Moartea semnează indescifrabil, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                                         1-5   
                                             PARTEA ÎNTÂI
                                                    Capitolul I
                                                    ANONIMA
                                                            1.

                          „Unde mă aflu?”
    A fost prima întrebare pe care mi-am pus-o când, deschizând ochii, m-am pomenit într-o încăpere străină. Apoi mi-am amintit. După şaisprezece ore de drum anevoios, ploaie şi vânt, ajunsesem în sfârşit la cabana "Dor de munte". O ţuică băută pe nerăsuflate câţiva bărbaţi la una dintre mese, un cabanier excesiv de amabil odaia, focul din sobă duduind îmbietor şi dorinţa legitimă de-a dormi două săptămâni fără întrerupere. Eram în concediu.
    Ploaia continua să cadă monotonă şi tristă. Aplecându-mă să-mi iau ţigările, privirea mi-a fost atrasă de un plic alb, obişnuit, strecurat pe sub uşă în timp ce dormeam. Curios, l-am ridicat. Spre surprinderea mea, cu litere voit deformate (probabil scrise cu mâna stângă), cineva mi se adresa:
    "Domniei sale, domnului căpitan de miliţie, Ştefan Anghel".
    Am parcurs conţinutul scrisorii câteva rânduri cu aceleaşi caracteristici grafologice:
    "După cum desigur aţi observat, plouă de câteva ceasuri. Asta înseamnă că drumul spre cabană a devenit impracticabil. Mai înseamnă că volens-nolens suntem, cum s-ar spune, izolaţi de restul muritorilor. Ca să nu vă plictisiţi, îmi permit să vă ofer o şaradă. Cineva din grupul nostru îşi va lua curând adio de la cele pământeşti. Datorită mie! Vreau să realizez o crimă care nu va fi supusă niciodată rigorilor legii.
    Încercaţi să mă împiedicaţi!
    P.S. Nu vă pierdeţi timpul cu deducţii grafologice".
    Ce glumă tâmpită!
    Ştiam că pe munte se fac cele mai stupide farse şi totuşi. Ploaia se izbea de geam. Mi se părea că "Dor de munte" plânge.

                                                              2.

                              Living room-ul era o încăpere mare, pătrată. Un bar nou lac şi nichel ocupa în întregime peretele din fund. Mese masive se aliniau pe două rânduri, lăsând liber un culoar până la scara mare ce ducea la etaj. Pereţii, jumătatea de jos din lemn, cea superioară din piatră colţuroasă, erau împodobiţi cu policioare pe care se odihneau farfurii de lut pe ştergare brodate în culori vii. La intrare, prins deasupra uşii, un cap de cerb, cu coarne puternice, multiplu şi complicat încâlcite, îşi rumega plictiseala.
    De cum am coborât, m-a izbit aerul fierbinte, învelit gros în fum de ţigară. Patru bărbaţi angajaţi într-o partidă de pocher filau cărţile cu o patimă evidentă.
    Cabanierul, aplecat deasupra barului, urmărea jocul cu emoţie nefirească, în timp ce mâinile ştergeau mecanic un pahar.
    De fapt, nu era singurul chibiţ. Un individ negricios, cu privirea mobilă, cu o faţă gălbuie ca de hrisov, se mişca necontenit printre jucători, schimbând fără nicio noimă posturile unui tranzistor. La cealaltă extremitate a încăperii, singur la o masă, un alt bărbat, cu eleganţă studiată în mişcări, îşi umplea din când în când un pahar cu apă minerală în care storcea puţină lămâie.
    Judecând după frânturile de discuţie, după epitetele nemiloase care abundau, puteam să pariez că cei şase n-au făcut cunoştinţă la cabană, ci sunt veniţi împreună într-o aşa numită escapadă burlacă.
    Nu mi-au acordat nicio atenţie. Eram oarecum intrigat în faţa impoliteţii flagrante, cu atât mai mult cu cât oamenii aflaţi în staţiuni la munte sau la mare, odată depăşite primele momente de stinghereală, devin amicali, discuţiile se încheagă cu uşurinţă, iar amabilitatea capătă expresii fireşti.
    Exceptând omul cu apa minerală, toţi fumau. Nori de fum se izbeau de candelabrul din lemn masiv atârnat deasupra mesei, învăluindu-i. Abia le ghiceam trăsăturile. Am cerut cabanierului o ţuică. Şi pentru a doua oară de la sosire, când a dat cu ochii de mine, mi s-a părut că tresare. S-a grăbit să mă servească, adăugând chipului obişnuitul zâmbet profesional. M-am rezemat de bar, sorbindu-mi ţuica cu înghiţituri mici.
    Ploaia continua vrăjmaşă. La masa de joc se aşternuse o linişte nefirească, prevestitoare de furtună.
    Omul cu apa minerală îi privea, surâzând enigmatic.
    Pe tejghea, în imediata apropiere, am observat telefonul. Fără vreo ţintă anume, am ridicat receptorul. Nu mi-am putut stăpâni o exclamaţie. Şapte perechi de ochi se întoarseră spre mine. Cordonul era smuls din aparat, iar microfonul strivit.
    Corelaţia dintre scrisoarea anonimă şi telefon mă obseda. Anularea aparatului telefonic unica legătură imediată cu oraşul crea o izolare artificială, dar eficace în condiţiile ploii neîntrerupte care făcea practic inaccesibil drumul, şi aşa destul de anevoios spre cabană.
    Mă simţeam neliniştit constatând că un prim element pe care, aşa cum reieşea din conţinutul anonimei, autorul ei scontase izolarea fusese deja realizat. Formula era brutală, nedisimulată şi de aceea îngrijorătoare, dovedind îndrăzneală şi sânge rece.
    De ce fusesem avertizat? Jocul mi se părea absurd, neverosimil şi totuşi ipoteza unei farse începea să nu mă mai convingă.
    Îi observam pe rând, ochii neştiind unde să zăbovească. Cei şase (de fapt, unicii turişti de la "Dor de munte") colegi de serviciu din câte înţelesesem făceau totală abstracţie de mine. Timp de o oră sau două n-am surprins niciuna dintre acele priviri iuţi, piezişe, care verifică sau se asigură. Poate doar individul negricios şi neliniştit, cu înfăţişare stranie. Însă cum acesta se mişca pradă unei agitaţii necontenite, nu eram sigur dacă se uita la mine, la cerbul agăţat deasupra intrării ori pur şi simplu căuta poziţia prielnică acusticii tranzistorului.
    Îl scrutai mai atent. Am băgat de seamă că avea gesturi necugetate, lipsite de control. Îţi dădea impresia că abia la jumătatea acţiunilor şi mişcărilor sale deci după ce efectuase acte iniţiale începea să reflecteze asupra lor. De aici reacţii deconcertante, gesturi bruşte, întrerupte ori cu deznodământ neaşteptat. Intervenţiile lipsite de tact în spatele jucătorilor trădându-le combinaţiile prin exclamaţii inoportune sau sfaturi de genul: "Eu aş merge cu asul şi vaietul" dădeau naştere la izbucniri ireverenţioase.
    - Vasiliu, eşti o vită! decretă cineva.
    Spre surprinderea mea, negriciosul nu se sesiză deloc şi, rânjind, se postă în spatele altui scaun.
    La o masă vecină cu a mea, aproape de fereastră, stătea indiferent, cu poză studiată, omul cu apa minerală. Din contextul discuţiilor reieşise că este jurisconsultul instituţiei. De altfel, felul în care se exprima fraze rotunde, de mult ticluite şi gata să încadreze în formule devenite şablon orice fenomen, gând sau situaţie îl desconspira.
    Faţa lipsită de netezimi, ciupită pe alocuri de vărsat, se odihnea mai ales pe umărul drept, încreţind nefiresc pielea maxilarului inferior, urmare a vreunui accident ori poate a unei proaste deprinderi. Continua să-şi prepare pahare cu apă, de Borsec mi se pare, în care picura atent suc de lămâie. Acorda foarte mare importanţă acestei operaţii, care oficiată cu eleganţa de care pomeneam căpăta valoare de rit. Când cineva de la masa de pocher, extaziat în faţa unei quinte regale, îl reclamă ca pe încă un martor necesar triumfului său ("Hei, Dornene, vino s-o vezi! E de pică, mânca-o-ar tata"), acesta se mulţumi să dea din cap cu superioară complezenţă. Îşi consuma paharul cu limonadă, privind lung, concentrat, prin reţeaua deasă a ploii care se pornise iar. Ai fi zis că aşteaptă pe cineva. O făcea cu răbdarea şi liniştea celui care are certitudinea că nu aşteaptă zadarnic.
    În capul mesei, un bărbat vioi, cu privire maliţioasă împărţea cărţile cu o dexteritate de prestidigitator. Proceda cu o îndemânare ce trăda îndelungi exerciţii, sugerând spontan ideea că trişează sau că poate s-o facă în forme abile. Chipul de Lucifer (faţa osoasă, triunghiulară, sprâncene negre, orientate ca nişte accente circumflexe, părul cărunt pieptănat perie) contrasta cu dicţia defectuoasă, sâsâită şi peltică.
    - Am deschis!
    Cel mai tânăr din grup toţi ceilalţi păreau în jur de cincizeci de ani împinse cu mână nesigură miza spre mijlocul mesei. Nasul disproporţionat ţâşnea dintr-o faţă cu celelalte trăsături minuscule, de rozător. Ochii înguşti, de viezure, căutau neliniştiţi, încercând să sesizeze reacţia partenerilor.
    - Pe trei, făcu o voce amplă, cu timbru plăcut.
    Mâini experte ("Contabil? Casier?") numărară banii, degetele mişcându-se repede ca o morişcă. Apoi omul îşi potrivi ochelarii cu ramă subţire, metalică, pe nasul acvilin şi pedant, cu un gest devenit tic, alungă scame invizibile de pe pulovărul de culoare închisă. Vârsta (cincizeci, poate cincizeci şi cinci de ani) nu-i alterase trăsăturile nobile.
    Un rictus neplăcut însă îi deplasa undeva, spre bărbie, linia gurii, împrumutând figurii o expresie de infatuare excesivă. Amicii îi spuneau Sachelarie ori, mai direct, precupeţind silabele, Sache.
    Acum îl privea ironic pe cel tânăr care speriat de re-lans regreta parcă deschiderea jocului.
    Al patrulea jucător (de ce i-o fi spunând ex-doctore?) mormăi:
    - Pe nouă.
    Aruncă fără să numere câteva bancnote mototolite luate din teancul îngrămădit în faţă. Consuma unul după altul paharele cu rom pe care cabanierul i le umplea prompt, neuitând să le însemne numărul. Era beat, dar păstra o ţinută decentă.
    Ochii mici se pierdeau în obrazul mare, cărnos. Păreau că înregistrează laolaltă obiecte şi fiinţe nediferenţiindu-le nu din lipsă de discernământ, ci dintr-un fel de detaşare faţă de tot ce-l înconjura. Mă fascina realmente impasibilitatea sinceră a reacţiilor sale, fără osteneala vreunei replici, izolându-se într-o muţenie încăpăţânată.
    - Merg! se decise cel din capul mesei, ridicându-şi sprâncenele ascuţite.
    - Şi eu, spuse tânărul, frecând cu grijă între degete fiecare leu de teamă să nu pună mai mulţi.
    Cineva râse:
    - Nu-i a bună cu Ionescu.
    - Ce mai, a intrat în anul morţii. Să fii atent.
    - Cine, Pandele? Cine a intrat în anul morţii? se agăţă Vasiliu de mâneca omului cu chip diavolesc. Fusese atent la ceea ce fac eu şi pierduse "faza".
    - Nu-mi mai duceţi grija, replică aparent cu indiferenţă Ionescu. Tot eu vă îngrop pe toţi.
    Dar vocea era rea, iritată. Pandele, privindu-l fix, şopti:
    - Eu, în locul tău, n-aş fi atât de sigur.
    Tresării. Pronunţase cuvintele corect, fluent, fără împleticeala aceea peltică care până atunci crezusem că-l caracterizează.
    - Ful de dame, anunţă triumfător Ionescu.
    Tânărul îşi adună banii fericit, comentându-şi lung succesul. Ceilalţi păreau plictisiţi. Cabanierul, cu coatele bine înfipte în tejgheaua barului şi ochii strălucind de plăcere, urmărea avid jocul. Îşi trecu limba peste buzele uscate şi pocni din degete cu sensul: "Uite-al dracului!"
    - Aşa e jocul ăsta, tăticule, explică Ionescu lui Sachelarie, cel mai afectat dintre toţi. Nu trebuie să te superi.
    Dorneanu, mereu lângă fereastră şi spre surprinderea mea atent, se interesă:
    - Ce ful a avut ăla?
    Îl informă Vasiliu, zgâlţâindu-şi aparatul:
    - A plecat cu perechi şi a prins ful de dame cu şeptari în coadă.
    - Evident dame, comentă tare Dorneanu. Cherchez la dame!
    - Adică, ce vrei să spui? se răţoi Ionescu.
    Lustruindu-şi unghiile, jurisconsultul răspunse voit enigmatic:
    - Nimic altceva decât ai înţeles tu.
    Furios, Ionescu se sufoca mototolind banii, căutând replică.
    - Faci pe deşteptul...
    Sachelarie se enervă:
    - Dar isprăviţi odată! Ce naiba, ori jucăm, ori nu, şi se ridică în picioare. Uite la Marin! Deschide, pasează, cere, câştigă sau pierde, dar nu face conversaţie.
    - Păi ăsta tace şi când vorbeşte, observă Pandele, trecându-şi mâna prin părul perie.
    Cu ochii scăpărători, subţiaţi de râs, şi cu urechile ascuţite, mi se păru dintr-o dată că seamănă cu un faun.
    - Ascultă, tovarăşe inginer, replică totuşi "ex-doctorul". Ochii două găuri mici în masa de carne asediată de cuproză nu se ridicară. În ciuda eforturilor dumitale de a fi spiritual, pe mine personal mă amuzi numai la pocher, şi asta pentru că joci prost. În sensul ăsta propun să reluăm partida.
    Izbucniră urale.
    - Ura! A deschis gura Marin!
    Ostentativ, grupul se îmbrăţişa şi se felicita călduros. Cineva propuse chiar destuparea unei sticle de şampanie.
    - Ce chestie!
    - La asta nu mă aşteptam!
    - Formidabil!
    Răcnetele lor aduseră în pragul uşii un cap înspăimântat: soţia cabanierului.
    Negriciosul Vasiliu, căruia probabil vacarmul îi prilejuia delectări de ordin superior, făcu transistorul să urle. Omul cu nasul mare Ionescu se căţără pe un scaun după o mască grotescă, rămăşiţă a cine ştie cărui revelion, şi-o puse şi începu să danseze de unul singur.
    Inginerul se ridică:
    - Gata! Reluăm partida. Ionescu, faci cărţile. Era rândul tău, n-am uitat! Sachelarie, confiscă animalului transistorul! Ne-a torturat destul.
    Jocul fu reluat. Din câte puteam să-mi dau seama, şansa capricioasă începuse să-i surâdă morocănosului Marin. Pretextând o nevralgie, Ionescu se retrase din joc şi urcă în camera lui.
    - Aşa face întotdeauna după ce ne ia banii, izbucni inginerul Pandele, trântind cu ciudă cărţile pe masă.
    - S-a dus, chipurile, să se odihnească, remarcă ironic Sachelarie, alungându-şi de pe haine, cu zvâcniri nervoase de deget, fire invizibile de praf.
    - Dormir-ar somnul ăl lung!
    Toţi întoarseră capul surprinşi. Din cuvintele "ex-doctorului" răzbătuse pe neaşteptate, necamuflată, o ură densă, concentrată, deplasată faţă de incidentul minor în sine. Se părea că un sentiment vechi, mocnit, alimentat de ani, ţâşnise inconştient de pe buzele mereu mute ale lui Marin.

                                                 Capitolul II
                                    CINEVA SE ȚINE DE CUVÂNT
                                                       1.

                           Se lăsase seara. O seară cenușie, rece şi tristă.
    Cabanierul mă informase că grupul celor şase ieşise pe platou.
    - Ciudaţi oameni!
    Scăpasem cuvintele fără să mă gândesc. La urma urmei în ce consta ciudăţenia lor? Că cineva se căţărase pe vârful muntelui pentru a consuma cantităţi însemnate de apă minerală? Că se arătaseră neprietenoşi? Sau pentru că altul schimba cu furie posturile de radio?
    Am părăsit living-room-ul şi, fără un motiv anume, m-am îndreptat spre lacul din spatele cabanei. Curând am zărit colţii de stâncă confundându-se cu brazii pitici într-un întunecat şirag de umbre. Din mijlocul lor s-a desprins silueta unui bărbat, înaintând cu paşi nehotărâţi spre mal. Nu mi-am dat seama cine era. Distanţa mare anula orice amănunt fizic sau vestimentar.
    S-a oprit, şi-a aprins o ţigară şi deodată inima a început să-mi bată cu putere.
    Furişându-se, o a doua siluetă ajunse în spatele omului cu ţigara. Cu un brânci puternic, îl aruncă în apele întunecate, după care se făcu nevăzut.
    Strigătele de ajutor ale victimei s-au stins repede.
    Alergam din răsputeri în speranţa iluzorie că aş putea ajunge la timp.
    Curând au apărut umbrele agitate ale unor bărbaţi. Unul din ei şi-a scos ceva care aducea a pulovăr şi s-a aruncat în apă. Datorită efortului, întregul tablou a prins să-mi joace înaintea ochilor. Siluetele se amplificau ori se anulau reciproc într-o succesiune neverosimilă.
    Când am ajuns, două trupuri zăceau printre pietrele răspândite pe mal. "Aşadar, nu a fost o glumă!" Confirmarea părea că se izbeşte de toate celulele creierului într-un ecou prelung. "N-a fost o glumă! N-a fost o glumă!"
    Omul complet îmbrăcat deci victima deschise ochii, privind buimac în jur. Era Ionescu. Marin şi-a lipit urechea de pieptul celuilalt (mi-am amintit că cineva i se adresase cu "ex-doctore", deci practicase medicina), ascultă atent, îi cercetă pulsul şi abia într-un târziu murmură:
    - Trăieşte!
    Am răsuflat uşuraţi.
    Într-adevăr, Sachelarie el era omul care sărise în apă pentru a-l salva pe Ionescu deschise gura, bolborosind câteva cuvinte:
    - Adânc, apa, apa.
    Picăturile reci de ploaie, vântul aspru şi hainele ude ale celor doi ne-au grăbit spre cabană. Fulgere lungi brăzdau cerul luminând chipurile încremenite într-un amestec de surpriză şi teamă.
    Cum se întunecase de-a binelea, orbecăiam tăcuţi printre pietrele răs-pândite pe întregul platou.
    "Aşadar, dumnealui se grăbeşte."
    Ideea că aş putea descoperi eventuale urme m-a făcut s-o iau la fugă. "Trebuie să găsesc o lanternă."
    Ploaia începu să cadă mai insistent, hotărâtă parcă să-mi zădărnicească planurile.
    Încercarea mea era de-a dreptul copilărească. Şapte perechi de bocanci bătătoriseră locul, iar ploaia continua să şteargă vrăjmaşă urmele. Totuşi, nu trebuia să neglijez niciun amănunt care l-ar fi putut identifica pe răufăcător.
    Când am intrat în sala de mese, cabanierul tocmai îşi dezbrăca haina de ploaie. Apariţia mea precipitată sau faptul că un gând mă ţintuise locului ori cine ştie ce alte motive l-au făcut să rămână o clipă cu mâna suspendată în aer.
    - Nu ştiam ce s-a întâmplat cu dumneavoastră şi am ieşit să vă caut, bâlbâi el o explicaţie pe care de fapt nu i-o cerusem.
    L-am privit lung, căutând să-mi amintesc de unde îl cunoşteam. Privirea mi-a alunecat de-a lungul corpului, oprindu-se pe bocanci.
    Bucăţi mari de noroi acopereau ramele.

                                                                   2.

                                      Lanterna a găsit-o repede și  tot repede a adăugat chipului său un zâmbet enigmatic.
    Am trecut în goană pe lângă grupul celor şase "prieteni" care tocmai se pregăteau să intre; mulţumită lanternei, am ajuns fără peripeţii la locul atentatului.
    Aşa cum prevăzusem, urmele erau slabe şi al naibii de încurcate. Terenul tare înregistrase doar armătura tălpilor. Ceva mai încolo, printre tufele de jepi, muşchiul îmbibat cu apă păstra încă vag conturul unor bocanci, fără niciun amănunt de la care aş fi putut pleca.
    Ideea descifrării unei cărări de urme cădea dintr-un bun început. Profitând de terenul descoperit, vântul sufla puternic, îndemnând la lucru urzeala ploii.
    O stâncă, curios aplecată, oferea oarecare adăpost. Mi-am lipit spatele de piatra rece şi după câteva încercări nereuşite am izbutit să-mi aprind o ţigară. Trebuia să fac ordine în învălmăşeala de gânduri.
    "Aşadar, nu a fost o glumă!"
    Mi-a venit în minte adresa de pe plic: "Domniei sale, domnului căpitan de miliţie, Ştefan Anghel". De necrezut! Infractorii evită de obicei contactul cu organele de miliţie sau cel puţin nu le doresc vecinătatea. Pentru ce m-au avertizat? Ca să mă provoace? Cine? Pandele cu sprâncenele lui drăceşti? "Distinsul" Dorneanu, a cărui imagine n-o mai puteam despărţi de sticla cu apă minerală? Marin, ex-doctorul, morocănos şi absent? Ori poate colericul Vasiliu nestăpânit şi în continuă alertă? I-am trecut în revistă, oprindu-mă îndelung asupra fiecăruia.
    Dar dacă autorul anonimei nu face parte din grup? Pentru o clipă mi-a revenit în minte chipul speriat al cabanierului, cu haina udă de ploaie şi bocancii plini de noroi.
    De ce nu? Când m-a văzut apărând, mi s-a părut că s-a speriat.
    Nu era exclus nici ca personajul să fi rămas în culise recomandându-se ca făcând parte din grup în speranţa că mă va induce în eroare.
    "Mâine trebuie să cercetez fiecare colţişor."
    Întrebarea de ce necunoscutul îşi dezvăluise intenţiile îmi revenea asemenea unui laitmotiv. Ceva îmi spunea că aici e nodul întregii afaceri.
    Mi-am amintit că, de fapt, sunt în concediu. Zâmbii strâmb: "Plăcut concediu te aşteaptă, căpitane Anghel."
    Trebuia să acţionez hotărât: viata unui om era în primejdie. Blestemam noaptea, care în mod frecvent facilitează planurile criminale.
    "Am să dorm cu Ionescu în aceeaşi cameră, mi-am propus, dar am renunţat repede. Mai de grabă schimbăm camerele între noi. Cine ştie, poate am noroc."
    Plimbam nehotărât lumina lanternei peste stâncile scrijelite de armătura bocancilor, întrebându-mă dacă încălţămintea nou-nouţă (observasem amănuntul la sosire) a celor şase n-are cumva semne deosebite pe tălpi.
    Fiind puţin purtaţi, era greu de presupus. Îmi trecu prin minte o idee pentru care mai târziu aveam să mă felicit.
    "Dar dacă i-aş ajuta eu să aibă anumite particularităţi?"
    Un anunţ agăţat în fiecare cameră avertiza că toţi turiştii sunt obligaţi să-şi lase noaptea bocancii pe culoar. Cu o pilă sau o pânză de bomfaier puteam uşor să fac câte un semn discret pe aplicele de metal. Îmi strecuram astfel spioni capabili să-mi raporteze fiecare pas.
    Cum ultima idee compensa oarecum eforturile zadarnice de până atunci, m-am grăbit să părăsesc locul unde cu puţin înainte era să fie ucis un om.

                                                               3.

                                       În living room domnea o linişte cuviincioasă. Tranzistorul lui Vasiliu amuţise.
     "Prietenii" stăteau acum răspândiţi la mese diferite, fiecare cu gândurile şi temerile sale. Păreau că aşteaptă intrarea mea, pentru că îndată ce-am păşit pragul, şapte perechi de ochi era de faţă şi cabanierul mă priviră avizi.
    Ionescu stătea la aceeaşi masă cu eroul zilei, Sachelarie. Aveau în faţă câte un pahar de coniac băut aproape în întregime. Inginerul Pandele, aparent impasibil, se îndeletnicea cu fumatul, fără să-i reproşeze lui Vasiliu obositorul du-te-vino, din imediata sa apropiere. Chipul unghiular părea turnat în ceară.
    Dorneanu stătea picior peste picior în aceeaşi atitudine studiată. Ţinea paharul cu apă minerală într-o mână. Cu cealaltă bătea încetişor, pe masă, darabana. Sprijinit de bar, Marin întinse cabanierului paharul gol. Sosirea mea surprinse două gesturi oprite la mijlocul drumului: mâna ex-doctorului cu paharul întins şi cea a cabanierului cu sticla puţin aplecată.
    M-am apropiat de bar.
    - O ţuică bătrână. Mare.
    Cabanierul n-a mai dus la capăt intenţia de a servi pe Marin, acordându-mi preferinţă. Firesc era ca celălalt să se supere. Nu a făcut-o. Rămase cu paharul întins, aşteptând parcă un impuls străin, pentru a insista ori pentru a-şi retrage mâna.
    L-am privit îndeaproape. O teamă de moarte îi stăpânea trăsăturile. Simţindu-mi privirea, îngână câteva cuvinte la întâmplare:
    - Tot plouă?
    Nu i-am răspuns.
    Între timp, Dorneanu se hotărâse să arboreze un zâmbet mefistofelic, fără a renunţa la bătăile de metronom ale degetelor.
    Pandele îşi ţuguiase gura caraghios, scoţând rotocoale de fum. Treaba asta părea să-l enerveze pe Vasiliu, pentru că îşi continua plimbările într-un ritm de-a dreptul isteric.
    Victima, Ionescu, sorbea coniacul cu o nervozitate lesne de înţeles. Smiorcăia mereu din nasul mare, tamponându-şi dizgraţios nările cu podul palmei. Îmi venea să-i întind o batistă.
    - Dar termină, domnule, odată!
    Am întors repede capul. Apostrofarea aparţinea lui Vasiliu şi era destinată lui Dorneanu.
    - De două ceasuri...
    Bătând cu degetele în masă, Vasiliu demonstră, practic, preocupările celuilalt, apoi, făcând acelaşi gest la tâmplă, continuă:
    - Ce, eşti nebun?!
    Dorneanu îşi oferi o mică pauză înainte de a răspunde.
    - Uite cine vorbeşte! şi râse superior, cu buzele strânse.
    "Care dintre ei?"
    Îmi controlam atent bănuielile. Câţiva dintre oamenii aceştia, dacă nu toţi, erau nevinovaţi. Aveam nevoie de ajutorul lor; de aceea m-am hotărât să le citesc anonima primită.
    Lectura scrisorii stârni o nelinişte vecină cu panica. Or, lucrul acesta îl doream cel mai puţin.
    - Vă rog să vă păstraţi calmul! Numai aşa mă puteţi ajuta, dacă sunteţi dispuşi să o faceţi.
    M-am adresat lui Ionescu:
    - Ştii să înoţi?
    - Nu.
    Răspunsul îmi confirmă presupunerea făcută cu mult înainte.
    - Când te-ai simţit îmbrâncit, n-ai întors capul să vezi cine e?
    - Nu.
    Inginerul continua să fumeze, afişând un aer plictisit. Ceilalţi erau numai ochi şi urechi.
    - Nici dumneavoastră?
    Adresasem întrebarea întregului grup şi, spre surprinderea mea, toţi încuviinţară. Am preferat să stau de vorbă cu Sachelarie întâi. Dorneanu, Pandele, Vasiliu şi Marin au urcat în camere, aşteptând să fie chemaţi pe rând. Cabanierul a intrat în bucătărie.
    - Nu ştiu în ce măsură v-aş putea fi de folos, începu Sachelarie, sorbindu-şi încetişor coniacul.
    - Dacă va fi pe măsura gestului făcut acolo, pe mal, mă declar dinainte satisfăcut.
    Omul îşi îndulci trăsăturile într-un surâs uşor.
    Pe zidul dat cu var, profilul frumos, imperceptibil obosit, se contura limpede, ca un desen în cărbune. Stropi mici de apă se prelungeau din părul ud pe cămaşa răsfrântă în care îndesase un fular alb de mătase a la Amedeo Nazzari.
    Goli paharul, deschise un portţigaret de argint şi mi-l întinse.
    - Mulţumesc. Aşadar...
    - Stăteam pe una din stâncile de lângă prăpastie. Lumina unui chibrit mi-a atras atenţia. Mircea, vreau să spun Ionescu, îşi aprinsese o ţigară. Deodată am văzut o umbră apropiindu-se de el şi îmbrâncindu-l în apă. Mi-am amintit că nu ştie să înoate. Restul îl cunoaşteţi.
     - Nu mi-ai spus ce s-a întâmplat cu umbra.
     - Aşa-i, făcu el, a dispărut în păduricea de brazi şi, cum era aproape întuneric.
     - Trebuie să înţeleg că nu ai reuşit să-i desluşeşti trăsăturile. Rămâne totuşi statura. Statura nu-ţi aminteşte de nimeni?
    - N-aţi băgat de seamă că ai noştri au aproape toţi aceeaşi statură? Unde mai pui că poate să nu fie dintr-ai noştri. Respiră adânc, apoi adăugă: Sper să nu fie dintr-ai noştri.
    Declaraţiile celorlalţi erau aproape identice. Toţi se aflau prin apropiere; toţi văzuseră umbra, dar nici unul nu era în stare să spună mai mult.
    Ionescu (ştiam că atâta timp cât stă cu mine nu i se poate întâmpla nimic) asistase la depoziţiile tuturor. La început, părea foarte curios, apoi, treptat, se posomorî, sfârşind prin a cădea într-o stare de apatie. Trăsăturile mici, neplăcute se chirciseră şi semăna mai mult ca oricând cu un şoarece.
    - Domnule Ionescu, suntem numai noi doi; n-ai de ce să te îngrijorezi. Cine crezi că ar avea motive să te înlăture?
    Îşi înfipse bărbia în piept, refuzând să răspundă.
    Am încercat în toate felurile să-l dezmorţesc; nimic. Părea o stană de piatră. Cabanierul ciocăni uşor şi deschise uşa, întrebând dacă poate să aşeze masa. Îl urmăream de câteva minute cum se deplasa dintr-o parte în alta, aranjând tacâmurile.
    M-am hotărât să-l iau direct:
    - Ia spune-mi, de când îi cunoşti pe oamenii ăştia?
    - Care?
    Părea sincer surprins. Şi-a încrucişat mâinile pe piept, într-un gest devenit internaţional ca semnificaţie.
    - Pe sănătatea mea, tovarăşe căpitan! Alaltăieri i-am văzut pentru prima oară în viaţa mea. Ce interes aş avea să mint?
    - Lasă în pace sănătatea şi gândeşte-te bine. Nu-l cunoşti pe nici unul?
    - Pe sănă...
    - Iar?!?
    - Să mă tras'... Pe cuvântul meu de onoare!
    - Dacă-ţi dai cuvântul de onoare, te cred! Ce motive aş avea să pun la îndoială cinstea dumitale?
    Aruncasem vorbele într-o doară, fără să bănuiesc că ele au să meargă drept la ţintă.
    Cabanierul s-a făcut ca varul, mâinile au prins să-i tremure. M-am făcut că nu-i observ tulburarea şi, luând registrul de evidenţă, am răsfoit ultimele pagini.
    - Dumneata completezi datele?
    - Mandea! Cum scrie la regulament. Dumnealui era de faţă. Îl arătă pe Ionescu.
    Acesta privea pe fereastră, undeva în noapte. Am scos anonima (păstrasem plicul ca să arăt confraţilor ce glume se fac pe munte), comparându-i scrisul cu cel din registru.
    Iniţial, mi s-a părut că observ acelaşi desen al primei litere din alfabet, dar, din păcate, asemănarea nu s-a mai repetat, deşi fiecare nume cu prindea vocala "a".
    "Nu-ţi pierde timpul cu analize grafologice."
    Sugestia necunoscutului se detaşa batjocoritoare.
    De fapt, abia acum priveam plicul cu toată atenţia. L-am apropiat de lumina puternică a unui bec din apropiere, căutând eventuale amprente.
    De regulă, asemenea urme se detectează în laborator. Uneori însă, când infractorul este la începutul meseriei, cu puţină şansă... N-a mai fost necesar să-mi continuu presupunerile; o scamă de bumbac prinsă la încheietura plicului îmi recomandă să-i acord necunoscutului atenţia cuvenită: lucrase cu mănuşi.
    M-am apropiat de Ionescu.
    - Venind încoace, cineva şi-a procurat câteva plicuri. Poate unul singur. Încearcă să-ţi aminteşti!
    Ionescu ridică din umeri. Am insistat:
    - E în interesul dumitale!
    S-a uitat la mine, a surâs cu tristeţe, apoi şi-a reluat îndeletnicirile de mai înainte.
    Între timp, cabanierul imprimase figurii sale o expresie serafică, de parcă registrul i-ar fi conferit certificat de bună purtare. Această metamorfoză bruscă mi-a sugerat modalitatea de a-mi continua cercetările. M-am aplecat spre el, şoptindu-i:
    - Sper că pot avea încredere în dumneata!
    Răspunse cu o seriozitate ilară:
    - Ca în Sfânta Evanghelie, tovarăşe căpitan! Mie când îmi spune omul o vorbă, s-a terminat: mormânt!
    Ciudat individ! Împrumuta o stare de spirit sau alta cu aceeaşi dezinvoltură cu care aprinzi o ţigară.
    N-am putut rezista ispitei:
    - Dumneata trebuia să te faci actor!
    Se posomorî.
    - Şi eu care credeam că aveţi o părere bună despre mine.
     - Foarte bună!
    - Păi atunci de ce-aţi zis vorba aia? Actor! Asta-i meserie de om serios?
    Nu-mi ardea deloc de râs, deşi remarca avea hazul şi poate tâlcul ei.
    - Reţii cumva ora la care am sosit?
    - Cum să nu? Patru fără o litră. Notez întotdeauna când vine şi când pleacă omul. După regulament!
    Reuşise, în sfârşit, să dea mâinilor o întrebuinţare firească. Le-a ridicat, scuturându-le.
    - Foarte bine! Puţin timp după aceea, am urcat în cameră.
    - Adevărat! Aţi băut două ţuici, aţi plătit numai una, observă în treacăt, şi aţi urcat.
    - Aminteşte-ţi ce-a făcut în lipsa mea fiecare dintre cei şase. Pari un om isteţ.
    - Şi asta-i adevărat!
    - Aşa că n-o să-ţi fie prea greu.
    - Întâi şi întâi, începu el cu importanţă, au izbucnit cu toţii în râs.
    Cum "omul meu de încredere" aştepta efectul celor comunicate, l-am invitat să continue.
    - Pe urmă?
    - P-ormă... cineva a întrebat: "Cine-i ştabul?"
    - Cine?
    - Dumneavoastră!
    - Nu face pe prostul! Cine a întrebat?
    - A! exclamă cabanierul, scărpinându-şi ceafa. Asta nu-mi aduc a-minte.
    - Iar începi?
    Omul îşi astupă gura cu mâna.
    - Bănuiesc că i s-a răspuns.
    - A răspuns nebunul mă iertaţi, ăl cu tranzistorul a răspuns. "Naiba-l ştie, zice dar mie unul" Se opri, întrebându-mă: Să zic ce a mai zis?
    - Zi!
    - Dar fără supărare' "Mie unu zice nu-mi place deloc. Aţi văzut ce ochi are zice parcă-s furculiţe."
    - Şi iar au râs cu toţii, am completat.
    - De unde ştiţi?! făcu el mirat, dar amintindu-şi că eu sunt cel care pune întrebările se grăbi să confirme: Au râs, tovarăşe căpitan.
    - Pe urmă?
    - P-ormă, tot ăl cu tranzistorul zice: "M-am săturat de poşirca asta. Noroc că am în rucsac o sticlă de coniac ca lumea". Şi a urcat sus. Vă daţi seama cât m-a jignit? Poşircă! În prăvălie la băiatul!
    - Şi-au permis să spună aşa ceva?!
    - Pe sănătatea mea!
    Apucă o sticlă de pe bar, hotărât să mi-o vâre sub ochi.
    - Coniac cinci stele, cum scrie la carte, tovarăşe căpitan. La mine nu se există! "Nobles oblij" conchise cult, în timp ce cu degetul arătător îşi bătu obrazul umflat.
    Întâlnindu-mi privirea, renunţă la alte garanţii.
    - Sus a întârziat mult?
    - Multişor, de ce să mint! Multişor!
    - Şi multişorul ăsta câte minute înseamnă la dumneata?
    - Zece, cins'prece, că la un moment dat ăi cu pocherul zice: "Uite-al naibii, s-a pus singur pe chef. Şi au urcat cu toţii să vază ce se întâmplă. Este, domnule?
    Ionescu continua să privească distrat ploaia de afară.
    - Se face că n-aude!
    - Cu alte cuvinte, jos a rămas doar omul cu apa minerală.
    - N-a rămas nici el! După câte am înţeles, s-a urcat la toaletă.
    "Hm! Încearcă să te descurci! Aşadar, în lipsa mea, oricare dintre cei cinci fireşte, Ionescu trebuia exclus putea să strecoare anonima."
    Cabanierul rămase într-o poziţie slugarnică, aşteptând parcă bacşişul.
    - Curios, făcui eu, aruncând o nadă. Mi-amintesc foarte bine că, întorcându-mă, i-am găsit pe toţi exact în poziţiile în care îi lăsasem.
    - Păi au coborât. Un minut sau două înaintea dumneavoastră au coborât.
    - Te pomeneşti că n-au găsit coniacul.
    - Cum să nu! Tocmai voiam să le atrag atenţia că în local e interzisă consumarea băuturilor străine.
    - N-ai observat vreun amănunt care să-ţi dea de bănuit?
    - Când s-au întors?
    - Când s-au întors ori înainte.
    Rămase puţin pe gânduri, apoi răspunse ezitând:
    - Ştiu eu? Mi-au dispărut o pereche de mănuşi. Poate că le-am pus în altă parte.
    - Ce fel de mănuşi?
    - De bumbac. Albe. Nu era mare scofală de capul lor, dar mă pavoazam cu ele când pica lume mai simandicoasă.
    Realizând gafa, îşi muşcă buzele. Am făcut legătura cu scama descoperită pe plic.
    - Unde le ţineai?
    - Aici! Îmi arată cu degetul una din extremităţile barului.
    Era limpede.
    - Bine, fă o declaraţie cu tot ce mi-ai relatat. Poate între timp îţi aminteşti şi alte amănunte. Şi ai grijă, discuţia rămâne între noi.
    - Mormânt, tovarăşe căpitan. Nu mă cunoaşteţi.
    - Se poate.
    Cabanierul dispăru în bucătărie. Se întoarse după câteva minute, şoptindu-mi la ureche:
    - Nevastă-mea vrea să vă vorbească. Nu ştiu ce s-a întâmplat.
    - Rămâi aici. Şi arătându-l pe Ionescu am adăugat: Nu-l slăbeşti din ochi pe dumnealui. Răspunzi cu capul.
    Cabanierul luă poziţie de drepţi, simţindu-se dintr-o dată foarte important.
    - Am înţeles!
    În bucătărie domnea o ordine şi o curăţenie de farmacie.
    Femeia puţintică la trup, cu nas lung şi bărbie ascuţită mă aştepta speriată.
    - Ce s-a întâmplat?
    - S-a întâmplat, că eu stăteam, ia mai acum jumătate de oră, la cuptor şi întorceam friptura pe toate părţile, vorba aia, să se rumenească, că eu le fac pe toate: şi curăţenia în camere, tot eu şi la bucătărie.
    Experienţa mă învăţase să nu întrerup niciodată pălăvrăgeala celor pe care îi ascultam, oricât de neinteresantă ar fi fost. Întrebările veneau abia după aceea, când, înlăturând divagaţiile inutile, obţineam un tablou de ansamblu al celor relatate.
    - Pe masa aceea de sub fereastră mă aşteptau într-o farfurie ouăle sparte pentru crema de vanilie. Maică Precistă (îşi făcu semnul crucii), şi unde numai ce văd o mână!
    - Unde?
    - Cum unde? Pe fereastră. Uite aşa, din senin s-a ivit o mână şi-a aruncat nu ştiu ce praf peste gălbenuşuri. Până să zic de trei ori "cruce-n sân", mâna a dispărut. Vă spui drept, eu când văd ş-un şoarece mă taie la inimă. Mă şi mir că n-am ţipat.
    - Spune-mi, erai cu faţa la cuptor când ai observat mâna sau te uitai spre fereastră?
    - Cum să vă spun, chiar atunci m-a pus dracu' să mă întorc.
    - Încearcă să-mi descrii mâna, poate-ţi aminteşti vreun amănunt.
    Femeia mă privi sceptic.
    - Apoi era o mână ca toate mâinile. Parcă o unghie era mai neagră. Poate era murdară ori poate s-a lovit, păcatele.
    - Ai văzut şi ceva din braţ? Arată-mi pe mâna dumitale!
    - Am văzut-o cum să zic cam d-acilea, de unde porţi dumneatale ceasornicul.
    - Vreun inel sau verighetă ai observat?
    Femeia dădu din cap. I-am atras atenţia să nu povestească nimănui întâmplarea, nici chiar soţului.
    - Dar cu ouăle ce să fac, tovarăşe căpitan? Parcă mi-e păcat de Dumnezeu să le arunc.
    - De unde ştii ce grad am?
    - Mi-a spus bărbatu-meu.
    Am sfătuit-o să învelească castronul cu un ştergar şi să-l pună de-o parte. Intenţionam să-i analizez conţinutul care, la o primă cercetare, superficială, nu prezenta nimic special.
    Totodată, i-am cerut să prepare crema cu alte ouă şi pe cât posibil masa să fie servită la timp. Am ieşit afară, plimbând insistent lanterna pe pământul clisos de sub fereastra bucătăriei.
    Nu se zărea nici cea mai vagă urmă de paşi. Explicaţia am găsit-o repede: fereastra W.C.-ului se afla la aproximativ 30 de centimetri de cea a bucătăriei.
    Era limpede. Cel care presărase praful se aplecase peste pervaz, aruncase o privire în bucătărie (nu risca nimic chiar dacă ar fi fost văzut, putând scăpa cu o explicaţie oarecare), apoi operase.
    Mă întrebam care să fi fost intenţia necunoscutului? Să otrăvească opt sau nouă oameni, când de fapt nu-l interesa decât unul singur? Ori poate voia să ne narcotizeze pentru câteva ceasuri, la adăpostul cărora ar fi putut acţiona nestingherit?
    Un lucru era cert. Dacă necunoscutul face parte din grup, sub un pretext sau altul, va ocoli desertul. Care din ei?
    Am intrat în living-room, aducând cu mine un miros de pământ jilav şi crizanteme ude.

                                                          Capitolul III
                                               CINA CEA DE TAINĂ

                             Vazându-mă, cabanierul  îmi făcu semn că totul e în regulă, apoi aşternu faţa de masă din in gros şi întinse tacâmurile. Din capul scării strigă:
    - Poftiţi la cină!
    Cu mâinile în buzunare, Ionescu sta rezemat de masă şi se uita la oalele de pe policioară. Căutătura îi era fixă, acea fixitate care priveşte, dar nu vede, ochii urmărind de fapt un film proiectat în spatele pleoapelor.
    Apăru Dorneanu cu mersul său specific, dând impresia că se strecoară printre obstacole invizibile. Arăta obosit, cearcăne mari şi vinete îi muşcau adânc obrazul. Îşi mângâia mecanic pumnii cu acel gest care de obicei marchează satisfacţia la oamenii graşi, dar care la zveltul jurisconsult trăda o stare de preocupare intensă, frământată.
    Beat şi absent, ex-doctorul Marin păşi nehotărât spre bar. Răzgândindu-se, se întoarse din drum şi se aşeză greoi cu genunchii ţepeni, dându-şi drumul să cadă pe scaun. După respiraţia dezordonată, adâncă precum un oftat, părea că se sufocă, apăsat de tavan şi pereţi.
    Ca de obicei, se arăta dezinteresat de tot ce se petrecea în jurul lui, mişcând, gândind, trăind dintr-o penibilă şi inevitabilă obligaţie. Chiar şi la masa de pocher, deşi partener constant, participa cu o plictiseală şi cu o lipsă de entuziasm nedisimulate. Nu reacţiona la interpelările maliţioase ale inginerului Pandele, nu era contrariat de poza doctă a lui Dorneanu, nici iritat de sâcâielile infantile ale lui Vasiliu.
    Ai fi zis că e urmărit de o idee unică, aceeaşi de luni şi ani de zile, căreia i se închină ori care îl îngrozea.
    Fără să ridice capul, îi făcu loc lui Vasiliu alături pe banchetă. Acesta îi spuse ceva repede, în şoaptă, cu mimică şi gestică precipitate.
    Trezit din reverie, abia încruntându-se, Marin catadixi să-l observe. Se întoarse apoi netulburat spre fereastră, arătând prin aceasta că Vasiliu nu-l interesează.
    Nemulţumit, negriciosul căută din ochi un confident mai înţelegător. Febrilitatea sa obişnuită părea statică, faţă de surescitarea generală.
    Pandele şi Sachelarie apărură în capul scării. Primul, cu o privire scurtă, făcu înconjurul sălii, aruncă un "bună seara" general, cu rezonanţe ostentative, şi se aşeză la capătul celălalt al mesei, în faţa lui Dorneanu. În stânga mea, Sachelarie îşi trase un scaun.
    Vasiliu, rămas până la urmă în compania lui Marin, vrând să-şi semnaleze prezenţa şi lipsit de tact, deschise tranzistorul la maximum.
    Ţâşni, urlând, vocea lui Johnny Halliday. Cum nimeni nu-l văzuse umblând la aparat, pe tăcerea grea, deasă, plină de suspiciuni, muzica izbucni în şoc electrocutant, determinând o tresărire generală.
    Dorneanu sări literalmente de pe scaun cu ochii holbaţi de groază. Economisindu-şi mişcările, Marin întoarse capul pe jumătate:
    - Închide-l!
    Vasiliu se uită întâi la inginer, cerându-i avizul, dar cum acesta nu-l băgă în seamă opri aparatul şi-l puse deoparte cu aer de martir.
    Din nou domnea tăcerea. Ionescu se juca cu furculiţa, lovind-o uşor de farfurie.
    Marin rupea scobitori pe care le înfigea în faţa de masă, respectând o simetrie numai de el ştiută.
    Dorneanu, restabilit, îl întrebă pe Sachelarie destul de tare ca să audă toţi, dacă-i poate împrumuta o lamă. Voia astfel, prin exprimarea unei necesităţi fireşti şi prozaice, să-şi ceară scuze pentru reacţia necontrolată de adineauri, oferind totodată asigurări că-i în toate minţile.
    Şi dintr-o dată, privindu-l pe Sachelarie, mi-am dat seama de ce din momentul în care coborâse îmi reţinuse atenţia.
    Era desigur acelaşi bărbat frumos foarte, uşor adus de spate, cu părul cărunt, pieptănat meticulos, purtându-şi cu eleganţă hainele. Da, era acelaşi, dar mai bătrân cu zece ani.
    Cele câteva ceasuri nu-i săpaseră riduri, nu-i adăugaseră zbârcituri, şi nici nu-l gârboviseră, aruncându-i pe umeri povara unui deceniu nemeritat. Dar parcă faţa i-ar fi alunecat în jos, dând ascultare cine ştie cărui curios fenomen de gravitaţie. Extremităţile gurii, colţul ochilor, căzute trist, trădau o oboseală deznădăjduită.
    Inginerul Pandele continua să frizeze neseriozitatea şi buna dispoziţie groasă, împingându-le până la nesimţire. Dar în spatele jovialităţii i se ghiceau eforturi de înţelegere, de deconectare, făcând apel la robusteţea bunului său simţ.
    Cabanierul puse mămăliguţa pe masă, aducând imediat brânza cu smântână.
    Vasiliu mânca mult, total absorbit. De fapt, era singurul care mânca cu adevărat.
    Dorneanu privea în farfurie cu aceeaşi silă cu care ar fi contemplat microbi la microscop, iar Ionescu înghiţea cu noduri, ca un copil gata să plângă.
    Nici Sachelarie şi nici Marin nu dovedeau dispoziţii mai gurmande. Când cabanierul veni să schimbe farfuriile, Pandele şi-o întinse pe a lui, neatinsă:
    - Consum mămăligă doar duminica, la borş.
    Nici friptura nu reuşi să stimuleze apetitul comesenilor. Din nou se auzi doar zăngănitul uniform al tacâmurilor. Nimeni nu se simţea obligat să disimuleze o stare de spirit generală prin una din acele intervenţii banale, menite să umple golul tăcerilor penibile.
    Însuşi Pandele, aparţinând genului de indivizi care răsucesc în permanenţă combinaţii maliţioase, necruţându-şi generozitatea în plasarea lor, amuţise în chip surprinzător. Mă uitam atent la fiecare. Aveau, desigur, păcate, dorinţe sau nădejdi ca oricare dintre noi. Priveam cuta dintre sprâncenele lui Marin, întrebându-mă ce ascunde în pliurile ei, fruntea pleşuvă a lui Dorneanu gemând pe gânduri "distinse", ochii de antracit opac ai lui Vasiliu.
    "Care dintre ei?" întrebarea revenea obsedant, dând târcoale mesei, oprindu-se în faţa fiecăruia.
    Marin se ridică, îndreptându-se spre scară. Cabanierul îl opri, timid:
    - Avem şi desert.
    - Uitasem.
    Şi se întoarse la locul lui.
    Conform indicaţiilor mele, bucătăreasa nu împărţise porţiile. Un castron mare, alb, era pus la mijloc, fiecare urmând să se servească singur.
    Nerăbdarea ca şi teama de anumite reacţii imprevizibile şi derutante îmi creau o stare fizică neplăcută. Mi-era gura uscată. Primul se servi Sachelarie, trecând apoi polonicul lui Pandele. Acesta, cu o politeţe ironică, mă pofti, privindu-mă în ochi:
    - După dumneavoastră!
    Am luat puţin, foarte puţin, de teamă ca nu cumva conţinutul castronului să se isprăvească înainte de a fi făcut ocolul mesei.
    Se serviră Marin, absent, şi Dorneanu, după ce consultase critic aspectul bulgărilor de albuş din farfuria inginerului.
    Vasiliu fu singurul care refuză, pretextând:
    - Ficatul... Nu suport ouăle.
    L-am privit atent: întreaga lui fiinţă părea că-şi cere scuze. Mototolea nervos un şerveţel de hârtie, zâmbind echivoc şi jenat ca de un viciu ascuns şi ruşinos.
    Va să zică, el e individul care terorizează nouă persoane într-un morbid joc de-a v-aţi ascunselea, creând sistematic, ceas de ceas, o atmosferă de groază şi de suspiciune!
    "Trebuie să recunosc, domnule Vasiliu, că ai reuşit să mă plictiseşti al naibii de bine."
    Mai avem de verificat un ultim detaliu: prezenţa unei unghii înnegrite. N-aveam voie să fac abstracţie de nimic. Nimic n-ar fi justificat o concluzie pripită. Mă convinsesem adeseori, în cadrul activităţii operative, de egala importanţă a unui ansamblu de elemente, părţi componente ale aceleiaşi probleme de rezolvat, act ori fapt care trebuie interpretate.
    Cunoşteam importanţa detaliului, mai ales când dă naştere la contradicţii, pus alături de constatările de valoare majoră, cheie, în rezolvarea unui caz.
    Cu atât mai mult, în seara aceea, când cineva încercase să drogheze sau să otrăvească nouă oameni, trebuia obţinută rezultanta tuturor indiciilor care urmau să ducă la dezvăluirea adevărului.
    Observam degetele celor şase: groase şi scurte ale lui Marin, flexibile şi prelungi ale lui Dorneanu, puternice la Sachelarie, nervoase şi îngrijite la Pandele, crispate, totdeauna încârligate, ca nişte crengi despuiate de frunze, la Ionescu.
    Nimic nu-mi atrăsese atenţia decât o verighetă pe inelarul stâng al lui Ionescu şi un inel masiv cu pecete aparţinând lui Dorneanu.
    De partea cealaltă a mesei, mâna lui Vasiliu se odihnea pe şervetul alb de pânză. Era mică, negricioasă, cu falange distincte, ca într-un desen anatomic.
    M-am întins după cutia cu scobitori. Aşa am putut să-i văd unghia degetului gros, acoperită de o pată brun-închis, de mărimea unui bob de mazăre.

                                                       Capitolul VI
                                              ASASINUL VINE LA NOAPTE

                          Am schimbat discret odăile, având grijă să-i amintesc lui Ionescu că nu trebuie să deschidă nimănui, sub niciun motiv.
    Am închis în urma mea uşa cu cheia. N-am aprins lumina înainte de-a fi tras cu grijă perdelele de creton care încadrau fereastra. Camera era aidoma celorlalte. Acelaşi pat cu o singură noptieră, masa cu două scaune, soba.
    Rucsacul, cu gura larg deschisă, aşezat sub masă, lăsa să se vadă o cămaşă cadrilată, verde şi nişte ciorapi de lână.
    O parte din haine erau aruncate, neglijent, pe marginea scaunului. Intenţionam să mă aşez în colţul de lângă sobă, de unde puteam să supraveghez uşa şi fereastra.
    Mutând lucrurile, am remarcat ceva curios la hainele lui Ionescu: era un amănunt căruia, sub formă de unicat, nu i-aş fi dat cine ştie ce importanţă, dar regăsindu-l atât la hanorac, cât şi la vesta de piele mă punea pe gânduri.
    Cusăturile din dreptul umerilor fuseseră tăiate cu grijă, probabil cu o lamă. Se vedeau capetele de aţă retezate de-a curmezişul, fără ca ţesătura ori pielea să fi avut de suferit. O mână atentă şi sigură păstrase direcţia croielii.
    Intrigat, m-am uitat jur-împrejur: câteva perechi de şosete, ciorapi mai groşi, o pijama, un etu cu lame de ras. Deşi lamele nu fuseseră întrebuinţate, plicurile erau dezlipite. Ciudat! Din orice unghi aş fi privit situaţia, se impuneau două concluzii: ori Ionescu a înnebunit subit, cu manifestări distructiv-vestimentare, ceea ce era greu de acceptat, ori cineva căuta ceva, şi acela nu putea fi Ionescu. Dară cea de-a doua ipoteză era cea valabilă, mă aflam, în sfârşit, în posesia primului indiciu, asupra mobilului ciudatelor întâmplări care continuau să se succeadă: se căuta un obiect de dimensiuni foarte mici (poate fotograme) devreme ce putea fi ascuns în croiala hainelor sau în ambalajul lamelor.
    Şi mai era ceva. Cel care căuta ştia că obiectul se află asupra lui Ionescu ori în imediata lui apropiere.
    Sub plapumă, Ionescu îşi uitase cartea. Era "Regina Margot" a lui Dumas într-o ediţie veche, ferfeniţită de numeroasele mâini prin care trecuse. Aş fi vrut să i-o duc, convins fiind că la ora aceea îşi lega amar insomnia. Mi-am curmat repede orice intenţie. Puteam să fiu văzut ieşind din camera lui şi bătând la propria-mi uşă.
    Am dezumflat puţin rucsacul şi l-am pus pe pat, acoperindu-l cu pătura. Realizam astfel o formă care, pe întuneric, ar fi putut fi confundată cu o siluetă culcată.
    Curând, la una din uşile vecine se auziră ciocănituri uşoare.
    - Care te ţii de spiritism la ora asta, domnule? izbucni vocea iritată a lui Pandele.
    - Eu sunt, Dorneanu, ce dracu' ţipi aşa? Mă doare capul îngrozitor, n-ai un antinevralgic?
    - Ei, bravo! Dar ce-ţi închipui că eu sunt punct farmaceutic ambulant?
    - Neamu' prost se cunoaşte şi la altitudine! Urmă o înjurătură înjumătăţită şi paşii lui Dorneanu care se depărtau, renunţând pesemne să-i mai deranjeze şi pe ceilalţi.
    La ora zece şi jumătate m-am ridicat. Chiar la sosire remarcasem, în spatele cabanei, un fel de magazie improvizată ad-hoc, cu tot felul de vechituri. Acolo speram să găsesc o pilă ori ceva asemănător, care să-mi servească la confecţionarea "spionilor mei".
    Ca să ajung la magazie trebuia să străbat culoarul şi living-room-ul. Pentru a evita orice zgomot, am ieşit în ciorapi.
    Perechile de bocanci, din dreptul fiecărei uşi, destăinuiau câte ceva din felul de a fi al posesorilor lor: ai lui Sachelarie perfect aliniaţi, strălucind de curăţenie trântiţi cu tălpile în sus, ai lui Marin nefiresc aşezaţi stângul în locul dreptului şi dreptul în locul stângului ai lui Vasiliu.
    Ajuns în capul scării, m-am oprit. Din camera cabanierului, pe sub uşă, se furişa o geană de lumină.
    "Oare ce i-o fi alungat somnul?"
    Mi-am lipit urechea de tăblia uşii. Cineva mai târziu mi-am dat seama că e o femeie plângea încetişor. Avu apoi loc un schimb de şoapte din care n-am reuşit să desluşesc niciun cuvânt. Femeia continua să plângă. O voce bărbătească vorbi apăsat:
    - Dacă scoţi o singură vorbă, te omor cu mâna mea! Auzi?
    "Ia te uită, încă unul care ameninţă! Încă unul sau unul şi acelaşi?!" Pesemne că am atins uşa, căci dintr-o dată şuşotelile au încetat. M-am refugiat degrabă într-un ungher întunecos. Uşa s-a deschis, şi cabanierul scoase capul. Am rămas aşa fără să respir, până ce capul s-a retras.
    "Deocamdată aici nu mai e nimic de făcut", mi-am zis, blestemând ghinionul care mă frustrase de amănunte suplimentare.
    Uşa de la intrare era închisă cu cheia. Trebuia să escaladez unul din geamuri.
    "Cel puţin de-ar fi stat naibii ploaia", mă gândeam, alunecând în pridvor. Am întins mâna: evident, ploua.
    M-am furişat în magazie, fără ca balamalele ruginite să dea alarma. Plimbam nehotărât lumina lanternei peste o grămadă de vechituri a căror utilitate n-o puteam ghici.
    Doage desperecheate, burlane, câteva cârpe stăteau aruncate claie peste grămadă. De partea cealaltă, o stivă de lemne, un butuc, un topor.
    Am întors brusc lumina lanternei, căutând "ceva" care îmi declanşase în memorie imagini uitate de mult. Mi-am amintit: cămaşa! Cămaşa aceea stupidă!
    Am ridicat una din cârpe, privind-o îndelung. "Deci nu m-am înşelat, cabanierule, când îmi repetam că te cunosc!"
    Cu ani în urmă (mai lucram pe atunci la "Economic", trecând ulterior la "Judiciară"), în vreme ce interogam un inculpat într-un dosar de delapidare, nu-mi puteam lua ochii de la cămaşa pe care o purta.
    "Iată îmi ziceam un desen al dracului de caraghios". Îi şoptisem subofiţerului de serviciu ; "Du-l să-şi schimbe cămaşa". Simţeam că altminteri nu puteam continua.
    Plimbând mai departe lanterna, am dat peste un ciot de pilă într-o lădiţă cu tot felul de şuruburi, piuliţe şi cuie strâmbe.
    M-am întors, având grijă să nu las urme. Lumina din camera cabanierului era stinsă. Din păcate, acesta nu-şi lăsase bocancii afară.
    "Nu-i nimic, băieţaş, găsesc eu un prilej. Confecţionarea "spionilor" era mult mai anevoioasă decât mi-o închipuisem.
    În liniştea deplină, hârşâitul pilei cu greu putea fi acoperit. Singura soluţie era ca operaţia propriu-zisă s-o fac sub saltea. În sfârşit, la miezul nopţii puteam să memorez semnele făcute: trei linii lui Marin, o cruce la Sachelarie, două linii la Pandele, un triunghi la Dorneanu, şi o linie la Vasiliu.
    Din nou stăteam pe scaunul de lângă sobă, aşteptând să apară necunoscutul. Curând, la scurte răstimpuri, se auziră uşi trântite, şoapte şi paşi pe coridor, apoi din nou linişte.
    Îl aşteptam cu nerăbdare. Totul părea să-l indice pe Vasiliu. Şi totuşi ceva mai puternic decât acel al şaselea simţ cu care sunt înzestraţi detectivii romanelor poliţiste, logica îmi spunea că în complexul de indicii şi fapte există o fisură.
    Era greu de asamblat, fie chiar şi teoretic, în acelaşi individ şi pe unică unitate de timp, demonstraţii de mare rafinament, alături de erori elementare. Ca şi cum în Vasiliu trăiau doi oameni: un infractor versat care prin fenomenul dedublării personalităţii ar fi concomitent ori alternativ un debutant naiv.
    Începusem să obosesc. Gândurile îmi rătăceau acum pe străzile Bucureştiului. Mă plimbam pe aleile cenuşii ale Cişmigiului sărăcit de toamnă, urcând apoi bulevardul până departe în Cotroceni.
    Un clinchet îmi atrase atenţia. Cineva apăsa clanţa. Curând, capătul unui ziar apăru sub uşă; era modul cel mai lesnicios de a o deschide, încuiată fiind pe dinăuntru.
    Într-adevăr, un zgomot metalic (probabil un cui mai lung ori un beţişor subţire) împinse cheia care trebuia să cadă pe ziar.
    Urmară câteva clipe de linişte. Necunoscutul aştepta desigur vreo reacţie în caz că Ionescu s-ar fi trezit.
    Nu mă clinteam, pândind retragerea ziarului. Prudent, uşor, acesta fu tras în afară împreună cu cheia.
    Câteva secunde mai târziu, uşa se deschidea încet.
    Ţineam pregătit în mână revolverul. În întunericul compact, electrocutat rar de fulgerele de afară, mai mult intuiam silueta celui care intrase.
    Starea de tensiune, accentuată de imobilitatea forţată care mă chinuise până atunci, dispăru. Iritarea făcu loc calmului, acea aparentă liniştire a nervilor care se grefează pe concentrarea la maximum a întregului mecanism, filtrând riguros gândurile şi reacţiile.
    Trebuia să acţionez prin surprindere. L-am lăsat să se apropie de pat. Şi atunci, când a ridicat cuţitul, mi-am dat seama că nu mai aveam lanterna. Îmi căzuse probabil din buzunar în timp ce escaladam fereastra, la întoarcere, iar terenul ud amortizase zgomotul.
    Am strigat:
    - Mâinile sus!
    Le-a ridicat lăsând să-i scape cuţitul. Îşi culcă capul pe umăr. Figura îi era ascunsă sub masca de carnaval cu care se jucase deunăzi Ionescu. În bezna pe care doar obişnuinţa o diluase, părea o compoziţie picturală de resemnare, sugerând un Christ obosit, înfrânt.
    Am auzit un scrâşnet de sticlă spartă şi se prăbuşi peste unul din scaune. Nu mă gândisem la fiola minusculă, conţinând, de obicei, cianură, cusută în gulerul cămăşii.
    Eram stupefiat. Ipoteza unei sinucideri melodramatice era singura asupra căreia nu mă oprisem.
    Am abandonat revolverul, aplecându-mă deasupra lui ca să-i descopăr faţa. Voi vedea, în sfârşit, cu cine am de-a face.
    În aceeaşi clipă, cu o mişcare fulgerătoare, "mascatul" mă izbi cu capul în tâmplă. Surpriza ca şi durerea m-au făcut să mă clatin.
    N-am avut timp să mă redresez. O lovitură puternică în ceafă mă azvârlea într-un întuneric de cerneală, violetă mai întâi, apoi neagră, din ce în ce mai neagră.
    Ultima mea viziune a fost aceea a unui stilou uriaş, cu pastă o reclamă văzută cândva în vitrina unui magazin de pe strada Academiei.

                                                     Capitolul V
                                            „DOR DE MUNTE” PLÂNGE

                           Capul mă durea îngrozitor, aveam senzaţia că port pe ceafa sute de kilograme. Încercând să mă sprijin, am dat de o cutie de chibrituri. Cum eu foloseam brichetă, iar înainte de vizita necunoscutului, cercetând camera, n-o remarcasem, însemna că fusese desigur uitată de acesta. Am pus-o în buzunar, urmând s-o studiez mai târziu.
    Brusc, am sărit în picioare. Ionescu era singur în camera mea. Scăpând din capcană, "mascatul" ştia acum unde să-şi caute victima. Din câţiva paşi, am ajuns pe culoar. Uşile dormeau cuminţi sub veghea bocancilor.
    Şase ciocănituri despărţite două câte două acesta era semnalul convenit şi, după oarecari ezitări, Ionescu îmi deschise.
    Cu un suspin de uşurare, m-am rezemat de perete. Simţeam că dintr-un moment într-altul capul o să-mi plesnească.
    Îl părăsii din nou. Ionescu se grăbi să se asigure, întorcând de două ori cheia în broască. Am apăsat pe prima clanţă uşa camerei lui Vasiliu. Era încuiată pe dinăuntru. Acelaşi rezultat şi la uşa lui Pandele, unde clanţa blocată probabil de speteaza unui scaun nu cedă presiunii mele insistente. Deşi capul îmi vâjâia cercuri concentrice galbene şi roşii în contururi incerte îmi dansau în faţa ochilor, obligându-mă, ameţit, să caut cu mâna nesigură peretele culoarului la fiecare pas, mi-a venit totuşi să râd.
    Pandele, spiritualul şi causticul inginer Pandele, se dovedea a fi extrem de prudent şi în fond mult mai afectat de incidentele consumate în cursul zilei decât ar fi fost dispus s-o recunoască. Nu-mi era greu să mi-l imaginez dormind iepureşte, poate chiar îmbrăcat, tresărind la orice zgomot, cu cine ştie ce armă confecţionată ad-hoc la îndemână ori ascunsă şcolăreşte sub pernă.
    Toate acestea evident dacă excludeam ipostaza unui Pandele criminal.
    Când am pătruns în camera lui Sachelarie, geamul deschis se izbi cu zgomot din cauza curentului. Dormea, ţinând mâinile deasupra plăpumii. Nu-l trezisem. Scânci doar prin somn, cu trăsăturile uşor crispate, apoi se întoarse cu faţa spre perete. Şi la Dorneanu uşa era încuiată. De altfel, aş fi putut paria că se baricadase pe dinăuntru şi nu m-ar fi surprins să se fi folosit de vreun truc naiv, dar eficace, în genul paharului aşezat echivoc şi gata să cadă la marginea mesei, sau a scaunului pus cu socoteală în faţa uşii şi dând prompt alarma la cea mai mică tentativă de forţare a intrării. De fapt, în legătură cu Dorneanu, nu m-ar fi surprins nici o ipoteză.
    Sforăitul lui Marin se auzea de pe coridor. Am împins uşa întredeschisă. În odaia neaerisită izbea mirosul acru, neplăcut, de alcool şi tutun. Pe podea, lângă scrumiera plină cu mucuri de ţigară, o sticlă de coniac se răsturnase, golindu-şi conţinutul pe preşul mic de iută.
    La lumina lanternei l-am văzut pe Marin, cu capul prăvălit peste marginea patului. Dormea somn greu, încleiat, de beţiv. Am încercat să aprind veioza de pe noptieră, cu intenţia de a-i găsi o poziţie mai comodă. Degetele înţepenite nu reuşeau să dibuiască butonul camuflat în spatele abajurului care, curios, mi se păru cald.
    Intrigat, am strâns globul de sticlă mată în căuşul palmelor. Era într-adevăr cald, iar becul încă fierbinte. Lumina fusese stinsă de curând. Marin nu dormea. Simula că doarme.
    M-am întors în camera mea.
    Ploaia lovea geamurile într-o cadenţă monotonă. Deschizând fereastra şi aplecându-mă mult în afară, am rămas aşa timp îndelungat sub mângâierea rece a stropilor în sfârşit binefăcători. Cu o singură excepţie, toate ferestrele erau întunecate.
    Recapitulând distribuirea camerelor, am rămas pe gânduri: "Vasiliu! Hotărât lucru, prea des îmi iese omul ăsta în cale".
    Mi-am reamintit scena cu necunoscutul. A trebuit să accept că individul posedă un întreg arsenal de şiretlicuri. Trucul cu cheia, trasă pe ziar, e cunoscut de orice spărgător. Masca îl asigura oarecum în eventualitatea unei întâlniri întâmplătoare pe culoar. Ceea ce m-a dat însă gata şi la propriu, şi la figurat a fost comedia morţii aparente.
    "Oricine ai fi dumneata, domnule necunoscut, eşti uns cu toate alifiile. Oare ce surprize îmi mai pregăteşti?"
    Ploaia mă udase de-a binelea, în schimb, efectul era de-a dreptul miraculos.
    Mi-am şters capul cu un prosop şi, vrând să-mi aprind o ţigară, am dat peste chibritul descoperit înainte. Era o cutie obişnuită, având pe una din feţe o reclamă stupidă: "Creşteţi oi rasa merinos!"(Asemenea cutii se vindeau în centrul Capitalei.)
    Lipseau doar câteva beţe. Am întors-o pe toate părţile şi singurul amănunt care nu trebuia deloc neglijat era modul economicos în care posesorul ei frecase beţele: dungi subţiri şi scurte, imprimate de-a latul cutiei.
    De când intrasem, Ionescu nu mă privise nici măcar o singură dată. Stătea întins pe spate, cu ochii pironiţi undeva, în tavan. Există evenimente în faţa cărora oamenii reacţionează spontan şi în acelaşi sens. Diferă numai formele şi intensitatea.
    "Totuşi, îmi spuneam, oricât de mare ar fi şocul când realizezi că cineva a vrut să te omoare, nu e firesc să ajungi într-o asemenea stare depresivă. Ce taină ascunde omul ăsta?"
    M-am aşezat pe marginea patului. Timp de o jumătate de oră, a respins cu încăpăţânare toate încercările mele de a lega, cât de cât, o discuţie.
    Răspundea monosilabic, confuz şi aproape răstit.
    - Dacă-ţi imaginezi că procedând astfel am să te pot ajuta, te înşeli. Că ai nevoie de ocrotire, ai băgat de seamă, nu mai departe decât aseară.
    M-a privit lung, deznădăjduit. Cuvintele erau de prisos, pentru că ochii lui rosteau clar: "Crezi că mai poate cineva să mă apere?"
    A indicat o sticlă de coniac consumată pe jumătate din care bău cu nesaţ. S-a uitat apoi la mine şi de astă dată mi s-a părut că în ochi îi încolţise un licăr de speranţă.
    - Da. În sfârşit te ascult.
    - Aş fi preferat să schimbăm rolurile. Adică să vorbeşti dumneata şi să ascult eu.
    - Da... desigur...
    Nu reuşea deloc să se concentreze. Cu ezitări exasperante mi-a povestit viaţa lui. Nimic interesant.
    Se născuse în Bucureşti. Părinţii, mici funcţionari, oameni modeşti, fără avere. Căsătorit, nu avea copii şi cam asta era totul. Oricât l-am întors şi l-am sucit, a fost imposibil să scot altceva de la el.
    Toate încercările mele disperate de a mă familiariza cu viaţa lui se izbeau de un zid construit din monosilabe.
    - Îţi iubeşti soţia?
    - Da.
    - Ai convingerea că şi ea te iubeşte?
    - Da.
    - V-aţi certat vreodată?
    - Nu.
    - Îţi aminteşti de vreun incident între dumneata şi colegii de serviciu?
    - Nu.
    - Încearcă totuşi! Anumite fricţiuni între oamenii care lucrează în aceeaşi instituţie sunt aproape inerente. (Ridicare de umeri.) Locuieşti cum-va în comun?
    - Nu.
    Începusem să-mi pierd răbdarea.
    - Ce taină ascunzi dumneata?
    Murmurasem încet întrebarea, mai mult pentru mine, dar am băgat de seamă că devine atent.
    - Ce să ascund? Eu nu ascund nimic... de ce să ascund?
    Aşteptă nerăbdător să mă declar convins că într-adevăr nu ascunde nimic.
    - De ce nu vrei să fii sincer? De ce te încăpăţânezi să păstrezi pentru dumneata lucruri care ar putea să mă ajute? Să te ajute! Tentativa de a-seară e doar începutul. Nu încerca să-ţi furi singur căciula! Hotărăşte-te până nu-i prea târziu.
    Ionescu mă asculta atent, aprobându-mă tot timpul, şi când credeam că l-am convins se scufunda subit într-o muţenie desăvârşită.
    - Îl cunoşti de mult pe cabanier?
    - Nu. Abia aici l-am cunoscut.
    În sfârşit, un nu oarecum complet.
    - Spune-mi, te rog, am continuat repede, care dintre colegii dumitale ştia că ţi-e frică de apă, că de fapt nu ştii să înoţi? Evident, mă refer la cei prezenţi.
    - Toţi ştiau. Am fost împreună la ştrand astă-vară şi au văzut, intram doar în bazinul copiilor bineînţeles, că se amuzau.
    A dracului istorie.
    - După câte bag de seamă, obişnuiţi să faceţi concediile împreună, schimbai eu direcţia de atac.
    - De un timp încoace.
    - De cât timp? Caută să-ţi aminteşti.
    - Din 1963. Luasem toţi câte-o primă frumuşică şi ne-am oprit la bodega "Codlea", poate o cunoaşteţi. De acolo am mers la gară şi, cum a doua zi era duminică, am continuat cheful la mine. De-atunci ne-am întâlnit mereu. Ne plăcuse.
    "Bine că, în sfârşit, a prins glas."
    - Întâlnirile aveau loc numai la dumneata?
    - De obicei, la mine. Am o casă mare, moştenită de la ai mei.
    Aducându-şi brusc aminte că în succinta biografie de adineauri părinţii erau lipsiţi de avere, mă privi ca un puşti care a spart geamul şi aşteaptă să fie admonestat.
    De frică să nu amuţească iar, m-am grăbit să-l liniştesc:
    - În sfârşit, n-are importanţă. Deci obişnuiaţi să vă întâlniţi şi în altă parte. Unde?
    - La cârciumă.
    - Cum? făcui eu mirat. Şi la ceilalţi niciodată?
    Părea sincer surprins că în doi ani de zile nu a avut ideea să-şi viziteze prietenii.
    - Mda. Cine a propus să faceţi concediul pe munte? Încearcă să-mi răspunzi exact! E foarte important.
    Ionescu rămăsese mult timp pe gânduri. Cute mărunte îi brăzdau fruntea, semn că-şi răscoleşte memoria. În cele din urmă, clătină din cap:
    - Nu-mi amintesc.
    - Hai să te ajut. Eraţi acasă la dumneata.
    - Exact!
    - La o partidă de pocher. Soţia dumitale trebăluia prin bucătărie.
    - Nu. Ieşise. Totdeauna când veneau ei, Elvira ieşea.
    - Trebuie să înţeleg că nu-i prea avea la inimă?
    - Cam aşa ceva. Câştigam binişor când a venit vorba de concediu.
    - Cine mai juca?
    - Aceiaşi! Pandele, Marin şi Sachelarie; Dorneanu şi Vasiliu nu joacă niciodată.
    - Deci ei lipseau?
    - Nu. Stăteau pe margine ca de obicei. Vasiliu şi când chibiţează are emoţii. Cu ani în urmă, a fost internat la Central.
    - De ce?
    - O luase razna. Dezechilibru mintal.
    (Era un amănunt pe care mi l-am notat în minte cu majuscule.)
    - Cum vă spuneam, venise vorba de concediu. Dorneanu a propus luna septembrie, dar eu m-am împotrivit.
    - Fireşte, toamna, la munte, e urât.
    - A, nu pentru asta!
    - Atunci?
    - În septembrie, nevastă-mea pleacă în fiecare an la ţară, să-şi viziteze părinţii. Nu voiam să las casa singură, mai ales după cele întâmplate.
    Se opri din nou.
    - Mai ales după cele întâmplate?! am reluat eu. Ei hai, continuă!
    A refuzat.
    Îi cunoşteam încăpăţânarea, aşa că eram gata să trec la altă întrebare. Am avut o idee:
    - Voiai să spui că în lipsa dumitale cineva a pătruns în casă.
    - Da de unde ştiţi? Un borfaş. N-a luat mare lucru. Câţiva lei de pe masă, o şapcă.
    - Câte chei aveţi?
    - Una singură. O punem într-un anumit loc.
    - Prietenii dumitale ştiu unde?
    Ionescu făcu ochii mari.
    - Ce vreţi să insinuaţi? Mda la asta nu m-am gândit, deşi e de necrezut. Ştiu unde, tovarăşe căpitan.
    - Toţi?
    - Toţi cinci.
    Mi-am muşcat buzele de ciudă.
    "Imposibil să-l izolez; veşnic e înconjurat de ceilalţi."
    - Până la urmă, reluă Ionescu, ne-am hotărât pentru luna octombrie, însă cine a propus locul ăsta blestemat nu-mi aduc aminte nici în ruptul capului. Eram şi puţin afumat...
    - Ai remarcat că aici, pe munte, cineva ţi-a cotrobăit printre lucruri?
    Mi-a mărturisit foarte emoţionat:
    - Aşa este. Deşi, înţelegeţi, mi-e greu să cred că unul din ei.
    - Ştii şi ce anume s-a căutat!
    A sărit speriat.
    - Eu?!
    - Dumneata, fireşte!
    - Nu ştiu! De unde să ştiu?! Ce tot vrei de la mine?
    L-am liniştit cu greu.
    A întins mâna după sticla de coniac şi, constatând că e goală, a azvârlit-o cât colo peste alandala aşternutului.
    Situaţia părea fără ieşire. Un individ periculos era hotărât să-şi ducă planurile până la capăt, iar orice încercare de a-l identifica se izbea de muţenia celui pe care şi-l propusese drept victimă.
    Nebun ori foarte abil, răufăcătorul nu se va opri la cele două atentate. Viaţa lui Ionescu era în pericol şi nu puteam să-l dădăcesc la nesfârşit. În primul rând, eram legat de mâini şi de picioare. Necunoscutul îmi dovedise cât de ingenios poate să fie şi nu mă îndoiam că avea şi alte arme.
    "Ce trebuie să fac? Ce trebuie să fac?"
    Măsuram odaia în lung şi în lat, combinând cele mai năstruşnice planuri.
    "Nu, nu aşa!"
    M-am oprit, lipindu-mi fruntea de geamul rece.
    "Trebuie să stabilesc întâi care sunt atuurile răufăcătorului. Faptul că nu îl cunosc? Dibăcia? Izolarea?"
    Găsisem: Izolarea!
    M-am hotărât brusc:
    - Tovarăşe Ionescu, dumneata trebuie să pleci.
    - Unde?
    - Oriunde. La Bucureşti sau în altă parte. Nu vreau să te sperii, dar sunt dator să-ţi spun că cineva are de gând să repete încercarea de aseară.
    Mă înşelasem, gândind că s-ar speria. Dimpotrivă, obrajii i se îmbujorară.
    - Credeţi, credeţi că e posibil să scap?
    - Cu o singură condiţie: dacă mă asculţi. S-a apropiat de mine docil. Adică să faci numai ce-ţi spun eu. Planul meu e foarte simplu. Mâine dimineaţă îl voi anunţa pe cabanier în aşa fel încât să audă toată lumea că plecăm împreună. Imediat după ce intrăm în păduricea de brazi, dumneata îţi vei continua drumul singur.
    - De ce?
    - Pentru că am de gând să-l aştept pe cel care, fără îndoială ne va urmări îndeaproape.
    Da, planul era simplu. Anumite raţiuni cereau ca Ionescu să fie înlăturat acolo pe munte, şi criminalul se va grăbi să nu scape prilejul. Dacă îşi amâna proiectele pentru Bucureşti, altul era raportul de forţe.
    Ionescu da semne de nerăbdare.
    - Hai să plecăm chiar acum.
    - În toiul nopţii?
    - Ce importanţă are? Important e să pot scăpa. Haide! În câteva ceasuri suntem jos.
    - Sau în câteva secunde. Uiţi că plouă de patru zile. Cum îţi imaginezi că ai să poţi coborî pe întuneric?
    Se uită pe fereastră.
    - Cât e ceasul?
    - Patru şi jumătate.
    Până la ziuă erau câteva ceasuri bune. Oftă neputincios, apoi se porni să măsoare odaia minute în şir, fără să scoată o vorbă. Mi-am amintit că acelaşi lucru îl făcusem şi eu puţin mai înainte. Am ales o poziţie comodă, hotărât să pun la punct toate amănuntele apropiatei noastre încercări. Era posibil ca necunoscutul să realizeze capcana şi s-o evite. În orice caz, câştigam timp.
    - Cât e ceasul?
    - Cinci fără douăsprezece minute. Încearcă să te odihneşti. Până jos avem de mers, nu glumă.
    Ionescu continua să se plimbe. L-am lăsat în pace. Revedeam scena morţii aparente, magistral jucată.
    "De ce naiba nu mi-a luat pistolul câtă vreme am zăcut fără cunoştinţă?"
    Un asemenea mecanism în mâna unui ucigaş. Mi s-a părut că-l aud râzând:
    "Există arme mult mai eficiente: inteligenţa, inventivitatea".
    Mă sfida. O făcuse în permanenţă. De ce? Ca să mă enerveze?
    - Cât e ceasul?
    - Crezi că dacă ai să mă întrebi la fiecare cinci minute timpul va trece mai repede? Hai mai bine să stăm de vorbă!
    - Despre ce?
    - În general. Despre mine, despre dumneata, despre viaţă. Nici n-ai să bagi de seamă când se luminează.
    Ne-am aprins ţigările:
    - Ştii că "prietenul dumitale", adineauri, era cât pe ce să mă ucidă?
    - Serios?
    Dacă i-aş fi spus că la Aprozar au adus ţelină, cu siguranţă l-ar fi mişcat mai mult.
    "Tare eşti egoist, domnule Ionescu. Tremuri doar pentru firicelul dumitale de viaţă."
    - Locuieşti în centru?
    - Pe Magistrală. Uite că s-a oprit ploaia.
    Îmi căută cu ochii cadranul ceasornicului.
    - Povesteşte-mi cum ai cunoscut-o pe soţia dumitale.
    - La birou. Şi nemaiputând rezista ispitei întrebă: Cât e ceasul?
    - Cinci şi douăzeci.
    Am încercat încă o dată să reiau "conversaţia":
    - E frumoasă?
    - Cine?
    - Soţia dumitale, evident.
    - Da, cred că da.
    "Ia te uită, încă n-a băgat de seamă".
    - Bănuiesc că părinţii s-au opus căsătoriei. Totdeauna părinţii se opun când vrei să te însori cu o fată frumoasă.
    - Tata a murit în război.
    - Pe front?!
    - Nu, lucra într-o uzină de armament subterană.
    - Unde?
    - În Făgăraş. O dată cu apropierea frontului, nemţii au aruncat-o în aer.
    Amănuntul era interesant.
    - La ce oră credeţi că se luminează?
    - Pe la şapte, şapte şi ceva.
    Îşi reluă plimbarea.
    - La Bucureşti, îndrăznii eu, poate-ţi fac o vizită.
    Nu s-a grăbit, să mă invite. Părea chiar nemulţumit de asemenea perspectivă.
    - Trebuie să fie aproape şase.
    - Fără câteva minute.
    Puse mâna pe clanţă.
    - Unde te duci?
    - Să-mi iau lucrurile. Până mă echipez, până una-alta.
    Cum era gata să iasă, dintr-o săritură am fost lângă el. Am închis uşa şi, apucându-l de mână, l-am aşezat pe pat.
    - Te rog să stai jos!
    - De ce?
    - Ţi-am sugerat plecarea cu o condiţie: Să mă asculţi!
    - Totuşi, trebuie să-mi fac bagajele.
    - Renunţă.
    - Nu înţeleg.
    - Ai să înţelegi numaidecât. Plecarea dumitale precipitată zădărniceşte planurile necunoscutului. De aceea va încerca "să te reţină".
    - Prin ce mijloace? Dacă eu nu vreau.
    - Mijloace are la îndemână câte pofteşti: înec, otravă, cuţit. Acum înţelegi? Până ajungem în pădure n-ai voie să te depărtezi de mine nicio clipă. Vorbeam în şoaptă, apăsând pe fiecare cuvânt. În prezenţa mea nu va îndrăzni să te atace. S-ar demasca. Şi, din câte am înţeles, speră să iasă basma curată. Aşteaptă aici, lucrurile am să ţi le aduc eu. Şi, întorcându-mă, am adăugat: încuie după mine!
    Uşa de la camera lui Ionescu era întredeschisă.
     Pe duşumea am descoperit un al doilea plic, identic cu cel pe care-l primisem. Nu era adresat nimănui, dar conţinutul mi-era în orice caz destinat.
    Cu aceeaşi caligrafie, voit deformată, corespondentul meu anonim scria:
    "Ai câştigat prima manşă. Pregăteşte-te pentru următoarele!"
    Urma un spaţiu gol, după care adăugase:
    "Lasă-l în pace pe cabanier, nu-i el. L-ai zăpăcit cu întrebările şi acum confundă coniacul cu apa minerală ".
    Nu m-a surprins. Povestea cu apa minerală şi coniacul era, fără îndoială, menită să mă încurce. Coniac consumau cinci dintre ei, apă minerală doar Dorneanu. De aici urmau corelaţii şi supoziţii derutante.
    Pe plic nu se vedeau amprente. L-am pus lângă celălalt şi, aplecându-mă, am cercetat odaia centimetru cu centimetru. N-am descoperit nimic.
    Ionescu stătea pe jeratic.
    - De ce aţi întârziat atâta? Mi-a fost frică.
    - Pentru mine sau pentru dumneata?
    - Pentru.
    N-a mai continuat. Văzându-şi lucrurile, începu repede să se îmbrace. Am deschis fereastra. Ploaia încetase de mult. O pată albicioasă de lumină trudea din greu să spele obrazul întunecat al cerului. Crestele munţilor începură să prindă contururi aproximative.
    Priveam spectacolul fantastic al disputei dintre zi şi noapte, ignorând întrebările în privinţa ceasornicului.

                                                       Capitolul VI
                                               ASASINUL E PRINTRE NOI

                          Coboram scările, urmându-l îndeaproape pe Ionescu.
    Sala de mese, luminată tulbure de un singur bec, era străină şi neospitalieră. Conform planului, l-am strigat pe cabanier destul de tare, ca să fiu auzit. Apăru nevastă-sa, ştergându-şi mâinile cu o cârpă. Avea obrazul pământiu, ochii roşii de lacrimi sau nesomn.
    - Două cafele turceşti, mari! Spune-i soţului dumitale să ne facă nota. Plecăm.
    - Omul meu s-a dus să dea la peşte. Acum-acum trebuie să pice. Până beţi cafeaua.
    - Când a plecat?
    - Pe la cinci, cinci şi jumătate.
    Vorbea cătând în lături, evitându-mi sistematic privirea.
    - De ce plângeai azi-noapte?
    - Eu?!
    - Dumneata, fireşte. Mai există vreo femeie în cabană?
    - Dar nu plângeam...
    N-a putut să ducă minciuna până la capăt.
    - De, ca muierile... Să vă pun cafeaua!
    - Stai puţin!
    - Păcatele mele, ce vreţi de la mine?
    - Să-mi spui adevărul. Dumneata ascunzi ceva. Te temi de ceva! Aş putea să te ajut!
    - Tocmai dumneavoa...
    Îşi dădu seama că a luat-o gura pe dinainte. Încerca să-şi stăpânească năvala lacrimilor, strângând tare, cu amândouă mâinile, speteaza unui scaun.
    Brusc, îmi întoarse spatele şi, izbucnind în hohote de plâns, fugi în bucătărie.
    Ionescu, la doi paşi de mine, îşi stăpânea anevoie nerăbdarea. Schiţă câţiva paşi.
    - Văd că nu vrei să mă asculţi.
    - Dar...
    - Te-am rugat să nu te mişti de lângă mine. Stai jos! Aşa. Peste jumătate de oră plecăm.
    Treptat, lumina birui ceaţa, strecurându-se timidă prin ferestre. Eram numai ochi şi urechi, încercând să desluşesc, să-mi explic fiecare zgomot.
    Dacă calculul meu era exact, necunoscutul trebuia să iasă din umbră. Pipăiam din când în când arma cu piedica trasă, încredinţându-mă astfel că nu sunt singur.
    Şi deodată Ionescu o rupse la fugă pe scări.
    - Înapoi!
    - Mi-am uitat banii sus.
    - Înapoi!
    Dădeam la o parte un scaun de care mă împiedicasem, încercând să-l ajung, când un răcnet umplu încăperea.
    Cu un cuţit în spate, împlântat până la plăsele, Ionescu se prăbuşea pe trepte.

                                                 Capitolul VII
                                      EXERCIŢII DE CALIGRAFIE

                         Pe culoar nu era nimeni. M-am aplecat asupra lui: mai trăia.
    Poziţia în care se afla prăvălit pe trepte, cu capul în jos îi agrava starea. M-am hotărât să-l transport în cameră. Uşile se deschiseră, şi cei cinci prieteni se iviră speriaţi:
    - Ce-i?!
    - Ce-s bancurile astea?!
    - Ce s-a întâmplat?!
    M-a cuprins o furie neputincioasă.
    "Care dintre voi, care dintre voi, nemernicilor, a făcut-o?"
    Observând cuţitul, Dorneanu îşi duse mâna la gură, oprind un ţipăt. Ceilalţi se îmbulziră curioşi.
    - Înapoi!
    Rămaseră pe loc, speriaţi.
    Zece minute mai târziu, părăseam camera lui Ionescu, unde nu mai era nimic de făcut. Criminalul nu-şi greşise ţinta.
    - Mircea Ionescu a fost ucis. În interesul anchetei, fiecare dintre dumneavoastră va trebui să declare în scris de când îl cunoaşte, în ce raporturi a fost cu victima şi în general tot ce ştie despre el. Aştept! Spre surprinderea mea, telefonul funcţiona.
    Am căpătat nesperat de repede legătura cu miliţia locală.
    - Aici cabana "Dor de munte". La telefon căpitanul Ştefan Anghel de la I.M.M.B. Ofiţerul de serviciu? Notează, tovarăşe locotenent. Acum câteva minute aici s-a comis o crimă. Da. Bineînţeles, echipa operativă. Da. Aştept.
    Nevasta cabanierului nu-şi putea lua ochii de la sângele împrăştiat pe scară; repeta la nesfârşit:
    - Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule, ce nenorocire!
    Mi-am aprins o ţigară.
    Fotografierea cadavrului şi a locului unde s-a comis crima este foarte utilă pentru cercetările ulterioare. Ochiului poate să-i scape detalii, pe care în nici un caz nu le va scăpa obiectivul fotografic. Deşi crima se comisese în prezenţa mea, prin aruncarea cuţitului de la distanţă, am procedat la reconstituirea ei.
    Un cuier pom luă locul lui Ionescu căzut pe scări şi, folosind aparatul meu de fotografiat (la plecare nu mă gândisem o singură clipă că primele fotograme vor fixa astfel de privelişti), m-am pus pe treabă.
    Intrând la mine în odaie să las aparatul, am descoperit a treia scrisoare anonimă. Acelaşi plic alb, simplu, fără adresă.
    De astă dată scrisoarea conţinea numai două cuvinte:
    "Ţi-a plăcut?"
    Am avut impresia că-l aud pe criminal râzând batjocoritor. "Nu-i nimic, vedem noi cine râde la urmă".
    În sala de mese mă aştepta o ceaşcă mare cu cafea. O sorbeam încetişor, fără grabă, întrebându-mă ce va mai urma.
    Criminalul se dovedise prea abil ca să nu-şi fi calculat bine şansele. În prima anonimă, mă avertizase că are de gând să realizeze o crimă perfectă. Asemenea intenţii îi preocupă îndeobşte pe autorii de romane poliţiste.
    Crimă perfectă! Atunci când crima este comisă cu un anumit scop, e foarte greu, aproape imposibil, ca infractorul să nu omită măcar un amănunt. Un singur amănunt.
    Dar dacă toată istoria a fost pusă la cale de un dement? Crimă de dragul crimei! Cazuri rare, atât de rare, încât se pomenesc doar cu titlu de exemplu.
    Faptul că cineva căutase în hainele şi rucsacul lui Ionescu mă obliga să conchid că există un interes.
    "Care dintre ei?" Deşi toate indiciile duceau la Vasiliu sau tocmai pentru că existau prea mult indicii contra lui, continuam să mă întreb: "Care dintre ei? Geamul de pe coridor era deschis. Cineva din afară, cu o anumită îndemânare, putuse foarte bine să arunce cuţitul distanţa până la scară nu depăşea opt metri şi să dispară.
    Am reţinut ipoteza, deşi sub fereastră nu se vedea nicio urmă. Camerele dispuse pe ambele laturi ale culoarului, deci în apropierea scării ofereau posibilitatea asasinului, ca, deschizând puţin una din uşi, să-şi ducă intenţia la bun sfârşit.
    "Care dintre ei? Vasiliu cu unghia lui înnegrită? Irascibilul Pandele? Dorneanu? Sachelarie? Ex-doctorul Marin?"
    Coborâră în grup, depunându-şi declaraţiile cu un aer de pioasă cugetare asupra celor întâmplate. Îmi adresară sincerele lor păreri de rău, de parcă aş fi fost rudă apropiată cu defunctul, după care ieşiră foarte smeriţi. Am parcurs atent informaţiile pe care cei cinci avuseseră "amabilitatea" să mi le furnizeze.
..........................................................................