2-13
Când porni pe panta aceea ușoară, nu se uită spre mormintele lor. Dacă ar fi văzut locul din depărtare, apropierea de el l-ar fi speriat și s-ar fi întors înapoi. Chiar și după un an întreg, fiecare vizită era pentru el la fel de tulburătoare, ca și cum ar fi venit acolo să vadă nu locul unde erau îngropate, ci cadavrele lor mutilate într-o morgă. Întrebându-se câți ani vor trecepână ce durerea lui se va mai domoli, urcă panta cu capul plecat, cu privirea în pământ, cu umerii încovoiați de căldură, ca un bătrând cal de povară, care se târăște spre casă pe un drum de mult cunoscut.
De aceea, n-o văzu pe femeia de la mormânt decât când ajunse la numai vreo trei, patru metri de ea. Se opri, surprins.
Femeia se adăpostea de soare, la umbra pinilor. Era pe jumătate întoarsă cu spatele. Făcea fotografii ale plăcilor înfipte în pământ, cu un Polaroid.
- Cine sunteți? întrebă el.
Ea nu-l auzi, poate pentru că vorbise prea încet, poate pentru că era prea absorbită de ceea ce făcea.
- Ce faceți?
Ea se sperie și se întoarse spre el.
Micuță, dar cu o constituție atletică, cu o înălțime de circa un metru șaizeci, producea o impresie mult mai puternică decât ar fi justificat-o dimensiunile sau înfățișarea ei, de parcă n-ar fi fost îmbrăcată cu niște simpli blugi și o simplă bluză galbenă de bumbac, ci într-un puternic câmp magnetic care atrăgea lumea spre ea. Pielea ei era de culoarea ciocolatei cu lapte. Ochii imenși erau negri ca șanțul de pe fundul unei cești de espresso armean, mai greu de citit în ei decât în zațul unei cafele turcești, cu o formă migdalată clară, sugerând ceva sânge asiatic în familie. Părul nu era creț gen afro și nici în șuvițe buclate, ci tuns pană, des și drept dela natură și de un negru atât de lucitor, încât părea aproape albastru, trăsătură de asemenea asiatică. Structura ei osoasă era tipic africană: frunte lată și netedă, pomeți înalți, fin dăltuiți, dar puternici, trufași, dar frumoși. Era poate cu cinci ani mai mare decât Joe, la vreo patruzeci și ceva de ani, dar inocența din ochii ei înțelepți și o vagă vulnerabilitate de copil care se citeau pe fața ei altminteri puternică, o făceau să pară mai tânără decât el.
- Cine sunteți, ce faceți? repetă el.
Buzele i se desfăcură, dând să vorbească, dar rămasă fără grai de uimire, îl privi speriată, de parcă ar fi fost o fantomă. Ridică mâna spre fața lui și îi atinse obrazul; Joe nu se feri.
Inițial, i se păruse că citește uimire în ochii ei. Dar extraordinara tandrețe a atingerii, îl făcu să se uite din nou și își dădu seama că nu vedea în ei mirare, ci tristețe și milă.
- Încă nu sunt pregătită să vorbesc cu tine.
Avea un glas blând, melodios.
- De ce faceți fotografii... de ce fotografiați mormintele lor?
Strângând aparatul cu ambele mâini, ea spuse:
- În curând. Mă voi întoarce când va sosi momentul. Nu dispera. Vei vedea, ca și ceilalți.
Clipa aceea aproape supranaturală îl convise pe jumătate că ea era o fantomă, că atingerea ei fusese dureros de blândă, tocmai pentru că nu era reală, pentru că era o mângâiere ectoplasmatică.
Și totuși, femeia în sine era o prezență prea pregnantă pentru a fi o fantomă sau o himeră provocată de arșiță. Miniaturală, dar dinamică. Mai reală decât orice din ziua aceea. Mai reală decât cerul, copacii și soarele de august, decât granitul și bronzul. Prezența ei era atât de impunătoare, încât parcă venea spre el, deși stătea pe loc, parcă îl domina, chiar dacă era cu vreo douăzeci și cinci de centimetri mai scundă decât el. Era mai luminoasă la umbra pinilor decât el, care stătea în bătaia puternică a soarelui.
- Cum faci față? întrebă ea.
Dezorientat, el răspunse dând din cap.
- Nu prea bine, șopti ea.
Joe privi dincolo de ea, în jos, spre plăcile de granit și bronz. Se auzi rostind din depărtare, „O pierdere ireparabilă”, referindu-se atât la el, cât și la soția și fiicele lui.
Când își îndreptă din nou atenția spre ea, femeia privea dincolo de el, în depărtate. Auzind motorul unei mașini, îngrijorarea îi încreți coada ochilor și fruntea.
Joe se întoarse să vadă ce o tulbura. Pe drumul pe care venise, o camionetă Ford, albă, se apropia cu o viteză mult mai mare decât limita anunțată pe indicator.
- Ticăloșii! spuse ea.
Când Joe se întoarse din nou spre ea, femeia se îndepărta deja, coborând în fugă panta colinei joase.
- Stai! strigă el.
Ea nu se opri și nici nu privi în urmă.
El porni după ea, dar condiția lui fizică nu era la fel de bună ca a ei. Părea o alergătoare experimentată. După câțiva pași, Joe se opri. Învins de arșița înăbușitoare, nu era în stare s-o prindă din urmă.
Cu soarele oglindindu-se în parbriz și aprinzându-i farurile, camioneta albă trecu pe lângă Joe ca o săgeată, înaintând paralel cu femeia care alerga printre șirurile de morminte.
Joe începu să coboare panta și să se îndrepte spre mașină, întrebându-se ce să facă. Poate că ar trebui s-o urmărească. Ce naiba se petrecea aici?
La vreo cincizeci, șaizeci de metri de locul unde era parcată Honda, cu frânele scrâșnind și lăsând în urmă, pe pavajul din spatele său, două urme de cauciuc, camioneta se opri lângă trotuar. Ambele portiere se deschiseră brusc și bărbații cu cămăși hawaiene săriră jos. Țâșniră după femeie.
Uimirea îl țintui pe loc pe Joe. Nu fusese urmărit de la Santa Monica de camioneta albă sau de vreun alt vehicul. Era sigur de asta.
Știuseră cumva că va veni la cimitir.
Și de vreme ce niciunul din cei doi bărbați nu arătaseră vreun interes față de Joe, dar porniseră după femeia aceea ca niște câini de atac, probabil că îl urmăriseră la plajă nu pentru că îi interesa persoana lui în sine, ci pentru că speraseră că ea va lua legătura cu el într-un anumit moment al zilei.
Femeia era singura lor pradă.
La naiba, probabil că îi supravegheaseră și apartamentul, probabil că îl urmăriseră de acolo până la plajă.
Poate că, fără ca el să fi știut, îl țineau sub observație de mai multe zile. Poate chiar săptămâni. Fusese atâta timp învăluit în ceața deznădejdii, umblând prin viață ca un om adormit, plutind într-un vis, încât nu i-a observat pe acești oameni furișându-se pe la marginea câmpului său vizual.
Cine e ea, cine sunt ei, de ce fotografia ea mormintele?
La cel puțin o sută de metri spre est, intră în fugă, pe sub crengi generos răsfirate ale pâlcurilor de pini-de-piatră adunați în jurul perimetrului locurilor de veci, peste iarba umbrită, împestrițată doar cu câțiva stropi de soare. Pielea ei întunecată se contopea cu umbrele, dar bluza galbenă o trăda.
Se îndrepta spre un punct anume de pe coamă, de parcă terenul i-ar fi fost familiar. Ținând seama că nicio mașină nu era parcată de-a lungul acestei porțiuni a drumului cimitirului, în afară de Honda lui Joe și de camioneta albă, ea ar fi putut intra în parcul memorial pe acea rută, pe jos.
Bărbații din camionetă aveau de recuperat mult teren ca s-o poată prinde. Cel înalt în cămașă verde părea în formă mai bună decât partenerul său și avea picioare considerabil mai lungi decât ale femeii, deci se apropia de ea. Cu toate acestea, tipul mai mărunt nu se lăsă chiar dacă rămăsese mult în urmă. Alergând frenetic în susul lungii pante arse de soare, împiedicându-se de o placă de mormânt, apoi de alta, recăpătându-și echilibrul, își continuă cavalcada, într-o frenezie animalică, cu sângele înfierbântat, mânat de dorința de a fi acolo, când femeia va fi doborâtă.
Dincolo de colinele dichisite ale cimitirului erau alte coline în stare naturală: sol nisipos gălbui, straturi de șisturi argiloase, iarbă maronie, știr, stejari pitici, noduroși, cu ramuri răsfirate. Râpe aride coborau în terenul neîngrijit de deasupra Observatorului Griffith și la est de Grădina Zoologică din Los Angeles, o zonă cu lăstăriș de deșert, infestată de șerpi cu clopoței, în inima întinderii urbane.
Dacă femeia intra în lăstăriș înainte de a fi prinsă și dacă ea cunoștea drumul, îi va pierde pe urmăritori alergând în zigzag, de la o râpă la alta.
Joe se duse spre camioneta albă abandonată. Poate va găsi vreun indiciu.
Voia ca femeia să scape, deși nu știa prea bine de ce ținea cu ea.
Neștiind nimic despre ea, femeia putea fi o delicventă cu o listă întreagă de crime atroce la activ. Nu arăta a infractoare și nici nu vorbea ca o infractoare. Dar se aflau totuși în Los Angeles, unde tineri curăței își împușcau cu brutalitate părinții, după care, rămași orfani, implorau jurații cu lacrimi în ochi să aibă milă și să se arate îngăduitori. Nimeni nu era ceea ce părea.
Și totuși... blândețea degetelor cu care-i atinsese obrazul, tristețea din ochii ei, tandrețea glasului, toate o defineau ca pe o femeie plină de înțelegere, indiferent dacă fugea sau nu de rigorile legii. Nu putea să-i dorească răul.
Un zgomot urât, dur și sec, păcăni prin cimitir, lăsând o rană ce palpită scurt în liniștea fierbinte. Urmă încă un păcănit.
Femeia ajunsese aproape de poalele colinei. Se zărea între ultimii pini țepoși. Blue jeans. Bluză galbenă. Picioare întinse la fiecare pas. Brațe măslinii, balansându-se aproape de corp.
Bărbatul mai scund, cel cu cămașă hawaiană roșu cu portocaliu, se îndepărtase lateral de tovarășul lui, pe care încă îl urmărea, ca să aibă un unghi de vedere bun asupra femeii. Se oprise și își ridicase brațele, ținând ceva în ambele mâini. Un pistol. Ticălosul trăgea în ea.
Copoiii nu încearcă să tragă pe la spate în fugari neînarmați. Copoiii corecți nu fac asta.
Joe voia s-o ajute. Nu știa ce să facă. Dacă erau copoi, nu avea niciun drept să le anticipeze gesturile. Dacă nu erau copoi și chiar dacă i-ar ajunge din urmă, probabil că vor prefera să-l împuște decât să-l lase să se amestece în treburile lor.
Pac!
Femeia ajunse pe coamă.
- Fugi, o îndemnă Joe în șoaptă. Fugi!
Nu avea telefon celular în mașină, așa că nu putea suna la 911. Când era reporter avea un mobil, dar în ultimul timp nu mai suna aproape pe nimeni, nici măcar de la telefonul de acasă.
Păcănitul tot mai puternic al unei alte împușcături străpunse arșița plumurie.
Dacă oamenii aceștia nu erau ofițeri de poliție, erau ori niște disperați, ori niște demenți sau și una, și alta, dacă recurgeau la jocul cu pistolul într-un loc public, chiar dacă acea parte a cimitirului era de obicei pustie. Zgomotul împușcăturilor s-a răspândit probabil, atrăgând atenția personalului administrativ, care, închizând pur și simplu uriașa poartă de fier de la intrarea în parc, îi putea împiedica pe trăgători să iasă cu mașina.
Femeia nu fusese atinsă și dispăru peste coama dealului, în lăstărișul de dincolo de el.
Ambii bărbați în cămăși hawaiene o urmară.
4.
Cu inima bătând atât de sălbatic, încât i se împăienjeneau ochii la fiecare val de sânge pompat, Joe Carpenter alergă spre camioneta albă.
Fordul nu era un vehicul de plăcere, ci o camionetă închisă, de tipul celor folosite de firme pentru a distribui mărfuri mărunte, dar nici în spate, nici pe părțile laterale ale vehiculului nu figura vreun nume sau siglă.
Motorul mergea. Ambele portiere din față erau deschise.
Alergă spre scaunul din dreapta șoferului, alunecă pe un petec de iarbă mocirloasă din jurul unui pulverizator de apă care curgea și se aplecă spre interiorul mașinii, în speranța că va găsi un telefon celular. Dacă exista unul, nu era la vedere.
Poate era în compartimentul pentru mănuși. Trase de el și-l deschise.
Cineva care se afla în cabina de mărfuri din spatele scaunelor din față, confundându-l pe Joe cu unul dintre bărbații în cămăși hawaiene, întrebă:
- Ai prins-o pe Rose?
Fir-ar să fie!
În compartimentul pentru mănuși erau câteva suluri de Life Savers care se împrăștiaseră pe jos și un plic cu fereastră de la Departamentul Vehiculelor cu Motor.
Conform legii, toate vehiculele din California trebuiau să aibă un certificat de înmatriculare valid și dovada de asigurare.
- Hei, cine naiba ești? întrebă tipul din cabina de mărfuri.
Joe se îndepărtă de camionetă cu plicul în mână.
Nu avea niciun rost să încerce să fugă. Individul putea fi la fel de grăbit să împuște oameni pe la spate ca și ceilalți doi.
Se auzi o uruială și un scrâșnet de balamale și unica portieră din spate a vehiculului se deschise brusc.
Joe se duse drept în direcția zgomotului. Un specimen cu o față de baros, cu antebrațe de Popeye și cu o ceafă suficient de groasă pentru a susține o mașină mică, apăru dintr-o parte a camionetei și Joe se hotărî să-l surprindă cu un atac prompt și irațional, lovindu-l cu genunchiul în testicule.
Icnind și horcăind în lipsă de aer, tipul dădu să se aplece în față, când Joe îi dădu un cap în față. Acesta se prăbuși de pământ, pierzându-și cunoștința. Răsufla zgomotos prin gura căscată, pentru că din nasul spart îi șiroia sângele.
Deși în copilărie Joe fusese bătăuș și căuta mereu sămânță de scandal, nu mai ridicase mâna asupra nimănui după ce o cunoscuse pe Michelle și se căsătorise cu ea. Până în ziua aceea. Acum, de două ori în ultimele două ore, recursese la violență, spre mirarea lui.
Nu era doar uluit, era scârbit de furia lui primitivă. Nu se mai înfuriase niciodată atât de tare, nici măcar în frământata lui tinerețe și totuși se lupta s-o țină din nou sub control, așa cum se luptase și în toaleta publică din Santa Monica. În anul care trecuse, prăbușirea zborului 353 îl umpluse de o cumplită deznădejde și tristețe, dar începea să-și dea seama că sentimentele acelea erau ca niște straturi de ulei, unul peste celălalt - tot mai întunecate - o emoție pe care o negase; camerele inimii lui erau pline ochi cu mânie.
Dacă universul era un mecanism rece, și dacă viața era o călătorie de la o întunecime pustie la alta, nu se putea dezlănțui împotriva lui Dumnezeu, pentru că ar fi fost la fel de eficient ca un strigăt de ajutor lansat în vidul spațial unde sunetul nu se propagă, sau ca încercarea de a inspira aer sub apă. Dar acum, având un pretext de a-și vărsa furia pe oameni, profitase de acel prilej cu un entuziasm tulburător.
În timp ce se freca pe creștetul capului, care-l durea după lovitura pe care i-o dăduse tipului în față și privea în jos spre trupul inconștient cu nasul sângerând, Joe simțea o satisfacție pe care nu voia s-o simtă. O bucurie sălbatică îl încânta și îi repugna în același timp.
Îmbrăcat cu un tricou care făcea reclamă la jocul video Quake, pantaloni negri largi și teniși roșii, bărbatul căzut acolo părea să aibă aproape treizeci de ani, cu cel puțin un deceniu mai tânăr decât cei doi asociați ai săi. Mâinile lui erau suficient de masive pentru a face jonglerii cu niște pepeni și pe baza falangei fiecărui deget, cu excepția degetelor mari, avea tatuată o singură literă, pentru a alcătui cuvântul ANABOLIC - ca în steroidul anabolic.
Nu era un om străin de violență.
Dar deși autoapărarea justifica o lovitură promptă, Joe era tulburat de plăcerea primitivă pe care i-o produsese o asemenea brutalitate rapidă.
Tipul nu arăta în mod sigur ca un reprezentat al legii. Dar în ciuda înfățișării lui, putea fi polițist și în acest caz atacarea lui ar avea consecințe grave.
Spre surprinderea lui Joe, nici măcar perspectiva pușcăriei nu-i diminua satisfacția față de ferocitatea cu care acționase. Se simțea pe jumătate scârbit, pe jumătate scos din minți - dar mai viu decât fusese într-un an întreg.
Înviorat, dar temându-se de străfundurile morale în care acea nouă furie dătătoare de putere îl putea atrage, se uită în ambele direcții de-a lungul drumului cimitirului. Nu se zărea nicio mașină. Îngenunche lângă victima lui.
Respirația șuiera umedă în pieptul bărbatului și acesta scoase un geamăt slab, de copil. Pleoapele îi fluturară, dar nu-și recăpătă cunoștința în timp ce Joe îl scotocea prin buzunare.
Joe nu găsi decât câteva monede, o unghieră, un set de chei de casă și un portofel ce conținea cartea de identitate standard și cărți de credit. Numele tipului era Wallace Morton Blick. Nu avea la el nicio insignă sau o legitimație a vreunei agenții de poliție. Joe păstră doar permisul de șofer și băgă portofelul înapoi în buzunarul din care-l extrăsese.
Cei doi trăgători nu reapăruseră din zona accidentată de lăstăriș de dincolo de colina dealului. Fugiseră peste coamă, pe urmele femeii, cu ceva mai mult de un minut mai devreme; chiar dacă ea scăpase repede de ei, probabil că nu se vor da bătuți și nu se vor întoarce după o cercetare sumară.
Mirându-se de îndrăzneala lui, Joe se grăbi să-l scoată târâș pe Wallace Blick din colțul din spate al camionetei albe. Îl împinse aproape de o latură a vehiculului, de unde era mai puțin probabil să fie văzut de cineva care ar fi venit pe drum. Îl întoarse pe o parte, ca să nu se sufoce din cauza sângelui ce i s-ar fi putut scurge în gât din cavitățile nazale.
Se duse apoi spre portiera deschisă din spate. Urcă în partea din spate a camionetei. Uruitul slab al motorului la ralanti vibra prin pardoseală.
Cabina de mărfuri era aglomerată și era mărginită pe ambele părți de aparatură de comunicare electronică, de ascultare și de urmărire. O pereche de scaune de comandă compacte, fixate în podea, puteau fi rotite pentru a ajunge cu fața spre mecanismele înșirate pe ambele părți.
Făcându-și loc pe lângă primul scaun, Joe se așeză pe al doilea, în fața unui calculator aflat în funcțiune. Interiorul camionetei era prevăzut cu aer condiționat, dar scaunul era cald încă, deoarece Blick îl eliberase cu mai puțin de un minut în urmă.
Pe monitorul calculatorului era o hartă. Străzile purtau nume destinate să trezească sentimente de liniște și pace și Joe le recunoscu: erau drumurile de serviciu din cimitir.
O luminiță care clipea pe hartă îi atrase atenția. Era verde,staționară și plasată aproximativ în locul unde era parcată camioneta însăși.
O a doua luminiță clipitoare, roșie, dar tot staționară, era pe același drum, dar la o oarecare distanță în spatele camionetei. Era sigur că reprezenta Honda lui.
Sistemul de urmărire folosea fără îndoială un CD-ROM cu hărți exhaustive ale districtului Los Angeles și ale împrejurimilor, poate chiar ale întregului stat California sau ale ținutului cuprins între cele două coaste. Un singur compact-disc avea suficientă capacitate pentru a conține hărți secrete detaliate ale tuturor statelor învecinate și ale Canadei.
Cineva fixase de mașina lui un emițător de microunde care putea fi urmărit de la o distanță apreciabilă. Calculatorul folosea legături de supraveghere prin satelit pentru a triunghiuliza semnalul și plasase Hond pe hartă în funcție de poziția camionetei, pentru a-l putea urmări fără a menține contactul vizual.
Când plecase din Santa Monica, pe tot drumul până la San Fernando Valley, Joe nu zărise niciun vehicul suspect în oglinda retrovizoare. Camioneta reușise să se țină după el, aflându-se cu cțteva străzi sau kilometri în urma lui, fără a fi văzută.
Când lucra ca reporter, participase o dată la o misiune de supraveghere mobilă cu niște agenți federali, un grup de cowboys veseli de la Biroul de Alcool, Tutun și Arme de foc, care foloseau un sistem similar acestuia, dar mai puțin sofisticat.
Conștient că Blick, cel bătut măr sau unul dintre ceilalți doi bărbați l-ar putea surprinde acolo dacă zăbovea prea mult, Joe se roti în scaun, cercetând spatele camionetei în căutarea vreunui indiciu asupra agenției implicate în acea operațiune. Lucrau îngrijit. Nu detectă nici măcar un singur reper.
Două publicații se aflau lângă linia de calculatoare la care lucrare Blick; un număr din revista Wired, conținând încă un articol important despre măreția vizionară a lui Bill Gates și o revistă destinată foștilor ofițeri din Forțele Speciale care doresc să-și perfecționeze cariera ieșind din armată pentru a se angaja ca mercenari. Cea de a doua revistă era împăturită și deschisă la un articol despre cuțite de centură suficient de tăioase pentru a eviscera un adversar sau a-l spinteca până la os. Era limpede că Blick îl citea în clipele de răgaz ale operațiunii de supraveghere, ca acelea în care așteptase ca Joe să se plictisească să contemple marea pe plaja din Santa Monica.
Domnul Wallace Blick, cu tatuajul ANABOLIC, era un dobitoc tehnic, dotat cu oarecare istețime.
Când Joe coborî din camionetă, Blick gemea, dar încă nu era conștient. Picioarele îi zvâcneau, dădea din ele în rafale, de parcă ar fi fost un câine care visează că urmărește iepuri și superbii lui teniși roșii dislocau brazde de iarbă.
Niciunul dintre bărbații cu cămăși hawaiene nu se întorsese din lăstărișul de deșert de dincolo de deal.
Joe nu mai auzise împușcături, dar s-ar fi putut ca terenul să le fi înăbușit.
Se grăbi spre mașină. Mânerul portierei se încinsese la sărutarea soarelui și Joe șuieră de durere când îl atinse.
În mașină era o clădură de te-ai fi așteptat să se producă o combustie spontană. Joe coborî geamul.
Când porni Honda, se uită în oglinda retrovizoare și văzu un camion cu panouri laterale apropiindu-se din partea cea mai de est a cimitirului. Era probabil un vehicul al administrației, care venise fie pentru a cerceta ce era cu împușcăturile, fie cu treburi obișnuite de întreținere.
Joe ar fi putut urma drumul spre capătul dinspre vest al parcului memorial și apoi să-l înconjoare ca să ajungă la intrarea din perimetrul estic, dar se grăbea și voia să se întoarcă direct pe drumul pe care venise. Copleșit de sentimentul că își ispitise prea mult norocul, i se păru ca aude ticăitul unei bombe cu ceas. Se îndepărtă de trotuar, încercă o întoarcere completă, dar nu reuși dintr-o răsucire de volan.
Dădu înapoi și apăsă pe accelerator suficient de tare, ca să facă pneurile să scrâșnească pe asflatul fierbinte. Honda țâșni înapoi. Joe frână și intră din nou pe șosea.
Tic, tac, tic, tac.
Instinctul lui se dovedi corect. În clipa când acceleră spre camionul administrației care se apropia de el, geamul din spate de pe partea șoferului, chiar în dosul capului lui, explodă, împrăștiind cioburi pe bancheta din spate.
Nu a fost nevoie să audă împușcătura ca să-și dea seama ce se întâmplase.
Aruncând o privire în stânga, îl zări pe bărbatul în cămașă hawaiană roșie oprindu-se la jumătatea coborâșului de pe deal. Tipul era livid ca un cadavru viu, îmbrăcat pentru un bal mascat și luase poziție de tragere.
Se auzi o bălmăjeală de înjurături rostite cu glas răgușit. Blick. Târându-se dinspre camionetă în patru labe, clătinând amețit din capul buimac, ca un pit bull rănit într-o luptă de câini, împroșcând o spumă sângerie din gură, se ivi Blick.
O altă rafală lovi carcasa mașinii producând un bubuit puternic, urmat de un zăngănit scurt, vibrant.
Ca o rafală de vânt fierbinte, bolborositor în câmp deschis și cu geamurile sparte, Honda îl scoase repede pe Joe din unghiul de tragere. Țâșni pe lângă camionul administrației cu o viteză atât de mare, încât acesta se dădu în lături ca să-l evite, deși nu era nici cel mai mic pericol să se ciocnească de el.
Lăsă în urmă una dintre slujbele de înmormântare, unde cei îndoliați se depărtau de groapa deschisă, împrăștiindu-se ca niște duhuri deznădăjduite, o alta unde cei îndurerați se ghemuiau pe scaune, de parcă erau pregătiți să rămână veșnic cu ființa pe care o pierduseră și o familie de asiatici care punea o farfurie cu fructe și prăjituri pe un mormânt proaspăt.
Trecu apoi prin fața unei biserici albe ciudate - cu clopotnița pe o cupolă în arc paladian, înălțată peste coloanele de deasupra unui turn cu ceas - care arunca o umbră firavă în soarele după-amiezii. Trecu și prin fața unei clădiri albe de morgă în stil sudic colonial, care strălucea ca alabastrul în ariditatea californianăă, dar tânjea după bălțile sudului.
Conducea periculos, așteptându-se la o urmărire încrâncenată, care nu avu loc. Era de asemenea convins că înaintarea îi va fi blocată de sosirea bruscă a unor cârduri de mașini de poliție, dar ele încă nu se zăreau când pătrunse în viteză prin porțile deschise și ieși apoi din parcul memorial.
Trecu cu mașina pe sub Autostrada Ventura, refugiindu-se în roiul suburban al văii San Fernando.
Oprit la un semafor, tremurând de încordare, privi o procesiune de doisprezece hârburi scurgându-se prin intersecție, conduse de membrii unui club automobilistic ieșiți la o plimbare de sâmbătă: un Buick Roadmaster din 41, reprezentând perfect epoca respectivă, un Ford Sportsman Woodie 47, lambrisat cu lemn de arțar și vopsit în maroniul cireșelor amare. Fiecare dintre cele doisprezece era un testament al mașinii ca obiect de artă: ciobite, crestate, secționate, cârpite, unele cu axul căzut, cu zăbrele de comandă, capote remodelate, cu faruri mascate, cu grătare de siguranță artizanale. O pasiune vopsită, dungată, lustruită, rulând pe cauciucuri.
Privind vechiturile acelea, Joe avu o senzație ciudată în piept, o destindere și o încordare, dureroase și înveselitoare în același timp.
La următoarea intersecție trecu prin fața unui parc, unde, în ciuda caniculei, o familie tânără - cu trei copilași care râdeau - jucau Frisbee, cu un retriever auriu, foarte exuberant.
Cu inima bătându-i mai tare, Joe încetini Honda și o trase aproape de trotuar ca să privească.
La un colț, două frumoase studente blonde, în mod evident gemene, îmbrăcate cu șorturi albe și bluze albe imaculate, așteptau să traverseze strada, ținându-se de mână, proaspete ca apa de izvor în arșița de cuptor. Fete-miraj. Eterice în peisajul de beton mânjit cu smog. Curate, diafane și luminoase ca îngerii.
În spatele fetelor era o desfășurare masivă de zauschneria de-a lungul unui bloc de apartamente în stil spaniol, încărcate cu superbi ciorchini de flori purpurii tubulare. Michelle adora zauschneria. Le sădise în curtea din spate a casei lor din Studio City.
Ziua se schimbase. În mod nedefinit, dar neîndoielnic, se schimbase.
Nu, nu se schimbase ziua, nu se schimbase orașul. Joe însuși se schimbase, se schimba, simțea schimbarea rostogolindu-se prin el, irestibilă ca fluxul oceanului.
Durerea lui era la fel de mare ca în cumplita singurătate a nopții, disperarea lui la fel de profundă ca întotdeauna, dar deși își începuse ziua cufundat în tristețe, tânjind după moarte, acum dorea cu disperare să trăiască. Simțea nevoia să trăiască.
Motorul care declanșase această schimbare nu fusese apropierea lui de moarte. Faptul că se trăsese în el și era cât pe-aci să fie lovit nu-i deschisese ochii la minunăția și frumusețea vieții. Nu era chiar atât de simplu.
Motorul schimbării din el era furia. Era amarnic de furios nu atât pentru ceea ce prieduse, ci de dragul lui Michelle, era furios că Michelle nu putea să vadă cu el parada hârburilor sau ciorchinii de flori roșii de pe zauschneria sau acum, aici, revolta colorată de bougainvillea purpurii și roșii revărsându-se în cascadă peste acoperișul unui bungalow în stil artizanal. Era sfâșiat de o furie cumplită pentru că Nina și Chrissie nu vor juca niciodată frisbee cu un câine al lor, nu vor crește mari niciodată ca să înnobileze lumea cu frumusețea lor, nu vor simți niciodată fiorul împlinirii în carierele pe care și le-ar di ales sau bucuria unei căsnicii fericite - sau dragostea propriilor copii.
Mânia îl schimba pe Joe, îi arăta colții, mușca suficient de adânc, pentru a-l trezi din îndelungata transă în care-l cufundaseră autocompasiunea și deznădejdea.
„Cum faci față?” întrebase femeia care fotografia mormintele.
„Încă nu sunt pregătită să-ți vorbesc”, spusese ea.
„În curând. Mă voi întoarce când va veni vremea”, promisese ea, de parcă avea de făcut revelații, de dezvăluit adevăruri.
Bărbații în cămăși hawaiene. Gangsterul pasionat de calculatoare, cu tricoul Quake. Roșcata și bruneta în bikini cu curelușe. Echipe de agenți ținându-l pe Joe sub observație, așteptând în mod evident femeia care urma să ia legătura cu el. O camionetă ticsită cu aparatură de urmărire comandată prin satelit, microfoane direcționale, calculatoare, camere cu rezoluție fină. Trăgători dornici să-l împuște cu sânge rece, pentru că.....
De ce?
Fiindcă ei credeau că negresa de la morminte îi spusese ceva ce nu trebuia să știe? Fiindcă până și faptul că aflase de existența ei făcea din el un om periculos pentru ei? Fiindcă ei credeau că el ar fi putut ieși din camioneta lor cu suficiente informații pentru a le afla identitățile și intențiile?
Bineînțeles că el nu știa aproape nimic despre ei, nu știa în niciun caz cine erau și ce voiau de la femeia aceea. Totuși, putea ajunge la o concluzie inevitabilă: Ceea ce credea că știe despre moartea soției și a fiicelor lui era fie eronat, fie incomplet. Ceva nu era în regulă cu povestea zborului 353.
Nu avea nevoie nici măcar de instinct jurnalistic ca să sesizece acest cutremurător adevăr. La un anumit nivel, știuse asta din momentul în care o văzuse pe femeia aceea la mormânt. Urmărind-o cum fotografia plăcile de pe morminte, întâlnindu-i privirea irezistibilă, auzind compasiunea din glasul ei blând, răscolit de misterul cuvintelor ei - „Încă nu sunt pregătită să-ți vorbesc” - își dăduse seama, pur și simplu din bun-simț, că era ceva putred.
Acum, trecând cu mașina prin parcul Burbank, clocotea în el sentimentul de nedreptate, de trădare. Lumea nu era doar crudă prin esența ei, ci și oribil de nedreaptă. Viclenie. Înșelăciune. Minciuni. Intrigi.
Se străduise să se convingă pe el însuși că era inutil să se supere pe lume, că numai resemnarea și indiferența îi puteau alina durerea. Și avusese dreptate. Furia față de ocupantul imaginar al unui tron ceresc era o risipă de energie, la fel de ineficientă ca gestul de a arunca pietre pentru a stinge lumina unei stele.
Totuși, oamenii meritau să fie ținta furiei lui. Oamenii care ascunseseră și deformaseră natura exactă a împrejurărilor în care se produsese prăbușirea zborului 353.
Michelle, Chrissie și Nina nu mai puteau fi aduse înapoi niciodată. Viața lui Joe nu va mai putea fi niciodată deplină. Rănile din inima lui nu se vor putea vindeca. Oricare ar fi fost adevărul care aștepta să fie dezvăluit, aflarea lui nu-i va dărui un viitor. Viața lui era terminată și nimic, absolut nimic nu va putea schimba asta, dar avea dreptul să afle cu precizie cum și de ce muriseră Michelle, Chrissie și Nina. Avea față de ele obligația sfântă de a afla ce se petrecuse cu adevărat cu acel blestemat avion 747.
Durerea era un punct de sprijin și furia era o pârghie lungă fixată în el, cu care va urni lumea, întreaga lume afurisită, ca să afle adevărul, indiferent câte pagube va produce sau pe cine va distruge în încercare.
Trase lângă trotuar, pe o stradă mărginită de tei. Opri motorul și coborî din mașină. Era posibil să nu aibă la dispoziție prea mult timp până îl vor prinde Blick și ceilalți din urmă.
Plamierii regali se topeau molatici și neclintiți de niciun foșnet în arșița care părea în general un mediu de îmbălsămare la fel de eficient ca un bloc de chihlimbar în care rămân captive muștele.
Joe se uită mai întâi sub capotă, dar transmițătorul de semnale nu era acolo. Se așeză pe vine în fața mașinii și pipăi pe sub capotă. Nimic.
Uruitul unui elicopter se apropia din depărtare, sporind rapid în intensitate.
Bâjbâind orbește în interiorul roții din dreapta-față și apoi de-a lungul amortizorului, Joe nu găsi decât praf de pe drum și unsoare. Nu era nimic ascuns nici în interiorul roții din spate.
Elicopterul zbură spre nord, trecând chiar pe deasupra capului lui, la o înălțime extrem de mică, nu mai mult de douăzeci de metri deasupra caselor. Frunzele lungi și grațioase ale palmierilor regali se clătinară și șfichiuiră aerul în curentul produs de elicopter.
Joe își ridică privirea, alarmat, întrebându-se dacă echipajul elicopterului nu-l căuta pe el, dar frica lui era pură paranoia nejustificată. Aparatul de zbor se îndrepta uruind spre sud, survolând zona fără să se oprească.
Nu zărise pe el nicio siglă a poliției, nicio inscripție sau alte însemne.
Palmierii se zgâlțâiră, se unduiră și tremurară din nou în liniștea care se lăsă.
Continuând să scotocească, Joe descoperi transmițătorul fixat de amortizorul din dosul barei de protecție din spate. Dotat cu baterii, mecanismul nu depășea mărimea unui pachet de țigări. Semnalul pe care-l emitea nu se auzea.
Părea inofensiv.
Joe puse mecanismul pe pavaj, intenționând să-l sfărâme cu levierul. Dar văzând că se apropie un camion de grădinar, transportând grămezi proaspete de lăstari curățați și de baloturi de iarbă, se hotărî să arunce transmițătorul în stare de funcționare peste gunoaie.
Poate că ticăloșii ăia vor pierde ceva timp și forță de muncă pentru a urmări camionul până la groapa de gunoaie.
Se urcă din nou în mașină și deplasându-se zări elicopterul la câțiva kilometri depărtare spre sud. Zbura în cercuri strânse. Apoi se înălță în văzduh și se învârti iarăși în cerc.
Teama lui nu fusese deci neîntemeiată. Aparatul se afla fie deasupra cimitirului, sau, și mai probabil, deasupra lăstărișului de deșert de la nord de Observatorul Griffith, în căutarea femeii care fugise.
Dețineau resurse impresionabile.
II
Comportament de căutare
5.
Ziarul Los Angeles Times avea mai multe reclame decât oricare alt ziar din Statele Unite, acumulând averi pentru proprietarii săi chiar într-o epocă în care majoritatea presei scrise era în declin. Avea sediul în centru, într-un întreg bloc cu multe etaje, pe care-l deținea și care se întindea între două intersecții.
Strict vorbind, Los Angeles Post nici nu era în Los Angeles, ci ocupa o clădire îmbătrânită, de patru etaje, în Sun Valley, lângă aeroportul Burbank, în cadrul metroplexului, dar nu în limitele orașului L.A.
În locului unui garaj subteran cu mai multe niveluri, Post punea la dispoziție o parcare deschisă, înconjurată cu un gard de lanțuri în vârful căruia erau spirale de sârmă. În locul unui paznic în uniformă, cu numele scris pe o plăcuță și cu un zâmbet ospitalier, un tânăr posac de vreo nouăsprezece ani supraveghea intrarea fără poartă, dintr-un scaun pliant, așezat sub o umbrelă murdară de local, semnată cu sigla Cinzano. Ascula muzică rap la un aparat de radio. Ras în cap, cu nara stângă străpunsă de un inel de aur, cu unghiile vopsite în negru, îmbrăcat în blugi negri largi, cu un genunchi sfâșiat cu grijă, și un tricou negru lăbărțat avânt pe el vopsite în roșu cuvintele FEAR NADA - „Nu mi-e frică de nimic” - arăta, de parcă ar fi evaluat valoarea pieselor fiecărei mașini sosite acolo pentru a stabili care ar aduce mai mulți bani dacă ar fi furate și predate la un atelier de dezasamblare. De fapt, el căuta cu privire eticheta de angajat al firmei de pe parbriz, gata să îndrume vizitatorii să parcheze pe stradă.
Etichetele erau înlocuite o dată la doi ani și eticheta lui Joe era încă valabilă. La două luni după prăbușirea zborului 353, își dăduse demisia, dar redactorul șef, Caesar Santos, refuzase s-o primească și îi dăduse concediu fără plată, garantându-i un post când va fi pregătit să se întoarcă.
Joe nu era pregătit. Nu va fi niciodată pregătit. Dar deocamdată avea nevoie de calculatoarele și de legăturile ziarului.
Nu se cheltuise niciun ban pentru holul de primire: pereții zugrăviți în bejul instituțional, scaune de oțel capitonate cu vinilin albastru, o măsuță cu picioare de oțel pentru cafea și acoperită cu un material plastic care imita granitul și două exemplare din ediția din acea zi a ziarului Post.
Pe pereți erau atârnate fotografii alb-negru înrămate, semnate de Bill Hannett, legendarul fotograf de presă al ziarului, răsplătit cu numeroase premii. Erau instantanee cu greve, un oraș în flăcări, tâlhari care fugeau rânjind pe străzi. O tânără de origine hispanică sărind în neant de la etajul al șaselea al unei clădiri în flăcări. În general, o instituție de presă, fie ea electronică sau scrisă, nu-și clădește reputația sau veniturile cu vești bune.
În spatele biroului de recepție se afla Dewey Beemis, recepționer și paznic în același timp, care lucra la Post de peste douăzeci de ani, de când un miliardar nebun și plin de el îl fondase cu intenția naivă și lipsită de perspective de a doborî Times, cu toate legăturile sale politice, din turnul său de putere și prestigiu.
Inițial, ziarul fusese instalat într-o clădire nouă din Century City, spațiile sale publice fiind concepute și mobilate de ultradesignerul Steven Chase, perioadă în care Dewey era doar unul dintre numeroșii paznici și nu și recepționer.
Chiar și un miliardar megaloman, decis să împiedice deshidratarea mândriei lui, se plictisește să lase deschis robinetul prin care se scurg banii.
Și astfel, mărețele birouri au fost înlocuite cu spații mai modeste din vale.
Personalul fusese redus și Dewey rămăsese în virtutea faptului că era singurul paznic de un metru nouăzeci înălțime, cu ceafă de taur și umeri cât două grinzi, care putea să dactilografieze optzeci de cuvinte pe minut și să pretindă că era mare maestru în calculatoare.
Odată cu trecerea timpului, Post ajunsese să nu aibă nici pierderi, nici profit. Sclipitorul și vizionarul domn Chase poiectă ulterior numeroase interioare șocante, elogiate în Architectural Digest și în alte publicații, după care a murit, în ciuda genialității și talentului său, așa cum și miliardarul va muri într-o bună zi, în ciuda imensei sale averi, așa cum și Dewey Beemis va muri, în ciuda talentelor sale și a zâmbetului său molipsitor, demne de toată lauda.
- Joe! exclamă Dewey rânjind și ridicându-se de pe scaun, cu prestanța unui urs și întinând mâna lui mare peste birou.
Joe îi strânse mâna.
- Ce mai faci, Dewey?
- Carver și Martin și-au luat dimploma de la UCLA, summa cum laude, în iunie și acum unul va urma Dreptul, iar celălalt Medicina, se repezi Dewey să răspundă, de parcă era o știre proaspătă, de o oră, gata să apară pe prima pagină din Post în ziua următoare. Spre deosebire de miliardarul al cărui angajat era, Dewey nu se mândrea cu propriile lui realizări, ci cu cele ale copiilor săi. Și Julie terminase anul doi, cu bursă, la Yale, cu o medie de 3,8 și la toamnă va fi redactor șef al revistei literare studențești; vrea să ajungă romancieră ca Annie Proulx, pe care o tot citește...
Deodată îi trecu prin fața ochilor imaginea zborului 353 la fel de limpede ca un nor care trece prin fața strălucitoarei luni, întunecând-o și Dewey tăcu, jenat că se lăudase cu fiii și fiica lui, în fața unui om care-și pierduse pentru totdeauna copiii.
- Ce face Lena? întrebă Joe, interesându-se de soția lui Dewey.
- Bine... e bine, da, e bine.
Dewey zâmbi și dădu din cap, ca să-și ascundă stinghereala, cenzurându-și entuziasmul firesc față de familia lui.
Joe detesta această stângăcie a prietenilor lui, mila lor. Și iată că după un an întreg, reveneau. Era unul dintre motivele pentru care evita cunoștințele din vechea lui viață. Compasiunea din ochii lor era sinceră, dar, deși știa că era nedrept, lui Joe i se părea că în același timp îl judecau, cu tristețe, fiindcă nu era în stare să-și refacă viața.
- Am nevoie să urc până sus, Dewey, să stau un pic, să cercetez ceva, dacă se poate.
Dewey se lumină la față.
- Te întorci, Joe?
- Poate, minți el.
- Te reangajezi?
- Încep să mă gândesc.
- Domnul Santos s-ar bucura să audă asta.
- E aici?
- Nu. E în vacanță. S-a dus la pescuit, în Vancouver.
Ușurat că nu trebuia să-i ascundă lui Caesar adevăratele motive, Joe spuse:
- M-a atras ceva de curând, o poveste omenească mai ciudată, nu ceea ce acopeream eu de obicei. M-am gândit să vin să caut niște date.
- Domnul Santos ar dori să vă simțiți ca acasă. Urcați.
- Mulțumesc, Dewey.
Joe trecu prin ușa batantă într-un hol lung, cu un covor verde, uzat și pătat, cu zugrăveala degradată de trecerea timpului și un tavan cu plăci acustice, decolorate. În urma abandonării podoabelor ostentative care caracterizaseră anii petrecuți de Post în Century City, imaginea preferată era gazetăria de gherilă, mai dificilă, dar corectă.
În stânga, era o nișă pentru lifturi. Ușile ambelor lifturi erau scrijelite și crestate.
Parterul - destinat în cea mai mare parte arhivei de dosare, birourilor funcționarilor, vânzărilor seccrete de reclame și departamentului de distribuție - era cufundat în tăcerea de sâmbătă.
În liniștea aceea, Joe se simțea ca un intrus. Își imagina că dacă s-ar întâlni cu cineva, persoana respectivă și-ar da seama imediat că se întorsese sub un fals pretext.
În timp ce aștepta să se deschidă un lift, îl surprinse apariția lui Dewey, care venise în fugă din holul de recepție ca să-i dea un plic alb, sigilat.
- Era să uit. Mi l-a dat o doamnă acum câteva zile. Zicea că are niște informații despre un reportaj tocmai bun pentru tine.
- Ce reportaj?
- N-a spus. A zis doar c-o să te intereseze.
Joe luă plicul, tocmai când ușile liftului se deschiseră.
- I-am spus că nu mai lucrezi aici de zece luni și a vrut să-i dau numărul tău de telefon. I-am spus, bineînțeles, că nu pot să i-l dau. Nici adresa, spuse Dewey.
- Mulțumesc, Dewey, răspunse Joe, pășind în lift.
- I-am zis că o să-ți trimit plicul sau o să te anunț la telefon. Pe urmă, am descoperit că te mutaseși și aveai alt număr de telefon pe care noi nu-l aveam.
- Nu cred că e important, îl asigură Joe, arătând spre plic.
În fond, nu se întorcea la gazetărie.
În clipa când ușile liftului începură să se închidă, Dewey le blocă și spuse încruntat:
- Joe, n-au putut să-ți dea de urmă nu numai cei de la personal, nimeni de aici, niciunul din prietenii tăi nu știau cum să ajungă la tine.
- Știu.
Dewey șovăi o clipă înainte de a spune:
- Ai ajuns la fundul prăpastiei, nu-i așa?
- Cam așa, recunoscu Joe. Dar încep să ies din ea.
- Prietenii îți pot ține scara, ca să-ți fie mai ușor.
Înduioșat, Joe dădu din cap.
- Nu uita asta, spuse Dewey.
- Îți mulțumesc.
Dewey se retrase și ușile se închiseră.
Liftul se ridică ducându-l pe Joe cu el.
Etajul al treilea era în mare parte destinat redacției, o hală care fusese subîmpărțită într-un labirint de celule de lucru modulare și cam claustrofobice, astfel încât întregul spațiu să nu poată fi văzut dintr-o dată. Fiecare celulă de lucru avea un calculator, un telefon, un scaun ergonomic și alte elemente esențiale meseriei.
Era foarte asemănătoare cu redacția mult mai mare a ziarului Times.
Cu câțiva ani în urmă, după cutremurul de la Northridge, seismologii descoperiseră niște legături nebănuite între o falie de sub centrul Los Angelesului și cea care se afla sub o serie de cartiere din San FernandoValley.
Prin redacție circula un banc despre pierderile pe care le-ar suferi orașul, dacă o singură zgâlțâială ar distruge clădirea Times din centru și clădirea Post din Sun Valley.
Dacă nu va mai exista Post, locuitorii Los Angelesului nu vor mai ști care politicieni și funcționari publici îi fură pe rupte, primind mită de la traficanții de droguri cunoscuți. Dar tragedia mai mare ar fi pierderea ediției de duminică, în greutate de trei kilograme a ziarului Times, fără de care nimeni n-ar mai ști care magazine se află în fruntea vânzărilor.
Dacă Post era încăpățânat și perseverent ca un terrier vânător de șobolani înnebunit de mirosul rozătoarelor - ceea ce era o realitate - aceste trăsături erau compensate, în opinia lui Joe, de accesele sale de furie nonpartizană. Ba mai mult, un mare procentaj din ținele sale erau cel puțin la fel de corupte cum dorea să creadă că sunt.
Și în plus, Michelle avea o rubrică a ei și scria editoriale la Post. Acolo o cunoscuse, îi făcuse curte și împărtășiseră sentimentul de a face parte dintr-o instituție învinsă. Michelle purtase în pântece copiii în timpul atâtor zile de muncă în acest loc.
Acum descoperea că această clădire era bântuită de amintirea ei. În eventualitatea improbabilă că și-ar recăpăta în cele din urmă stabilitatea emoțională și se va autoconvinge că viața are un țel pentru care merită să te lupți, chipul acelei fantome dragi îl va zdruncina de fiecare dată când o va vedea. Nu va mai putea lucra niciodată la Post.
Se duse direct la celula lui de lucru din stația Metro, recunoscător că nu-l vedea niciunul dintre vechii prieteni. Biroul lui îi fusese repartizat lui Randy Colway, un om cumsecade, care nu s-ar fi simțit dat la o parte, dacă l-ar fi găsit pe Joe pe scaunul lui.
Pe cartonul pentru însemnări erau prinse fotografii cu soția lui Randy, fiul lor de nouă ani, Ben și fetița de șase ani, Lisbeth. Joe se uită îndelung la ele - apoi nu mai reveni asupra lor.
După ce deschise calculatorul, băgă mâna în buzunar și scoase plicul cu sigla departamentului Vehicule cu Motor pe care-l subtilizase din compartimentul pentru mănuși al camionetei albe de la cimitir. În el se afla un certificat de înmatriculare autentic.
Spre surprinderea lui, proprietarul consemnat în certificat nu era un organism guvernamental sau o instituție de aplicare a legii, ci o firmă denumită Medsped, Inc.
Nu se așteptase pentru nimic în lume să fie o operațiune a unei corporații. Wallace Blick și asociații lui în cămăși hawaiene, care se jucau cu pistoalele, nu prea păreau polițiști sau agenți federali, dar aveau totuși, mai degrabă, aerul unor oameni ai legii decât al angajaților vreunei corporații.
Intră apoi în vastul document cu toate edițiile ziarului Post. El inculdea fiecare cuvânt din fiecare număr al ziarului de la înființarea sa - minus caricaturile, horoscoapele, cuvintele încrucișate și altele de felul acesta. Erau incluse și fotografiile.
Comandă căutarea cuvântului Medsped și-l găsi menționat de șase ori. Erau articole mici din pagina de afaceri. Le citi pe toate.
Medsped era o corporație din New Jersey, care începuse ca serviciu de ambulanță aeriană în mai multe orașe mari. Ulterior, se extinsese, specializându-se în livrarea expres, la scară națională, de produse medicale de urgență, sânge și mostre de țesut congelate sau conservate prin metode complicate, precum și instrumente științifice costisitoare și fragile. Compania se încumetase să transporte moste de bacterii și viruși contagioși între laboratoare de cercetare care colaborau, atât în sectorul public, cât și în cel militar. Pentru aceste sarcini, întreținea o flotă modestă de avioane și elicoptere.
Elicoptere.
Și camionete albe nemarcate?
Cu opt ani în urmă, Medsped fusese cumpărată de Teknologik, Inc. o corporație din Delaware, care deținea în totalitate douăzeci de filiale în industria medicală și de calculatoare. Companiile sale legate de calculatoare produceau îndeosebi aparatură soft pentru instituții medicale și de cercetare medicală.
Când Joe căută în calculator Teknologik, avu bucuria să descopere patruzeci și unu de articole, în general în paginile de afaceri. Primele două erau totuși atât de seci, abundând atât de mult în jargonul propriu investițiilor și contabilității, încât bucuria începu să se transforme într-o pedeapsă.
Comandă copii a patru articole lungi, ca să le studieze mai târziu.
În timp ce acestea alunecau în tavă, ceru o listă a articolelor din Post despre prăbușirea zborului 353. Pe monitor apăru o serie de titluri de articole cu datele respective.
Joe își făcu curaj ca să treacă în revistă acel document. Stătu un minut sau două cu ochii închiși, respirând adânc, încercând s evoce cu ochii minții imaginea valurilor spărgându-se pe plaja Santa Monica.
În cele din urmă, cu dinții atât de tare încleștați, încât mușchii faciali îi zvâcneau încontinuu, comandă articol după articol, trecând în revistă conținutul lor. Voia articolul, care. în subsidiar, îi va furniza lista completă a pasagerilor.
Trecu repede de fotografiile scenei dezastrului, care înfățișau rămășițele avionului ciopârțite în bucăți atât de mici și încâlcite în forme atât de suprarealiste, încât ochiul total nedumerit nu putea să reconstituie avionul.
Continuă să caute și găsi numele șefului echipei operative a CNST care se ocupa de acel caz - Barbara Christman - și paisprezece specialiști care lucrau sub comanda ei.
Două articole includeau fotografii ale câtorva membri ai echipajului și pasageri. Nu toate cele trei sute douăzeci de suflete de la bord erau în imagini. Tendința fusese de a se concentra, dintre victime, mai mult asupra locuitorilor din sudul Californiei care se întorceau acasă decât asupra celor din est care veniseră să viziteze regiunea.
Întrucât făceau parte din familia publicației Post, Michelle și fetele fuseseră în mod predominant înfățișate în imagini.
Cu opt luni în urmă, când se mutase în apartamentul cu chirie, ca reacție la o preocupare obsesivă, morbidă față de albumele de familie și de instantanee disparate, Joe împachetase toate fotografiile într-o cutie mare de carton, considerând că răscolirea unei răni întârzie vindecarea. Închisese cutia cu bandă adezivă și o pusese în fundul singurei boxe.
Acum, în timp ce scana imaginile, în momentul când chipurile lor apărură pe monitor, i se opri respirația, deși crezuse că era pregătit.
Fotografia de publicitate a lui Michelle, făcută de unul dintre fotografii angajați de Post, îi reda frumusețea, dar nu și tandrețea, inteligența, farmecul sau râsul ei. O simplă fotografie era neconvingătoare și totuși era Michelle. Totuși.
Chrissie fusese surprinsă în imagine la o petrecere de Crăciun, organizată de Post pentru copiii angajaților. Râdea și ochii îi sclipeau. Ce frumos străluceau!
Iar micuța Nina, care dorea uneori să i se pronunțe numele Niina, iar alteori Naina, avea acel surâs ușor pieziș, care părea să spună că ea știa niște taine magice.
Surâsul ei îi amintea lui Joe de un cântecel pe care i-l cânta uneori înainte de culcare. Înainte de a-și da seama ce face, Joe își recăpătă răsuflarea și se auzi șoptind cuvintele: „Naina, Naina, cine a văzut-o? Niina, Niina, cea mai frumoasă fată.”
Simți în suflet o sfâșiere care-i amenința stăpânirea de sine.
Apăsă pe mouse ca să alunge imaginile de pe monitor. Dar cu această manevră nu putea alunga chipurile lor din mintea lui, văzându-le mai clar decât le văzuse de când împachetase fotografiile lor.
Joe se aplecă în față pe scaun și, acoperindu-și fața, tremurând, își înăbuși glasul în mâinile reci.
„Ah, fir-ar să fie!”
Valurile se sparg pe o plajă, acum ca și înainte, mâine este astăzi. Ceasuri și războiae de țesut. Mașinării care țăcăne, care ticăie. Ritmuri eterne, mișcări fără sens.
Singura reacție normală este nepăsarea.
Își luă mâinile de pe față. Își îndreptă spatele. Încercă să se concentreze asupra monitorului calculatorului.
Se temea să nu atragă atenția asupra lui. Dacă o veche cunoștință ar arunca o privire în spațiul acela,ca să vadă ce se întâmpla acolo, Joe va trebuie probabil să explice ce căuta acolo, s-ar putea chiar să-și adune puterile ca să fie sociabil.
Găsi lista pasagerilor pe care o căutase. Ziarul Post îi economisise timpul și eforturile, alcătuind o listă separată cu morții care locuiseră în sudul Californiei. Scoase un print cu toate numele lor, fiecare fiind urmat de numele orașului în care domiciliase decedatul.
„Încă nu sunt pregătită să-ți vorbesc”, îi spusese femeia care fotografiase mormintele, sugerându-i ca va avea ce să-i spună mai târziu.
„Nu dispera. O să vezi, ca și ceilalți.”
Ce să vadă? Nu avea nicio idee.
Ce oare i-ar putea spune ea, ca să-i aline deznădejdea? Nimic. Nimic.
„... ca și ceilalți. O să vezi, ca și ceilalți.”
Care ceilalți?
Un singur răspuns îl mulțumea: alți oameni care-i pierduseră pe cei dragi în zborul 353, care erau la fel de îndurerați ca el, oameni cu care ea vorbise deja.
Nu avea de gând s-o aștepte să se întoarcă la el. Ținând seama că Wallace Blick și asociații lui erau pe urmele ei, s-ar putea ca femeia să nu apuce să-i facă o vizită pentru a-i satisface curiozitatea.
După ce termină de sortat și de capsat printurile, Joe observă plicul alb pe care i-l înmânase Dewey Beemis, jos, la lift. Joe îl proptise de o cutie de Kleenex, în dreapta calculatorului și uitase imediat de el.
Ca reporter de criminalistică a cărui semnătură era frecvent văzută în ziar, primise din când în când ponturi de reportaje de la cititorii ziarului, care, ca să ne exprimăm cu blândețe, erau cam săriți de pe fix. Ei pretindeau cu convingere că ar fi victimele terorizate ale unei oribili hărțuiri din partea unui cult secret de sataniști sau că ar cunoaște directori siniștri din industria tutunului, care introduceau nicotină în produsele pentru sugari sau că vizavi de casa lor se afla un cuib cu extratereștri, care se dădeau drept o familie cumsecade de imigranți coreeni.
Odată, fiind încolțit de un bărbat cu ochii ca o roată cu știfturi, care insistase că primarul Los Angelesului nu era om, ci un robot comandat de departamentul de audioanimatronică din Disneyland, Joe coborâse glasul și îi spusese cu o sinceritate crispată.
- Da, știm asta de ani de zile. Dar dacă tipărim vreun cuvânt din povestea asta, cei de la Disneyland ne vor omorî pe toți.
Vorbise cu o asemenea convingere, încât nebunul fugise de acolo ca din pușcă.
De aceea se aștepta la un mesaj mâzgâlit cu un creion colorat despre niște marțieni răi și demenți, care trăiau printre noi ca mormoni - sau ceva de genul ăsta. Desfăcu plicul. Conținea o singură coală de hârtie albă, împăturită în trei.
Cel trei propoziții îngrijit dactilografiate îi creară impresia unei variațiuni deosebit de crude pe tema disperării paranoide obișnuite:
„Tot încerc să iau legătura cu tine, Joe. Viața mea depinde de discreția ta. Am fost la bordul avionului 353.”
Toți cei aflați la bordul avionului muriseră. Joe nu credea într-o poștă a fantomelor din lumea cealaltă, ceea ce probabil că îl făcea să fie un original printre contemporanii lui din acea Cetate a Îngerilor din Noua Eră.
În josul paginii era un nume: Rose Tucker. Sub nume, era un număr de telefon cu prefixul zonei Los Angeles. Nu era notată nicio adresă.
Ușor înfierbântat de furia care clocotise în el mai devreme și care se putea aprinde din nou cu ușurință, Joe era cât pe-aci să înșface receptorul ca s-o sune pe doamna sau domnișoara Tucker. Voia să-i spună că era un gunoi, o dementă ticăloasă care se bălăcește în fanteziile ei schizofrenice, o vampiră nebună care se hrănește cu nenorocirile altora pentru a-și satisface o necesitate bolnvicioasă...
Și atunci auzi în memorie cuvintele pe care i le spuse la început Wallace Blick în cimitir. Confundându-l cu unul din bărbații în cămăși hawaiene, Blick întrebase: „Ați prins-o pe Rose?”
Rose.
Fiindcă se speriase de cei care trăgeau, îi era frică pentru femeia pe care o urmăreau și era surprins să găsească pe cineva în camionetă, Joe nu receptase importanța pe care o aveau cuvintele lui Blick.
Rose Tucker era probabil femeia cu aparatul Polaroid, care fotografia mormintele.
Dacă nu era decât o prăpădită plecată cu sorcova, care trăia într-o fantezie schizofrenică, Medsped sau Teknologik - sau cine naiba or fi fost ăia - n-ar fi lansat atâtea forțe umane și bani în căutarea ei.
Își aminti impresionanta prezență a femeii în cimitir. Franchețea ei. Stăpânirea ei de sine și calmul ei supranatural. Forța privirii ei neșovăitoare.
Nu părea o făcătură. Dimpotrivă.
„Tot încerc să iau legătura cu tine, Joe. Viața mea depinde de discreția ta. Am fost la bordul avionului 353.”
Fără să-și dea seama că se ridicase de pe scaun, Joe stătea în picioare, siderat, cu inima bătându-i tare. Coala de hârtie îi tremura în mâini.
Păși pe intervalul din spatele celulei de lucru și cercetă cu privirea ceea ce putea zări din redacție, căutând pe cineva căruia să-i poată împărtăși acea nouă întorsătură a evenimentelor.
„Uită-te aici. Citește asta, citește-o. Ceva nu e în regulă. Doamne, totul e altfel, nu e cum ni s-a spus. Cineva a scăpat cu viață din accident, a supraviețuit. Trebuie să facem ceva, să aflăm adevărul. Au spus că nu au fost supraviețuitori, niciun supraviețuitor, accident catastrofal, distrugere totală. Ce alte neadevăruri ne-au mai spus? Cum au murit, de fapt, oamenii din avionul acela? De ce au murit?”
Înainte de a-l vedea cineva acolo, furios și disperat, înainte de a pleca în căutarea unei fețe cunoscute, Joe chibzui dacă era bine să spună altcuiva ceea ce aflase. Rose Tucker scrisese în bilet că viața ei depindea de discreția lui.
În plus, îi veni ideea nebună, cu atât mai convingătoare, tocmai pentru că era absurdă, că dacă ar spune altora de bilet, acesta nu va avea nimic scris pe el, că dacă le va arăta permisul de șofer al lui Blick, acesta se va dovedi că este propriul lui permis, că dacă ar duce cu el altă persoană la cimitir, nu ar găsi cartușe oarbe în iarbă, nici urme de frâne de la cauciucurile camionetei albe și nici pe cineva care văzuse vehiculul sau care auzise împușcăturile.
Era un mister care i se oferise numai lui și își dădu seama brusc că urmărirea răspunsurilor nu era doar datoria lui, era mai mult, datoria lui sfântă. Dezlegarea acestui mister era misiunea lui, țelul și poate chiar mântuirea lui.
Nici măcar nu înțelegea exact ce voia să spună cu toate astea. Simțea doar cu toată ființa adevărul acestor supoziții.
Se întoarse, tremurând, la scaunul lui.
Se întrebă dacă era în toate mințile.
6.
Joe sună jos la pupitrul recepției și îl întrebă pe Dewey Beemis de femeia care lăsase plicul.
- Era o doamnă mărunțică, spuse Dewey.
Dar el era un uriaș și chiar și o amazoană de unmetru nouăzeci i s-ar fi părut mignonă.
- La vreun metru șaizeci sau mai scundă? întrebă Joe.
- Cam un metru cincizeci și opt, cincizeci și nouă. Dar puternică. O doamnă din acelea care arată ca o fetiță toată viața, dar mută munții din loc, după ce termină școala primară.
- Negresă? întrebă Joe.
- Da, soră de-a noastră.
- Ce vârstă?
- Patruzeci și ceva. Frumușică. Părul ca pana corbului. Te frământă ceva, Joe?
- Nu, nimic.
- Pari frământat. Doamna aceea a pățit ceva?
- Nu, nimic, e în regulă. Mulțumesc, Dewey.
Joe puse jos receptorul.
Avea palmele lipicioase. Și le șterse de blugi.
Luă nervos printul cu lista pasagerilor zborului 353. Urmări cu o riglă lista decedaților, rând cu rând, coborând până la numele Doctor Rose Marie Tucker.
Doctor.
Putea fi doctor în medicină sau în literatură, biolog sau sociolog, dar în ochii lui Joe, credibilitatea ei era întărită de simplul fapt că obținuse acest titlu. Oamenii zdruncinați la creier care cred că primarul e un robot sunt mai degrabă pacienți decât doctori de orice fel.
Conform listei, Rose Tucker avea patruzeci și trei de ani și locuia în Manassas, Virginia.
Joe nu fusese niciodată în Manassas, dar trecuse pe acolo de câteva ori,pentru că era o suburbie a Washingtonului, aproape de orașul în care trăiau părinții lui Michelle.
..............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu