5-13
În ciuda orei târzii și a încălcării intimității lui, Olivieri s-a arătat cordial, spunând că este o bufniță nocturnă, care nu se culcă înainte de ora unu.- Dar, domnule Carpenter, sunt sigur că veți înțelege că nu dezvălui reporterilor demersurile comisiei sau detaliile oricărei investigații. Oricum există informații pentru public.
- Nu pentru asta v-am sunat, domnule Olivieri. Nu reușesc să iau legătura cu unul dintre investigatorii principali, cu care doresc neapărat să vorbesc și sper să-mi faceți dumneavoastră legătura. Se întâmplă ceva cu mesageria ei vocală de la birourile dumneavoastră din Washington.
- Mesageria ei vocală? Nu avem actualmente nicio femeie angajată ca investigator. Toți șase sunt bărbați.
- Barbara Christman.
Olivieri spuse:
- A, despre ea era vorba! A ieșit la pensie anticipat, cu câteva luni în urmă.
- Aveți cumva numărul ei de telefon?
Olivieri ezită, apoi spuse:
- Regret, dar nu-l am.
- Poate știți dacă locuiește în Washington sau într-o suburbie. Dacă aș ști unde locuiește poate că aș obține și numărul ei de telefon...
- Am auzit că s-a întors în Colorado, spuse Olivieri. A început să lucreze în agenția Denver cu mulți ani în urmă, a fost transferată la Washington și a fost promovată investigator principal.
- Deci acum e în Denver?
Olivieri tăcu din nou, de parcă însuși subiectul Barbara Christman l-ar fi tulburat. În cele din urmă, spuse:
- Cred că domiciliul ei actual este Colorado Springs. E cam la o sută de kilometri sud de Denver.
Și asta însemna mai puțin de șaizeci de kilometri de câmpul unde avionul blestemat 747 își găsise sfârșitul în flăcări.
- Este acum în Colorado Sprins? întrebă Joe.
- Nu știu.
- Dacă este căsătorită, poate că telefonul este pe numele soțului ei.
- E divorțată de mulți ani. Domnule Carpenter... poate că...
După câteva secunde lungi în care Olivieri nu reuși să-și termine gândul, Joe îl îmboldi ușor:
- Da, spuneți...
- Are vreo legătură cu zborul național 353?
- Da, domnule. În seara asta s-a împlinit un an de la prăbușirea lui.
Olivieri păstră din nou tăcerea.
În cele din urmă, Joe întrebă:
- S-a întâmplat ceva... ieșit din comun cu zborul 353?
- După cum am spus, investigația este bun public.
- Nu asta v-am întrebat.
Pe fir se lăsă o liniște atât de profundă, încât Joe avu impresia că nu avea legătura cu Denverul, ci cu fața ascunsă a lunii.
- Domnule Olivieri...
- Efectiv nu am ce să vă spun, domnule Carpenter. Dar dacă găsesc ceva mai târziu... vă pot suna la un număr de telefon?
Preferând să nu-i spună povestea lui, Joe răspunse:
- Domnule, dacă sunteți un om cinstit, s-ar putea să vă periclitați poziția dacă mă sunați. Există niște oameni foarte ticăloși, care s-ar interesa brusc de dumneavoastră, dacă ar afla că am intrat în legătură.
- Cine-s acești oameni?
Trecând peste întrebare, Joe spuse:
- Dacă aveți ceva în minte sau pe conștiință, chibzuiți bine. Voi reveni peste o zi, două.
Joe închise.
Fluturii de noapte continuau să se rotească. Își loveau aripile de felinarele de deasupra. Clișeul aripilor; fluturi de noapte atrași de flăcări.
Amintirea continua să-i scape lui Joe.
Sună la serviciul de informații din Colorado Springs. Operatoarea îi dădu numărul de telefon al Barbarei Christman.
Femeia răspunse la al doilea zbârnâit. Nu părea să fi fost trezită din somn.
Poate că unii investigatori care asistaseră la măcelul indescriptibil al unor catastrofe majore nu reușeau să adoarmă prea ușor.
Joe își spuse numele și locul unde se aflase familia lui cu un an în urmă, pretinzând că mai lucra ca reporter la Post.
Tăcerea cu care-i răspunse inițial avea aceeași notă de răceală și de atmosferă lunară a tăcerii lui Olivieri. Apoi întrebă:
- Mai sunteți la aparat?
- Poftim?
- De unde sunați? De aici, din Colorado Springs?
- Nu, din Los Angeles.
- A, spuse ea și lui Joe i se păru că aude un vag oftat de regret la rostirea acelei vocale.
- Doamnă Christman, am câteva întrebări despre zborul 353...
- Îmi pare rău, spuse ea. Știu că ați suferit îngrozitor, domnule Carpenter. Nu pot nici măcar să-mi imaginez profunzimea durerii dumneavoastră și știu că este deseori dificil pentru membrii familiilor să accepte pierderile în asemenea incidente cumplite, dar nu v-aș putea spune nimic care să vă ajute să vă consolați sau...
- Eu nu încerc să mă consolez, doamnă Christman. Încerc să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat cu avionul acela.
- Domnule Carpenter, nu este un lucru neobișnuit în cazul oamenilor aflați în situația dumneavoastră să-și găsească alinarea în teorii despre conspirații, pentru că altminteri pierderea pare fără sens, întâmplătoare și inexplicabilă. Unii cred că noi ascundem incompetența liniei aeriene sau că am fost cumpărați de Asociația Piloților Liniilor Aeriene și că am dosit dovezi care arătau că echipajul era beat sau drogat. A fost pur și simplu un accident, domnule Carpenter. Dar dacă aș discuta mult timp cu dumneavoastră la telefon, încercând să vă asigur acest lucru, nu v-aș convinge niciodată și v-aș încuraja această fantezie negativistă. Aveți realmente toată înțelegerea mea, dar dumneavoastră aveți nevoie de un teraput, nu de mine.
Înainte de a apuca Joe să răspundă, Barbara Christman închise telefonul.
O sună din nou. Deși așteptă până ce telefonul sună de patruzeci de ori, femeia nu răspunse.
Deocamdată realizase tot ce era posibil la telefon.
La jumătatea drumului spre Honda, se opri. Se întoarse și studie din nou partea laterală a stației de întreținere auto, unde umbrele supradimensionate și bizar deformate ale fluturilor de noapte se proiectau pe stucatura albă, ca fantome de coșmar alunecând prin cețurile pale ale unui vis.
Fluturi de noapte atrași de flăcări. Trei puncte de foc în trei lămpi cu gaz. Coșuri de sticlă înalte.
Văzu în minte cele trei flăcări înălțându-se tot mai sus în coșurile de sticlă. Lumina galbenă a lămpilor licări pe fața sumbră a Lisei și umbrele țâșniră în sus pe pereții bucătăriei soților Delmann.
În clipele acelea Joe crezuse că numai un curent de aer rătăcit ridicase flăcările din lămpi, deși aerul din bucătărie nu se mișcase. Acum, privind în urmă, i se părea că focul în serpentine care licărea la câțiva centimetri mai sus de cele trei fitile avea o mai mare importanță decât crezuse el.
Incidentul avea o semnificație.
Urmărea fluturii de noapte, dar se gândea la fitilele cu gaz, stătea lângă stația de întreținere auto, dar vedea în jurul lui bucătăria cu dulapurile din lemn de arțar și tăbliile din imitație de granit maroniu ca zahărul brut.
Întins pe spate pe patul de motel, cu capul pe o pernă de burete, cu inima pe o stâncă de amintiri dure, Joe mânca o ciocolată pe care și-o cumpărase la stația auto.
Până la ultima îmbucătură nu reuși să-i simtă gustul. O dată cu ultima, îi năvăli în gură gust de sânge, de parcă și-ar fi mușcat limba.
Dar nu se tăiase la limbă, ci îl chinuia de fapt sentimentul vinovăției. Se mai sfârșise o zi și el era încă viu și incapabil să-și justifice supraviețuirea.
Cu excepția luminii lunii care pătrundea prin ușa deschisă a balconului și a cifrelor verzui de pe ceasul deșteptător digital, camera era cufundată în întuneric.
Se gândi la sclipitorul Chardonnay din cele trei pahare de pe tăblia din bucătăria soților Delmann. Nu-i ofereau nicio explicație. Deși Charlie gustase poate vinul înainte de a-l turna, Georgine și Lisa nu se atinseseră de paharele lor.
Prin mintea lui se învârteau și fâlfâiau gânduri ca agitații fluturi de noapte, căutând lumina în întuneric.
Ar fi dorit să vorbească cu Beth în Virginia. Dar poate că îi urmăreau telefonul și reperau apelul lui ca să-l găsească. Pe lângă asta, îl îngrijora faptul că i-ar pune în pericol pe Beth și Henry dacă le-ar spune ceva despre ce i se întâmplase de când descoperise că era supravegheat pe plajă.
Legănat de cântecul matern al valurilor ritmice, copleșit de oboseală, întrebându-se cum de scăpase de epidemia de sinucideri din casa soților Delmann, Joe se cufundă într-un somn cu coșmaruri.
Mai târziu, se trezi pe jumătate pe întuneric, întins pe o parte, cu fața spre ceasul deșteptător de pe noptieră. Cifrele verzui sclipitoare îi aminteau de cele de pe ceasul din dormitorul plin de sânge ale lui Charles Delmann, care dădeau timpul înapoi cu câte zece minute.
Joe presupusese că o rafală de gloanțe rătăcite lovise probabil ceasul și-l defectaseră. Acum, în toropeala somnului, își dădu seama că explicația era alta - ceva mai misterios și mai important decât o mărgică de plumb.
Ceasul și lămpile cu gaz.
Cifre licărind, flăcări înălțându-se.
Legături.
Semnificație.
Visurile îl solicitară repede, dar ceasul deșteptător îl trezi cu mult înainte de ivirea zorilor. Evadase din realitate pentru mai puțin de trei ore și jumătate, dar după un an de nopți frământate, era înviorat chiar și după un somn atât de scurt.
După ce făcu repede un duș, în timp ce se îmbrăca, Joe studie ceasul digital. Semnificația îi scăpa, la fel cum îi scăpase când fusese buimăcit de somn.
Joe porni cu mașina spre LAX, pe când coasta mai aștepta încă ivirea zorilor.
Își cumpără un bilet de avion dus-întors în aceeași zi până la Denver. Zborul de întoarcere urma să-l aducă înapoi la Los Angeles în timp util pentru a se întâlni la ora șase cu Demi - cea cu vocea sexy-voalată - la cafeneaua Westwood.
În timp ce se îndrepta spre poarte unde avionul lui trăsese deja, zări doi tineri în mantii albastre la biroul de informații pentru zborul spre Houston. Capetele lor rase, inelele de aur din urechea stângă și tenișii albi îi identificau drept membri ai aceluiași cult ca grupul pe care-l întâlnise în jurul focului de pe plajă, cu câteva ore în urmă.
Unul dintre ei era negru, celălalt era alb și amândoi aveau calculatoare portabile NEC. Negrul se uită la ces, un Rolex de aur. Oricare ar fi fost credința lor religioasă, era clar că nu făcuseră legământ de sărăcie și nici nu păreau să aibă ceva în comun cu Hare Krishna.
Deși se urca într-un avion pentru prima dată după ce primise vestea despre Michelle și fetele cu un an în urmă, Joe n-a avut emoții în timpul zborului spre Denver. La început, se îngrijoră că va avea o criză de anxietate și va retrăi prăbușirea zborului 353, așa cum și-l imaginase de atâtea ori, dar după numai câteva minute, își dădu seama că se va simți bine.
Nu-i era frică să moară și el într-un accident. Se încăpățâna să creadă că, dacă ar fi murit în același mod în care pieriseră soția și fiicele lui, va fi calm și netemător în lunga prăbușire spre pământ, pentru că o asemenea soartă ar părea o bine venită reechilibrare a balanței în univers, un cerc deschis care se închidea, o nedreptate în sfârșit reparată.
Pe el în îngrijora mai mult ceea ce ar putea să afle de la Barbara Christman la capătul călătoriei.
Era convins că ea nu avusese încredere în intimitatea convorbirii lor telefonice, dar aflat față-n față cu el, va vorbi. Nu credea că doar își imaginase nota de dezamăgire din glasul ei când aflase că el n-o suna din Colorado Springs.
Dacă Barbara Christman purta o povară de care era nerăbdătoare să scape, dezlegarea misterului zborului 353 ar putea fi aproape.
Joe voia să afle tot adevărul, avea nevoie să-l afle, dar se temea de el. Pacea indiferenței îi va fi pentru totdeauna inaccesibilă dacă va afla că ființe umane, nu soarta, îi răpiseră familia. Călătoria spre acest adevăr anume nu era înălțarea spre o lumină minunată, ci prăbușirea în întuneric, în haos.
Luase cu el printurile a patru articole despre Teknologik, pe care le scosese de pe calculatorul lui Randy Colway de la redacția Post. Articolul departamentului de afaceri era atât de sec - și puterea lui de concentrare atât de mică după numai trei ore și jumătate de somn - încât nu reușea să-l înțeleagă.
În Denver, umiditatea era neobișnuit de mare și cerul era acoperit. Spre vest, munții erau îngropați sub avalanșele lente ale ceții din prima oră a dimineții.
Pentru a închiria o mașină, a fost nevoit să folosească pentru identificare, în afară de permisul de conducere, și o carte de credit. Plăti însă în bani lichizi, încercând să evite folosirea efectivă a cărții de credit, care ar fi putut lăsa o urmă de plastic pentru cei care-l urmăreau.
Deși nici în avion, nici la aeroport nimeni nu păruse interesat de persoana lui, Joe își parcă mașina la un centru comercial nu departe de aeroport și o scotoci pe toate părțile, sub capotă și în portbagaj, în căutarea unui transmițător ca acela pe care-l găsise în Honda lui în ziua precedentă. Fordul închiriat nu conținea nimic.
Părăsind centrul comercial, parcurse un traseu întortocheat pe tot felul de străzi lăturalnice, verificând permanent în oglinda retrovizoare dacă se ținea cineva după el. Convins că nu era urmărit, intră în cele din urmă pe autostrada 25, îndreptându-se spre sud.
Kilometru după kilometru, Joe accelera tot mai tare, ignorând în cele din urmă limita de viteză, pentru că era tot mai convins că dacă nu va ajunge la timp la casa Barbarei Christman, o va găsi moartă prin sinucidere. Eviscerată. Arsă. Sau cu țeasta sfărâmată.
10.
În Colorado Springs, Joe găsi adresa Barbarei Christman în cartea de telefon. Locuia într-un fel de cutiuță de bijuterii victoriană, în stil Queen Ann, împodobită exuberant cu complicate feronerii.
Când Barbara veni la ușă, răspunzând la sonerie, i se adresă lui Joe înainte ca acesta să apuce să se identifice.
- Ai venit mai devreme decât mă așteptam.
- Barbara Christman?
- Hai să nu facem asta aici.
- Nu sunt sigur că știți cine...
- Ba știu. Dar nu aici.
- Unde?
- Mașina de lângă bordură e a dumitale? întrebă ea.
- Fordul închiriat.
- Parchează-l la următoarea intersecție. La două intersecții distanță. Așteaptă acolo, vin să te iau.
Femeia închise ușa.
Joe mai stătu o clipă pe verandă, gândindu-se dacă să mai sune o dată. Hotărî apoi că nu avea de gând să-l fenteze.
Parcă la două intersecții spre sud de casa Barbarei, lângă terenul de joacă al unei școli. Leagănele de tot felul și spalierele erau nefolosite în acea dimineață de duminică. Într-o altă zi, ar fi parcat în altă parte, ca să scape de râsetele cristaline ale copiilor.
Coborî din mașină și se uită de-a lungul străzii. Femeia nu se zărea încă.
Joe își consultă ceasul. Zece fără zece, ora Pacificului, o oră mai mult aici.
Peste opt ore va trebui să fie înapoi în Westwood, pentru a se întâlni cu Demi - și cu Rose.
Pe strada adormită venea o adiere ca o labă de pisică scotocind prin crengile pinilor după păsărele ascunse. Se auziră foșnind frunzele de pe ramurile unui pâlc de mesteceni din apropiere, cu triunchiuri strălucitor de albe ca stiharele băieților de cor.
Sub un cer alb-cenușiu cu ceață tot mai joasă spre vest și duduind de tunete metalice spre est, ziua aceea părea să poarte o povară grea de prevestiri rele. Lui Joe i se încreți pielea pe ceafă și începu să se simtă expus ca o țintă roșie pe un poligon de tragere.
Când se apropie dinspre sud un Chevrolet și Joe văzu în el trei bărbați, se mută degajat pe scaunul din dreapta al mașinii de închiriat, folosindu-se de el ca refugiu pentru eventualitatea că vor deschide focul asupra lui. Trecură fără a arunca nicio privire în direcția sa.
Un minut mai târziu, Barbara Christman sosi într-un Ford Explorer verde ca smaraldul. Mirosea ușor a scrobeală și a săpun și el bănuia că, atunci când o sunase spăla rufe.
Trecând de școală, Joe întrebă:
- Doamnă Christman, unde ați văzut o fotografie de-a mea?
- N-am văzut nicio fotografie, spuse ea. Și spune-mi Barbara.
- Deci, Barbara... când ai deschis ușa cu puțin timp în urmă, de unde ai știut că sunt eu?
- N-a mai venit la ușa mea un necunoscut de un secol. Oricum, noaptea trecută când ai sunat din nou și eu n-am răspuns, ai lăsat telefonul să sune mai mult de treizeci de ori.
- De patruzeci de ori.
- Chiar și un om perseverent ar fi renunțat după douăzeci. Când am auzit telefonul sunând și tot sunând, mi-am dat seama că ești mai mult decât perseverent. Nebun. Știam că vei apărea în curând.
Avea în jur de cincizeci de ani, era îmbrăcată cu Rockports, blugi decolorați și o cămașă de mătase albastră. Părul blond, des, arăta de parcă ar fi fost tuns de un bun frizer și nu aranjat de un coafor. Bine bronzată, cu o față lată, deschisă și îmbietoare ca un lan de grâu auriu din Kansas, femeia părea cinsitită și demnă de încredere. Avea o privire directă și Joe o plăcu pentru aerul de eficiență pe care-l degaja și pentru nota tonică de încredere în sine din vocea ei.
- De cine ți-e frică, Barbara?
- Nu știu cine sunt ei.
- Voi găsi răspunsul undeva, o preveni el.
- Eu îți spun adevărul, Joe. N-am știut niciodată cine sunt, dar au tras sfori care n-am crezut niciodată că pot fi trase.
- Pentru a modifica rezulatele unei investigații a Consiliul de Securitate?
- Consiliul este încă integru, cred. Dar oamenii ăștia... au reușit să facă să dispară unele dovezi.
- Ce dovezi?
Oprindu-se la un semafor cu lumină roșie, ea întrebă:
- Ce te-a făcut până la urmă să devii bănuitor, după atâta timp? Ce nu ți s-a părut real în relatarea oficială?
- Totul mi s-a părut real - până m-am întâlnit cu singurul supraviețuitor.
Ea îl privi fără nicio expresie, de parcă ar fi vorbit într-o limbă străină pe care ea n-o cunoștea deloc.
- Rose Tucker, rosti el.
Ochii ei căprui nu păreau să mintă, iar vocea ei exprima o nedumerire sinceră când întrebă:
- Cine e?
- A călătorit cu zborul 353. Ieri a vizitat mormintele soției și a fiicelor mele în timp ce eu eram acolo.
- Imposibil. Nimeni n-a scăpat. Nimeni n-ar fi putut scăpa.
- Ea era pe lista pasagerilor.
Barbara îl privi, amuțită.
- Și niște indivizi periculoși o urmăresc - și acum mă urmăresc și pe mine. Poate că sunt aceiași care au făcut să dispară dovezile, spuse el.
În spatele lor se auzi un claxon. Semaforul arăta verde.
În timp ce conducea, Barbara întinse mâna spre bord și micșoră intensitatea aerului condiționat, de parcă i s-ar fi făcut frig.
- Nimeni n-ar fi putut scăpa, insistă ea. Nu a fost o prăbușire în care avionul cade și atinge razant pământul, ceea ce înseamnă șanse mai mari sau mai mici de a exista supraviețuitori în funcție de unghiul impactului și de o mulțime de alți factori. A fost o prăbușire direct în jos, cu botul înainte, catastrofă.
- Cu botul în jos? Eu am crezut că s-a rostogolit și s-a dezmembrat.
- N-ai citit relatările din presă?
El scutură din cap.
- N-am putut. Mi-am imaginat că...
- N-a fost cădere și alunecare, ca majoritatea prăbușirilor, repetă ea. A intrat aproape direct în pământ. Aproape la fel ca la Hopewell, în septembrie 1994. Un avion USAir 737 a căzut în Hopewell Township, în drum spre Pittsburgh și a fost pur și simplu... spulberat. Cine a fost în avionul 353 era ca... Iartă-mă, Joe, dar a fost ca și cum s-ar fi aflat în mijlocul exploziei unei bombe. O mare explozie a unei bombe.
- Unele rămășițe omenești n-au putut fi identificate.
- Nu prea au avut ce identifica. Consecințele unui asemenea dezastru sunt... e mai cumplit decât îți poți imagina, Joe. Mai rău decât ai vrea să știi, crede-mă.
Joe își aminti micile sicrie în care îi fuseseră aduse rămășițele familiei lui și puterea amintirii îi contractă inima, transformând-o într-o mică piatră.
În cele din urmă, când își recăpătă graiul, el spuse:
- Vreau să spun că în cazul câtorva pasageri, patologii n-au găsit niciun fel de rămășițe. Oameni care pur și simplu... au încetat să existe într-o clipă. Au dispărut.
- O mare parte dintre ei, spuse ea intrând pe autostrada federală 115 și îndreptându-se spre sud, sub un cer dur ca un ibric de fier.
- Poate că această Rose Tucker nu s-a... nu s-a dezintegrat pur și simplu în urma impactului, ca alții. Poate că a dispărut, pentru că a plecat de acolo pe picioarele ei.
- A plecat pe picioarele ei?
- Femeia pe care am întâlnit-o nu era desfigurată sau infirmă. Părea să fi scăpat fără nicio urmă.
Scuturând categoric din cap, Barbara spuse:
- Te-a mințit, Joe. N-a fost în avionul acela. Face un joc murdar.
- Eu o cred.
- De ce?
- Din cauza celor văzute de mine.
- Ce anume?
- Nu cred că ar trebui să-ți spun. Dacă le afli.. s-ar putea să te afund în groapa în care sunt eu. Nu vreau să te pun în pericol mai mult decât trebuie. Prin simpla mea venire aici, s-ar putea să-ți creez necazuri.
După câteva clipe de tăcere, ea spuse:
- Înseamnă că ai văzut ceva extrem de neobișnuit, ca să te facă să crezi în existența unui supraviețuitor.
- E mai ciudat decât îți poți închipui.
- Și totuși... nu pot să cred, spuse ea.
- Mai bine. E mai sigur.
Ieșiseră din Colorado Springs, traversaseră suburbiile, zona fermelor de animale și pătrunseseră într-un teritoriu ce devenea tot mai rural. Spre est, dealurile se micșorau lăsând locul șesului arid. Spre vest, terenul se înălța treptat prin câmpuri și păduri, spre poalele munților pe jumătate mascați de ceața cenușie.
- Nu mergi la întâmplare, nu? întrebă Joe.
- Dacă vrei să înțelegi pe deplin ceea ce am să-ți spun, te va ajuta să vezi. Își întoarse privirea spre el și în ochii săi buni se citea îngrijorarea. Crezi că ai să poți suporta, Joe?
- Mergem... acolo.
- Da, dacă poți suporta.
Joe închise ochii și se căzni să-și suprime neliniștea care începea să-l cuprindă. Auzea în minte uruitul motoarelor avionului.
Scena accidentului era la patruzeci, cincizeci de kilometri sud și ușor vest de Colorado Springs.
Barbara Christman îl ducea pe câmpul unde 747 se fărâmițase ca un vas de sticlă.
- Numai dacă poți suporta, spuse ea cu blândețe.
Substanța inimii lui păru să se condenseze și mai mult, până ce deveni un fel de gaură neagră în pieptul lui.
Fordul Explorer încetini. Barbara voia să tragăla marginea drumului.
Joe deschise ochii. Chiar și lumina aceea filtrată de dinaintea furtunii i se părea prea puternică. Își impuse să nu mai audă urletul motoarelor avionului în minte.
- Nu, spuse el. Nu te opri. Să mergem. O să suport. Acum nu mai am nimic de pierdut.
Ieșiră din autostradă și pătrunseră pe un drum de pietriș uns cu motorină, pe care în curând îl părăsiră pentru o alee murdară ce ducea spre vest, printre plopi semeți cu ramuri verticale, înălțându-se spre cer ca un foc verde.
Tot mai plină de gropi și tot mai brăzdată, șerpuind printre copaci, de parcă ar fi obosit și s-ar fi rătăcit, aleea își trase în cele din urmă o cuvertură de buruieni peste ea și se ghemui ca să se odihnească sub o boltă de crengi veșnic verzi.
După ce parcă mașina și opri motorul, Barbara spuse:
- De aici mergem pe jos. E mai puțin de un kilometru și desișul nu e prea mare.
Deși pădurea nu era la fel de deasă și de primitivă ca întinsele pâlcuri de pini, molizi și brazi de pe munții învăluiți în pâlcă care se înălțau spre vest, civilizația era atât de îndepărtată, încât liniștea era emoționantă, amintind de atmosfera dintr-o catedrală între două slujbe.
Spulberată doar de pocnetul ramurilor și de trosnetul ușor produs de acele de pin uscate sub pașii lor, liniștea aceea de rugăciune era pentru Joe la fel de apăsătoare ca uruitul de motoare din imaginația lui, care îi provoca uneori un acces de anxietate.
Era o tăcere stranie, care îi tulbura așteptările.
Mergea în urma Barbarei între coloanele copacilor înalți, pe sub bolțile verzi. Chiar și la ora aceea târzie a dimineții, umbrele erau la fel de adânci ca umbrele din incinta unei mănăstiri.
În aer se simțea parfum de pini. Mustea a miros de ciuperci și frunze putrede.
Pas cu pas, un frig umed ca gheața topită i se strecură în oase și în carne, apoi îi ieși prin tâmple, prin cap, prin ceafă, prin curbura șirei spinării. Afară era cald, dar lui nu-i era.
În cele din urmă, văzu capătul șirului de copaci, un spațiu deschis dincolo de ultimii pini albi. Deși pădurea începuse să i se pară calustrofobică, acum pregeta să părăsească verdeața înghesuită pentru revelația care-l aștepta dincolo de ea.
O urmă tremurând pe Barbara printre ultimii copaci, într-o poiană ușor ridicată. Luminișul avea trei sute de metri lățime de la nord la sud - și era de două ori mai lung la est, pe unde intraseră, până în creasta împădurită din capătul vestic.
Nu mai erau rămășițe ale epavei, dar poaia părea bântuită.
Zăpada topită din iarna precedentă și ploile torențiale de primăvară așezaseră o adevărată cataplasmă tămăduitoare de iarbă peste pământul sfârtecat și ars.
Iarba presărată cu flori sălbatice galbene nu reușea să ascundă însă cea mai groaznică rană din pământ: o depresiune ovală, cu marginile zdrențuite crestate, de aproximativ nouăzeci de metri pe șaizeci. Acel crater enorm se afla mai sus de ei, pe latura nord-vestică a poienii.
- Punctul de impact, spuse Barbara Christman.
Porniră unul lângă celălalt spre locul exact unde aproape patru sute de mii de kilograme scrâșniseră pe cerul nopții, afundându-se în pământ, dar Joe rămase repede în urma Barbarei și apoi se opri de tot. Sufletul lui era sfredelit cum era câmpul, brăzdat de durere.
Barbara se întoarse spre Joe și, fără un cuvânt, își strecură mâna într-a lui. El i-o strânse și porniră din nou.
În timp ce se apropiau de punctul de impact, Joe zări copacii înnegriți de foc de-a lungul perimetrului nordic al pădurii, care slujeau drept fundal pentru fotografiile cu scena dezastrului din Post.
Se opriră la marginea erodată a craterului; fundul denivelat al gropii de sub ei avea pe alocuri adâncimea unei case de două etaje. Deși din pereții înclinați ieșeau smocuri de iarbă țepoasă, acestea nu răsăriseră și pe fundul depresiunii, unde lespezi sfărâmate de piatră cenușie se iveau dintr-un strat subțire de parf și de frunze cafenii aduse de vânt.
Barbara spuse:
- A lovit cu o forță suficientă pentru a azvârli pământ acumulat de mii de ani, ba mai mult, reușind să fractureze și placa de dedesubt.
Mai zguduit de forța impactului decât se așteptase, Joe își întoarse atenția spre cerul întunecat, respirând cu greutate.
Un vultur se ivi din pâlca de pe munte dinspre vest, zburând spre est pe o traiectorie dreaptă neabătută, ca liniile de latitudine pe o hartă.
Joe se întoarse să urmărească pasărea, când îi trecu pe deasupra capului și dispăru.
- Zborul 353, spuse Barbara, respecta cu precizie cursul și nu avea absolut nicio problemă când a trecut de farul de navigație Goodland, la aproximativ o sută șaptezeci de mile aeriene la vest de Colorado Springs. În clipa când s-a prăbușit aici, avea o deviere de curs de douăzeci și opt de mile.
Îndemnându-l pe Joe să mai facă o plimbare cu ea în jurul craterului, Barbara Christman rezumă detaliile cunoscute ale avionului condamnat, din momentul decolării și până la coborârea sa prematură.
Decolând de pe aeroportul internațional John F. Kennedy din New York City, zborul 353 cu destinația Los Angeles, ar fi urmat în mod normal un coridor mult mai spre sud decât cel pe care zburase în seara aceea de august.
Din cauza furtunilor din tot statul și al avertismentelor de tornade în partea de sud a Vestului Mijlociu, se luase în considerare și o altă rută. Mai important, capetele de vânt din coridorul nordic erau considerabil mai puțin severe decât cele din coridorul sudic; urmândcalea celei mai mici rezistențe, durata zborului și cantitatea de combustibil consumată puteau fi substanțial reduse. În consecință, directorul planificării itinerariului de zbor a acordat aeronavei Jet Route 146.
După ce a părăsit aeroportul JFK cu numai patru minute întârziere față de orar, avionul a survolat la mare înălțime nordul Pennsylvanei și al Clevelandului, curba sudică a Lacului Erie și sudul Michiganului. În Nebraska, trecând de farul de navigație Lincoln, zborul 353 și-a ajustat cursul în direcția sud-vest spre următorul far important, de la Goodland, în colțul de nord-vest al Kansasului.
Cutia strivită, conținând înregistrarea datelor de zbor recuperată dintre rămășițele epavei a dezvăluit în cele din urmă că pilotul făcuse corecția cuvenită a cursului de la Goodland spre următorul far important de la Blue Mesa, în Colorado. Dar la vreo sută șaizeci de kilometri după Goodland, s-a defectat ceva.
Deși nu a suferit o pierdere de altitudine sau de viteză în aer, 747 a început să vireze de pe ruta de zbor atribuită, călătorind spre vest-sud-vest cu o deviație de șapte grade față de Jet Route 146.
Timp de două minute nu s-a mai întâmplat nimic - după care aeronava a făcut brusc o modificare de trei grade a direcției, cu botul spre dreapta, ca și cum pilotul ar fi început să-și dea seama că era în afara cursului. Dar după numai trei secunde, a urmat o modificare la fel de bruscă a cursului, de patru grade, cu botul spre stânga.
Analiza tuturor celor treizeci de parametri acoperiți de aceste date de zbor specifice părea să confirme faptul că modificările de direcție au însemnat o deplasare unghiulară a aeronavei sau au avut ca rezultat o asemenea deplasare.
O deplasare severă în unghi creează accelerație laterală ce poate să-i arunce pe jos pe pasagerii care stau în picioare, să verse recipientele cu mâncare și băutură și să provoace panică generală.
Comandantul Delroy Blane și copilotul său, Victor Santorelli, erau veterani cu patruzeci și doi de ani de pilotaj comercial la activ. Pentru orice modificare de direcție ei ar fi folosit eleroanele - panouri prinse de marginea fiecărei aripi cu balamale - care permit viraje blânde. Ar fi recurs la maneta de direcție numai în eventualitatea defecțiunii motorului la decolare sau a aterizării pe un vânt puternic.
În timp ce partea din față a avionului se rotea puternic spre babord, aripa de la tribord se învârtea tot mai repede prin aer, înălțându-se rapid. Când aripa de la tribord s-a înălțat, ea a forțat aripa de la babord să coboare. În următoarele douăzeci și două de secunde fatale, unghiul de înclinație a ajuns la patruzeci și șase de grade, în timp ce coborârea cu botul în jos ajunsese la optzeci și patru de grade.
În acel interval de timp incredibil de scurt, 747 a deviat de la un zbor paralel cu pământul la o rostogolire mortală, având efectiv poziția verticală.
Niște piloți cu experiența lui Blane și Santorelli ar fi fost capabili să corecteze repede deplasarea în unghi înaine de a se transforma în rostogolire.
În orice scenariu pe care l-ar fi putut concepe experții în capacități umane, comandatul ar fi tras maneta de control tare spre dreapta și ar fi folosit eleroanele pentru a aduce 747 înapoi la cursul normal.
Dar în loc de asta, poate din cauza unei ciudate defecțiuni a sistemului hidraulic care depășea capacitatea piloților, avionul s-a rostogolit intrând într-un picaj amețitor.
Cu ambele motoare încă funcționând, el a intrat ca o rachetă în pământ, împroșcând în jur, ca pe apă, solul acumulat de milenii, sfredelind stratul stâncos cu un impact suficient de puternic pentru a spinteca pereții de oțel ai centralelor electrice Pratt and Whitney, ca și cum ar fi fost făcute din lemn, cu un zgomot suficient de intens pentru a alunga ocupanții înaripați ai copacilor pe a doua jumătate a povârnișurilor îndepărtatului vârf Pikes.
La jumătatea perimetrului craterului, Barbara și Joe se opriră, de data asta cu fața spre est, de unde se auzeau tunetele, dar preocupați nu de iminența furtunii, ci de bubuitul scurt din noaptea din urmă cu un an.
La trei ore după prăbușire, membrii echipei de investigații de la cartierul general plecaseră din Washington îndreptându-se spre Aeroportul Național. Călătoriseră cu un turboreactor Gulfstream, proprietatea Administrației Aviatice Federale.
În timpul nopții, autoritățile de la poliția și serviciul de pompieri din Pueblo County confirmaseră imediat că nu existau supraviețuitori. Ei s-au retras pentru a nu perturba dovezile care ar fi putut ajuta CNST-ul să înțeleagă cauza dezastrului și au asigurat zona unde se produsese accidentul.
În zori, echipa de intervenție ajunsese în Pueblo, Colorado, localitate mai apropiată de incident decât Colorado Springs. Fuseseră întâmpinați de autorități de la Administrația Aviatică Federală, care dețineau deja cutia cu datele de zbor și caseta cu vocile din carlinga zborului 353. Ambele mecanisme emiteau semnale prin care puteau fi localizate; de aceea fusese posibilă extragerea lor rapidă chiar și în întuneric și dintr-un loc relativ atât de îndepărtat.
- Cutiile au fost depuse în Gulfstream și transportate în laboratoarele Consiliului de Securitate din Washington, spuse Barbara. Carcasele de metal erau foarte deteriorate, chiar sparte, dar noi speram că se vor putea extrage ceva date.
Într-un convoi de vehicule de teren conduse de personalul de reacție la cazul de forță majoră a ținutului, echipa Consiliului de Securitate a fost trimisă la locul accidentul pentru examinare.
- Întotdeauna e haos, spuse Barbara. O mulțime de care de televiziune cu farfurii de satelit. Aproape o sută cincizeci de ziariști. S-au repezit să ne ia declarații când ne-au văzut sosind, dar încă nu aveam nimic de spus și am venit direct aici, la locul dezastrului.
Glasul i se stinse. Își vârî mâinile în buzunarele blugilor.
Joe își coborî privirea de la norii de furtună tăcuți, negri din cauza tunetelor înăbușite, spre craterul unde tunetul zborului 353 era acum doar o amintire păstrată adânc în stânca fracturată.
- Mă simt bine, o asigură el pe Barbara, deși i se îngroșase vocea. Continuă. Trebuie să știu cum a fost.
După încă o jumătate de minut de tăcere, în care ea își adună gândurile și se hotărî cât să-i dezvăluie, Barbara spuse:
- Când sosești cu echipa de intervenție, prima impresie este întotdeauna aceeași. Întotdeauna. Mirosul. Nu mai poți uita niciodată mirosul acela oribil. Combustibil de turboreactor. Vinilin și plastic fumegând - chiar și noile combinații termoplastice cu fenol ard în condiții extreme. Mai este apoi mirosul oribil de izolație arsă, de cauciuc topit și... de carne prăjită, duhoarea excrețiilor biologice din rezervoarele sfărâmate ale toaletelor și ale cadavrelor.
Joe își impuse să privvească în continuare în groapă, pentru că știa că avea nevoie să plece din acel loc cu noi puteri care să-l ajute să facă dreptate cu orice preț, indiferent de puterea adversarilor.
- În general, spuse Barbara, chiar și în accidentele extrem de violente, vezi câteva bucăți de epavă suficient de mari pentru a-ți da idee cum arăta avionul. O aripă, ampenajul, o secțiune lungă a fuzelajului. În funcție de unghiul impactului, chiar botul și carlinga avionului pot să rămână aproape intacte.
- Dar în cazul zborului 353?
- Rămășițele erau atât de mărunt tocate, încolăcite, compacte, încât la prima vedere era imposibil să-ți dai seama că aparținuseră unui avion. Ni se părea că o parte uriașă din masa sa lipsea. Dar totul era aici, în poiană sau împrăștiate mai departe, în copacii de pe dealuri, la vest și la nord. Totul era aici... dar aproape nimic nu era mai mare decât o portieră de mașină. Din tot ce am văzut n-am putut identifica la prima vedere decât o bucată de motor și un modul compus din trei scaune de pasageri.
- A fost cel mai grav accident din câte ai văzut? întrebă Joe.
- Unul mai grav n-am văzut. Doar alte două la fel de grave - inclusiv prăbușirea zborului 427 din 84, la Hopewell, în Pennsylvania, în drum spre Pittsburgh. Atunci nu eram investigator, dar l-am văzut.
- Cadavrele de aici... Cum erau când ai ajuns?
- Joe....
- Ai spus că n-ar fi putut supraviețui nimeni. De ce ești atât de sigură?
- Nu vrei să știi. Când îi întâlni privirea, o ocoli. Sunt imagini care îți chinuie somnul și îți smult o parte din suflet.
- Cadavrele.... insistă el.
Barbara își dădu la o parte părul alb de pe față cu ambele mâini. Scutură din cap. Își băgă din nou mâinile în buzunare.
Joe inspiră adânc, expiră cu un fior și repetă întrebarea:
- Cadavrele... Trebuie să aflu tot ce se poate. Orice detaliu mă poate ajuta. Și chiar dacă nu mă ajută prea mult... îmi menține furia. Deocamdată, am de nevoie de furie, Barbara, ca să pot merge mai departe.
- Niciun cadavru nu era întreg.
- Absolut niciunul?
- Niciunul nu era nici măcar aproape întreg.
- Câți dintre cei trei sute treizeci au reușit să identifice în cele din urmă medicii patologi - să găsească măcar câțiva dinți, părți ale trupului, ceva, orice, ca să poată spune cine sunt?
Barbara îi răspunse cu o voce plată, deliberat lipsită de emoție, dar aproape în șoaptă:
- Cred că puțin peste o sută.
- Trupuri sfărâmate, dezmembrate, mutilate, spuse el flagelându-se cu aceste cuvinte dure.
- Mult mai rău. Toată acea energie imensă, clocotitoare, descărcată într-o clipă... nici măcar nu poți recunoaște acele rămășițe biologice drept rămășițe umane. Riscul de boli infecțioase era mare, din cauza contaminării de la sânge și țesuturi și de aceea a trebuit să ne retragem și să revenim dotați cu echipament de protecție biologică. Fiecare bucată de epavă a fost depozitată și studiată de specialiști, desigur - pentru a-i proteja a trebuit să înființăm patru stații de decontaminare de-a lungul drumului cu pietriș. Majoritatea rămășițelor au fost examinate acolo, înainte de a fi duse la un hangar din aeroportul Pueblo.
Exprimându-se brutal pentru a-și dovedi lui însuși că suferința nu îi va înăbuși furia înainte de a-și încheia misiunea, Joe spuse:
- A fost probabil ca și cum trupurile ar fi fost trecute printr-o mașină de tocat copaci.
- Ajunge, Joe. Nu te va ajuta cu nimic să mai afli și alte detalii.
În poiană era o liniște atât de profundă, încât acolo fusese parcă locul unde se declanșase scânteia întregirii Creației și din care energia Domnului se scursese de mult spre cele mai îndepărtate capete ale universului, lăsând în urmă doar un gol mut.
Câteva albine grase, enervate de canicula de august care nu reușea însă să pătrundă în oasele înghețate ale lui Joe, renunțaseră la iuțeala de săgeată cu care zburau și se perindau leneș prin poiană de la o floare sălbatică la alta, de parcă zburau prin somn, interpretând un vis colectiv despre adunarea nectarului.
Joe nu auzeau niciun zumzăit în timp ce culegătoarele amorțile își făceau treeaba.
- Și cauza, întrebă el, a fost defecțiunea sistemului de control hidraulic - treaba aia cu direcția, deplasarea în unghi și apoi rostogolirea?
- N-ai citit despre asta, nu?
- N-am putut.
Ea spuse:
- Probabilitatea unei bombe, vreme anormală, un vârtej puternic produs de o altă aeronavă și diverși alți factori au fost eliminați destul de repede. Grupul pentru structuri, cu douăzeci și nouă de specialiști numai în acel departament de investigație, a studiat rămășițele epavei în hangarul din Pueblo timp de opt luni, fără a reuși să descopere o cauză posibilă. În diferite momente au făcut diverse presupuneri. Proasta funcționare a amortizoarelor de unghi, de pildă. Sau o defecțiune a ușii grupului electronic. Un timp li s-a părut posibilă montarea greșită a motorului. Și proasta funcționare a reversoarelor. Dar au eliminat fiecare presupunere și nu a fost găsită nicio cauză probabilă oficială.
- Este asta ceva neobișnuit?
- Este. Dar uneori nu putem găsi cauza. Cum a fost la Hopewell în 1994. Și de fapt, un alt 737 s-a prăbușit când se apropia de Colorado Springs în 91, omorându-i pe toți pasagerii aflați la bord. Așa se întâmplă, ne împotmolim.
Joe își dădu seama că în ceea ce spusese ea se strecurase un calificativ neliniștitor: nicio cauza posibilă oficială.
Apoi își mai dădu seama de un lucru:
- Te-ai retras înainte de termen din Consiliul de Securitate, cu șapte luni în urmă. Așa mi-a spus Mario Olivieri.
- Mario. E un om bun. A condus grupul de activitate umană al acestei investigații. Dar au trecut aproape nouă luni de când am plecat.
- Dacă grupul pentru structuri mai selecta încă rămășițele evapei la opt luni după accident... înseamnă că n-ai stat pe toată perioada cercetării, deși erai cercetătorul principal inițial.
- M-am recuzat, recunoscu ea. Când totul a devenit penibil, când dovezile au dispărut, când am început să fac puțin scandal... au început să facă presiuni asupra mea. La început am încercat să rămân, dar pur și simplu n-am putut suporta să particip la o înșelăciune. Nu puteam să fac ceea ce trebuie și în același timp să dezvălui secrete, așa că m-am recuzat. Nu sunt mândră de asta. Dar am un ostatic în mâinile soartei.
- Un ostatic în mâinile soartei. Un copil?
- Denny. Are douăzeci și trei de ani acum, nu mai e copil, dar dacă l-aș pierde...
Joe știa prea bine cum își va încheia propoziția.
- Ți-au amenințat fiul?
Deși Barbara privea craterul din fața ei, vedea mai degrabă un potențial dezastru decât urmările unui dezastru real, mai degrabă o catastrofă personală decât una în care erau implicate trei sute treizeci de morți.
- S-a întâmplat la două săptămâni după accident, spuse ea. Eram în San Francisco, unde locuise Delroy Blane - comandantul zborului 353 - și supravegheam o investigație foarte intenstă în viața lui personală, încercând să descopăr semnele unor probleme psihice.
- Și ai găsit ceva?
- Nu. Părea un tip solid ca o stâncă. Era în perioada în care eu presam puternic să declar în public ce se întâmplase cu anumite dovezi. Stăteam la hotel. De obicei am un somn profund. La două și jumătate noaptea, cineva a aprins lampa de la noptiera mea și m-a împuns cu un pistol în față.
După ce aștepase ani întregi s-o sune echipa de intervenție, Barbara se dezbărase de mult de obiceiul de a se trezi greu din somn. Țăcănitul întrerupătorului lămpii și baia de lumină o treziră cum ar fi trezit-o soneria telefonului; deveni imediat atentă și avea capul limpede.
Ar fi putut să țipe la vederea intrusului, dar din cauza șocului îi pieri glasul și i se opri respirația.
Purtătorul armei avea circa patruzeci de ani, ochi mari și triști, ochi de câine de vânătoare, nasul roși de pe urma loviturilor lente a două decenii de băutură și o gură senzuală.
Vocea era blândă și compătimitoare ca a unui antreprenor de pompe funebre, dar fără a fi onctuoasă. Îi arătă că pistolul era prevăzut cu o surdină și o asigură că dacă va încerca să strige după ajutor, îi va zbura creierii fără a-i păsa dacă va auzi împușcătura cineva din afara camerei.
Ea încercă să întrebe cine era, ce voia.
El îi făcu semn să tacă și se așeză pe marginea patului.
Nu avea nimic personal cu ea, spuse el și l-ar întrista să fie nevoit s-o ucidă. În plus, dacă investigatorul principal al cazului zborului 353 ar fi găsit ucis s-ar putea pune întrebări incomode.
Șefii senzualului, cine vor fi fost aceia, nu-și puteau permite deocamdată întrebări incomode asupra acestui subiect.
Barbara își dădu seama că în încăpere mai era un al doilea bărbat. Stătuse în colțul de lângă ușa băii, de cealaltă parte a patului.
................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu