4-13
Sorbiră din băuturi - Bob le făcuse tari - și preț de o clipă nu se auzi decât clinchetul gheții.
- Știm că a fost o sinucidere, pentru că a înregistrat-o.
- Cine a înregistrat-o? întrebă Joe, convins că înțelesese greșit.
- Nora, mama lui Bob, spuse Clarise. Și-a înregistrat pe casetă propria sinucidere.
Rapid și succint, cu o stăpânire de sine lăudabilă, Clarise îi dezvălui ce știa despre groaznica moarte a soacrei ei. Vorbi cu glas scăzut și totuși fiecare cuvânt rostit avea o limpezime de clopot și părea să revrebeze prin trupul lui Joe până ce acesta începu treptat să tremure din cauza vibrațiilor acumulate.
Camera video compact Sony 8mm care înregistrase moartea fusese jucăria lui Tom Vadance. Fusese păstrată în debaraua din biroul lui înainte de moartea sa, la bordul avionului 353.
Era o cameră ușor de folosit. Deși Nora nu prea o folosise, ar fi putut învăța manevrele esențiale în câteva minute.
Bateria nu mai avea mult acid în ea. De aceea, Nora avusese grijă s-o reîncarce din timp, dovedind astfel un grad de premeditare cutremurător. Poliția găsise adaptorul și redresorul într-o priză din bucătărie.
În dimineața de marți a acelei săptămâni, Nora ieșise afară în partea din spate a casei și pusese camera video pe o masă de pe verandă. Folosise două cărți necartonate ca să ridice camera la unghiul dorit și apoi îi dăduse drumul.
În timp ce banda rula, plasase un scaun de verandă la trei metri de obiectiv. Se dusese apoi să se uite prin vizorul camerei ca să se asigure că scaunul era în mijlocul cadrului.
După ce se întorsese la scaun și-i schimbase ușor poziția, se dezbrăcase complet în unghiul de vedere al camerei, nu ca o actriță și nici șovăielnic, ci în modul cel mai simplu, ca și cum s-ar fi pregătit să facă o baie. Își împăturise frumos bluza, pantalonii și lenjeria de corp și le pusese deoparte pe pardoseala de gresie a verandei.
Ieșise apoi goală din câmpul vizual al camerei, fiind evident că intrase în casă, în bucătărie. Când se întorsese, peste patruzeci de secunde, avea în mână un cuțit de tranșat carne. Se așezase pe scaun, cu fața spre cameră.
Conform raportului preliminar al medicului care o examinase, la aproximativ opt și zece minute, în dimineața de marți, Nora Vadance, o femeie sănătoasă și considerată până atunci întreagă la minte, care își revenise recent din depresia cauzată de moartea soțului ei, își luase viața.
Apucând cuțitul de tranșat carne cu ambele mâini, își înfipsese lama adânc în abdomen. O extrăsese apoi și se înjunghie din nou. A treia oară, împinsese lama din stânga spre deapta, eviscerându-se.
Cuțitul căzuse și ea se prăbușise pe scaun, unde murise scăldându-se în sânge în mai puțin de un minut.
Camera continuase să filmeze cadavrul până ce se scurseseră cele douăzeci de minute ale casetei de 8mm.
Două ore mai târziu, la zece și jumătate, Takashi Mishima, un grădinar în vârstă de șaizeci și șase de ani, care-și făcea rondul obișnuit, descoperise cadavrul și sunase imediat la poliție.
Când Clarise termină, Joe nu reuși să spună decât: „Isuse!”
Bob mai turnă whskey în pahare. Îi tremurau mâinile și sticla zăngăni în contact cu fiecare pahar.
În cele din urmă, Joe spuse:
- Înțeleg că poliția deține caseta.
- Da, spuse Bob. O rețin până ce are loc ancheta sau cercetarea, sau cum s-o fi numind.
- Deci sper că nu cunoașteți această casetă video la prima mână. Sper că niciunul din voi n-a trebuit s-o vadă.
- Eu nu, spuse Bob. Dar Clarise a văzut-o.
Clarise privea fix în paharul cu băutură.
- Ne-au spus ce înfățișa, dar nici eu nici Bobo n-am crezut, deși erau polițiști și nu aveau niciun motiv să ne mintă. De aceea am intrat în postul de poliție într-o dimineață de vineri, înainte de înmormântare și am urmărit-o. Trebuia să știm. Când ne vor înapoia caseta o voi distruge. Bob nu trebuie s-o vadă. Niciodată.
Deși Joe o respecta deja foarte mult, Clarise se înălță și mai mult în ochii lui.
- Îmi sunt neclare câteva lucruri, spuse el. Dacă nu vă deranjează câteva întrebări.
- Dă-i drumul, spuse Bob. Și noi ne-am pus o mulțime de întrebări, o mie de întrebări blestemate.
- În primul rând... nu pare a exista probabilitatea unor presiuni.
Clarise scutură din cap.
- Nu poți forța pe cineva să-și facă singur așa ceva, nu? Nu prin presiuni psihologice sau amenințări. Pe lângă asta, nu mai era nimeni în câmpul vizual al camerei - și nici umbra altcuiva. Privirea ei nu se concentra asupra vreunei persoane din afara unghiului camerei. Era singură.
- Când ai descris ce înfățișa camera, Clarise, părea că Nora executa toate mișcările ca un robot.
- Așa mi s-a părut pe toată durata casetei. Fața ei nu avea nicio expresie... părea destinsă.
- Aproape pe toată durata? Deci a existat un moment când a arătat emoție?
- De două ori. După ce aproape terminase să se dezbrace, a ezitat o clipă înainte de a-și scoate... chiloții. Era o femeie decentă, Joe. Aceasta este încă o ciudățenie în toată povestea asta.
Cu ochii închiși, ținându-și paharul de 7-and-7 lipit de frunte, Bob spuse:
- Chiar dacă... chiar dacă acceptăm că avea mintea tulburată rău, ca să-și poată face ei însăși așa ceva, ne e greu să ne-o imaginăm filmându-se goală... sau dorind să fie găsită în această postură.
Clarise spuse:
- În jurul curții este un gard înalt acoperit cu bougainvillea. Vecinii n-aveau cum s-o vadă. Dar Bob are dreptate... N-ar fi vrut să fie găsită în postura aceea. Oricum, în clipa când a dat să-și scoată chiloții a ezitat. În cele din urmă, privirea aceea moartă, rătăcită, a dispărut. Preț de o clipă, i s-a așternut pe față o expresie cumplită.
- Cumplită în ce sens?
Strâmbându-se în timp ce își recompunea sumbrele imagini de pe casetă în minte, Clarise descrise acel moment de parcă îl revedea în clipa aceea:
- Privirea ei este plată, pleoapele cam grele... și deodată ochii se fac mari și capătă profunzime, ca niște ochi normali. Fața i se încrețește. Mai întâi, lipsită de expresie, dar acum este sfâșiată de emoție. Șoc. Pare șocată, îngrozită. O expresie pierdută care îți frânge inima. Dar nu durează decât o secundă, două, poate trei, iar acum tremură, privirea aceea a dispărut, s-a dus și ea e din nou calmă ca un robot. Își scoate chiloții, îi împăturește și-i pune deoparte.
- Lua medicamente? întrebă Joe. Am avea motive să credem că ar fi putut lua o doză prea mare din ceva care i-a indus o stare de absență sau o modificare severă de personalitate?
- Medicul ei ne-a spus că nu-i recomandase niciun medicament. Dar din cauza comportamentuluui ei pe caseta video, poliția bănuiește droguri. Cel care a examinat-o medical face teste toxicologice, răspunse Clarise.
- Ceea ce e ridicol, spuse ferm Bob. Mama n-ar fi luat niciodată droguri ilegale. Nu-i plăcea să ia nici măcar aspirină. Era o persoană atât de inocentă, Joe, de parcă nici n-ar fi fost conștientă de schimbările în rău care s-au petrecut în lume în ultimii treizeci de ani, de parcă trăia cu câteva decenii în urma noastră și era fericită pentru asta.
- I-au făcut autopsie, spuse Clarise. N-au găsit tumori la creier, leziuni ale creierului, nicio afecțiune care ar fi putut să explice ceea ce a făcut.
- Ai spus că a mai manifestat emoție o a doua oară.
- Chiar înainte... înainte de a se înjunghia. Doar o fracțiune de secundă, chiar mai scurtă decât prima. Ca un spasm. Toată fața ei s-a crispat, de parcă ar fi avut de gând să urle. Apoi a dispărut și a rămas lipsită de orice expresie până la sfârșit.
Zguduit de un adevăr de care nu-și dăduse seama când Clarise descrisese prima dată caseta video, Joe întrebă:
- Vrei să spui că n-a urlat deloc, n-a țipat?
- Nu. Deloc.
- Dar e imposibil!
- La sfârșit de tot, când i-a căzut cuțitul... se aude un sunet slab care ar fi putut fi emis de ea, ceva mai mult decât un oftat.
- Dar durerea...
Joe nu-și putea face curajul să spună că durerea pe care o simțise Nora Vadance trebuie să fi fost insuportabilă.
- Dar n-a țipat deloc, insistă Clarise.
- Chiar și o reacție involuntară ar fi fost...
- N-a scos un sunet.
- Microfonul a funcționat?
- Era încastrat în cameră, un microfon omnidirecțional, spuse Bob.
- Pe caseta video, spuse Clarise, se aud alte sunete. Scârțâitul scaunului de verandă pe ciment când ea îi schimbă poziția. Ciripit de păsări. Dar niciun sunet scos de ea.
Joe ieși pe ușa din față și cercetă noaptea, așteptându-se cumva să vadă o camionetaă albă sau un alt vehicul cu o înfățișase suspectă parcat pe stradă, în fața casei Vadance. Din câte își putea da seama Joe, nu era nimic amenințător în noaptea aceea domoală.
Când Clarise și Bob veniră după el pe verandă, Joe întrebă:
- Când au găsit-o pe Nora, avea la ea fotografia cu mormântul lui Tom?
Bob spuse:
- Nu. Era pe masa din bucătărie. În clipa morții nu a avut-o asupra ei.
- Am găsit-o pe masă când am sosit de la San Diego, își aminti Clarise. Lângă farfuria ei pentru micul dejun.
Joe era uimit.
- Mâncase de dimineață?
- Știu la ce te gândești, spuse Clarise. Dacă avea de gând să se omoare, ce rost avea să mănânce înainte? Ceva și mai straniu, Joe. Își făcuse o omletă cu brânză cedar, hamse tăiate și costiță. Și alături, pâine prăjită. Plus un pahar cu suc de portocale stoarse chiar atunci. Mâncase porția pe jumătate, când s-a ridicat și a ieșit cu camera de filmat.
- Femeia pe care ai descris-o pe casetă era profund deprimată sau în orice caz într-o stare neobișnuită. Cum ar fi putut să aibă mintea limpede sau răbdarea de a-și prepara un mic dejun atât de complicat?
- Și încă ceva, spuse Clarise. Los Angeles Times era deschis lângă farfuria ei...
- ... și citea benzile desenate, încheie Bob.
O clipă tăcură toți, cugetând la ceea ce era de neconceput. Apoi Bob spuse:
- Înțelegi acum ce am vrut să spun mai devreme când ți-am răspuns că și noi ne punem o mie de întrebări.
Clarise îl cuprinse pe Joe după umeri, de parcă erau prieteni de multă vreme.
- Sper că această Rose este o femeie bună, cum crezi tu. Sper s-o găsești. Și orice îți va spune ea, sper să-ți aducă puțină liniște, Joe.
Înduioșat, Joe îi întoarse îmbrățișarea.
- Îți mulțumesc, Clarise.
Bob își notase adresa și numărul de telefon pe o pagină dintr-un carnet. Îi întinse bucata de hârtie împăturită lui Joe.
- În caz că mai ai și alte întrebări... sau dacă afli ceva ce ne-ar putea ajuta să înțelegem.
Își strânseră mâinile. Strângerea mâinilor deveni o înbrățișare frățească.
- Acum ce vei face, Joe? întrebă Clarise.
Joe se uită la cadranul luminat al ceasului.
- E doar nouă și câteva minute. Mă duc să mai vizitez o familie în seara asta.
- Ai grijă, spuse Clarise.
- Voi avea.
- Ceva nu e-n regulă, Joe. Ceva nu e deloc în regulă.
- Știu.
Bob și Clarise rămaseră pe verandă, unul lângă celălalt, urmărindu-l pe Joe îndepărtându-se cu mașina.
Deși terminase mai mult de jumătate din al doilea pahar cu băutură, Joe nu simțea deloc efectul combinației de 7-and-7. Nu văzuse o fotografie a Norei Vadance, dar imaginea unei femei fără chip pe un scaun de verandă, cu un cuțit de tranșat carne înfipt în ea era suficientă pentru a-l trezi și după o cantitate dublă de whiskey.
Cu un minut în urmă, noaptea părea plăcută și Joe nu găsea nimic înspăimântător în ea. Acum îl apăsa și se uită de mai multe ori în oglinda retrovizoare.
8.
Charles și Georgine Delmann locuiau într-o casă georgiană enormă pe o jumătate de pogon în Hancock Park. Geometria extrem de severă a casei și a terenului dezvăluia o nevoie de ordine, o credință în superioritatea aranjamentelor făcute de om față de dezordinea naturii.
Soții Delmann era medici. El era internist specializat în cardiologie, iar ea era internist și oftalmolog. Erau figuri proeminente ale comunității în care trăiau, pentru că pe lângă practica medicală curentă, înființaseră și continuau să supravegheze o clinică gratuită pentru copiii din East Los Angeles și încă una în South Central.
Când se prăbușise avionul 747-400, soții Delmann o pierduseră pe fiica lor în vârstă de optsprezece ani, Angela, care se întorcea de la un atelier de acuarelor de șase săptămâno, exlusiv pentru invitați, al unei universități din New York, ca să se pregătească pentru primul ei an la școala de artă din San Francisco. Era în mod sigur o pictoriță talentată, care promitea mult.
Georgine Delmann însăși deschise ușa. Joe o recunoscu după fotografia publicată într-unul din articolele din Post despre accident.
Avea aproape cincizeci de ani, era înaltă și subțite, cu pielea închisă foarte lucioasă, cu o masă de păr negru creț și ochi vioi, vineții ca prunele.
Când Joe îi spuse numele, înainte de a apuca să spună că familia lui fusese în avion, ea exclamă, spre surprinderea lui:
- Doamne, tocmai vorbeam despre tine!
- Despre mine?
Îl apucă de mână, îl trase peste prag pe pardoseala de marmură din hol și închise ușa împingând-o cu șoldul, fără a-și desprinde de la el privirea uimită.
- Lisa ne povestea despre soția și fiicele tale, cum ai trecut pe acolo și pe urmă ai dispărut. Dar acum iată-te aici, ai sosit.
- Lisa? se miră el, nedumerit.
În seara aceea cel puțin, travestiul de medic sobru realizat prin înbrăcămintea rigidă nu puteau ascunde profunzimile scânteietoare ale efervescenței naturale a Georginei Delmann.
Îi cuprinse umerii cu brațele și-l sărută pe obraji atât de apăsat, încât Joe se clătină spre spate pe călcâie. Apoi, față-n față cu el, cercetându-i ochii, spuse emoționată:
- A fost la tine, nu-i așa?
- Lisa?
- Nu, nu Lisa. Rose.
O speranță inexplicabilă ricoșă ca o piatră aruncată pe suprafața întunecată a inimii lui.
- Da, dar....
- Hai, vino cu mine.
Îl luă din nou de mână, îl scoase din hol și-l trase de-a lungul unui coridor spre partea din spate a casei, spunând:
- Suntem aici, la masa din bucătărie - eu, Charlie și Lisa.
La întrunirile Prietenilor Înțelegători, Joe nu văzuse niciodată părinți îndoliați capabili de o asemenea efervescență. Nici nu auzise până atunci de asemenea ființie.
Părinții care-și pierduseră copii mici își petreceau cinci, șase ani - uneori un deceniu sau chiar mai mult - luptându-se, deseori zadarnic, numai pentru a se lepăda de convingerea că ei înșiși ar fi trebuit să moară în locul progeniturilor lor, că supraviețuind copiilor lor era un păcat sau o dovadă de egoism.
Nu era mare deosebire nici în cazul celor care, ca și soții Delmann, pierduseră un tânăr sau o tânără de optspreceze ani.
Și totuși, în fața lui se afla Georgine Delmann, îmbujorată și entuziastă, agitată ca o adolescentă, în timp ce-l trăgea pe Joe spre capătul coridorului și apoi printr-o ușă batantă. Părea nu numai că se restabilise după pierderea fiicei ei, într-un singur an, dar că și depășise această suferință.
Licărirea de speranță se nărui pentru Joe, căci i se păru că Georgine Delmann era fie țicnită, fie inexplicabil de superficială. Bucuria ei evidentă îl șocă.
În bucătărie lumina era slabă, dar putea să vadă că era un spațiu intim, deși mare, cu pardoseală și dulapuri din lemn de arțar și cu tăblii din imitație de granit maroniu ca zahărul brun.
În timp ce-l conducea pe Joe spre masa pentru micul dejun din nișa unui bovindou, Georgine Delmann spuse:
- Charlie, Lisa, uite vine a venit! Aproape că e o minune!
Dincolo de ferestrele oblice se afla curtea din spate și piscina, pe care luminile instalate afară o transformaseră într-o scenă de basm, plină de scânteieri și licăriri. Pe masa ovală din fața ferestrei se aflau trei lămpi cu gaz decorative și flăcările lor dansau pe fitile.
Lângă masă stătea în picioare un bărbat înalt, chipeș, cu păr argintiu, des: doctorul Charles Delmann.
Georgine se apropie trăgându-l pe Joe după ea și spuse:
- Charlie, a venit Joe Carpenter. Joe Carpenter, știi tu.
Privindu-l pe Joe cu oarecare uimire, Charlie Delmann păși înainte și îi scutură viguros mâna.
- Ce se petrece aici, fiule?
- Aș vrea să știu și eu, spuse Joe.
- Se petrece ceva ciudat și minunat, spuse Delmann la fel de transpus de emoție ca și soția lui.
Cu un păr blond și mai auriu în lumina pâlpâitoare a lămpilor cu gaz, se ridică de pe un scaun din fața mesei Lisa, de care pomenise Georgine. Avea vreo patruzeci și ceva de ani, fața netedă a unei liceene și niște ochi albaștri-șterși care văzuseră mai multe cercuri ale iadului.
Joe o cunoștea bine. Lisa Peccatone. Lucra la Post. O fostă colegă.
Era reporter de criminalistică specializată în reportaje despre cei mai odioși criminali - ucigași în serie, violatori care-și mutilau victimele - și avea o obsesie pe care Joe n-o înțelesese niciodată pe deplin, cotrobăind prin cele mai sumbre cotloane ale ale inimii omenești, mânată de dorința de a se afunda în povești cu sânge și demență, căutând sensuri în cele mai lipsite de sens sălbăticii umane.
Joe intuia că de mult de tot ea îndurase suferințe de nerostit, ieșise din copilărie cu o fiară în spinare și nu se putea lepăda de amintirea demonului decât căznindu-se să înțeleagă ceea ce nu putea fi înțeles niciodată.
Era unul dintre cei mai buni oameni pe care-i cunoscuse și unul dintre cei mai furioși, mai strălucitori și mai profund frământați, neînfricată dar obsedată, capabilă să scrie o proză atât de frumoasă, încât putea să înalțe sufletele îngerilor sau să bage spaima în piepturile goale ale diavolilor.
Joe admira acest iad care era în ea.
Era una dintre cele mai bune prietene ale lui și totuși o părăsise laolaltă cu ceilalți prieteni, atunci când își urmase familia pierdută într-un cimitir al inimii.
- Joe, spuse ea, ticălos nevrednic, te-ai întors la muncă sau ai venit aici numai pentru că faci parte din poveste?
- Sunt la muncă pentru că fac parte din poveste. Dar nu mai scriu. Nu mai cred în puterea cuvintelor.
- Eu nu prea mai cred în nimic.
- Ce cauți aici? întrebă el.
- Am sunat-o acum câteva ore, spuse Georgine. Am rugat-o să vină.
- Fără supărare, spuse Charlie, bătându-l pe umăr pe Joe, dar Lisa este singurul reporter pe care-l respectăm.
- De aproape un deceniu, spuse Georgine, lucrează fără plată opt ore pe săptămână la una din clinicile noastre gratuite pentru copiii defavorizați de soartă.
Joe nu știuse acest lucru despre Lisa și nici n-ar fi bănuit așa ceva.
Ea nu reuși să-și înăbușe un zâmbet pieziș, jenat.
- Da, Joey, sunt o adevărată Maica Tereza. Dar ascultă, nenorocitule, să nu cumva să-mi strici reputația spunându-le celor de la Post.
- Aș bea niște vin? Cine vrea vin? întrebă Charlie.
Se molipsise de nepotrivita veselie a soției lui, de parcă s-ar fi adunat special în acea seară solemnă pentru a sărbători prăbușirea zborului 353.
- Eu nu vreau, articulă Joe tot mai dezorientat.
- Eu beau puțin, spuse Lisa.
- Și eu, spuse Georgine. Mă duc după pahare.
- Nu, iubito, tu stai aici cu Joe și Lisa, o liniști Charlie. Mă ocup eu de toate.
În timp ce Joe și femeile se intalară pe scaunele din jurul mesei, Charlie se duse în celălalt capăt al camerei.
Fața Georginei era luminată de lămpile de gaz.
- Este incredibil, absolult incredibil! Rose a fost și la el, Lisa.
Fața Lisei Peccatone era pe jumătate luminată de lampa cu gaz, dar pe jumătate era umbrită.
- Când, Joe?
- Astăzi, la cimitir. A fotografiat mormintele lui Michelle și ale fetelor. A spus că încă nu e pregătită să-mi vorbească... și a plecat.
Joe se hotărî să nu le spună restul povestirii decât după ce o va auzi pe a lor, pentru a grăbi dezvăluirile lor și în același timp, pentru a se asigura că relatările lor nu vor fi prea mult înflorite cu ceea ce ar fi dezvăluit el.
- Nu se poate să fi fost ea, spuse Lisa. Ea a murit în accident.
- Asta-i versiunea oficială.
- Descrie-o, îi ceru Lisa.
Joe făcu portretul standard al detaliilor fizice, dar se căzni mult să-i facă să înțeleagă partea stranie a negresei, magnetismul care părea să modeleze mediul înconjurător după liniile ei personale de forță.
- Rosie a avut întotdeauna charismă, chiar și la colegiu.
Joe spuse uimit:
- O cunoști?
- Am fost împreună la UCLA demult de tot. Am fost colege de cameră. Am rămas destul de apropiate de-a lungul anilor.
- De aceea Charlie și cu mine ne-am hotărât s-o chemăm pe Lisa abia cu puțin timp în urmă, spuse Georgine. Știam că a avut o prietenă în zborul 353. Dar abia în toiul nopții, la câteva ore după ce Rose plecase de aici, Charlie și-a amintit că pe prietena Lisei o chema tot Rose. Ne-am dat seama că este aceeași persoană și am încercat toată ziua să ne hotărâm dacă să-i spunem sau nu Lisei.
- Când a fost Rose aici? întrebă Joe.
- Ieri seară, spuse Georgine. A apărut tocmai când voiam să ieșim să luăm masa. M-a făcut să promit că n-o să spun nimănui ce ne-a spus ea... decât după ce va avea ocazia să mai viziteze câteva familii ale victimelor de aici, din L.A. Dar Lisa a fost îngrozitor de deprimată anul trecut după ce a aflat de accident și, ținând seama că ea și Rose erau bune prietene, ne-am gândit că n-am face niciun rău.
- N-am venit aici ca reporter, îi spuse Lisa lui Joe.
- Reporter ești întotdeauna.
Georgine spuse:
- Uite ce ne-a dat Rose.
Extrase din buznarul cămășii o fotografie și o puse pe masă. Era o fotografie care înfățișa piatra de mormânt a Angelei Delmann.
Cu ochii licărind de speranțe, Georgine spuse:
- Ce vezi acolo, Joe?
- Cred că problema este ce vedeți voi.
În altă parte a bucătăriei, Charlie Delmann deschidea sertare și scotocea prin conținutul lor zornăitor, evident în căutarea unui tirbușon.
- I-am spuse deja Lisei.
Georgine se uită de-a curmezișul încăperii.
- Aștept să vină Charlie să-ți spună, Joe.
Lisa spuse:
- E foarte straniu, Joey și nu prea știu ce să înțeleg din ce mi-au spus. Nu știu decât că a băgat spaima în mine.
- Te-a speriat? Georgine era uimită. Lisa dragă, cum naiba a putut să te sperie?
- O să vezi, îi spuse Lisa lui Joe.
Femeia aceasta, înzestrată de obicei cu forța pietrelor, tremura acum ca o trestie.
- Dar îți garantez că Charlie și Georgine sunt doi dintre cei mai echilibrați oameni pe care-i cunosc. Și o să ai mare nevoie să-ți amintești asta când vor începe.
Georgine luă instantaneul făcut cu Polaroidul și-l privi cu nostalgie, de parcă ar fi dorit nu numai să și-l fixeze în memorie, dar și să absoarbă imaginea și s-o integreze fizic în ființa ei, lăsând clișeul gol.
Lisa oftă și se lansă într-o dezvăluire:
- Am și eu o piesă stranie de adăugat la acest puzzle, Joey. În seara asta se împlinește un an de când am fost la LAX, ca să aștept să aterizeze avionul în care era Rose.
Georgine ridică privirea din fotografie.
- Nu ne-ai spus asta.
- Tocmai aveam de gând, spuse Lisa, când a sunat Joey la ușă.
În capătul celălalt al bucătăriei, un dop încăpățânat ieși cu o ușoară pocnitură dintr-o sticlă de vin și Charlie Delmann mormăi satisfăcut.
- Nu te-am văzut la aeroport în seara aceea, Lisa, spuse Joe.
- Mă țineam deoparte. Eram cutremurată din cauza lui Rose, dar și... îngrozitor de speriată.
- Te-ai dus s-o iei de la aeroport?
- Rosie m-a sunat de la New York și m-a rugat să vin la LAX cu Bill Hannett.
Hannett era fotograful ale cărui imagini cu catastrofe naturale sau provocate de om erau expuse pe pereții holului de primire de la Post.
Albastrul-pal al ochilor Lisei era acum întunecat de îngrijorare.
- Rosie simțea cu disperare nevoia de a vorbi cu un reporter și eu eram singurul cunoscut de ea în care avea încredere.
- Charlie, spuse Georgine, vino să auzi ce spune.
- Aud, aud, o asigură Charlie. Să torn în pahare și vin. O clipă.
- Rosie mi-a dat și o listă - alți șase oameni pe care voia să-i aduc acolo, spuse Lisa. Prieteni de ani de zile. Am reușit să reperez cinci din ei într-un răstimp atât de scurt și să-i aduc cu mine în seara aceea. Urmau să fie martori.
Joe spuse fascinat:
- Martori la ce?
- Nu știu. Era foarte rezervată. Agitată, foarte agitată, în legătură cu ceva, dar și speriată. A spus că va coborî din avion cu o știre care ne va schimba pentru totdeauna, care va schimba lumea.
- Va schimba lumea? întrebă Joe. Orice politician care are un proiect și orice actor cu o gândire deosebită crede că poate schimba lumea în zilele noastre.
- O, dar în cazul ăsta, Rose avea dreptate, spuse Georgine. Lacrimi de emoție sau bucurie abia reținute licăriră în ochii ei când îi arătă încă o dată fotografia cu piatra de mormânt. E minunat!
Dacă ar fi căzut în vizuina Iepurelui Alb, Joe n-ar fi observat că se prăbușește, dar teritoriul pe care se pomeni acum era incredibil de suprarealist.
Flăcările lămpilor cu gaz care fuseseră drepte până atunci, se unduiră și se răsuciră în coșurile înalte de sticlă, trase în sus de un curent pe care Joe nu-l simțea.
Salamandre de lumină galbenă se încolăciră peste partea întunecată a feței Lisei. Când privi spre lămpi, ochii ei erau galbeni ca luna la răsărit sau apus, în parte de jos a orizontului.
Flăcările se micșorară repede și Lisa spuse:
- Da, desigur, pare melodramatic. Dar Rosie nu e o artistă sclifosită. Și lucrează cu adevărat de șase, șapte ani la ceva de uriașă importanță. Eu am crezut-o.
Ușa batantă de la bucătărie și holul de jos făcu un zgomot distinct. Charlie Delmann părăsise încăperea fără nicio explicație.
- Charlie! Georgine se ridică de pe scaun. Unde a dispărut? Nu pot să creadă că o să piardă ce va spune Lisa.
Lisa i se adresă lui Joe:
- Când am vorbit cu ea la telefon cu câteva ore înainte de a se urca în avion, Rosie mi-a spus că ei o căutau. Nu credea că se vor aștepta să-și facă apariția în L.A. Dar în eventualitatea că vor afla ce avion va lua, în eventualitatea că o vor aștepta, Rosie voia să fim și noi de față, ca să fim în preajma ei în clipa când va coborî din avion, pentru a-i împiedica s-o reducă la tăcere. Urma să-mi spună toată povestea chiar acolo, la poarta de primire.
- Cine sunt ei? întrebă Joe.
Georgine plecase după Charlie ca să vadă unde se dusese, dar ațâțată de povestea Lisei, se întoarse pe scaunul ei.
Lisa spuse:
- Rosie se referea la cei pentru care lucrează.
- Compania Teknologik.
- Ai făcut ceva cercetări astăzi, Joey.
- Încerc să înțeleg câte ceva, spuse el, în timp ce gândurile îi înotau într-o mlaștină de oribile probabilități.
- Tu, eu și Rosie suntem toți legați. E mică lumea, nu-i așa?
Cutremurat de gândul că pot exista oameni atât de criminali, încât să omoare trei sute douăzeci și nouă de oameni nevinovați numai pentru a-și atinge adevărata țintă, Joe spuse:
- Lisa, pentru Dumnezeu, spune-mi că nu crezi că avionul a fost doborât numai pentru că se afla în el Rose Tucker.
Fixând cu privirea licărirea albăstruie a piscinei, Lisa cugetă asupra răspunsului înainte de a-l rosti.
- În seara aceea eram sigură de asta. Dar apoi... investigația a arătat că nu era nici urmă de vreo bombă. Nu a fost stabilită nicio cauză probabilă. Părea doar o combinație între o eroare tehnică și o eroare umană din partea piloților.
- Cel puțin asta ni s-a spus nouă.
- Am cercetat un timp în liniște documentele Consiliului Național pentru Securitatea Transporturilor, nu despre acest accident, ci în general. Să știi, Joey, că au un dosar impecabil. Sunt buni. Nu există cazuri de corupție. Sunt chiar în mare măsură deasupra politicii.
Georgine spuse:
- Dar eu cred că Rose se consideră vinovată de ceea ce s-a întâmplat. E convinsă că prezența ei acolo a fost cauza accidentului.
- Dar dacă este și indirect vinovată de moartea fiicei voastre, întrebă Joe, cum de vin se pare atât de minunată?
Zâmbetul Georginei nu se deosebi cu siguranță de cel cu care îl întâmpinase - și îl fermecase - pe Joe, când îi deschisese ușa.
Dar fiind tot mai dezorientat, Joe avea impresia că expresia feței ei era la fel de ciudată și de neliniștitoare ca zâmbetul unui clovn întâlnit pe o alee cu fuioare de ceață după miezul nopții, alarmant pentru că este profund nelalocul lui.
Cu acel zâmbet tulburător, Georgine spuse:
- Vrei să știi de ce, Joe? Pentru că acesta este sfârșitul lumii, așa cum îl știm noi.
Joe o întrebă exasperat pe Lisa:
- Cine este Rose Tucker, ce face ea la Teknologik?
- Este genetician, un genetician strălucit.
- S-a specializat în cercetări asupra asupra combinării moleculelor ADN din diverse organisme.
Georgine ridică din nou instantaneul Polaroid, de parcă Joe ar fi putut înțelege imediat legătura dintre fotografia unui mormânt și ingineria genetică.
- N-am știut niciodată ce face ea în mod precis la Teknologik, spuse Lisa. Asta urma să-mi spună când a aterizat la LAX, cu exact un an în urmă. Acum, după cele ce le-a spus Georginei și lui Charlie ieri... pot să-mi închipui. Dar nu știu cum să cred așa ceva.
Pe Joe îl miră ciudata îmbinare de cuvinte: ea nu spusese că nu știe dacă să creadă, ci cum să creadă.
- Ce este Teknologik, în afară de ceea ce pare a fi? întrebă el.
Lisa zâmbi vag.
- Ai nas bun, Joe. Mirosul nu ți s-a alterat după un an de zile de pauză. Din cele spuse de Rose de-a lungul anilor, din aluziile ei vagi, cred că aveam de-a face cu o ciudățenie într-o societate capitalistă - o companie care nu poate eșua.
- Nu poate eșua? întrebă Georgine.
- Pentru că în spatele ei se află un asociat generos care acoperă toate pierderile.
- Armata? încercă Joe.
- Sau un departament al guvernului. O organizație cu buzunare mai adânci decât orice individ din lume. Am înțeles de la Rosie că acest proiect nu a fost finanțat doar cu o sută de milioane din fondurile de dezvoltare și cercetare. Este vorba de un capital uriaș, de miliarde.
De sus se auzi bubuitura unei împușcături.
Chiar și înăbușit de încăperile de pe parcurs, natura zgomotului era de neconfundat.
Toți trei săriră ca unul în picioare și Georgine spuse:
- Charlie!
Poate că din cauză că stătuse atât de recent împreună cu Bob și Clarise în livingul lor galben-vesel din Culver City, Joe văzu imediat în minte imaginea Norei Vadance șezând goală pe scaunul de verandă, îndreptând vârful cuțitului de tranșat carne, înșfăcat cu ambele mâini, spre abdomen.
Liniștea care se lăsă în toată casa, după ce se stinse ecoul împușcăturii părea la fel de sinistră ca ploaia invizibilă și imponderală cu radiații atomice, răspândindu-se în tăcerea mormântală care urmează unei explozii nucleare.
Din ce în ce mai alarmată, Georgine strigă:
- Charlie!
În clipa când dădu să se îndepărteze de masă, Joe o reținu.
- Nu, stai, stai! Mă duc eu. Sună la 911 și mă duc eu.
Lisa spuse:
- Joey...
- Știu ce-i asta, rosti el suficient de tăios ca să excludă orice împotrivire.
Spera că se înșelase, că nu știa ce se întâmpla acolo, că nu avea nicio legătură cu ceea ce își făcuse Nora Vadance. Dar dacă avea dreptate, nu putea s-o lase pe Georgine să ajungă prima la scena tragediei. De fapt, nu trebuia să vadă deloc consecințele, nici în clipa aceea, nici mai târziu.
- Știu ce-i asta. Sună la 911, repetă Joe în timp ce traversă bucătăria și, împingând ușile batante, coborî în hol.
În hol, candelabrul se stingea și se reaprindea. ca luminile pâlpâitoare într-o închisoare dintr-un fim vechi, când apelul guvernatorului vine prea târziu și condamnatul moare pe scaunul electric.
Joe alergă spre scară, dar apoi încetini pasul de spaimă când urcă la etajul al doilea, îngrozit că va găsi ceea ce se aștepta să vadă.
O emidemie de sinucideri era o idee la fel de absurdă ca toate ideile clocite în mințile înfierbântate ale celor care credeau că primarul e un robot și că extratereștrii îi urmăresc clipă de clipă.
Joe nu reușea să înțeleagăă cum de putuse Charlie Delmann să ajungă de la o stare aproape euforică la o stare de disperare într-un interval de numai două minute - la fel cum Nora Vadance ajunsese la un mic dejun plăcut, cu paginile de benzi desenate ale ziarului deschise în fața ei, la autoviscerare, fără măcar să se oprească o clipă pentru a lăsa un bilet cu explicații.
Dacă Joe ghicise semnificația împușcăturii, exista totuși o mică șansă ca doctorul să fie încă în viață. Poate că nu reușise să se omoare din prima rafală. Poate că mai putea fi salvat.
Perspectiva de a salva o viață, după ce atâtea vieți i se scurseseră ca apa printre degete, îl împingea pe Joe înainte în ciuda spaimei. Urcă restul scării câte două trepte o dată.
La etajul al doilea, aproape fără a privi în jur, trecu pe lângă încăperi neluminate și uși închise. La capătul coridorului, din spatele unei uși pe jumătate deschise venea o lumină roșiatică.
Doctorul Charles Delmann zăcea pe un pat chinezesc. Peste el se afla un pistol Mossberg cu țeavă de 12. Țeava fiind scurtă, reușise să și-o vâre între dinți și să ajungă ușor la trăgaci. Chiar și în lumina aceea slabă, Joe își dădu seama că nu era nevoie să îi verifice pulsul.
Veioza de porțelan chinezesc verzui de pe cea mai îndepărtată din cele două noptiere era singura sursă de lumină. Lumina era roșiatică, pentru că abajurul era împroșcat de sânge.
Într-o noapte de sâmbătă, cu zece luni în urmă, în timpul realizării unui reportaj, Joe vizitase morga orașului, unde cadavrele băgate în saci de pe tărgile cu rotițe și cadavrele despuiate de pe mesele de autopsie așteptau să fie băgate în seamă de patologii surmenați.
Îl pălise atunci, brusc, convingerea, că în jurul lui erau cadavrele soției și ale copiilor săi; toate erau Michelle și fetele, de parcă Joe ar fi pătruns într-o scenă dintr-un film SF despre clonări. Din sertarele de dimensiunile unui cadavru ale congelatoarelor de oțel inoxidabil, unde alți morți se odihneau între două destinații, se înălțau vocile înăbușite ale lui Michelle, Chrissie și a micuței Nina, implorându-l să le elibereze de acolo pentru a se întoarce în lumea celor vii.
Lângă el, asistentul medicului legist trase fermoarul unui sac cu cadavru și Joe privi fața albă ca neaua a unei femei moarte, a cărei gură rujată semăna cu o frunză de poinsettia încrețită pe zăpadă și el le văzu pe Michelle, Chrissie și Nina.
După ce ieșise din morgă, se dusese să-și prezinte demisia redactorului său șef, Caesar Santos.
Acum se îndepărtă repede de pat, până să nu se materializeze niciun chip drag peste chipul medicului mort.
Îi atrase atenția un șuierat straniu și o clipă crezu că Delmann se lupta să respire prin fața zdrobită. Apoi își dădu seama că auzea propria sa respirație întretăiată.
Pe noptiera cea mai apropiată scânteiau cifrele cu lumini verzi ale unui ceas digital. Timpul alerga într-un ritm frenetic: zece minute la fiecare licărire și orele se întorceau la începutul serii și apoi, mai departe, după-amiaza.
Lui Joe îi trecu prin cap ideea smintită că defecțiunea ceasului - care fusese poate lovit de un glonte rătăcit - ar putea spulbera vraja celor întâmplate, că Delmann ar putea învia în timp ce gloanțele ar reveni în țeava pistolului, carnea sfârtecată s-ar suda și că într-o clipă el însuși s-ar putea afla din nou pe plaja din Santa Monica, lasoare, apoi mai departe în timp, în garsoniera lui, în noaptea luminată de lună, vorbind la telefon cu Beth, din Virginia și mai înapoi, mult mai departe în timp, până ce zborul 353 nu se prăbușise încă în California.
De jos se auzi un țipăt care anihilă disperata lui imaginație. Apoi, încă un țipăt.
Se gândi că Lisa țipase. Deși era o femeie puternică și probabil că nu mai țipase niciodată până atunci, era țipătul unui copil cuprins de groază.
Ieșise din bucătărie în urmă cu cel mult un minut. Ce se putuse întâmpla într-un minut, atât de repede?
Întinse mâna spre pistol, cu intenția de a-l lua de pe cadavru. Putea să mai conțină gloanțe.
„Nu. Asta era scena unei sinucideri. Dacă deplasezi arma, o să arate ca scena unei crime. Eu pot deveni suspect.”
Lăsă arma neatinsă.
Ieși alergând din lumina filtrată de sânge, porni prin coridorul unde străjuia tăcerea funebră a umbrelor, spre imensul candelabru care stătea agățat, ca o ploaie perpetuă de cristale, deasupra casei scării din holul mare.
Pistolul era inutil. Nu era în stare să tragă în nimeni. Și în plus, cine mai era în casă în afară de Georgine și Lisa? Nimeni. Nimeni.
Coborând câte două trepte o dată, câte trei o dată, sub cascada lacrimilor de cristal, apucă balustrada scării ca să-și țină echilibrul. Palma lui, umezită de transpirația rece, alunecă pe lemnul de mahon.
În holul de jos, în bubuituri de pași, auzi clinchete melodioase și când intră valvârtej prin ușile batante, văzu oalele și tigăile de alamă balansându-se în cârligele de deasupra, zornăind ușor când se atingeau.
Bucătăria era la fel de puțin luminată ca atunci când o părăsise. Becurile cu halogen de deasupra erau slabe de tot, aproape stinse.
În celălalt capăt al încăperii, luminată din spate de pâlpâirea celor trei lămpi cu gaz decorative de pe masă, Lisa stătea cu pumnii apăsați pe tâmple, de parcă se lupta să domolească o tensiune care-i apăsa craniul. Nu mai țipa, dar suspina, gemea, șoptea tremurat cuvinte care ar fi putut fi „Dumnezeule, Dumnezeule”.
Georgine nu se vedea.
În timp ce dangănul oalelor de alamă se singea ca o muzică distonantă într-un vis cu spiriduși, Joe se îndreptă repede spre Lisa și zări cu coada ochiului sticla de vin deschisă pe care Charlie o lăsase pe tăblia barului. Lângă sticlă era trei pahare cu Chardonnay. Suprafața tremurătoare a fiecărei porții licărea ca un giuvaer și Joe se întrebă în treacăt daxă nu cumva vinul conținuse otravă, o substanță chimică, un drog.
Când Lisa îl văzu pe Joe apropiindu-se, își coborî mâinile de la tâmple și își deschise pumnii, umezi și roșii și din degetele ei ca niște petale de trandafiri picurau stropi. O scutura o emoție animală pură, mai crudă din cauza suferinșei și mai înfierbântată de groază decât orice cuvinte.
Aproape în centrul bucătărie, pe pardoseală, în fața Lisei, Georgine Delmann zăcea pe o parte în poziție fetală, ghemuită nu ca nenăscutul anticipând viața, ci într-o îmbrățișare a morții, cu ambele mâini încă imposibil încleștate pe mânerul cuțitului. Gura îi era contorsionată într-un țipăt care n-a mai fost rostit. Ochii erau mari, din ei se scurgeau ultimele lacrimi, dar nu aveau adâncime.
Duhoarea eviscerării îl izbi pe Joe suficient de tare pentru a-l împinge în pragul unei crize de anxietate: acea senzație familiară de cădere, de cădere de la o mare înălțime. Dacă se lăsa pradă ei, nu va mai fi de ajutor nimănui, nu va fi de niciun ajutor Lisei și nici lui însuși.
Făcând un mic efort, își desprinse privirea de oroarea de pe pardoseală. Cu un efort mult mai mare, își impuse să se smulgă de pe marginea prăpastiei disoluției emoționale.
Se întoarse spre Lisa, ca s-o ia în brațe, s-o liniștească, s-o îndepărteze de locul unde zăcea prietena ei moartă, dar ea era acum cu spatele la el.
Se auzi un zgomot de sticlă spartă și Joe ezită. Îi veni gândul nebunesc că un dușman ucigaș pătrunsese în bucătărie pe fereastră.
Nu se spărsese niciun geam, ci lămpile cu gaz, pe care Lisa le apucase ca pe niște sticle, de coșurile lor înalte. Le sfărâmase soclurile bulboase și din ele țâșnise gazul vâscos.
Limbi de foc strălucitoare se întinseră pe tăblia mesei, devenind pete lucitoare de foc.
Joe o înșfăcă și încercă s-o desprindă din vâlvătaia care se răspândea, dar ea se smulse fără un cuvânt și înhăță cea de a treia lampă.
- Lisa!
Granitul și bronzul se aprinseră în instantaneul Poladoir cu mormântul Angelei Delmann și atât imaginea, cât și mijlocul de transmitere al ei se încrețiră ca o frunză arsă.
Lisa răsturnă cea de a treia lampă, turând gazul și fitilul care pluteau peste rochia ei.
Preț de o clipă, șocul îl paraliză pe Joe.
Gazul se revărsă asupra Lisei, dar în mod ciudat, fasciculul de flăcări alunecă peste corsajul și talia rochiei, stingându-se în fustă.
Petele arzătoare se revărsară peste masă; șuvoaie topite curgeau peste tot. O burniță incandescentă cădea sfârâind pe pardoseală.
Joe întinse din nou mâna spre ea, dar ca și cum și-ar fi băgat mâinile într-un lighean cu apă, Lisa lua în palme flăcări de pe masă, aruncându-și-le pe piept. În clipa când focul izbucni din hainele îmbibate cu gaz ale Lisei, Joe își luă brusc mâna de pe ea strigând: „Nu!”
Fără un țipăt, pe care reușise cel puțin să-l emită ca reacție la sinuciderea Georginei, fără un geamăt sau măcar un scâncet, Lisa ridică mâinile în care se învolburau mingi de foc. Stătu câteva clipe așa, ca antica zeiță Diana cu lunile de foc în echilibru pe palme, apoi își duse mâinile la față și la păr.
Joe se dădu înapoi în fața femeii care ardea, ca să scape de priveliștea care-i pârjolea inima, de duhoarea oribilă care-l veștejea, de misterul total care-i spulbera speranțele. Se ciocni de dulapuri.
Rămasă în mod miraculos în picioare, calmă de parcă peste ea cădea o ploaie rece, oglindită în toate unghiurile ferestrei mari de bovindou, Lisa se întoarse, ca și cum ar fi vrut să-l privească pe Joe prin vălul ei fumegând. Din fericire, el nu-i văzu deloc fața.
Paralizat de frică, Joe își dădu seama că era rândul lui să moară, nu din cauza flăcătirlor care se prelingeau pe pardoseala din lemn de arțar în jurul pantofilor săi, ci de mâna lui, într-un mod la fel de monstruos ca o rană autoprovocată prin împușcare, ca autoviscerarea, ca autojertfirea prin ardere.
Epidemia sinuciderilor nu-l atinsese încă, dar îl va reclama în clipa în care Lisa, definitv moartă, se va prăbuși grămadă pe pardoseală - și totuși nu se putea urni.
Înfășurată într-un vârtej de flăcări furtunoase, Lisa azvârlea spectre de lumină și fantome de umbre care se târau în sus pe pereți și roiau de-a curmezișul pardoselii, iar unele umbre era umbre, dar altele erau panglici fâlfâitoare de funingine.
Urletul alarmei contra fumului din bucătărie, care pătrundea până-n oase îl aduse pe Joe la realitate. Se trezi brusc din transă.
Alergă împreună cu spectrele și cu fantomele ca să iasă din iadul acela, prin fața oalelor de alamă atârnând ca niște fețe strălucitoare, goale de expresie, în lumina unei forje, prin fața celor trei pahare de Chardonnay, în care licăreau imaginile flăcărilor, și acum și culoarea sângelui.
Alergând prin ușile batante, de-a lungul coridorului, prin hol, Joe se simțea urmărit îndeaproape de ceva ce nu era behăitul alarmei de fum, de parcă în bucătărie fusese până la urmă un ucigaș, care stătuse nemișcat într-un colț întunecat și de aceea trecuse neobservat.
Ajungând la ușa din față, în clipa când apăsă pe clanță, se așteptă ca o mână să se abată pe umărul lui, se așteptă să fie răsucit și să se confrunte cu un asasin surâzător.
Din spatele lui nu apăru nicio mână și nici, după cum s-ar fi putut aștepta, o rafală fierbinte, ci un frig șuierător care mai întâi îl ciupi de ceafă și apoi păru să-i sfredelească șira spinării până sus, trecând prin baza craniului. Intrase într-o panică atât de mare, încât nu-și aminti că deschisese ușa sau că părăsise casa, ci se trezi traversând veranda și scuturându-se de frigul care-l cuprinsese.
Trecu repede pe lângă zidul de cărămidă dintre șirurile perfecte de gard viu. Când ajunse la perechea de magnolii, unde flori mari ca fețele albe ale unor maimuțe se ițeau printre frunzele lucioase, se uită în urmă. De fapt, nu-l urmărea nimeni.
Pe strada rezidențială era liniște; nu se auzea decât sunetul înăbușit al alarmelor de fum din casa Delmann: pe moment nu treceau mașini, nu se plimba nimeni în seara caldă de august.
Joe se gândi să aștepte pompierii și poliția, dar nu-și putea imagina cum ar putea descrie în mod convingător ce se petrecuse în casa aceea în doar trei sau patru minute de coșmar.
În timp ce le trăise, acele momente febrile i se păruseră halucinante, începând cu zgomotul împușcăturii și terminând cu momentul în care Lisa se scăldase în flăcări; iar acum erau ca niște frânturi ale unui vis mai profund din coșmarul permanent al vieții lui.
Focul va distruge mare parte a dovezilor sinuciderii și poliția îl va reține pentru investigații - și apoi, foarte probabil, va fi bănuit de crimă. Vor vedea un om adânc tulburat care își pierduse firea după pierderea familiei, fără slujbă, care locuia într-o cameră deasupra unui garaj, un slăbănog cu privirea rătăcită, care ținea douăzeci de mii de dolari lichizi în roata de rezervă ascunsă în portbagajul mașinii. Împrejurările vieții și profilul său psihic nu-i vor determina să-l creadă, chiar dacă povestea lui nu depășea deocamdată limitele logicii.
Înainte ca Joe să-și poată redobândi libertatea, Teknologik și asociații săi îl vor găsi. Încercaseră să-l împuște numai pentru că Rose ar fi putut să-i spună ceva ce ei nu voiau să știe - iar acum el știa mai mult decât știuse atunci, chiar dacă nu înțelegea nimic din acele informații.
Străduindu-se să n-o ia la fugă pentru a nu atrage astfel atenția asupra lui, Joe se îndreptă spre Honda parcată peste drum.
Ferestrele bucătăriei casei Delmann explodată. După zăngănitul geamurilor făcute țăndări, urletul alarmei de fum se auzi mai tare decât înainte.
Joe privi înapoi și văzu focul țâșnind din partea din spate a casei. Gazul lămpilor stârnise incendiul; chiar prin ușa din față, pe care el o lăsase deschisă, limbi de foc se prelingeau deja pe pereții holului de la parter.
Joe se urcă în mașină. Închise portiera.
Avea sânge pe mâna dreaptă. Nu era sângele lui.
Deschise tremurând consola dintre scaune și scoase o mână de șervețele dintr-o cutie de Kleenex. Își șterse mâinile.
Băgă șervețele îmbibate în punga în care fusese impachetată gustarea de la McDonald.
O dovadă, se gândi el, deși nu se făcea vinovat de nicio crimă.
Lumea se-ntorsese cu susu-n jos. Minciunile erau adevăr, adevărul era minciună, realitatea era ficțiune, imposibilul era posibil și nevinovăția era vinovăție.
Scotoci prin buzunare după chei. Porni motorul.
Prin geamul spart din spate auzi nu numai alarmele de fum - acum erau mai multe - ci și vecinii strigând unii la alții, țipete de spaimă în noaptea de vară.
Încrezător că atenția lor se va concentra asupra casei Delmann și că nici nu-l vor vedea plecând, Joe aprinse farurile și Honda țâșni în stradă.
Frumoasa și vechea casă în stil georgian era acum sălașul balaurilor cu răsuflare incendiară care se târau dintr-o încăpere într-alta. În timp ce morții zăcea în giulgiuri de foc, nenumărate sirene se auzeau tânguindu-se în depărtare.
Joe se topi în noaptea care devenise prea stranie pentru a fi înțeleasă, pătrunzând într-o lume ce nu mai părea a fi cea în care se născuse.
III
Punctul zero
9.
Lumina aceea de Halloween din august, portocalie ca dovlecii-felinare, dar înălțându-se din gropile de nisip, îi făcea chiar și pe nevinovați să pară niște desfrânați.
Pe o bucată de plajă unde era permis să se facă foc, ardeau zece focuri. În jurul unora erau adunate familii mari, în jurul altora, grupuri de adolescenți și de studenți.
Joe trecu printre ei. Plaja era locul pe care-l prefera în nopțile când venea la ocean pentru terapie, deși de obicei, se ținea departe de focuri.
Într-un loc, decibelii sporovăielilor depășeau orice limită admisibilă și perechi desculțe dansau după vechi melodii ale formației Beach Boys. Dar mai încolo, o duzină de ascultători erau fascinați de un bărbat îndesat, cu o coamă de păr alb și o voce sonoră care spunea o poveste cu stafii.
Evenimentele zilei îi schimbaseră lui Joe modul de a percepe lumea, astfel încât acum parcă o privea printr-o pereche de ochelari ciudați, câștigați la un joc de noroc la jumătatea drumului spre un misterios carnaval care călătorea dintr-un loc într-altul, niște ochelari capabili nu să deformeze lumea, ci să-i dezvăluie o dimensiune secretă, enigmatică, rece și înfricoșătoare.
Trecu pe lângă un grup de zece, doisprezece tineri în slipuri. Hainele lepădate de ei licăreau ca niște grămezi de piei de focă, de țipari jupuiți sau de alte produse ale mării.
Dansatorii, povestitorii și publicul lui, surferii și toți ceilalți pe lângă care trecu Joe îl priviră bănuitor. De data asta nu era doar în închipuirea lui. Deși îl priveau mai mult pe furiș, Joe era conștient de curiozitatea pe care o stârnea.
N-ar fi fost surprins dacă toți lucrau la Teknologik sau pentru cel care înființase Teknologik.
Pe de altă parte, deși se cufunda adânc în paranoia, Joe avea încă mintea suficient de întreagă ca să-și dea seama că purta cu el acele lucruri de nerostit, pe care le văzuse la casa Delmann - și că acele orori se vedeau pe el. Experiența pe care o trăise îi brăzdase fața, îi așternuse un văl opac de tristețe pe ochi și îi sculptase trupul în unghiuri de furie și groază.
Când trecu, oamenii de pe plajă văzură un bărbat chinuit și ei erau toți orășeni care înțelegeau pericolul oamenilor chinuiți.
Joe găsi un foc înconjurat de douăzeci și ceva de tineri și tinere cu capete rase, cufundați într-o tăcere totală. Fiecare purta o mantie albastră ca safirul și teniși albi și fiecare avea un inel de aur în urechea stângă. Bărbații nu aveau barbă. Femeile nu erau fardate. Mulți dintre ei, aparținând ambelor sexe, erau atât de atrăgători și atât de stilați în acele veștminte, încât pe Joe îl duse imediat gândul la Cultul Copiilor din Beverly Hills.
Se opri câteva minute, observându-i în timp ce ei se uitau la foc într-o tăcere meditativă. Când îl priviră, nu se temură de ceea ce văzură în el.
Ținea în mâna stângă punga de la MacDonald în care se aflau ambalajul celor două cheeseburgers, un pahar de suc gol și șervețele Kleenex, cu care-și ștersese sângele de pe mână.
Dovezi.
Aruncă punga în foc uitându-se la oficianții cultului care priveau cum punga este cuprinsă de flăcări, se înnegrește și dispare.
Când se îndepărtă, se întrebă în treacăt care credeau ei că este scopul vieții. Nu i-a întrebat, de teamă ca răspunsul lor să nu fie decât o nouă variantă a aceleiași triste aspirații și a aceleiași gândiri anticipativ optimiste, pe care atâția alții își bazau speranțele.
La o sută de metri de focuri, pe plajă, acolo unde noaptea era stăpână, se ghemui la marginea torcătoare a valurilor și își înmuie mâinile în apa sărată, adâncă de câțiva centimetri. Luă o mână de nisip ud și se frecă energic cu el pentru a înlătura orice urmă de sânge din cutele degetelor și de sub unghii.
După ce își mai clăti o dată mâinile, fără a se obosi să-și scoată ciorapii și adidașii sau să-și suflece blugii, intră în mare. Se deplasă prin valul negru și se opri după ce depăși linia unde se spărgeau valurile liniștite și unde apa îi trecea de genunchi.
Refuzând priveliștea liniștitoare care-l atrăsese pe țărm, Joe își găsi alinare în fluxul care se ridica presându-i picioarele și în mormăitul slab, surd, al măreței mașinării a apei. Ritmuri eterne, mișcări lipsite de sens, pacea nepăsării.
Încercă să nu se gândească la cele întâmplate la casa Delmann. Erau evenimente de neînțeles. Nu le va înțelege dacă se va gândi la ele.
Era dezamăgit că nu era întristat și nici îndurerat de moartea soților Delmann și a Lisei.
La întrunirile Prietenilor Înțelegători, aflase că în urma pierderii unui copil, părinții se plângeau deseori de curioasa incapacitate de a se simți afectați de suferința altora. Unii depășiseră această pierdere a sensibilității într-un an sau doi, alții în cinci sau zece, dar alții - niciodată.
Soții Delmann păreau oameni cumsecade, dar de fapt nu-i cunoscuse cu adevărat.
Lisa era prietena lui. Murise. Și ce dacă? Toți mor mai devreme sau mai târziu. Copiii tăi. Femeia care era iubirea vieții tale. Toți.
Duritatea inimii lui îl sperie. Îi era silă. Dar nu se putea forța să simtă durerea altora. Nu putea simți decât propria lui durere.
Căuta în mare nepăsarea față de pierderile lui, pe care o simțea deja față de pierderile altora.
Și totuși se întreba ce fiară va deveni, dacă nici măcar moartea lui Michelle, a lui Chrissie și a Ninei nu va mai conta pentru el.
Pentru prima dată, se gândi că o indiferență totală ar putea aduce cu sine nu pace lăuntrică, ci o predispoziție nelimitată la rău.
Aglomerata stație de întreținere auto și magazinul nonstop de piese auto adiacent, se aflau la trei străzi de motelul lui. Lângă toalete, erau instalate, afară, două telefoane publice.
Joe nu se obosise niciodată să-și anuleze carte de credit de la compania de telefoane. Cu ajutorul ei putea face apeluri interurbane pe care nu îndrăznea să le facă din camera lui de motel, dacă spera să rămână acolo în siguranță.
Voia să discute cu Barbara Christman, investigatorul desemnat să cerceteze cazul zborului 353.
Era ora unsprezece acolo, pe coasta de vest și ora două din noaptea de sâmbătă spre duminică în Washington, D.C.
Desigur că nu era la birou și, deși ar putea găsi un funcționar de serviciu la Consiliul Național de Securitate a Transportului chiar și la ora aceea, nu i se va da în niciun caz numărul de telefon de acasă al Barbarei Christman.
Obținu totuși numărul liniei principale a CNST-ului de la serviciul de informații și făcu apelul.
Noul sistem telefonic al Consiliului îi oferi mai multe opțiuni, printre care posibilitatea de a lăsa un mesaj pentru oricare dintre membrii Consiliului, pentru investigatorul accidentului sau pentru un funcționar cu funcție de răspundere.
Presupuse că dacă introducea prima inițială și primele patru litele ale persoanei căreia dorea să-i adreseze mesajul, i se va face legătura.
Deși introduse cu grijă literele B-C-H-R-I, nu primi acces la mesageria vocală, ci la o înregistrare care-l informă că nu exista o asemenea legătură. Mai încercă o dată, cu același rezultat.
Fie că Barbara Christman nu mai lucra acolo, fie că sistemul de mesagerie vocală nu funcționa corect.
Joe obținuse din calculatorul de la Post o listă cu aproape toți membrii echipei, dar nu știa unde să-i găsească pe niciunul dintre ei.
Având în vedere că locul accidentului se afla la ceva mai mult de o sută cincizeci de kilometri sud de Denver, presupuse că măcar câțiva membri ai echipei fuseseră recrutați din filiala de acolo. Folosind lista lui de unsprezece nume, căută numerele de telefon în cartea de telefon a orașului Denver.
Obținu trei numere. Celelalte opt persoane nu erau în cartea de telefon sau nu locuiau în zona Denverului.
Deși trecuse de miezul nopții în Denver, Joe îi sună pe toți cei trei ale căror nume le obținuse.
Primul era meteorologul echipei operative, desemnat să cerceteze factorii de vreme ce ar fi putut favoriza accidentul. Îi răspunse un robot și Joe nu lăsă niciun mesaj.
Al doilea era cel care supraveghease divizia echipei care se ocupa de filtrarea rămșițelor în căutarea de dovezi metalurgice. Era posac, probabil trezit din somn și necooperant.
Cel de-al treilea îi furniză legătura cu Barbara Christman, de care Joe avea nevoie.
Numele lui era Mario Oliveri. Fusese șeful echipei de acțiuni umane, care căuta eventualele erori comise de echipajul de zbor sau de controlorii de trafic aerian.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu