea mai inofensivă intenţie de compătimire. Tovărăşia fără întrebări a alcoolului şi a cărţilor îi era suficientă. Ce făcuse cândva, demult, plătea din greu. Am oftat:
- Şi cu aceasta, povestea s-a terminat.
- Crezi? mă întrerupse Sachelarie.
Un rictus îi strâmba gura, subţire ca o lamă de cuţit.
- Nu-ţi pot contesta un oarecare coeficient de fantezie, căpitane. O istorioară nostimă din care nu lipseşte nici măcar detaliul picant: frumoasa doamnă Ionescu. Cum s-ar zice, tacâmul e complet.
Râse îndelung, cu o satisfacţie stranie.
M-am ridicat:
- Domnule Sachelarie, te învinuiesc de asasinarea lui Mircea Ionescu, a lui Ştefan Vasiliu, a profesorului Radu Iorgulescu.
Mă întrerupse:
- Numai atât?
- Şi a complicei dumitale, Elena Racliş.
Figura lui Sachelarie devenise cenuşie. Marin, Dorneanu şi Pandele priveau cu expresii atât de aiurite, încât mă simţii în sfârşit răzbunat pentru toate ironiile de care nu mă cruţaseră începând cu seara aceea, când la "Dor de munte" contemplam prin reţeaua de fum şase amici în jurul unei mese de pocher.
- Unde-i coroana? l-am întrebat brusc.
Rânji, recăpătându-şi sângele rece:
- Dumneata, care eşti atât de perspicace, ar trebui s-o ştii şi pe asta.
Îmi amintii de precizările specialistului de la muzeul de artă, consultat în ajun. Conformându-se modei vremurilor, coroana reprezenta un cerc de circa zece centimetri lăţime, din aur masiv bătut în nestemate enorme. Era inutil să-i scotocesc valiza. Oricât ar fi scontat pe indulgenţa vameşilor, aşa ceva nu se putea trece neobservat, iar fundurile duble intraseră de mult în anecdotica criminalistică.
- Unde ţi-e pălăria? l-am întrebat.
Mi-o întinse Dorneanu cu amabilitate slugarnică. Reflexul mâinii jurisconsultului încordată brusc sub o greutate neaşteptată îmi confirmă bănuielile înainte de-a atinge pălăria. Coroana era camuflată înăuntru, sub căptuşeală.
- Urmează-mă! am spus încet.
Sachelarie îşi roti ochii prin jur. Discret, locotenentul Dănilă se apropie de masă, barând trecerea.
- Aha! înţelese contabilul.
Ne-am îndepărtat, ţinându-l la mijloc. L-am mai auzit pe Dorneanu, grăbit să-şi reia genul, comentând cu glas de "bară":
- "Amicus Plato, sed magis amica veritas!” Nu v-am spus eu totdeauna că ăsta are cap de criminal?
- Ai spus pe dracu! i-o tăie Marin.
- Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, Lombroso afirma.
Capitolul XXIV
CNOCAUT
Am tras ușa glisantă de la vagonul-restaurant, renunţând să aflu ce afirma Lombroso.
M-am uitat la ceas. Mai erau cincisprezece minute până la prima staţie. La capătul culoarului pustia, o femeie între două vârste fuma, dusă pe gânduri. Ţin minte că de braţ îi atârna o poşetă deschisă, din piele neagră, gofrată.
Sachelarie, sprijinit cu mâinile încrucişate de uşa toaletei, mă măsura ironic. I-am făcut semn locotenentului Dănilă să-i pună cătuşele, operaţie care, efectuată în vagonul-restaurant plin de lume, ar fi stârnit panică şi tulburare.
Îmi lipii obrazul de geamul rece. Mă simţeam uşor obosit, o toropeală dulce picurată în ochii umezi, subţiaţi parcă de fum, lunecând apoi pe umerii şi braţele moi.
Silabiseam în cadenţa roţilor indicaţiile C.F.R.-ului; plăcuţe mici, emailate avertizau la ferestre: "Ne pas se pencher en dehors" "E pericoloso sporgesi" , "Nicht..."
Cu o mişcare fulgerătoare, Sachelarie îşi proiectă genunchiul în stomacul locotenentului. Îndoit de durere şi luat prin surprindere, acesta se aplecă înainte, primind un pumn în bărbie. Căzu pe linoleumul verde, pierzându-şi cunoştinţa.
Criminalul se precipită spre cealaltă extremitate a vagonului. L-am urmat, alergând. Lângă fereastră, femeia ne aruncă o privire surprinsă şi se lipi de perete, lăsându-ne să trecem. Când l-am ajuns, reuşise să deschidă uşa. Un curent puternic de aer rece pătrunse în vagon. Înaintam cu viteză maximă judecând după defilarea vertiginoasă a copacilor goi, peisaj crispat de sârmă ghimpată desfăşurat pe kilometri întregi.
Îl prinsei de umăr, încercând să-l imobilizez cu o lovitură la rădăcina capului.
Jocul vagonului o cotitură probabil îmi devie mişcarea, ratând-o. Se întoarse cu pumnul ridicat şi, reflex, m-am dat înapoi. De fapt scontase pe o reacţie instinctivă şi simulase atacul doar ca să câştige timp. Râse:
- Mai învaţă puişor!
Apoi dispăru în gol. Descumpănit, m-am apropiat de uşa deschisă. Era ultimul vagon. Coborâi pe scară, ţinându-mă de bară. Trebuia să ajung pe tampoane. Cu pieptul lipit de tabla rece simţeam şi mai acut trepidaţia trenului dezlănţuit, într-o viteză drăcească. Eram conștient la ce mă expun.
Sachelarie putea să mă aștepte pe tampoane, iar de acolo, cu un brânci, mă azvârlea pe terasament.
Treceam prin faţa unui canton. Am înregistrat abstract chipul îngrozit ai funcţionarului. (Fusesem totdeauna convins că în momentele de mare intensitate, orice fenomen străin scapă puterii noastre de percepere.) Omul căscase o gură uriaşă, iar mâna îi plecase singură într-o cruce generoasă.
Ajuns pe tampoane, începui să urc scara ce ducea sus, pe acoperişul vagonului, strângând cu bucurie în mâinile îngheţate treptele metalice. Eram, în sfârşit, agăţat de ceva.
Criminalul alerga pe caroseria de tablă, întorcând mereu capul. Ne despărţea un vagon. Când mă văzu rămase pe loc. Mai aveam câteva trepte.
Îşi duse mâna la buzunar şi cu o repeziciune care clădea simultaneitate mişcărilor, azvârli un cuţit în direcţia mea. Înainte de a reacţiona, îl auzii vâjâind pe lângă ureche.
Apoi începu cursa aceea nebună, halucinantă pe acoperişul vagoanelor. Trenul, cu sinuozităţi de reptilă, îmi deruta paşii azvârlindu-mă când într-o parte, când în alta, gata în orice clipă să mă prăbuşesc. Efortul chinuitor de a-mi păstra echilibrul, conjugat cu atenția care mi-o solicita fiecare gest al criminalului îmi împăienjenea privirea.
Sachelarie dădea și el semne de oboseală. Puțin câte puțin, distanța dintre noi se micșora, mă mai despărțeau de el doi sau trei metri, când, răsucindu-se brusc, îmi trimise un pumn în obraz pe care din cauza goanei, în virtutea inerţiei, nu-l putui evita.
Neizbutind să mă opresc, am dublat şocul. Am căzut având imaginea trupului meu sfârtecat de roţi.
Sachelarie era peste mine. Îmi căuta grumazul sub tunică, râzând, strâmbat de ură. Îi vedeam doar dinţii cu canini galbeni, ascuţiţi.
- Aşa, căpitănaşule! Credeai că ai pus laba pe mine.
Degetele, ca nişte tentacule de oţel, mi se înfigeau în carne.
Cerul, cârpă urâtă, cenuşie şi compactă cădea peste noi.
- N-ai fost prost, Anghel... N-ai fost de loc. Un miliţian isteţ şi ăla. O să-ţi cânte muzica militară.
Cu un zvâcnet, mi-am eliberat mâna dreaptă şi, prinzându-l de păr, l-am izbit puternic cu capul în bărbie. O clipă, o singură clipă de ezitare şi izbutii să scap din încleştare.
Eram amândoi în picioare. Sachelarie se azvârli în direcţia mea ca o panteră. Am ripostat cu un "un-doi". Se aplecă pe spate. Prea mult. Un pas în gol şi căzu între vagoane. Nu se mai auzi decât un urlet îngrozitor.
În depărtare se vedea gara. Mi-am prins capul în mâini, scrutând cerul. Mi se părea splendid: tandru și cuminte ca un zâmbet de madonă....
EPILOG
... și astfel dosarul ”Dor de munte” și-a închis definitiv coperțile.
Au trecut ani de atunci şi încă mă mai întreb: "Cine oare îmi băgase în cap în acel octombrie zgribulit al lui 1965 că nimic nu poate fi mai odihnitor decât un concediu petrecut toamna la munte?"
Au trecut ani...
Uneori, pe stradă ori aiurea, îi mai întâlnesc pe protagoniştii tragicelor întâmplări de atunci, rămaşi în viaţă. Într-o seară, la Operă, l-am văzut pe Dorneanu. Elegant şi scorţos ca întotdeauna, plimba aferat de braţ o doamnă platinată, cam trupeşă.
Mi-a aruncat în treacăt, în felul lui superior şi epatant:
- Ars longa, vita brevis. Aeternum vale!
S-a grăbit să traducă, nu ştiu dacă pentru mine ori pentru doamna:
- Arta e lungă, viaţa e scurtă. Adio!
Şi s-a îndepărtat, salutând cu gest larg princiar.
Într-un sfârşit de iulie dogoritor, la cazinoul din Mamaia am dat peste Pandele şi Marin bând singuri la o masă. Marin a mârâit un bună seara indiferent. Inginerul, tot bine dispus, m-a apostrofat:
- Ce faci, inspectore? Iar cauţi vreun bau-bau? Au trecut ani...
Ghemuit în fotoliu urmăresc leneş dansul graţios al fulgilor de zăpadă. E un menuet aerian în alb, care mă predispune la visare şi uşoară nostalgie.
În încăperea veselă, cu flori răspândite prin toate ungherele, aparatul de radio cântă neconvingător în decorul polar: "Au înflorit din nou castanii pe alei".
Mă las legănat de amintiri. O mână fierbinte îmi dezmiardă fruntea. Sărutarea uşoară ca o părere îmi mângâie obrajii şi alunecă încetişor spre tâmple. Lângă mine, caldă, frumoasă, cu ochii dilataţi de tandreţe se cuibăreşte Elvira, soţia mea. Da, Elvira, fosta doamnă Ionescu. Suntem căsătoriţi de cinci ani, şi de tot atâția ani extrem de fericiți.
Pe covor, copiii noștri, doi îngerași cu zulufi blonzi și obraji trandafirii, confecționează rațe și steluțe de staniol, jucării pentru pomul de iarnă.
Afară ninge.
În noapte, fulgii de zăpadă brodează efemer motive dantelate. Fulgii sunt mari și cuminți ca în bibelourile de pexiglas, unde ninge și vara.
Pentru un astfel de final ”roz-bombon” stropit cu esență de trandafiri, în care eroina, exemplar superb şi de regulă blond, se aruncă în braţele detectivului spiritual şi fotogenic pentru un astfel de final, sunt convins că o prezumtivă asociaţie a domnişoarelor bătrâne m-ar felicita călduros.
Din păcate, sunt singur.
Doamna Elvira Ionescu, întâlnită întâmplător într-un autobuz, păstrând aceeaşi frumuseţe gravă (fatală după calificarea lui Dorneanu), s-a făcut că nu mă cunoaşte, întorcând capul cu un aer plictisit.
Nu m-a surprins. Am 1,60 m, o chelie frumuşică şi un neg cât un bob de mazăre răsărit în mijlocul frunții, despre care mama, săraca, mă asigura că e semn de frumusețe.
Întorc spatele oglinzii.
Afară, continuă să ningă. E miezul nopții. O noapte romantică de iarnă....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu