3-5
Am încercat întâi cu stânga. Cotul se oprea în uşorul ferestrei, făcând imposibilă orice mişcare. Afară de asta, pentru a putea privi în bucătărie, trebuia să te sprijini obligatoriu în mâna stângă. Am întins-o apoi pe dreapta. Da, din această poziţie puteai lesne azvârli ceva pe masă.Am părăsit W.C.-ul frământat de o idee: Vasiliu avea înnegrită unghia degetului gros de la mâna stângă. Ori cel care operase sub ochii îngroziţi ai bucătăresei o avea la mâna dreaptă.
Era prima greşeală a necunoscutului.
2.
În prima sa dimineaţă, Ionescu recunoscuse că cineva îi cotrobăise prin rucsac.
Căuta ceva. Pentru acest "ceva" locuinţa îi fusese răscolită de câteva ori. Ce ascundea Ionescu? Un obiect minuscul, de care nu trebuia să se despartă? Nu putea să se despartă. Un obiect sau o însemnare.
Îmi frământam mintea, încercând să mă identific cu raţionamentele criminalului. Mi-am amintit de întâmplarea din baia de aburi, relatată de Hristu: "Ionescu n-a vrut în ruptul capului să renunţe la chiloţi. Se zbătea, urla, lovea cu pumnii.”
Pudoarea? Eforturi disperate de a-şi ascunde anumite infirmităţi.
Un gând mai îndrăzneţ decât cel care-mi sugerase şi reluarea sinuciderii mă fulgeră: "Sau ascundea pe şolduri acel «ceva»".
3.
Dacă n-aș fi asistat la crimă, puteam să cred că Ionescu dormea. Stătea în aceeaşi poziţie în care-l aşezasem şi nimic nu părea să-i fi tulburat odihna.
Am încuiat uşa şi de astă dată, începui să-l dezbrac. Treaba se dovedi foarte dificilă. În cele din urmă reuşii să-i dezvelesc şoldurile.
Am tresărit. Cineva mi-o luase înainte. Pe şoldul drept, într-un loc uşor de acoperit cu un slip de orice dimensiune, pielea fusese înlăturată cu ajutorul unei lame, poate bisturiu, ori briceag foarte ascuţit. Porţiunea nu depăşea suprafaţa unei cutii de chibrituri.
Tatuaj! O însemnare sau un desen făcute prin tatuaj! Iată ce căutase criminalul. Cineva ştia că Ionescu posedă un desen sau o însemnare ce trebuia găsită cu orice preţ. Pentru aceasta i-a căutat prietenia şi i-a percheziţionat apartamentul palmă cu palmă.
O însemnare de trei-patru centimetri putea fi uşor ascunsă, dar cu atât mai greu de descoperit.
Criminalul nu s-a descurajat, continuând să caute şi aici pe munte. Abia când şi-a găsit hainele descusute, Ionescu a realizat ce anume căuta. Incidentul de la baie l-a scutit pe criminal de investigaţii suplimentare. Refuzând cu disperare să se dezbrace la fel ca ceilalţi, Ionescu îşi semnase actul de deces.
Din motive care-mi scăpau, purtătorul tatuajului trebuia să moară. Sosirea mea i-a sugerat criminalului ideea unui spectacol. Mi-era greu să-mi imaginez că prevăzuse această sosire. N-avea cum.
I-am trecut în revistă pe toţi cei prezenţi în cabană. Cine să fie? Pentru asemenea ispravă, îţi trebuie mult sânge rece şi o minte a naibii de ascuţită.
Nu reuşeam să-mi amintesc de niciun cuvânt, de niciun gest, capabil să mi-l indice pe autorul dublului asasinat.
În sfârşit, înlăturând orice urmă ce-ar fi putut trăda felul în care cercetasem cadavrul, am părăsit odaia.
4.
Alături, Vasiliu mă aştepta păstrând încă în trăsăturile încremenite expresia de surpriză.
"În ultima clipă mi-am dat seama cine-i criminalul", spunea chipul său. Iar acesta aştepta acum, împreună cu ceilalţi; rezultatul anchetei. Mi se părea că aud rugăciunile lui fierbinţi, adresate infernului.
Chipurile celor şase îmi defilau înaintea ochilor. Soţia cabanierului cu figura plânsă mă mustra "Tocmai la mine vă gândiţi, tovarăşe căpitan?" Hristu, cu zâmbetul slugarnic, îşi potrivea minciunile în dosul jurămintelor. Sachelarie se confunda cu prima victimă. Era ud şi îngheţat, întins printre pietrele de pe marginea lacului.
"Nu, nu-l iubesc pe Ionescu". Nu-l iubesc pe Ionescu.
Dorneanu, sorbindu-şi paharul cu apă, declama teatral: "Meurs vieux lache! Il est trop tard"...
Pandele zâmbea răutăcios: "Cu un strop de perspicacitate ai putea evita eforturile penibile de-a ne investiga".
L-am auzit pe Marin spovedindu-se sticlei goale de coniac: "Prilejuri de a te înălţa în ochii celorlalţi se găsesc mereu".
Obosit, am deschis fereastra. Aerul proaspăt de munte pătrundea în odaie. Sosea ca o chemare la viaţă, amplificând la puteri necunoscute noţiunea de existenţă, sfidând moartea cuibărită în cabană. Fumam, rezemat de pervazul ferestrei. Cu gest involuntar m-am lovit cu palma peste frunte. Cum de nu mă gândisem la asta până acum?
Pentru ca să ajungă sub grinda din mijlocul camerei, victima trebuia transportată. Criminalul era prea abil, ca să nu-şi dea seama că, târând-o, ar putea lăsa urme pe duşumea.
Vasiliu mort prin strangulare fusese luat în braţe, ceea ce sporise cu zeci de kilograme greutatea asasinului. În cazul acesta, "spionul" strecurat pe talpa bocancului în mod fatal îşi lăsase iscălitura pe scândurile podelei.
M-am aplecat. Am descoperit repede semnul repetat distinct de cinci ori. Nu ştiu cât timp am rămas jos, pe duşumea. Mă lăsasem cuprins de o dulce toropeală. "Va să zică dumneata erai, dumneata erai."
Recapitulam gesturile, cuvintele sale. Îi urmăream mişcându-se prin sala de mese afară.
"Dumneata erai!" Mângâiam inconştient semnul lăsat de "spionul meu", aşa cum mângâi capul unui copil care a luat premiu.
Mă simţeam epuizat. Pe culoar, în dreptul camerei lui Pandele, i-am auzit pe cei patru prieteni discutând cu aprindere. Aveam o singură dorinţă: să dorm, să dorm cât mai mult.
Zărindu-mi "chipul obosit" în oglinda atârnată pe unul din pereţi mi-am şoptit:
"Hai să te culc, căpitane Anghel!"
Capitolul XI
CĂPITANUL ANGHEL REGIZEAZĂ
1.
M-au trezit bătăi energice în uşă, însoţite de glasul lui Hristu care striga din răsputeri:
- Tovarăşe căpitan, tovarăşe căpitan...
Năuc de somn, am crezut că a luat foc cabana.
- Ce strigi aşa? Au dat turcii?
- Bat de zece minute şi dumneavoastră nimic. Credeam că. Doamne fereşte.
În sala de mese aşteptau patru bărbaţi. Un locotenent-major, un fotograf, medicul legist şi procurorul. Stăteau în picioare lângă fereastră şi discutau în şoaptă.
La extremitatea cealaltă a încăperii, prietenii ocupaseră ca de obicei aceeaşi masă din apropierea barului.
N-aveam să uit niciodată tabloul... Ziua mohorâtă, chipurile trase, murdare şi gelatinoase în lumina cenuşie anevoie intrată prin ferestrele mici, atmosfera încordată, apăsătoare, nedisimulată.
Dorneanu, picior peste picior, cu barba sprijinită în podul palmei, cu o sprânceană ridicată, observa eforturile inginerului Pandele care amesteca la nesfârşit cărţile prinzându-le de capete şi apoi dându-le drumul simultan. Cărţile se intercalau cu un plescăit care-l irita în mod evident pe Marin. Figura doctorului, buhăită, avea o expresie mai obtuză ca oricând. Ţinea pumnii strânşi, atât de strânşi, încât articulaţiile se albiseră, în timp ce obrazul neras tresărea convulsiv. Urmărea cu nerăbdare crispată exhibiţiile de cartofor ale lui Pandele împins parcă de o voinţă străină, căreia nu-i putea rezista. Sachelarie, plimbându-şi, distrat mâna prin blana câinelui, mă zări primul şi îmi făcu semn discret cu capul. Abia atunci mă observară şi ceilalţi.
M-am apropiat de fereastră. După consumarea convenţionalismelor (prezentări, strângeri de mână etc.), reprezentantul procuraturii, un bărbat slab, cu trăsături unghiulare, propuse expeditiv începerea anchetei.
M-am grăbit să precizez destul de tare; pentru a fi auzit şi de cei de la bar:
- Nu cred să mai fie cazul. Am anchetat personal. Crimă urmată de sinucidere.
Aş fi dat mult să pot vedea figura "lui" în faţa afirmaţiei mele.
- Să urcăm totuşi! făcui, arătându-le scara.
În timp ce medicul legist cerceta cadavrele, i-am chemat pe locotenent şi pe procuror în camera mea.
- Urmăriţi-mă, vă rog, cu toată atenţia, am început febril. Aici, la "Dor de munte", s-a comis un dublu asasinat, iar criminalul se află jos, la bar.
- L-aţi şi identificat?! se miră sincer locotenentul.
Am răspuns printr-o înclinare a capului.
- Atunci.
- Intenţionat, în auzul tuturor, am declarat că este vorba de o crimă urmată de sinucidere. Această impresie a ţinut criminalul s-o lase. Înţelegeţi... Deocamdată nu cunoaştem mobilul. Arestându-l imediat riscăm să ne angajeze pe piste false fie camuflându-se în spatele unei tăceri încăpăţânate, fie improvizând la nesfârşit. Iar mobilul se pare că şi-a meritat osteneala. În plus nu putem face abstracţie de eventualii complici.
Procurorului îi scăpă un fluierat subţire.
- Care din ei?
L-am indicat pe criminal.
- Procedaţi în aşa fel, încât să fie convins că în câteva minute, i-am pus la curent cu toate amănuntele, stabilind cum trebuie să procedăm în continuare.
Procesele-verbale, declaraţiile, fotografiile, reconstituirea "oficială" a sinuciderii s-au terminat noaptea târziu.
De astă dată, spectacolul purta semnătura mea.
2.
A doua zi dimineaţă, coborând în sala de mese, i-am găsit pe Sachelarie, Pandele, Dorneanu şi Marin comentând cu însufleţire drama îngrozitoare a unui nebun. În uşa bucătăriei, nevasta lui Hristu ştergea la nesfârşit o farfurie, prilej să nu scape o vorbă.
Am cerut nota de plată. Cabanierul şi-a ales îndată din panoplia cu sentimente expresia unei tristeţi nemărginite.
- Aşa degrabă? Îmi pare rău, tovarăşe căpitan.
- Cât de rău îţi pare, Hristule? făcui zâmbind şi fără să-i aştept răspunsul l-am avertizat: Nu uita ce ţi-am spus. Ar fi păcat de soţia dumitale. E o femeie de treabă.
Dorneanu se apropie întrebând mieros:
- Tovarăşe căpitan, cum am putea face să plecăm şi noi?
- Foarte simplu. Faceţi în aşa fel încât acest cinstit remizier să-şi primească banii pentru coniacul în care niciodată n-a pus măcar un strop de apă vă luaţi cuviincios rămas bun şi vă vedeţi de drum. Bine, dar...
Cu un gest al capului, făcu trimitere la echipa operativă.
- Mda. În fond, cercetările s-au terminat. Nu văd de ce v-ar mai reţine.
Peste câteva ore, călătoream împreună.
3.
- Dintr-un absurd simţ al proprietăţii, oamenii cred că se poate testa totul: curaj, pasiune, frumuseţe sufletească. Dezamăgiţii se revoltă împotriva defunctului.
Aşa cugeta Dorneanu.
Pandele număra indiferent stâlpii de telegraf. Sachelarie fuma. Marin îşi procurase din gară o sticlă de coniac şi acum trudea să-i scoată dopul.
Unul dintre ei era criminalul. Şi eu îl ştiam. Îmi controlam riguros orice reacţie, orice cuvânt, pentru a-i întări convingerea că m-a păcălit.
- Şi zi aşa, inspectore, mă bănuiai pe mine, spuse Pandele, fără să mă privească.
În locul meu a răspuns Sachelarie.
- Pe toţi ne-a bănuit dumnealui.
- Evident, mai mult sau mai puţin, completă enigmatic Dorneanu. Nu te supăra, dar strădaniile dumitale erau de-a dreptul naive. Chiar şi un mediocru poate realiza în orice domeniu, că pe măsură ce înaintezi, spaţiul neexplorat devine tot mai larg. Este o lege a firii. Nu, hotărât lucru, în ase-menea împrejurări ne-ar trebui un al şaselea simţ detector.
Sachelarie se simţi obligat să-mi explice:
- De la apa minerală i se trage. Săracul.
Inginerul nu scăpă momentul:
- Personal aş opina pentru o naştere prematură. Mă aşteptam să-l văd pe Dorneanu reacţionând într-un fel. Nimic. Parcă nu despre el era vorba.
- Da, da, un al şaselea simţ...
- Mărturisesc intervenii eu că la început nu l-am crezut pe Vasiliu în stare de atâta inventivitate. Abia mai târziu.
- Retrospectivele sunt întotdeauna tendenţioase, înclinate spre exagerare, decretă Dorneanu. Să nu ne grăbim a-i atribui prea multe păcate. Morţii trebuiesc priviţi cu oarecare pietate. Tot nu se mai întorc niciodată. Eram prieten cu Vasiliu şi, spre ruşinea mea, recunosc că nu i-am ghicit intenţiile. În afara soluţiei nodului gordian, expresia clasică a neputinţei, există şi alte soluţii.
- Ce soluţie putea găsi, domnule Dorneanu? m-am interesat eu cu naivitate, când şi-a dat seama că sunt pe urmele lui. Să fugă? Vasiliu concepuse crima perfectă.
A avut cel puţin loialitatea să-şi recunoască înfrângerea.
- Naiba mai ştie! interveni Sachelarie. Viaţa rămâne totuşi lucrul cel mai de preţ. Admit că şi-a greşit calculele, dar nu era un motiv să recurgă la acte radicale.
Rămânea loial şi acceptând pedeapsa, Dorneanu socoti că a tăcut destul:
- Uneori chemăm nenorocirea tocmai din groaza de-a o întâmpina. Inconştienţi, obsedaţi, acţionăm chiar în sensul pe care vrem să-l evităm. Pe de altă parte, a accepta pedeapsa în rate, cu un eventual rabat, obţinut de un avocat isteţ, e mercantil, burghez, aproape odios. Vasiliu a avut dreptate. Nu existau alte soluţii. Respiră adânc şi continuă: După toate cele petrecute, am impresia că duc cu mine frânturi de gânduri şi sentimente, aruncate de-a valma, asemenea unuia care mutându-se într-o casă nouă îngrămădeşte într-un paner toate mărunţişurile. Pesemne că am obo-sit. Da, da, ăsta-i adevărul...
- Adevărul e altul, se întoarse Pandele. Dacă nu-l aruncăm repede pe fereastră, până la Bucureşti ne omoară el pe noi.
- Mulţumeşte cerului că s-a descoperit autorul asasinatului, spuse Marin, altminteri dumnealui intra la idei.
Trenul înainta încetişor, invitându-ne, parcă, să contemplăm, pe îndelete priveliştea fără egal a văii Prahovei.
- În asemenea împrejurări (Dorneanu se referea la seara primului atentat), cea mai mare parte a raţionamentelor sunt false. Doar luciditatea ulterioară a celui care le-a formulat le poate sesiza eroarea. Ce putea gândi dumnealui despre noi? Fiecare individ, mai devreme sau mai târziu, va comite un fapt ilicit, cu sau fără vărsare de sânge întorcându-se spre mine preciză: Teoria nu-mi aparţine.
- Ştiu.
- Multe nu-ţi aparţin, contabiliză Sachelarie, dar nu are importanţă. Dă-i înainte, stimabile. Dorneanu nu se lăsă prea mult rugat.
- Rămânea o singură soluţie: suspiciunea. Te rog să nu mă contrazici, tovarăşe căpitan, pentru că ăsta este adevărul! Şi cum fiecare dintre noi ne temem de incizii în trecut, din care ar putea ţâşni violent vinovăţii ascunse sau abil disimulate...
- Iar te lauzi, interveni Pandele. Pot să bag mâna în foc că n-ai furat niciodată dulceaţă din scrinul bunicii, că n-ai chiulit o singură oră de la şcoală, că n-ai făcut niciodată "blatul" în tramvai şi ai evitat orice discuţie în contradictoriu cu onor direcţiunea întreprinderii.
- Interesant! Ce te determină să crezi asemenea orori?
- Faptul că eşti fricos, Dorneanule.
Mă gândeam dacă Pandele formulase verdictul din convingere sau numai pentru a-l tachina.
Trenul s-a oprit. Având un răgaz de şapte minute, am coborât. Am trecut în revistă produsele chioşcului cu dulciuri, apoi am intrat în restaurant şi de aici, folosind o altă ieşire care da într-o curte interioară plină cu gunoaie, escaladând un gard mic de piatră, am ajuns la miliţia gării.
Când trenul s-a pus în mişcare, am traversat în fugă peronul, aducând un pachet cu pateuri. Aşa cum prevăzusem, Dorneanu continua să divagheze:
- Metamorfoză? Nu cred decât în metamorfoza fluturelui şi a femeii care iubeşte. În rest, scamatorie sau autosugestie. Totul e în funcţie de şiretenia celui care operează.
Marin considerând după restul de coniac era bine dispus. Întorcându-se spre Sachelarie bătu şaua:
- Negativismul perseverent se datorează ignoranţei şi unei trufii de semidoct.
Desfăcând pachetul, i-am poftit cu un gest. Refuzară politicos, cu excepţia lui Dorneanu.
- Bine că venişi, domnule, s-auzi ce inepţii susţin oamenii ăştia, vorbi el cu gura plină. Nu-l cunoaşteţi pe Vasiliu. Ce metamorfoză putea să sufere un om cu o asemenea fantezie? Că avea fantezie recunoaşteţi! Or pentru o existenţă meschină, fantezia rămâne cel mai neînduplecat duşman. Ea este autorul dorinţelor nesăbuite, ea îl face pe umilul funcţionar să se viseze într-o splendidă vilă pe Coasta de Azur, ori aruncând aur crupierilor la Monte Carlo, şi asta la ora întocmirii unor ştate de plată.
- Crezi că surplusul de fantezie l-a împins la crimă? l-am întrerupt eu.
- Fiecare om doreşte să-şi marcheze trecere prin această lume. Cei mai mulţi fac copii. Alţii încearcă lucruri fără precedent.
- Fără precedent, zise Marin, ar fi să se descopere leacul celei mai banale maladii: guturaiul, Nimeni nu a făcut-o.
Inginerul completă, aparent, fără nicio noimă:
- În schimb, medicii au învăţat să mânuiască bisturiul!
Câteva minute am rămas în tăcere.
Asasinul privea pe fereastră, surâzând. Îşi savura victoria sau mirosise jocul meu.
- Aşadar, nu vrei să-mi răspunzi, inspectore? reluă Pandele.
- Ce anume?
- Dacă m-ai bănuit!
- Nu, nu am bănuit pe nimeni.
- Aşa să fie? se interesă neîncrezător Sachelarie.
- N-am bănuit pe nimeni. Pur şi simplu am căutat să descopăr date care să-mi certifice nevinovăţia unuia sau a altuia. În felul acesta, prin excludere ajungeam la criminal.
Pandele se dădu bătut:
- Să zicem. Întrebarea este dacă subsemnatul a avut cinstea să se bucure de aprecierile dumitale pozitive.
- Ţii neapărat s-o ştii?
- Fireşte.
- Ei bine, află că ai fost primul notat pe lista celor foarte cuminţi.
- Vorbeşti serios?
- Cât se poate de serios!
Se posomorî dintr-o dată:
- Nu e bine, vorbi el cu sine însuşi. Nu e bine de loc, frate Pandele, dacă te laşi citit atât de uşor. Şi uitându-se spre Sachelarie adăugă: Ar mai fi o şansă, ca dumnealui să nu spună întotdeauna adevărul.
- Sau, completă Marin, să se fi înşelat.
Am ridicat din umeri.
Dorneanu folosi prilejul ca să intervină:
- Dacă ţii morţiş ca cineva să te fi bănuit, pot să te asigur că lucrul ăsta s-a întâmplat.
Pandele îşi mărturisi surpriza cu o seriozitate exagerată:
- Nu mai spune!
- Şi dacă ţii morţiş să ştii cine a făcut-o.
- Mor de curiozitate, nu alta.
- Ei bine, află că eu te-am suspectat.
Pronunţase "eu" cu o emfază de-a dreptul ridicolă.
Pandele îşi juca uimirea cu atâta falsă convingere, încât Sachelarie şi Marin izbucniră în râs.
- Câtă perspicacitate!
- Cât rafinament!
- Ăsta ajunge departe!
Dorneanu nici de astă dată nu se supără. Îi privea pe toţi trei cu o expresie a cărei semnificaţi n-am putut s-o ghicesc. Aşteptă cu răbdare până ce râsetele se potoliră, ca să continue:
- Da, dragul meu, te-am bănuit şi chiar mă întreb cum de-ai scăpat un asemenea prilej. Toţi ştiam că-l urăşti pe Ionescu.
Pandele nu-i răspunse. Îşi aprinse o ţigară după ce încercă un timp să scoată rotocoale de fum renunţă, adresându-se lui Marin:
- Pare-se că a sosit ceasul mărturisirilor. E bine, graţie lui Vasiliu te-ai convins, sper, că greşeai. Aşa cum m-am convins eu însumi în privinţa lui Sachelarie.
Contabilul surâse:
- Slavă Domnului!
- Cu alte cuvinte, puse punctul pe i Dorneanu, rămân singurul în afara oricăror bănuieli?!
Întorcându-se spre mine se corectă:
- A! Tocmai de dumneata am făcut abstracţie. Nici dumneata nu m-ai bănuit?
- Cum mi-aş fi putut permite?
Din nou toţi trei izbucniră în hohote de râs.
Cineva de pe culoar interpretă cu totul altfel veselia din compartimentul nostru. Deschise uşa şi fără altă introducere se informă:
- Dar pe ăla cu beţivul îl ştiţi?
- Ce păţişi, neică?! se miră Pandele.
- Dacă nu ne iei la palme, sugeră Sachelarie, n-ai făcut nimic.
Intrusul se fâstâci. Întârzie nehotărât câteva clipe, dând ocazia lui Dorneanu să se desfăşoare.
- Fii, te rog, amabil şi caută-ne pe partea cealaltă. N-avem heliu.
Un hohot general însoţi retragerea celui care avusese proasta inspiraţie să ne caute societatea.
Dorneanu se întoarse spre mine încântat de ispravă:
- Ţi-a plăcut?
Intervenţia călătorului de pe culoar destrămase atmosfera "marilor mărturisiri".
Până la Bucureşti se discută pe teme diverse.
4.
Pe locotenentul major Dornea l-am zărit de la fereastra compartimentului, înainte ca trenul să oprească.
În civil, cu un buchet mare de flori, stătea rezemat de bufetul peronului. Trecându-şi mâna prin păr, mă informă că a înţeles gestul discret pe care i-l făcusem.
Pandele contabiliză rucsacurile, parafrazând:
- Plecat-am şase din Vaslui şi ne întoarcem patru.
Am părăsit în grabă vagonul şi, oprindu-mă lângă bufet, cerui o bere. Dornea căuta din ochi pe cineva departe, către ultimele vagoane. În timp ce duceam sticla la gură, i-am şoptit:
- Omul cu dragonul pe piept. Nu-l scăpa din ochi. Pasăre rară.
Mai zăbovi câteva clipe, apoi, făcând semne "cuiva”, trecu repede pe lângă grupul celor patru care tocmai se apropia de mine.
- Ce zici, tovarășe căpitan, bem și noi o sticlă de vin? Ca la despărțire.
Invitația venea din partea lui Marin, dar am înțeles repede că era o inițiativă comună.
- Nu acum. Altă dată însă cu cea mai mare plăcere. Sper să vă mențineți inițiativa.
Pandele nu întârzie cu răspunsul:
- Mai încape îndoială? Când iei chenzina, ești omul nostru. Poate facem și-un pocheraș.
Am râs cu toții și, ăcând obişnuitul schimb de adrese, am ieşit la staţia de taximetre.
După îndelungate strângeri de mâini, promisiuni şi mulţumiri, asasinul urcă în prima maşină.
Ducea cu el bucuria izbânzii, gânduri, temeri, speranțe necunoscute.
PARTEA A DOUA
Capitolul XII
COLONELUL TUNSU
1.
Colonelul Tunsu mă privea cu luare-aminte. Terminasem raportul, şi el continua să mă privească.
Era pentru prima oară când abdicase de la obiceiul bine statornicit în asemenea împrejurări: lectura aceluiaşi raport în manuscris. (Refuza paginile dactilografiate, susţinând că anumite impresii existente în subconştient se strecoară involuntar în caligrafia unor cuvinte.)
Acţionasem din proprie iniţiativă şi, mărturisesc, eram foarte curios să-i cunosc părerea. În cele din urmă îşi pironi privirea undeva, în faldurile draperiei de catifea, murmurând:
- Te ascult!
Era obișnuita sa invitaţie de a trece la analiza datelor pe care le deţineam. M-am aşezat cât mai comod în fotoliu. Adevărata muncă abia acum începea. O muncă, asemănătoare pe undeva, cu reconstituirea unui animal preistoric plecând de la un singur element al sistemului osos. Credinţa colonelului Tunsu în analiză devenise proverbială şi circulau tot felul de anecdote pe seama obişnuinţei de a stoarce toate datele oferite de un detaliu.
Cei care în mod obişnuit lucram cu el nu o dată l-am auzit:
- Încercaţi să reţineţi din, literatura poliţistă raţionamentele detectivului şi nu goana pe acoperişuri.
Elementul deţinut de mine era dimensiunea unei însemnări făcute prin tatuaj. Raţionamentul trebuia să mă ducă la "ultima staţie" pentru care asasinul îşi plătise biletul de călătorie cu două crime.
- Mă gândesc începui eu cum a ajuns Ionescu în posesia tatuajului? Există două posibilităţi: şi l-a făcut singur sau, cu voia ori fără voia lui, i-a fost făcut. Cabanierul Hristu susţine că la baia de aburi, Ionescu a ţinut cu tot dinadinsul să-și păstreze chiloții. n mod firesc, asta înseamnă că-şi ascundea însemnul. De ce? Ori înscrisul respectiv era compromiţător pentru el, ori semnificaţia înscrisului nu trebuia să fie cunoscută de alţii. Prima alternativă mi se pare şubredă. Ce text sau desen putea conţine pentru a-l compromite? O trivialitate?
Ionescu folosea un vocabular pigmentat și nu cred să fi scăpat un asemenea prilej.
Obișnuita evidență a deținuților practicată de nemţi în lagăre? Exclus! Exclus! Este de notorietate publică faptul că asemenea numerotări se făceau pe braţ. Ori tatuajul lui Ionescu este imprimat într-un loc acoperit aproape întotdeauna, cel puţin de chilot sau slip. Concluzia se impune. Cel care a făcut tatuajul s-a gândit să-l ascundă altor priviri.
Colonelul încuviinţă printr-o înclinare uşoară a capului.
- În ce situaţie, am reluat eu, recurgi la asemenea mijloace pentru a-ţi însemna ceva? Atunci când trebuie să porţi înscrisul întotdeauna asupra ta, prevenind posibilitatea de a-l pierde vreodată. Asta înseamnă că prilejul de a-l folosi trebuie să apară mai devreme sau mai târziu.
- Logic.
Colonelul răsfoi manuscrisul raportului meu și se opri asupra unui pasaj.
- Spui că ”operația” făcută de asasin nu depășește dimensiunile unei cutii de chibrituri.
- Asta înseamnă, mă grăbii să răspund, că înscrisul se încadrează în aceste limite, deci este vorba de un text foarte scurt: două sau trei cuvinte.
- De ce neapărat cuvinte? Acceptând ideea că mobilul celor două crime a fost conţinutul tatuajului, hai să ne gândim ce ar reprezenta!
- Cheia unei scrisori, testament sau lucrări științifice cifrate.
- Posibil.
- Cifrul unui safe aflat în altă țară, sau la o bancă din străinătate.
- De acord.
- Determinarea unui obiect sau a unui loc în funcţie de alte obiecte ori locuri înconjurătoare.
- Sau.
- Sau semnul de recunoaştere pe care trebuie să-l aibă în mod obligatoriu asupra lor membrii unei bande, organizaţii secrete etc.
Din nou buzele colonelului se arcuiră într-un zâmbet subţire.
- Nu ţi se pare că acest semn de recunoaştere care trebuie prezentat repede şi în împrejurări diferite a fost făcut într-un loc cam anevoios de arătat?
Remarca lui îmi sugeră imediat o altă idee.
- Dar dacă locul a fost ales anume pentru ca semnul de recunoaştere să fie văzut numai în anumite împrejurări?
- Nudism?
- Exact. Poate o asociaţie a nudiştilor.
N-am mai continuat. Ipoteza era mult prea fantezistă, cu implicaţii care nu-şi găseau justificarea.
- Să ne oprim deci la primele trei posibilități.
În esență toate înclină spre acelaşi ţel: Asigurarea secretului unor valori. Nu ştim deocamdată de ce natură. De acord?
Era una din formulele colonelului Tunsu de-a ne atrage atenţia că nu intenţionează să-şi impună punctul de vedere.
- Şi totuşi, făcui eu, ceva nu este în regulă. Pentru ce s-a recurs la tatuaj? Operaţia în sine este foarte dureroasă, iar rezultatul ei nu dispare niciodată.
- Poate tocmai pentru că nu dispare niciodată. Hai să privim niţel lucrurile şi din punctul ăsta de vedere. Spuneai adineauri că procedeul previne posibilitatea de a pierde înscrisul. Adaugă şi ultima observaţie: că înscrisul nu dispare niciodată.
O rază de lumină străbătu hăţişul de ipoteze.
- Timpul, şoptii eu repede. Problema timpului înseamnă că tatuajul a fost făcut cu mulţi ani în urmă. În mod logic, Ionescu urma să se folosească de el când împrejurările îi vor permite. Ca să nu piardă cheia, formula sau parola a folosit acest mijloc.
- Posibil. Logic în orice caz. Așadar, Ionescu poseda secretul existenţei unor valori, aşteptând clipa prielnică pentru a le obţine. Mai departe.
- Într-o zi apare "omul nostru". Ştie că Ionescu are înscrisul şi intră în anturajul acestuia. Încăpăţânarea viitoarei victime de a-şi descoperi şoldurile la baia de aburi îi sugerează criminalului ascunzătoarea. Îl omoară, reţine înscrisul şi distruge tatuajul. De ce? E limpede. Descoperirea ulterioară a înscrisului putea să-i dea de gândit anchetatorului.
- Omul nostru putea să ia cunoştinţă de conţinutul tatuajului, fără să-l omoare pe purtătorul acestuia. Cum îţi explici atunci crima?
- Cred că explicaţia trebuie căutată tot la capitolul timp. Clipa prielnică trebuia aşteptată de amândoi. Ori în asemenea condiţii se incomodau reciproc, fiind posibil ca unul s-o ia înaintea celuilalt.
Colonelul parcurse ultimele pagini din manuscrisul meu:
- Mda, se pare că avem într-adevăr de-a face cu o pasăre rară. Cum ai de gând să continui?
- La prima vedere s-ar părea că ceilalţi din grup nu au niciun amestec, deşi...
- Deşi?
- Nu o dată m-am întrebat dacă e posibil să fie aşa de orbi, încât să nu observe nimic.
- Posibil ar fi. Oricum problema rămâne în suspensie.
- Întrucât apariţia mea în preajma individului ar da de bănuit, locotenentul Dornea continuă să-l supravegheze. Dacă timpul îi oferă clipa prielnică, cu siguranţă se va grăbi s-o folosească. Colonelul încuviinţă. Vreau, de asemenea, să stabilesc dacă Vasiliu a fost distribuit în rolul criminalului dezechilibrat numai pentru datele sale, sau e o veche răfuială între cei doi. Problema adevăratei identităţi a omului nostru rămâne în prim plan. Vreau să cercetez datele mărturisite în biografie, în arhivele noastre şi cele moştenite de la fosta poliţie. Deşi au trecut peste doi ani de la apariţia sa, mă gândesc că vecinii îmi vor furniza oarecari date.
Colonelul Tunsu mă privi din nou cu luare-aminte (o făcea pentru a treia oară).
- Îți doresc succes!
Însemna că era întru totul de acord cu planul meu.
M-a rugat să mai rămân. Tocmai primise de la laborator fotografiile făcute de mine la "Dor de munte" şi avea, desigur, nevoie de unele explicaţii. Le privi pe rând, oprindu-se îndelung în faţa fiecăreia. Deodată, sprâncenele căpătară alt contur, trăsăturile i se înăspriră, cute adânci îi brăzdară fruntea.
Îmi întinse una din fotografii, întrebându-mă aproape în şoaptă:
- El e?
Am recunoscut imediat chipul criminalului.
- Da, tovarăşe colonel. El e.
Privirea îi alunecă în gol. Rămase aşa vreme îndelungată.
- Ştii cine e? mă întrebă într-un târziu.
L-am privit surprins.
- Era celebru înainte de război. Opera în ţară şi străinătate: falsuri, escrocherii în stil mare, crime, spargeri. N-ai auzit niciodată de Stahia?
Capitolul XIII
STRADA FĂRĂ NUME
Casa familiei Ionescu, dispusă pe o străduţă din preajma Magistralei, se integra perfect în genul de imobile "cu pretenţii" care împânziseră Bucureştiul anilor 1890.
Ferestre înalte, câteva decoraţii exterioare îngeraşi de ipsos şi flori igrasie şi lipsă de confort. Mobilierul camera de zi "Mioriţa" făcea notă vizibil discordantă cu pereţii tapetaţi în cele mai năstruşnice combinaţii de linii şi culori. Uzura şi repetatele cărţi de vizită ale igrasiei copertau romanul unei vieţi mărunte, consumate deceniu după deceniu.
Doamna Ionescu, tristă şi neconsolată, purta toate semnele unei autentice frumuseţi. De cum am zărit-o mi-am amintit de remarca lui Pandele: "E cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată".
Mă uitam la ea şi fără să vreau începui să dezvolt savante cugetări despre maica noastră natura şi bucuriile pe care ni le poate oferi nouă, păcătoșii de bărbați.
- Așadar, vă ascult, doamnă.
Tânăra văduvă nu se grăbi. Sorbi pe îndelete din paharul cu apă; rătăcind cu privirea printre florile din glastră, începu să depene firul uneia din milioanele de întâmplări "inedite" cu un băiat şi o fată. O uşoară tristeţe îi colora amintirile, altminteri destul de proaspete. Cu un surplus de amănunte, lipsite de interes pentru mine, întâlnirea dintre ea şi M. Ionescu corespundea relatărilor făcute de Pandele.
- Mi s-a spus, intervenii eu, că apariţia dumneavoastră la I.D.G.H.I.B. nu a trecut neobservată, şi îndată ce v-am cunoscut nu mi-a fost greu să înţeleg de ce...
Complimentul meu alunecă fără s-o atingă. Îşi imprimă ochilor două semne vagi de întrebare. Am precizat:
- Se pare că o bună parte din numărul angajaţilor s-au îndrăgostit de dumneavoastră.
- Da, aşa se pare.
- Bănuiesc că propunerile de căsătorie n-au venit numai de la M. Ionescu!
- Adevărat!
- Câţiva dintre cei care vă făceau curte au continuat să fie în preajma dumneavoastră şi după ce l-aţi ales pe Mircea.
Îşi strânse buzele, întrebând aproape răstit.
- Ce vreţi să insinuaţi?
Era al dracului de frumoasă, parcă mai frumoasă acum când indignarea îi dilata şi contracta nările fin arcuite.
- M-aţi înţeles greşit. Anumite intenţii le atribui în mod exclusiv unora sau altora dintre prietenii soţului dumneavoastră. Sunt informat că vă frecventau casa şi aş vrea să pricep motivele pentru care o făceau. În legătură cu prietenii casei există o întrebare care sună cam aşa: "Vin la noi pentru noi, sau pentru ei?" În sensul ăsta aş fi vrut să precizaţi.
A gustat din nou apa din pahar cu un gest care mi-l aduse în fața ochilor pe Dorneanu în postură de propovăduitor al ascetismului.
- Desigur, veneau pentru Mircea. Oricum, imediat ce ne-am căsătorit, nimeni nu şi-a permis nici cea mai voalată intenţie.
- Sunt convins. Ceva însă spune că anumite reţineri nu le-a dictat-o prietenia pentru soţul dumneavoastră, ci distanţa pe care le-aţi impus-o.
M-a privit cu neîncredere.
- Ceva vă spune sau v-a spus cineva.
- Ce importanţă are?
"Iată o femeie pe care n-o îmbeţi uşor cu apă rece."
- Nu ştiu ce anume le-a dictat atitudinea, însă absolut toţi au fost foarte rezervaţi.
N-am vrut să mă dau bătut.
- Şi totuşi, îmi îngădui să repet, nu prietenia i-a adus în casa dumneavoastră. Aveți altă explicație la îndemână?
- Probabil patima cărţilor.
- Puţin probabil. Cărţi nu jucau decât Sachelarie, Pandele şi Marin.
- Să zicem obişnuinţa.
- Şi mai puţin probabil.
- Atunci căutaţi dumneavoastră o explicaţie. Personal am citit puţină literatură poliţistă.
- Din păcate cazul soţului dumneavoastră nu este rodul unei fantezii de foiletonist şi nu am venit aici să fac investigaţii de cercetător literar. Vasiliu a comis o crimă al cărui mobil încă nu l-am desluşit. E posibil ca mobilul să fie cel pe care însuşi criminalul l-a mărturisit: crimă de dragul cri-mei. Numai că eu trebuie să mă conving, şi ca să mă conving am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Minţeam cu neruşinare.
Doamna Ionescu mă sfredeli cu privirea îndelung, oftă aproape imperceptibil, apoi, luând pachetul cu ţigări, începu să-l cerceteze excesiv de atent. Când credeam că a uitat de mine, întrebă răspicat:
- Sunteţi convins că Vasiliu a făcut-o?
Era ultima întrebare la care m-aş fi aşteptat. Ochii ei căutau cu insistenţă răspunsul.
- Poftim?
- Întrebam şi dumneavoastră aţi auzit foarte bine dacă sunteți convins de culpabilitatea lui Vasiliu!
- Bineînțeles!
Un zâmbet disprețuitor, cel puțin așa mi s-a părut în clipa aceea, îi înflori în colţul buzelor.
- Înseamnă că totul e în regulă.
De astă dată nu era totul în regulă.
Ori comedia mea nu se integra perfect în regulile jocului, ori tânăra văduvă ştia anumite lucruri în ciuda tuturor precauţiilor luate de criminal.
- V-aş ruga să formulaţi ceva mai precis bănuielile dumneavoastră.
- Eu nu bănuiesc pe nimeni.
- Atunci?
O tristeţe fără margini îi prelungea trăsăturile.
- Să zicem, îndoielile dumneavoastră. Cred că aşa-i mai corect.
- Da, e mai corect. Îmi vine foarte greu să cred că Vasiliu e un ucigaş. Era un nefericit şi poate cel mai cinstit dintre ei.
- Vasiliu?!
- Poate singurul cu adevărat cinstit.
Credeam că o să continue. Nu a făcut-o.
- Doamnă, am impresia că dumneavoastră cunoaşteţi lucruri care, pentru noi, multă vreme pot rămână o enigmă.
- Vă înşelaţi, tovarăşe căpitan! Nu ştiu nimic.
- Cu riscul de a fi nepoliticos, mă văd obligat să vă mai amintesc că anumite îndoieli mă refer la Vasiliu se nasc de obicei prin analogie. Când absolvi pe cineva o faci în detrimentul altuia sau altora. Sunteţi de acord?
- Nu. Eu nu cred în oameni prin analogie.
Era o exclamaţie în majuscule a bunului ei simţ.
- Desigur, am reluat, e foarte frumos, reconfortant chiar să ai încredere în semenii tăi. Din câte ştiu, unii dintre ei ne rezervă destule surprize. De aceea trebuie să-i cunoşti bine, foarte bine, înainte de a da un verdict.
- Poate că aveţi dreptate. Naiba mai ştie. Îi cunosc pe toţi foarte puţin. Vasiliu îmi inspirase încredere. E o chestie subiectivă.
- Sau de ce nu? O impresie sugerată de anumite întâmplări.
- Poate.
Mi-am aprins o ţigară mai mult ca să câştig timp, pentru a-mi rândui întrebările următoare:
- Toate cercetările noastre de până acum indică încercarea nesăbuită a unui om dezechilibrat, hotărât să comită o crimă perfectă, fără precedent. Ceva îmi spune că scopul a fost de altă natură, că întâmplarea l-a ales pe soţul dumneavoastră în situaţia de victimă, ci anumite deziderate precise.
Doamna Ionescu mă privi cu interes.
- V-aş ruga deci, continuai, să-mi povestiţi toate amănuntele neobişnuite care v-au izbit în căsnicie, relaţiile cu prietenii, vecinii sau ceilalţi salariaţi ai instituţiei unde lucraţi. Dacă sunteţi de acord, v-aş propune să începeţi prin a-mi vorbi despre familia soţului dumneavoastră.
- Nu-i cunosc. Mircea mi-a povestit cândva că au murit în împrejurări diferite şi de-a dreptul tragice.
- Adică?
- Tatăl său a fost arestat de nemţi şi trimis să lucreze într-o uzină subterană. Când s-a apropiat frontul, nemţii au aruncat-o în aer.
- O uzină subterană din Făgăraş?
- Exact.
- Ce profesiune avea socrul dumneavoastră?
- Mircea spunea că a fost funcţionar la o primărie, dar...
- Dar?
Tăcu un timp, privind undeva, în gol, apoi urmă, rostind cuvintele cu greutate:
- Nu știu dacă mi-a spus adevărul.
Mi-am amintit de portretul marinarului pe care Vasiliu declara că l-a văzut în această casă. Plimbându-mi privirea pe pereţi am descoperit repede o pată dreptunghiulară albă. Doamna Ionescu se uita în aceeaşi direcţie.
- Acolo atârna un tablou cu fotografia unui marinar. Asemănarea dintre Mircea şi omul din fotografie era izbitoare.
- Presupun că l-aţi întrebat pe soţul dumneavoastră cui aparţine.
- Desigur.
- Şi?
- "E tata", mi-a răspuns, numai că în altă împrejurare, la una din obişnuitele partide de pocher, cineva din grup a sesizat asemănarea, Mircea afirmat că habar n-are cine-i, că l-a cumpărat din Talcioc sau cam aşa ceva... Făcu o mică pauză, şi adăugă: A doua zi tabloul a dispărut.
- Curios! Şi cum v-a explicat soţul dumneavoastră această dispariţie?
- Pur şi simplu m-a întrebat pe mine de ce l-am luat. Negând orice amestec, m-a pus să jur. Era foarte afectat.
- Trebuie să înţeleg că în lipsa dumneavoastră cineva a pătruns în casă?
- Da. Şi nu numai pentru a fura tabloul. Cineva răscolit peste tot.
- V-aş ruga să nu omiteţi niciun amănunt.
Tânăra văduvă se ridică, măsurând agitată încăpea. Se opri în faţa mea şi pironindu-mă cu privirea întrebă:
- Credeţi, credeţi că dispariţia tabloului are o legătură cu moartea soţului meu?
- Nu ştiu. Sincer, nu ştiu.
Şi, într-adevăr, de astă dată eram foarte sincer.
- Spuneţi-mi, am reluat, întâmplarea cu dispariţia fotografiei nu a fost cumva comentată şi în prezenţa prietenilor dumneavoastră?
- Ba da. Vasiliu l-a întrebat pe Mircea dacă marinarul a plecat în cursă. "A plecat sau a căzut în cursă” şi nu reţin jocul de cuvinte.
- Şi cum a reacţionat soţul dumneavoastră?
- A râs împreună cu ceilalţi, apoi a inventat o poveste complicată cu o rudă recent sosită în Bucureşti care a cerut tabloul.
- Probabil că l-ai întrebat de ce-a minţit.
- Nu. Nu l-am întrebat. Ori de câte ori aduceam vorba despre fotografie, Mircea reacţiona de-a dreptul violent.
- Cineva susţine că l-a auzit pe soţul dumneavoastră spunând: "În curând voi fi omul cel mai bogat", aşteptaţi o moştenire?
- Eu?!
- Dumneavoastră sau cineva din familie.
- Nu.
Se înserase. Umbre palide de îşi căutau conturul în arabescuri stranii. Doamna Ionescu aprinse lumina şi dintr-o dată încăperea deveni ceva mai intimă.
- Aşadar, după dumneavoastră, cineva a cercetat apartamentul, însuşindu-şi fotografia.
- Da.
- Se pare că nu tabloul a fost obiectivul principal al vizitei. Dacă reţin bine, impresia dumneavoastră este că s-a căutat un obiect mărunt, ascuns cu grijă.
- Altminteri nu văd rostul cercetării amănunţite a tuturor sertarelor şi a cărţilor din bibliotecă. Următoarea întrebare am formulat-o cu deosebită grijă.
- Printre cărţi, de obicei, se ascunde ori sunt căutate acte sau însemnări.
Doamna Ionescu tocmai aduna câteva firicele de tutun răspândite pe faţa de masă. A rămas cu mâna suspendată într-un gest nedefinit.
- Nu aveţi idee ce anume căuta necunoscutul?
Deschise gura, hotărâtă să vorbească, dar se răzgândi repede:
- Nu știu...
- Poate căuta o însemnare. O anumită însemnare?
- Poate.
- Aș vrea să mă înţelegeţi bine. O însemnare nu presupune în mod obligatoriu hârtie şi condei. Asemenea treburi se pot face foarte bine zgâriind cu un obiect ascuţit pe o bucată de metal, pe lemn, os, sau piatră. De asemenea, printr-un anumit procedeu îţi poţi însemna ceva pe piele.
- Pe piele.
Rostise cuvintele în şoaptă, fără culoare, şi nu mi-am dat seama dacă se mira ori confirma ipoteza mea.
- Exact! Ispita tatuajului a rezistat secolelor şi oricât vi s-ar părea de ciudat, se mai practică şi astăzi chiar printre oamenii care au recunoscut binefacerile civilizaţiei.
După ezitări nesfârşite, doamna Ionescu se decise să vorbească:
- Nu ştiu, s-ar putea să greşesc... În sfârşit, cred că soţul meu purta asupra lui o asemenea însemnare.
- Prin tatuaj?
- Da. Am văzut-o cândva, într-o anumită împrejurare.
Înţelegeam, în sfârşit, că numai pudoarea o făcuse să evite acest capitol.
- Avea pe şold o îngrămădire de puncte...
- Încercaţi să vă amintiţi cum erau dispuse. Nu vă grăbiţi. E foarte important pentru noi.
Sorbi din paharul cu apă, reţinându-l un timp în dreptul gurii, apoi vorbi încetişor, aproape cu teamă.
- Erau cinci sau şase şiruri de puncte aliniate cum să vă spun.
I-am oferit carnetul de note şi creionul. Tânăra văduvă desenă repede şase şiruri de câte douăzeci de puncte, aproximativ aliniate, se răzgândi, şterse câteva, apoi le adăugă iarăşi. Plimbând îndelung creionul deasupra lor, alese un punct pe care îl transformă în X. Îşi cercetă încă o dată opera şi îmi întinse carnetul.
- M-aş îndoi să fie exact.
- Nu l-aţi întrebat pe soţul dumneavoastră ce reprezintă?
- Cum vă puteţi închipui?!
Simţeam că trebuie să părăsesc subiectul. M-am interesat ce l-a determinat pe Mircea Ionescu să se îndeletnicească, dintr-o dată, cu studiul limbilor străine. Înainte de a-mi răspunde, doamna Ionescu mi-a mulţumit din priviri pentru amabilitatea de a nu insista într-o problemă care, chiar şi la modul indirect, amintea anumite intimităţi.
- Şi pe mine m-a surprins interesul lui subit pentru limbile străine. Mircea dispreţuia orice cunoştinţe care depăşeau limitele unor necesităţi profesionale.
Dorneanu îşi luase în serios rolul de profesor şi preda cu o gravitate de academician.
- În general, lui Dorneanu îi cam place să cocheteze cu ridicolul. Dar nu mi-aţi spus ce limbi studia soţul dumneavoastră.
- Franceza, engleza şi germana. De fapt, studiul despre care vorbiţi se reducea la însuşirea câtorva expresii de uz imediat.
- Avea vreo preferinţă?
- Pentru germană în câteva rânduri i-a cerut lui Dorneanu explicaţii suplimentare. Îşi cumpărase pe lângă dicţionare şi câteva ghiduri.
Puse pe masă un dicţionar şi trei volume împănate cu hărţi şi fotografii privind exclusiv Germania.
- Dacă îl cunosc bine pe Dorneanu, nu cred să fi scăpat prilejul de-a se grozăvi faţă de ceilalţi în legătură cu noile sale îndeletniciri.
- Îl cunoaşteţi foarte bine. Într-adevăr, nu a scăpat niciun prilej, fără să-i pese de ironiile lui.
- Ce-i drept, Pandele se cam pricepe la asemenea isprăvi şi sunt gata să pariez că nu l-a iertat pe soţul dumneavoastră.
- Aşa este.
- Şi a insistat, probabil, să afle motivul dragostei sale subite pentru patria lui Goethe.
- De unde știți?
- E o întrebare firească, pe care desigur v-ați pus-o și dumneavoastră.
- Nu a fost nevoie. Mircea mi-a spus că are toate şansele să plece în Germania pentru perfecţionare.
Dicţionarul fusese cumpărat de la un anticariat şi, anumite cuvinte erau subliniate cu două mijloace scrise diferite: pastă şi creion. I-am cerut doamnei Ionescu să-mi precizeze ce mijloc de scris folosise soţul ei şi am rugat-o să-mi împrumute dicţionarele pentru câteva zile. Cum nu-şi mai amintea nimic care m-ar fi putut interesa i-am mulţumit pentru bunăvoinţă; recomandându-i să nu vorbească nimănui despre vizita mea.
Tocmai mă pregăteam să plec, când îmi spuse:
- Ar mai fi o întâmplare, deşi.
- Vă ascult, doamnă!
- Soţul meu detesta plimbările. Şi totuşi... Croitoreasa la care lucrez stă pe lângă Grădina Icoanei. Cum o vizitez aproape zilnic suntem prietene l-am văzut pe soţul meu, în câteva rânduri, plimbându-se pe o stradă învecinată.
- Când?
- Aproximativ cu o săptămână înainte de a pleca în concediu. Am ezitat să vă spun, pentru că...
- Pentru că?
- Nu este exclus ca în viața soţului meu să fi intervenit altă femeie.
- Aţi reţinut numele străzii?
- Da. Poartă un nume caraghios. Poate de aceea l-am reţinut. Strada "Fără Nume".
Strada "Fără Nume"! Am cercetat în grabă blocnotesul.
Vasiliu declarase că în copilărie a văzut primul marinar, cu un băieţel de mână trecând de câteva ori pe strada lui.
Şi strada se chema "Fără Nume".
Capitolul XIV
PAGINI DE BIOGRAFIE
Locotenentul Cristescu îmi aduse primele informații în privința grupului de prieteni.
ARTHUR DORNEANU
S-a născut în anul 1904 dintr-o familie de moşieri. Urmează Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Timp de doi ani studiază cursuri de filozofie la Munchen Heidelberg, Berlin. În anul 1925 îşi moşteneşte tatăl, mort într-un accident de vânătoare. Posesor al unor întinse moşii în Dolj şi Teleorman, cutreieră străinătatea dând preferinţă cazinourilor din sudul Franţei. Aici o cunoaşte pe Cela Voicescu, aventurieră de reputaţie îndoielnică, fostă Miss România prin anii '23-'24, cu care se căsătoreşte. Câteva luni mai târziu îl părăseşte pentru a-şi încerca şansele la Hollywood împreună cu o bună parte din milioanele familiei Dorneanu. Catastrofa e desăvârşită la mesele de joc. La un pas de sinucidere se întoarce în ţară, unde isprăveşte Facultatea de Drept.
În anul 1930 este reprezentantul comercial al unei importante firme exportatoare de cereale. În anii premergători celui de-al doilea război mondial colindă în interes de serviciu ţările din vestul Europei. După război (ofiţer de administraţie mobilizat pe graţie relaţiilor) urmează şase ani de expectativă, trăind din vânzarea ultimelor obiecte de preţ rămase în casa familiei Dorneanu. În cele din urmă recurge la diploma de jurist, angajându-se în 1955 la I.D.G.H.I.B. Duce o viaţă modestă şi discretă. Nu i se poate reproşa nimic în afara unui oportunism cras, necamuflat de altfel.
Se pare eră unica sa preocupare în afara orelor de serviciu sunt aventurile "galante", multiple şi de scurtă durată.
DUMITRU SACHELARIE
S-a născut în anul 1907 la Calafat, fiu unic al lui Grigore Sachelarie, diriginte de poştă, şi al Sultanei Dumitraşcu, descendenta unei vechi familii de boieri scăpătaţi. Mor amândoi în anul 1925 într-un accident de cale ferată.
Cursul primar şi liceul le urmează la Bucureşti. Graţie modestelor economii ale părinţilor săi reuşeşte să termine cursurile Academiei de Comerţ. Începând cu anul 1929, este salariatul mai multor societăţi anonime.
În 1939 câştigă la loterie un milion de lei. Se lansează în diverse speculaţii de bursă neinspirate şi pierde o bună parte din bani. Cu ceea ce îi rămâne deschide în apropiere de Gara Filaret o mică fabrică de lumânări, afacere nerentabilă şi lichidată doar după câteva luni. Se însoară în 1940 cu Melania Dobrotă, fiica unui cofetar din Dudeşti, directoarea şcolii de menaj "Oltea Doamna". Nu este mobilizat, fiind reformat ca urmare a unei insuficienţe coronariene.
Rămâne văduv în anul 1944, Melania Sachelarie pierind în timpul bombardamentelor din aprilie.
Din 1948 este angajat în funcţia de contabil la Gospodăria colectivă din comuna Moşnenii de Jos. Prin transfer a fost angajat la I.D.G.H.I.B. Este considerat drept un bun salariat, funcţionar de o corectitudine ireproşabilă, cu multă iniţiativă.
Nu s-a recăsătorit.
I. GH. MARIN
Fiul colonelului de cavalerie Gh. T. Marin, despre a cărui exigenţă şi curaj circulă şi astăzi tot felul de legende printre veteranii primului război mondial.
I. Gh. Marin s-a născut la Caracal în septembrie 1907. Urmează, timp de doi ani, la Târgovişte Liceul Militar, dar ignorând tradiţiile militare ale familiei şase generaţii de oşteni este transferat la Liceul Cantemir din Bucureşti.
În anul 1932 isprăveşte, ca şef de promoţie, Facultatea de Medicină şi deschide un cabinet medical la Botoşani, devenind curând medicul cel mai căutat din localitate. Războiul, pe lângă o vastă experienţă medicală, îi imprimă un viciu: alcoolul.
În anul 1946 se căsătoreşte cu Elvira Stănescu, fiica unui depozitar de vinuri din Capitală. Câteva luni mai târziu îşi surprinde consoarta îm-părtăşind patul conjugal cu un fante de mahala. Orbit de gelozie, recurge la cunoştinţele sale medicale în scopuri criminale: îşi ucide soţia.
Este condamnat la 9 ani închisoare, pierzând în acelaşi timp dreptul de a profesa.
În anul 1954 se angajează la I.D.G.H.I.B. ca proiectant. De la această dată doctorul Marin nu mai există. Numele rămâne singurul element care leagă două existenţe şi două fiinţe distincte.
Funcţionar conştiincios, nu pretinde nimic, nu așteaptă nimic, nimic nu-l interesează.
Cu excepția orelor de birou, rămâne conștiincios aceluiaşi prieten din anii războiului: alcoolul.
NAE PANDELE
S-a născut în anul 1916. Tatăl său, Ilie Pandele, ţinea cârciuma celebră, mult apreciată de chefliii Bucureştiului de odinioară, "Mai bine aici ca vizavi". Aşezată peste drum faţă de unul din marile cimitire ale Capitalei, firma de inspiraţie şi umor macabru se pare a fi contribuit mult la situaţia înfloritoare a familiei Pandele. La paisprezece ani fuge de acasă. Arestat pentru vagabondaj, este internat la Şcoala de corecţie Boiţa, de lângă Sibiu. Încetează orice legătură cu părinţii, care, de altfel, dau faliment şi decedează unul după celălalt la scurtă vreme.
În anul 1933 intră muncitor la Uzinele Malaxa. Extrem de ambiţios, dă liceul particular, apoi se înscrie la Politehnică, luându-şi licenţa în 1941. Face războiul ca genist. Grav rănit în primăvara anului 1944, e trimis la vatră şi petrece câţiva ani în spital. Vindecat, îşi reîncepe activitatea întâi ca inginer la Uzinele Timpuri Noi, apoi la Uzinele Republica. Din 1956 lucrează la I.D.G.H.I.B. E calificat de conducerea instituţiei drept un element foarte capabil. Orgolios şi susceptibil, se consideră adesea nedreptăţit în mod nejustificat.
Făcând parte dintr-o delegaţie de specialişti ce urma să plece în Norvegia şi fiind înlocuit datorită unor interese majore care îi solicitau prezenţa în ţară, inginerul Nae Pandele şi-a prezentat demisia.
Se bucură totuşi de multă simpatie în rândul colegilor câştigaţi de permanenţa sa bună dispoziţie şi de un anume umor personal. N-a fost niciodată căsătorit. De aproximativ patru ani trăieşte în concubinaj cu Marina Nicolau, chimistă la Fabrica de medicamente Galenica.
Una din biografii era falsă.
Capitolul XV
PARASTASUL
Duminica aceea tristă de început de noiembrie îi strânse din nou pe prieteni în casa veche de pe Magistrală, la parastasul lui Mircea Ionescu. Sufrageria era plină de lume necunoscută, vecini şi rude de-ale văduvei, oameni mărunţi, în haine cernite emanând vag un miros de tămâie şi naftalină. Stăteau în jurul mesei vorbind mult, încet şi necontenit, examinând cu ochi hulpavi masa aşternută modest cu tacâmuri sărăcăcioase, descompletate.
Dorneanu sosi mai târziu (Sachelarie, Marin şi Pandele trecuseră şi pe la biserică) aferat, îmbrăcat convenţional cu haine închise la două rânduri, afişând o jale reţinută de circumstanţă. Privi critic la cei din jurul mesei şi, zărindu-mă, îşi camuflă licărul de surpriză în spatele unui zâmbet jovial.
- Ce mai faci, căpitane? Apoi brusc, fără tranziţie, luând loc lângă mine: Bietul Mircea. Era cel mai tânăr dintre noi. Da, oftă el, nepătrunse sunt căile Domnului...
O bătrână, morfolind cu gura ştirbă o felie de pâine subtilizată pe furiş în aşteptarea bucatelor, auzi ultimele cuvinte ale jurisconsultului şi se grăbi să-i dea dreptate:
- Aşa-i, Taică! Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele lui în veci binecuvântat!
Şi înghesui repede câteva cruci.
Dorneanu îşi întoarse capul surprins, măsurând-o pe bătrână cu atâta dispreţ, încât aceasta amuţi cu ochii căscaţi de uimire. Îşi îndreptă în mod inutil cravata şi ridică din umeri cu mâna stupefiată: "Ce părere ai?".
Marin cu carafa de ţuică în faţă după câteva păhărele devenise sentimental:
- Ce jale, dom'le, şi cu viaţa...
- Da, întări şi Pandele. Când te gândeşti, mai ieri, alaltăieri jucam pocher la masa asta. Avea o vorbă a lui când lua potul: "Aşa e jocul ăsta, tăticule. Nu trebuie să te superi".
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu