Unicul supraviețuitor, Dean Koontz

.............................................................................
                                      8-13

                 Nu semăna deloc cu sentimentul rău prevestitor care-l azvârlise de atâtea ori în comportamentul de căutare, în urmărirea unor fantome. Această speranță era stâncă în mâinile lui, nu ceață.
    Era mai aproape de fericire decât fusese în mai mult de un an, dar de fiecare dată când inima lui se umplea prea mult de entuziasm, dispoziția îi era umbrită de sentimentul vinovăției.
    Chiar dacă o va găsi pe Nina - când o va găsi pe Nina - nu le va recăpăta și pe Michelle și pe Chrissie. Ele dispăruseră pentru totdeauna și i se părea o cruzime din partea lui să fie fericit pentru că o reclama doar pe una dintre cele trei.
    Cu toate acestea, dorința de a afla adevărul, care-l motivase să vină în Colorado, era la fel de aprigă ca nevoia sfâșietoare de a o găsi pe fiica lui cea mai mică, nevoie care clocotea acum în el dincolo de orice măsură folosită pentru a defini un simplu imbold sau obsesie.
    Ajuns la Aeroportul Internațional Denver, înapoie mașina agenției, plăti în bani lichizi și își retrase formularul cu cartea de credit, semnat. Se afla din nou în sala de așteptare cu cincizeci de minute înainte de ora la care era progamată decolarea.
    Murea de foame. În afară de cele două prăjiuri din bucătăria lui Mercy, nu mai mâncase nimic după cei doi cheesburgers din seara precedentă, în drum spre casa soților Vadance și ciocolata consumată mai târziu.
    Se duse la cel mai apropiat restaurant din aeroport și comandă un sandviș club, cartofi franțuzești și o sticlă de Heineken.
    Costița nu i se păruse nicicând mai gustoasă. Își linse maioneza de pe degete. Cartofii crănțăneau plăcut, iar răcoritoarele murături cu mărar îi pocneau în gură împroșcând un suc acru. Pentru prima dată, după un alt august, nu mai consuma pur și simplu hrana, ci o savura.
    În drum spre poarta de plecare, având încă douăzeci de minute răgaz, o coti brusc spre toaletă. I se păruse că îi vine să vomite.
    Când ajunse într-o cabină de toaletă și închise ușa, constată că greața îi trecuse. În loc să vomite, se sprijini cu spatele de ușă și plânse.
    Nu mai plânsese de câteva luni și nu știa de ce plângea acum. Poate că se afla în pragul tremurător al fericirii, la gândul că o va revedea pe Nina. Sau poate că era speriat că n-o va găsi niciodată și o va pierde pentru a doua oară. Poate că suferea din nou pentru Michelle și Chrissie. Poate că aflase prea multe detalii cutremurătoare despre ceea ce se petrecuse cu zborul 353 și cu oamenii din el.
    Poate că toate acestea îl făceau să plângă.
    Se afla într-o rachetă de emoții deja lansată și avea nevoie să-și redobândească stăpânirea de sine. Nu va fi eficient în căutarea Ninei și a lui Rose dacă va oscila mereu între euforie și disperare.
    Cu ochii injectați, dar restabilit, se urcă în avionul de Los Angeles la ultimul apel către pasageri.
    În clipa când avionul decolă, spre mirarea lui Joe, inima începu să-i bubuie în urechi, ca niște pași care coboară în fugă o scară. Înșfăcă brațele scaunului, de parcă ar fi fost gata să se rostogolească în față și să se prăbușească.
    Nu-i fusese frică în timpul zborului spre Denver, dar acum era cuprins de groază. La venire, ar fi primit moartea cu bucurie, pentru că greșeala de a supraviețui familiei lui îi apăsase teribil sufletul - dar acum, înapoi, avea o rațiune de a trăi.
    Chiar și după ce ajunseră la o altitudine de croazieră și avionul avea o traiectorie constantă, Joe rămase încordat.
    Își imagina cum unul dintre piloți s-ar întoarce spre celălalt întrebând „Înregistrăm?”

    Întrucât nu reușea să și-l scoată din minte pe căpitanul Delroy Blane, Joe scoase cele trei pagini împăturite ale transcrierii convorbirii dintr-un buzunar interior al sacoului. Poate că dacă le va reciti va vedea ceva ce îi scăpase până atunci - și simțea nevoia să-și ocupe cu ceva gândurile, chiar și cu asta.
    Avionul nu era aglomerat; o treime din scaune erau goale. Joe ședea lângă geam și nu avea pe nimeni alături, așa că beneficia de intimitatea de care avea nevoie.
    La solicitarea lui, o stewardesă îi aduse un pix și un carnet.
    După ce citi până la capăt transcrierea, extrase dialogul lui Blane pe carnet.
    După ce termină, Joe împături transcrierea și o băgă înapoi în buzunarul sacoului. Apoi citi din carnet:
    Unul dintre ei este doctorul Louis Blom.
    Unul dintre ei este doctorul Keith Ramlock.
    Îmi fac ceva rău.
    Sunt răi cu mine.
    Spune-le să se oprească!
    Înregistrăm?
    Spune-le să nu-mi mai facă rău!
    Înregistrăm?
    Înregistrăm?
    Fă-i să înceteze că altfel, dacă o să prind momentul... când o să prind momentul, o să-i omor pe toți. Pe toți. O să-i omor. O s-o fac. O să-i omor pe toți și o să-mi placă.
    E amuzant.
    Ha-ha-ha! A început, doctor Ramlock.
    A început, doctor Blom.
    Ha-ha-ha! Înregistrăm?
    O, ooo!
    O, da!
    O, da!
    Acum. Privește!
    Fain.
    Joe nu vedea nimic nou, dar ceva ce observase înainte era mai evident acum, când replicile lui Blane erau citite în acest format redus. Deși căpitanul vorbea cu glasul unui adult, unele lucruri le rostea exact ca un copil.
    „Îmi face ceva rău. Sunt răi cu mine. Spune-le să se oprească. Spune-le să nu-mi mai facă rău! Să nu-mi mai facă rău!”
    Nu erau o frazare și niște cuvinte pe care le-ar alege majoritatea adulților pentru a acuza niște torționari sau pentru a cere ajutor.
    Replica lui cea mai lungă, amenințarea că o să-i omoare pe toți și o să-i placă, era obraznică și copilăroasă - mai ales că era urmată imediat de afirmația „E amuzant”.
    „Ha-ha-ha! A început... O, ooo! O, da.”
    Reacția lui Blane la rostogolirea și prăbușirea lui 747 era ca reacția palpitantă a unui băiețel la sosirea unui montagne russe pe creasta primului urcuș de pe șine și apoi, la prima cădere pe care o simți în stomac. După părerea Barbarei, căpitanul nu părea speriat; și nu se simțea groază nici în vorbele, nici în tonul vocii lui.
    „Acum. Privește.”
    Aceste cuvinte era rostite cu trei secunde și jumătate înaintea impactului, în clipa când Blane a văzut peisajul nocturn înflorind ca un trandafir negru dincolo de parbriz. Părea cuprins nu de spaimă, ci de uimire.
    „Fain.”
    Joe privi mult timp ultimul cuvânt, până ce fiorul produs de el se stinse, până ce reuși să se gândească la toate implicațiile sale cu o oarecare detașare.
    „Fain.”
    Până la sfârșit, Blane reacționase ca un băiețel într-o călătorie dintr-un parc de distracții. Nu manifestase mai multă îngrijorare față de pasageri și pentru echipaj, decât un copil nechibzuit și arogant față de niște insecte pe care le-ar chinui cu chibrituri aprinse.
    „Fain.”
    Dar chiar și un copil nechibzuit, egoist cum pot fi doar cei foarte tineri și cei veșnic imaturi, ar fi manifestat totuși o oarecare frică pentru soarta lui.
    Chiar și un sinucigaș hotărât, după ce se aruncă în gol de la o mare înălțime, urlă, dacă nu înfricoșat de moarte, măcar ros de regrete când plonjează spre pământ.
    Dar acest căpitan, aflat probabil într-o stare total modificată, urmărea apropierea morții aparent fără îngrijorare, ba chiar cu încântare, de parcă nu și-ar fi dat seama de vreo amenințare fizică la adresa lui însuși.
    „Fain.”
    Delroy Blane. Un familist. Un soț fidel. Un mormon credincios. Un tip stabil, iubitor, bun, milos. Un om care reușise în viață, un om fericit, sănătos. Avea toate motivele să trăiască. Ieșise bine la analizele toxicologice.
    Ce este în neregulă în acest tablou?
    „Fain.”
    O furie zadarnică îl cuprinse pe Joe. Nu era țintită spre Blane, care era cu siguranță tot o victimă - deși inițial nu părea să fi fost. Era furia clocotitoare din copilăria și adolescența lui, nedirecționată și de aceea gata să se reverse ca aburul fierbinte dintr-un cazan fără supapă de eliberare a presiunii.
    Băgă carnetul în buzunarul sacoului.
    Își făcu mâinile pumni. Era greu să-i descleșteze. Simțea nevoia să lovească în ceva. În orice. Până va zdrobi acel ceva. Până ce i se vor crăpa și-i vor sângera încheieturile degetelor.
    Această furie oarbă îi amintea întotdeauna lui Joe de tatăl lui.

    Frank Carpenter nu fusese o persoană furioasă. Dimpotrivă. Nu ridica niciodată glasul decât atunci când era amuzat, surprins sau în extaz, de fericire. Era un om cumsecade - inexplicabil de bun și ciudat de optimist, având în vedere suferințele cu care îl căptușise soarta.
    Totuși Joe fusese mereu furios pentru el.
    Nu și-l amintea pe tatăl lui cu două picioare. Frank și-l pierduse pe stângul când mașina lui se ciocnise de o camionetă condusă de un bețiv de nouăsprezece ani cu asigurarea expirată. Joe nu împlinise încă trei ani.
    Frank și Donna, mama lui Joe, n-aveau decât două cecuri și hainele de lucru când se căsătoriseră. Pentru a pune bani deoparte, își făcuseră asigurare la mașină. Șoferul beat nu avea nicio avere și ei n-au primit nicio compensație de la societatea de asigurări pentru piciorul pierdut al lui Frank.
    Piciorul a fost amputat mai sus de genunchi. Pe vremea aceea nu existau proteze eficiente. Frank căpătase o asemenea agilitate și viteză cu un singur picior și o cârjă, încât glumea spunând că ar putea participa la un maraton.
    Lui Joe nu-i fusese niciodată rușine de infirmitatea tatălui său. El și-l amintea nu ca pe un om cu un singur picior, cu un mers ciudat, smucit, ci ca pe un minunat povestitor la patul lui, ca pe un neobosit jucător de Uncle Wiggly și alte jocuri, ca pe un răbdător antrenor de softball.
    Prima încăierare serioasă în care intrase avusese loc când avea șase ani, în clasa întâi.
    Un puști pe nume Les Olner spusese despre Frank că este un „invalid tâmpit”. Deși Olner era o brută și mai solid decât Joe, superioritatea staturii lui nu fusese un avantaj suficient în fața furiei sălbatice de animal cu care se confruntase.
    Joe l-a bătut măr. Intenția lui fusese de a-i scoate lui Olner ochiul drept, ca să afle ce-nseamnă să trăiești numai cu unul, dar un profesor l-a smuls de lângă puștiul bătut înainte de a apuca să-l orbească pe jumătate.
    N-a simțit nicio remușcare după aceea. Nu simțea nici acum. Nu era mândru de fapta lui. Pur și simplu așa simțea el.
    Donna știa că soțului ei i s-ar fi frânt inima dacă ar fi aflat că băiatul lui intrase în bucluc pentru el. A inventat și i-a aplicat singură o pedeapsă lui Joe și amândoi i-au ascuns lui Frank incidentul.
    Acesta a fost pentru Joe începututl vieții sale secrete de furie mocnită și violență periculoasă. A crescut căutând motiv de bătaie și de obicei găsind unul, dar își alegea momentul și locul în așa fel încât să se asigure că tatăl lui nu va afla.
    Frank repara acoperișuri, dar nu mai putea să se cațere pe scări și să se târască pe streșini cu un singur picior. Nu-i venea să ceară penesie de invaliditate, dar a acceptat-o un timp, până ce a reușit să-și transforme talentul de cioplitor în lemn în meserie.
    Făcea cutii de bijuterii, postamente de veioze și alte obiecte din esențe de lemn exotice cu modele complicate. Un moment a venit ceva mai mulți dolari decât pensia de invaliditate, la care a renunțat.
    Donna era o cusătoreasă într-o combinație de croitorie și curățătorie chimică și venea în fiecare zi acasă cu părul încrețit de umiditatea presei de călcat și mirosind a benzină și alți solvenți lichizi.
    Și acum, când Joe intra într-o curățătorie chimică, prima gură de aer îi amintea de părul mamei sale și de ochii ei căprui-deschis, pe care în mintea lui de copil și-i închipuia decolorați de aburi și de substanțe chimice dintr-un căprui mai închis.
    La trei ani după ce își pierduse piciorul, Frank a început să aibă dureri în încheieturile degetelor și apoi ale mâinilor. I s-a pus diagnosticul de artrită reumatică.
    O boală tare urâtă. Și în cazul lui Frank, a evoluat cu o rapiditate neobișnuită, ca un foc care i se împrăștiase prin tot corpul: de la vertebrele de la ceafă, la umeri, șolduri și la unicul genunchi rămas.
    Își închise atelierul de cioplit în lemn. Existau programe guvernamentale de ajutor, deși niciodată ajutorul nu era suficient și întotdeauna era însoțit de un grad de umilință pe care birocrații îl serveau cu o generozitate dușmănoasă, deseori fără să-și dea seama.
    Biserica îl ajuta și ea. Caritatea parohială era mai omenoasă și mai puțin umilitoare. Frank și Donna erau catolici. Joe se ducea cu ei la slujbă, dar nu credea în Dumnezeu.
    Peste doi ani, deja stingherit de pierderea unui picior, Frank ajunsese într-un cărucior de invalizi.
    Când Joe avea treisprezece ani, printre treburile lui zilnice era și aceea de a-și ajuta tatăl să se îmbrace și să se spele când mama lui era la serviciu.
    De la început nu se simțise jignit de niciuna din sarcinile care-i reveneau; spre surprinderea lui, descoperi în el o tandrețe care contracara omniprezenta lui furie împotriva lui Dumnezeu, pe care el și-o descărca aiurea pe băieții care aveau ghinionul de a fi aleși de el pentru a-i bate.
    Mult timp, Frank s-a simțit umilit fiindcă era silit să se bizuie pe fiul lui pentru asemenea treburi intime, dar până la urmă chinul, împărtășit de amândoi, al spălării, îngrijirii și toaletei i-a apropiat tot mai mult, adâncind sentimentele dintre ei.
    Când Joe avea numai șaisprezece ani, Frank suferea deja de anchiloză fibroasă.
    În vara acelui an, s-a încris în Programul de Altetism pentru Tineret al YMCA, în liga de box.
    Învăța repede și antrenorul îl plăcea, spunea că e talentat. Dar în primele lui partide de antrenament, continua să-și zăpăcească în pumni adversarii și după ce aceștia se prăbușeau pe frânghiile ringului, învinși și lipsiți de apărare. Până la urmă, trebuia să fie smuls de acolo.
    Pentru ei, boxul era un mijloc de recreare și de autoapărare, dar pentru Joe era o terapie sălbatică. Nu voia să vatăme pe nimeni, pe niciunul anume, dar vătăma oameni: drept consecință, nu i s-a permis să concureze în ligă.
    Pericardita cronică a lui Frank, provenită din artrita reumatoidă, a dus la o infecție virulentă a pericardului, care i-a provocat în cele din urmă un infarct.
    Frank a murit cu două zile înainte ca Joe să împlinească optsprezece ani.
    La o săptămână după slujba de înmormântare, Joe s-a dus la biserică după miezul nopții, când era pustie. Băuse cam multe beri. A împroșcat cu vopsea neagră toate brațele crucii. A răsturnat o statuie de piatră a Madonei și a spart vreo douăzeci de pahare rubinii de pe stativul cu lumânări votive.
    Ar fi făcut mai multe stricăciuni dacă nu l-ar fi cuprins repede un sentiment de zădărnicie. Nu-l putea învăța pe Dumnezeu să se căiască. Nu-și putea exprima durerea cu suficientă forță pentru a pătrunde prin vălul de oțel dintre lumea pământeană și lumea de apoi - dacă lumea de apoi exista.
    Se prăvăli în strana din față și izbucni în plâns.
    A stat totuși acolo mai puțin de un minut, pentru că și-a dat seama brusc că, plângând în biserică, ar fi putut să pară că-și recunoaște neputința.
    Părăsi biserica și n-a fost niciodată arestat pentru vandalism. Nu se simțea vinovat pentru ceea ce făcuse - și iarăși, nu era nici mândru.
    Un timp a căzut pradă nebuniei, apoi s-a dus la colegiu, unde s-a adaptat pentru că jumătate dintre studenți erau niște tineri la fel de nebuni.
    Mama lui a murit după numai trei ani, la vârsta de patruzeci și patru de ani. Făcuse cancer pulmonar, care se întinsese în sistemul limfatic. Nu fumase niciodată. Nici tatăl lui. Poate din cauza vaporilor de benzen și de la alți solvenți din curățătoria chimică.
    În noaptea în care a murit, Joe a stat la căpătâiul ei la spital, ținând-o de mână, punându-i comprese reci pe frunte și strecurându-i în gura arsă bucăți de gheață, pe care ea le cerea în timp ce vorbea sporadic, pe jumătate coerent, despre o petrecere la Knights of Columbus, unde Frank o dusese când Joe avea doar doi ani, în anul dinaintea accidentului și a amputării.
    Joe îi făcu slujba de înmormântare la aceeași biserică pe care o vandalizase. Brațele crucii fuseseră reparate. O nouă statuie a Madonei domina un set complet de lumânări votive de pe rastel.
    Mai târziu și-a descărcat durerea într-o încăierare la bar. S-a ales cu nasul spart, dar el l-a cotonogit mai rău pe adversar.
    A rămas nebun până a cunoscut-o pe Michelle.
    La prima lor întâlnire, în timp ce o conducea la apartamentul ei, ea îi spusese că era îngrozitor de sălbatic. Observând că el considerase asta drept un compliment, ea îi spusese că numai un imbecil, un puber zăpăcit de hormoni ar fi atât de lipisit de minte, încât să se poată mândri cu așa ceva.
    După aceea, prin exemplul ei, îl învăță tot ce ulterior i-a modelat viitorul. Că dragostea merită riscul de a pierde. Că furia îi face mai rău celui ce se lasă pradă ei. Că pacea o găsești acceptând acele lucruri pe care noi nu le putem schimba. Că prietenii și familia sunt seva vieții și că scopul existenței este grija și angajarea față de ceilalți.
    Cu șase zile înainte de nuntă, seara, Joe s-a dus singur la biserica unde se oficiaseră slujbele de înmormântare ale părinților săi. După ce calculă costul stricăciunilor pe care le făcuse cu ani în urmă, îndesă o bancnotă de o sută de dolari în cutia milei.
    Nu făcuse acea danie nici fiindcă se simțea vinovat și nici fiindcă își recăpătase credința. O făcuse pentru Michelle, deși ea nu va afla niciodată nici de actele lui de vandalism, nici de răscumpărarea greșelii.
    După aceea, începuse viața sa.
    Și apoi, se sfârșise, în urmă cu un an.

    Acum Nina era din nou pe lume și aștepta să fie găsită, aștepta să fie adusă acasă.
    Speranța de a o găsi pe Nina era pentru Joe un adevărat balsam și de aceea putea să-și domolească furia. Pentru recuperarea Ninei avea nevoie de o totală stăpânire de sine.
    Îi era rușine cât de repede se îndepărtase de toate lecțiile învățate de la Michelle. O dată cu prăbușirea zborului 353, se prăbușise și el, plonjase din cerul în care Michelle îl ridicase cu dragostea ei și se întorsese în mocirla amărăciunii.
    Nina, oglinda mamei ei, îi oferea rațiunea și șansa de a se reclădi pentru a deveni reflexia celui ce fusese înainte de accident. Putea redeveni un om vrednic de a fi tatăl ei.
    „Ninaa, Niiina, ați văzut-o?”
    Scotoci încet prin comoara cu imagini mentale despre Nina și efectul a fost alinător. Treptat, i se descleștară pumnii.
    Începu ultima oră a zborului citind două dintre cele patru printuri ale articolelor despre Teknologik pe care le scosese de pe calculatorul redacției Post în după-amiaza precedentă.
    În cel de-al doilea, descoperi o informație care-l încremeni. Treizeci la sută din acțiunile firmei Teknologik, cel mai mare bloc de acțiuni, era deținut de Nellor et Fils, o companie de acțiuni elvețiană cu interese largi și diverse în cercetările din domeniul medicamentelor, cercetărilor medicale, publicațiilor medicale, publicațiilor generale și industriilor filmului și ale difuzării radio și TV.
    Nellor et Fils era principalul mijloc folosit de Horton Nellor și de fiul său, Andrew, pentru a investi averea familiei, considerată a depăși patru miliarde de dolari.
    Nellor nu era, desigur, elvețian, ci american. Își deplasase baza de operațiuni dincolo de ocean cu mulți ani în urmă. Și cu mai mult de douăzeci de ani în urmă, Horton Nellor înființase Los Angeles Post, al cărui proprietar era și acum.
    Un timp, Joe își cercetă uluirea de parcă ar fi fost un cioplitor care studiază o bucată de lemn cu o formă mai ciudată, încercând să se decidă cum s-o folosească mai bine.
    Investițiile lui Horton Nellor erau larg răspândite, deci poate că n-ar fi însemnat nimic dacă el ar fi deținut acțiuni atât la Teknologik, cât și la Post. Era probabil pură cioncidență.
    Era într-adevăr proprietarul ziarului Post și nu era preocupat numai de profit; prin fiul lui, exercita controlul asupra concepției editoriale și a politicii editoriale a ziarului. Poate că nu era totuși prea mult implicat în compania Teknologik Inc. Partea lui de acțiuni era substanțială, dar putea controla corporația, deci poate că nu era angrenat în operațiuni zilnicie, considerând-o doar o investiție pe acțiuni.
    În acest caz, poate că nu era neapărat la curent cu cercetările ultrasecrete pe care le efectuase Rose Tucker și asociații ei. Și nu însemna că avea neapărat vreun grad de responsabilitate pentru distrugerea zborului 353.
    Joe își aminti întâlnirea din după-amiaza precedentă cu Dan Shavers, editorialistul paginii de afaceri a ziarului Post. Shavers îi caracterizase caustic pe șefii de la Teknologik:
    „Niște ticăloși obsedați de mania grandorii, când ei nu sunt cu nimic mai breji decât noi. Și ei răspund în fața Celui Care Trebuie Ascultat.”
    Celui Care Trebuie Ascultat. Horton Nellor.
    Rememorând restul scurtei lor conversații, Joe își dădu seama că Shavers presupusese că Joe știa de acțiunile lui Nellor la Teknologik. Și editorialistul păruse să sugereze că Nellor își impunea punctul de vedere nu mai puțin decât o făcea la Post.
    Joe își aminti de o propoziție rostită de Lisa Peccatone în bucătăria soților Delman când se pomenise relația dintre Rose Tucker și Teknologik:
    „Tu și cu mine și cu Rosie suntem toți legați. Ce mică-i lumea, nu?”
    Atunci el crezuse că se referea la faptul că zborul 353 devenise punctul de tensiune al arcului vieții lor. Poate că ea voise de fapt să spună că toți lucrau pentru același om.
    Joe nu se întâlnise niciodată nu Horton Nellor, care trăia cam retras de câțiva ani. Văzuse fotografii cu el. Miliardarul în vârstă de aproape șaptezeci de ani avea păr argintiu și o față rotundă cu trăsături plăcute, deși cam șterse.
    Nu arăta a ucigaș. Era cunoscut ca un filantrop generos. Nu avea reputația unui om care ar angaja asasini sau s-ar folosi de crimă pentru menținerea și expansiunea imperiului său.
    Dar ființele omenești nu sunt ca merele și ca portocalele: aroma învelișului nu garantează gustul miezului.
    Era însă clar că Joe și Michelle lucraseră pentru același om care dorea acum s-o ucidă pe Rose Tucker și care- în același mod încă de neînțeles - distrusese în mod sigur avionul 353. Banii cu care își întreținuse mult timp familia erau aceiași bani care finanțaseră uciderea familiei lui.
    Reacția lui la această dezvăluirea era atât de complicată, încât nu reuși s-o descâlcească imediat, era atât de întunecată, că nu reușea să vadă forma ei întreagă.
    Simți cum îi pătrunde greața în stomac.
    Deși se uita pe ceam de vreo jumătate de oră, nu observă că deșertul ceda locul suburbiilor orașului și apoi suburbiile, orașului însuși. Rămase surprins când își dădu seama că avionul cobora spre LAX.
    Pe pistă, în timp ce se îndreptau spre poarta atribuită lor și în timp ce coridorul mobil telescopat era atașat ca un cordon ombilical între 737 și sala aeroportului, Joe se uită la ceas, se gând care era distanța până la Westwood și calculă că va ajunge cu cel puțin o jumătate de oră mai devreme la întâlnirea cu Demi.
    Perfect.
    Voia să aibă suficient timp pentru a studia locul de întâlnire de peste drum și de la o depărtare de intersecție, înainte de a se angaja în acea întâlnire.
    Demi era cu siguranță o persoană de încredere. Doar era prietena lui Rose. Joe îi obținuse numărul din mesajul pe care i-l lăsase Rose la Post. Dar nu era dispus să mai aibă încredere în cineva.
    La urma urmelor, chiar dacă motivația lui Rose Tucker fusese curată, chiar dacă o ținuse pe Nina cu ea, ca să împiedice corporația Teknologik să ucidă sau să răpească fata, o ținuse totuși pe fiica lui Joe departe de el timp ce un an. Mai rău, îl lăsase să creadă în continuare că Nina - ca și Michelle și Chrissie - murise. Din motive pe care el încă nu le cunoștea, poate că Rose nu va vrea niciodată să-i înapoieze fata.
    Să n-ai încredere în nimeni.
    Când se ridică de pe scaun și porni spre ieșire, Joe observă un bărbat cu pantaloni albi, cămașă albă și pălărie Panama albă ridicându-se de pe un scaun plasat mai în față și privind înapoi, spre el. Tipul avea în jur de cincizeci de ani, era scund și îndesat, cu o coamă deasă de păr alb, care îi dădea înfățișarea unui star rock bătrâior, mai ales cu pălăria aceea.
    Nu era un necunoscut.
    Joe se gândi o clipă că bărbatul era într-adevăr o celebritate mai măruntă - un muzician dintr-o orchestră sau un actor de seriale de televiziune. Apoi își dădu seama că nu-l văzuse pe ecran sau pe scenă, ci în altă parte, recent, în împrejurări importante.
    Domnul Panama își întoarse privirea în altă parte după o fracțiune de secundă de contact direct al privirilor lor, păși pe intervalul dintre scaune și porni înainte. Ca și Joe, nu avea bagaje de mână, de parcă ar fi făcut o călătorie de o zi.
    Între turistul de o zi și Joe erau opt sau zece pasageri.
    Joe se temea să nu piardă urma prăzii lui înainte de a-și aminti unde-l mai văzuse. Nu-și putea croi drum pe pasajul îngust dintre scaune, pe lângă ceilalți pasageri, fără să provoace o oarecare agitație și prefera ca domnul Panama să nu știe că fusese reperat.
    Când Joe încercă să folosească pălăria aceea deosebită ca un stimulent al memoriei, dădu greș, dar când și-l imagină pe individ fără pălărie și se concentră asupra coamei de păr alb, își aminti de membrii sectei de capete rase, înveșmântați în mantii albastre. Legătura îi scăpa însă, i se părea absurdă.
    Apoi se gândi la focul în jurul căruia membrii sectei se strânseseră în noaptea precedentă pe plajă, în locul unde aruncase punga de la McDonald. Și dansatorii în slipuri în jurul altui foc. Un al treilea foc și adunarea surferilor în interiorul cercului totemic alcătuit din scândurile lor ridicate cu vârfurile în sus. Și un alt foc, în jurul căruia ședeau vreo doisprezece oameni care ascultau fascinați un bărbat scund și îndesat, cu o față lată, charismatică și o coamă de păr alb spunând o poveste cu stafii, cu o voce răsunătoare.
    Acesta era omul. Povestitorul.
    Joe nu avea nicio îndoială că era unul și același individ.
    Mai știa de asemena că nu exista absolut nicio șansă ca drumurile lui să se fi încrucișat cu drumurile acestui om pe plajă în noaptea precedentă și din nou aici, din pură întâmplare. Totul era strâns legat în această lume mai conspirativă decât oricare alta.
    Probabil că îl supravegheau de săptămâni sau luni înttregi, așteptând să fie contactat de Rose, când el devenise conștient de prezența lor pe plaja din Santa Monica, sâmbătă dimineața.
    În acest timp ei aflaseră de toate locurile pe unde umbla el, care nu erau numeroase: apartamentul, câteva localuri, cimitirul și câteva plaje preferate unde se ducea să învețe de la mare, indiferența.
    După ce îl bătuse pe Wallace Blick, năvălise în camioneta lor și apoi fugise din cimitir, îi pierduseră urma. Joe găsise transmițătorul de pe mașina lui și îl arunase în camionul grădinarului care trecuse pe lângă el și îi pierduseră urma.
    Fuseseră cât pe-aci să-i dea din nou de urmă la redacția ziarului Post, dar el o ștersese cu câteva minute înainte de a apărea ei.
    Deci supravegheaseră apartamentul lui, localurile, plajele - așteptându-l să apară undeva. Grupul amuzat de povestea cu stafii era alcătuit din oameni obișnuiți, dar povestitorul care se introdusese în adunarea lor nu era deloc un tip obișnuit.
    Îl reperaseră din nou pe Joe în noaptea precedentă pe plajă.
    Joe cunoștea jargonul de urmărire: Îl recuperaseră pe plajă. Îl urmăriseră până la magazinul de obiecte casnice de unde el îi sunase pe Mario Oliveri în Denver și pe Barbara în Colorado Springs. Îl urmăriseră până la motel.
    L-ar fi putut ucide acolo. Pe tăcute. În timp ce dormea sau după ce l-ar fi trezit cu pistolul la tâmplă. Ar fi putut să lase impresia că murise în urma unei supradoze de droguri sau a unei sinucideri.
    În vâltoarea clipei, se grăbiseră să tragă în el la cimitir, dar acum nu se mai grăbeau să-l omoare. Poate că totuși Joe va reuși să-i ducă din nou la Rose Marie Tucker.
    Era clar că nu știau că el fusese la casa soților Delmann, printre alte locuri unde mai fusese, în orele când ei îl pierduseră. Dacă ar ști că el văzuse ce li se întâmplase soților Delmann și Lisei - chiar dacă nu putea înțelege cele întâmplate - probabil că l-ar lichida. N-ar risca. L-ar lichida „cu daune importante”, cum se exprimă cei de teapa lor.
    În timpul nopții, instalaseră încă un mecanism de urmărire pe mașina lui. Înainte de ivirea zorilor, îl urmăriseră până la LAX, întotdeauna de la distanță ca să nu riște să fie reperați. Apoi până la Denver și poate mai departe.
    Iisuse!
    Ce speriase oare căprioarele din pădure?
    Joe se simțea prost și neglijent, deși știa că nu era nici una nici alta. Nu putea spera să se priceapă la fel de bine ca ei la acest joc; nu-l mai practicase până atunci, în timp ce ei îl practicau zilnic.
    Dar se perfecționa. Se perfecționa tot mai mult.
    Înainte, pe interval, povestitorul ajunsese la ieșire și dispăru în coridorul de debarcare.
    Joe se temea să nu-și piardă prada, dar era absolut necesar ca ei să continue să creadă că el nu știa de existența lor.
    Barbara Christman era în mare pericol. În primul rând, trebuie să găsească un telefon ca s-o avertizeze.
    Prefăcându-se răbdător și plictisit, își târșâi picioarele alături de ceilalți pasageri. În coridor, care era mult mai lat decât intervalul din avion, reuși în cele din urmă să se strecoare pe lângă ei fără să pară alarmat sau grăbit.
    Nu-și dădu seama că își ținea respirația decât când răsuflă ușurat zărind prada în fața lui.
    Uriașa sală a aeroportului era glomerată. Șirurile de scaune de la porți erau ocupate de pasagerii care așteptau să prindă un avion de după-amiază în ultimele ore ale weekendului care treceau repede.
    Pasagerii care soseau se scurgeau din celelalte porți prin sala aeroportului sporăvăind, râzând, certându-se, meditând în tăcere, târșâindu-și picioarele, mergând cu pași mari, înaintând agale, șchiopătând sau clătinându-se.
    Din partea lui Joe, toți puteau fi travestiți, fiecare din ei putea fi un agent al concernului Teknologik sau al unor instituții necunoscute, toți urmărindu-l pe furiș, fotografiindu-l cu aparate miniaturale ascunse în poșete, genți diplomat și sacoșe, toți consultându-se prin microfoane ascunse dacă să fie lăsat să meargă mai departe sau să fie împușcat pe loc.
    Nu se mai simțise niciodată atât de singur într-o mulțime.
    Îngrozit de ce s-ar putea întâmpla - chiar în clipa aceea - cu Barbara, încercă să-l mențină pe povestitor în câmpul lui vizual, căutând în același timp un telefon.

                                                 IV
                                            Foc palid
                                                 13.

                        Telefonul public, unul dintr-un ciorchine de patru, nu se afla într-o cabină, dar aripile unui scut sonor furnizau o oarecare intimitate.
    În timp ce forma numărul Barbarei din Colorado Springs, Joe își încleștă dinții, de parcă astfel ar fi putut să muște din vacarmul din sala aglomerată a aeroportului și să-l mestece, transformându-l într-o tăcere care i-ar fi permis să se concentreze.
    Avea nevoie să chibzuiască adânc ce-i va spune, dar nu dispunea nici de timpul și nici de singurătatea necesare pentru a elabora discursul ideal și se temea să nuf acă o gafă care i-ar face și mai multe dificultăți.
    Chiar dacă telefonul ei nu fusese ascultat în seara precedentă, era cu siguranță urmărit acum, după ce el o vizitase. El avea îndatorirea s-o prevină de pericol, convingându-i în același timp pe cei care-i ascultau convorbirile că ea nu încălcase niciodată jurământul de tăcere care va garanta siguranța ei și a lui Denny.
    Când telefonul începu să sune în Colorado, Joe se uită spre povestitor, care se postase ceva mai departe, în partea opusă a sălii aeroportului. Stătea în fața unui stand de ziare și a unui magazin de cadouri, aranjându-și nervos pălăria de Panama și discutând cu un american spaniol îmbrăcat cu pantaloni kaki, o cămașă verde de bumbac și șapcă Dodgers.
    Ascuns de paravanul călătorilor care-i treceau prin față, Joe se prefăcea că nu-i urmărește pe cei doi, care, se prefăceau, la rândul lor, mai puțin convingător, că nu-l urmăresc pe el.
    Erau mai puțin circumspecți decât ar fi trebuit să fie, pentru că erau prea siguri pe ei. Deși acceptau poate că era perseverent și inteligent, îl considerau totuși un orășean smucit, zbătându-se în apa năvalnică a unui râu care-i ajungea mult deasupra capului.
    Era desigur exact așa cum îl credeau ei, dar el spera că este și ceva mai mult decât atât.
    Un om mânat de dragoste patern - și de aceea un om periculos. Un om însetat de dreptatea străină lumii lor, cu o etică conjunctură, în care singura morală era morala propriilor avantaje.
............................................................................

Cântec, George Coșbuc

A venit un lup din crâng
Şi-alerga prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.

Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu c-o nuia:
"Hai la maica să te joace -
- Lup flămând cu trei cojoace”,
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri, pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
"-Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!"

Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
-"Puiul meu e bun şi tace,
Nu ţi-l dau şi du-te-n pace!
Eşti sărac dar n-am ce-ţi face!
Du-te, du-te!" Şi s-a dus.

Şi-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubeşte mama lor.

Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit şi l-am certat:
-"N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!" Şi-a plecat.

Unicul supraviețuitor, Dean Koontz

.....................................................................................
                                         7-13

                  - Nu sunt. Michelle ducea copiii la școala duminicală și la biserică în fiecare săptămână, dar eu nu mă duceam. Era singurul lucru pe care nu-l împărțeam cu ele.
    - Ești ostil religiei?
    - Nu. Dar nu mă pasionează, nu mă interesează. Am fost întotdeauna la fel de indiferent față de Dumnezeu, pe cât părea el față de mine. După accident... am făcut singurul pas în „călătoria mea spirituală” de la dezinteres la necredință. Nu poate fi împăcată nicicum ideea unui Dumnezeu bun cu ceea ce li s-a întâmplat tuturor oamenilor din acel avion... și celor care-și vor petrece tot restul vieții ducându-le dorul.
    - Atunci, dacă ești un ateu atât de convins, de ce insiști să crezi în acest miracol?
    - Nu spun că supraviețuirea lui Rose Tucker a fost un miracol.
    - Să fiu al naibii dacă pot înțelege ce altceva ar putea fi. Numai Dumnezeu și o echipă de salvare alcătuită din îngeri ar fi putut s-o scoată întreagă de acolo, insistă Barbara cu o notă de sarcasm.
    - Nu mă gândesc la o intervenție divină. Există o altă explicație, ceva uimitor, dar logic.
    - Imosibil, se încăpățână ea.
    - Imposibil? Da, dar la fel a fost tot ce s-a petrecut în carlingă cu căpitanul Blane.
    Ea ținu piept privirii lui în timp ce căuta un răspuns în dosarele groase și ordonate din mintea ei. Nu reuși să-l găsească, în schimb spuse:
    - Dacă nu crezi în nimic, atunci ce te aștepți să-ți spună Rose? Ai menționat că ea le spune ceva care „le dă curaj”. Nu-ți dai seama că trebuie să fie ceva de natură spirituală?
     - Nu neapărat.
     - Dar ce altceva ar putea fi?
    - N-am idee.
    Repetând vorbele lui Joe, îngroșate cu exasperare, ea spuse:
    - Ceva uimitor, dar logic.
    El își întoarse privirea de la ea, îndreptând-o spre copacii înșiruiți pe câmp și își dădu seama că în pâlcul de plopi loviți de foc era un singur supraviețuitor, îmbrăcat în frunze. În locul trunchiului caracteristic, neted și palid, avea o coajă neagră, solzoasă, care va produce un contrast uluitor toamna, când frunzele sale se vor îngălbeni.
     - Ceva uimitor, dar logic, confirmă el.
    Mai aproape ca oricând, fulgerul brăzdă cerul ca o scară și bubuitul tunetului coborî treaptă cu treaptă.
    - Să mergem, spuse Barbara. Oricum nu mai avem ce vedea aici.
    Joe o urmă prin poiană, dar se opri din nou la marginea craterului de impact.
    De cele câteva ori când asistase la întrunirile Prietenilor Înțelegători, auzise alți părinți îndurerați vorbind despre Punctul Zero. Punctul Zero era momentul morții copilului, moment din care urma să fie datat viitorul fiecăruie, bătaia de ochi în timpul căriea copleșitoarea pierdere îți întoarce măsurătoarele interne la zero. Într-o secundă, viitorul nu mai era o împărăție a șanselor și a minunilor, ci un jug al obligațiilor - și numai trecutul inaccesibil îți oferea un lăcaș ospitalier.
    El exista la Punctul Zero de peste un an și timpul se îndepărtase de el în ambele direcții, căci nu aparținea nici zilelor viitoare, nici celor lăsate în urmă.
    Acum se afla într-un alt Punct Zero, cel fizic, în care pieriseră soția și fiicele lui. Dorința lui de a le primi înapoi era atât de aprigă, încât îi sfâșia viscerele ca ghearele unui vultur. Dar în cele din urmă, mai dorea ceva: dreptate pentru ele, dreptatea care să nu confere un sens morții lor, ci morții lui.
    Și acum înțelese deosebirea dintre dreptate și o simplă răzbunare: dreptatea autentică nu-i va alina durerea, nu-i va da sentimentul victoriei; îi va permite doar să iasă din Punctul Zero și, odată misiunea lui îndeplinită, să moară împăcat.

    Exact în clipa când el și Barbara ajunseră la mașina aflată la capătul năpădit de bălării al drumului îngust, o puternică rafală de ploaie începu să șuiere și să vuiască printre pini. Se îngrămădiră înăuntru, cu stropi de ploaie ca niște nestemate pe păr și fețe, iar bluza ei albastră era împestrițată cu pete vinete ca prunele.
    Nu descoperiseră ce o speriase pe căprioară alungând-o din ascunzătoarea ei, dar Joe era sigur acum că vinovat fusese un alt animal. În timp ce fugeau de ploaie, el simțise numai fereala sălbăticiunilor, nu amenințarea mult mai înfricoșătoare a oamenilor.
    Cu toate acestea, aglomerarea de conifere părea să furnizeze o arhitectură ideală pentru niște asasini.
    În timp ce Barbara porni Fordul Explorer și o luă pe același drum pe care veniseră, Joe era încordat. Cerceta pădurea. Aștepta glontele.
    - Cei doi tipi pe care Blane i-a menționat pe banda din carlingă...
    - Doctorul Blom și doctorul Ramlock.
    - Ai încercat să afli cine sunt, ai inițiat cercetarea lor?
    - Când am fost la San Francisco, am scotocit trecutul lui Delroy Blane. Căutam orice problemă personală care ar fi putut să-i producă o stare psihică instabilă. Am întrebat familia și prietenii lui dacă auziseră acele nume. Nimeni nu auzise de ele.
    - Ai verificat datele personale ale lui Blane, întâlnirile notate pe agenda lui, carnetul lui de cecuri?
    - Da. N-am găsit nimic. Și medicul familiei Blane afirmă că nu l-a recomandat niciodată pe pacientul lui unor specialiști cu aceste nume. Nu există medic, psihiatru sau psiholog cu aceste nume în zona San Francisco. Până aici am ajuns eu. Pentru că apoi am fost trezită de ticăloșii ăia în camera de la hotel, cu un pistol spre fața mea și mi s-a spus să nu-mi bag nasul.

    Până la capătul drumului cu pietriș și apoi pe autostrada asfaltată, unde ploaia argintie șfichiuitoare dansa înspumată pe capota mașinii, Barbara păstră o tăcere încordată. Era încruntată, dar, după cum simți Joe, nu fiindcă vremea nemiloasă o obliga să conducă foarte atent.
    Fulgerele și tunetele încetaseră. Acum furtuna își cheltuia întreaga energie în vânt și ploaie.
    Joe asculta păcănitul molcom al ștergătoarelor pe parbriz.
    Asculta de asemenea stropii biciuiți pocnind pe geam, care i se păruseră la început o zornăială haotică fără sens, dar treptat începu să-și închipuie că aude un anumit tipar ascuns al ritmului ploii.
    Barbara nu găsea poate un anumit tipar, ci o piesă ciudată de puzzle pe care o trecuse cu vederea.
    - Îmi amintesc ceva bizar, dar...
    Joe așteptă.
    - ...dar nu vreau să încurajez strania ta amăgire...
    - Amăgire?
    Ea își întoarse privirea spre el.
    - Ideea că ar fi putut exista un supraviețuitor.
    - Încurajează-mă. Nu prea am avut parte de încurajări în anul care a trecut, spuse Joe.
    Ea ezită și apoi oftă.
    - Un fermier care locuia nu departe de acest loc dormea deja când s-a prăbușit zborul 353. Cei care lucrează pământul se culcă devreme prin părțile astea. L-a trezit explozia. Apoi cineva a sosit la ușa lui.
    - Cine?
    - A doua zi, a sunat la șeriful ținutul și biroul țerifului i-a făcut legătura cu centrul de comandă al investigațiilor. Dar n-a ieșit mare lucru la iveală.
    - Cine a sosit la ușa lui în toiul nopții?
    - Un martor, spuse Barbara.
    - Al accidentului?
    - Probabil.
    Ea îl privi, dar apoi își îndreptă repede atenția spre autostrada măturată de ploaie.
    Ținând seama de cele ce-i spusese Joe, această amintire i se păru pe moment Barbarei tot mai răscolitoare. I se încrețiră cozile ochilor, de parcă s-ar fi căznit să vadă nu prin aversa de ploaie, ci să vadă mai limpede în trecut și își strânse buzele de parcă se lupta să nu spună mai mult.
    - Un martor al accidentului, îi suflă Joe.
    - Nu-mi amintesc de ce s-a dus tocmai la casa aceea de fermă sau ce voia ea acolo.
    - Ea?
    - Femeia care pretindea că a văzut avionul prăbușindu-se.
    - Mai e ceva, spuse Joe.
    - Da. Din câte-mi amintesc... era negresă.
    Lui Joe i se poticni respirația în plămâni, dar în cele din urmă scoase aerul afară și spuse:
    - I-a spus fermierului numele ei?
    - Nu știu.
    - Dacă i l-a spus, mă întreb dacă el și-l mai amintește.

    La bifurcația din autostradă, drumul spre fermă era flancat de stâlpi albi, înalți care susțineau o pancartă pe care era scris cu litere verzi grațioase pe un fond negru: LOOSE CHANGE RANCH. Sub aceste trei cuvinte era scris cu litere mai mici, de mână: Jeff și Mercy Ealing.
    Cărarea de pietriș era flancată de un gard alb de fermă care împărțea câmpul în pășuni mai mici. Trecură pe lângă un ring mare de călărie, un teren de antrenament și numeroase grajduri vopsite în verde.
    Barbara spuse:
    - Eu n-am fost aici anul trecut, dar unul din oamenii mei mi-a făcut un raport. Revenind la mine... Este o fermă de cai. Cresc cai de rasă de prăsilă și cai de curse. Mai cresc și vând câțiva cai de spectacol, cai arabi, cred.
    Iarba pășunii, când bătucită de vânt, când culcată de ploaia torențială, nu găzduia pe moment niciun cal. Ringul de călărie și terenul de antrenament erau pustii.
    La câteva grajduri, partea de sus a ușii olandeze a fiecărei boxe era deschisă. Ici și colo, caii priveau furtuna din adăposturile lor sigure. Unii erau la fel de întunecați ca spațiile în care stăteau, dar alții erau palizi sau pestriți.
    Casa de fermă, mare și frumoasă, cu șindrilă albă și obloane verzi, încadrată de pâlcuri de plopi, avea în față cea mai adânco verandă pe care o văzuse vreodată Joe. Sub mantia grea de întunecime aruncată de furtună, o licărire gălbuie ospitalieră ca lumina unei vetre umplea câteva ferestre.
    Barbara parcă pe un intrând al aleii. Alergă împreună cu Joe prin ploaie - care fusese până atunci caldă ca apa de baie, dar acum se răcise - până la veranda adăpostită.
    Veranda era mobilată cu fotolii de răchită albe cu perne verzi și din jardiniere de fier forjat se revărsau ferigi.
    Ușa casei era deschisă și un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu o pelerină neagră de ploaie, aștepta într-o parte a verandei. Pielea îngroșată de intemperii a feței lui înnegrite de soare era foarte zbârcită și patinată, ca pielea unei șei îndelung folosite. Ochii albaștri erau la fel de ageri și de prietenoși ca zâmbetul lui. Își ridică glasul ca să fie auzit peste răpăitul ploii de pe acoperiș.
    - Bună dimineața. E o zi bună pentru rațe.
    - Sunteți domnul Ealing? întrebă Barbara.
    - Eu sunt, spuse un alt bărbat cu pelerină neagră, care se ivi în cadrul ușii deschise.
    Era cu vreo zece centimetri mai înalt și cu vreo douăzeci de ani mai tânăr decât bărbatul care făcuse comentarii despre vreme.
    Dar viața petrecută în șa, sub soarele fierbinte, pe vânt uscat și în toiul iernii, începuse deja să-i erodeze suprafețele netede și viguroase ale tinereții, binecuvântându-l cu o față brăzdată în mod plăcut, atrăgătoare, care evoca o experiență vastă și o înțelepciune rurală.
    Barbara făcu prezentările, sugerând că lucra încă la Consiliul de Securitate și că Joe era asociatul ei.
    - Vă mai ocupați încă de asta după un an întreg? întrebă Ealing.
    - N-am reușit să stabilim cauza, spuse Barbara. Nu ne place să închidem un dosar până ce nu aflăm ce s-a întâmplat. Am venit aici ca să vă întrebăm de femeia care v-a bătut la ușă în noaptea aceea.
    - Da, îmi amintesc.
    - Puteți s-o descrieți? întrebă Joe.
    - Era o femeie micuță. De vreo patruzeci și ceva de ani. Frumușică.
    - Negresă?
    - Da, era negresă. Dar mai avea și alt sânge. Poate mexican. Sau mai degrabă chinez. Sau poate vietnamez.
    Joe își aminti alura asiatică a ochilor lui Rose Tucker.
    - V-a spus numele ei?
    - Probabil, spuse Ealing. Dar nu mi-l amintesc.
    - La cât timp după accident a apărut aici? întrebă Barbara.
    - La puțin timp.
    Ealing avea în mână o geantă de piele asemănătoare cu geanta unui medic. O mută din dreapta în stânga.
    - Pe mine și pe Mercy ne-a trezit zgomotul unui avion în cădere, înainte de a se buși de pământ. Era un zgomot mai puternic decât am auzit vreodată de la un avion prin părțile astea, dar am știut ce este. Eu m-am dat jos din pat și Mercy a aprins lumina. Abia am apucat să spun „Ah, Doamne!” și am auzit ca un fel de detunătură puternică într-o carieră de piatră în depărtare. S-a zgâlțâit și casa un pic.
    Bărbatul mai vârstnic se foia nerăbdător, de pe un picior pe celălalt.
    Ealing spuse:
    - Cum se mai simte, Ned?
    - Nu prea bine, spuse Ned. Nu e bine deloc.
    Privind spre lunga alee care se micșora în ploaia șfichiuitoare, Jeff Ealing spuse:
    - Unde naiba e doctorul Sheely?
    Își șterse fața cu mâna, făcând-o parcă să pară mai lungă.
    - Dacă am sosit într-un moment nepotrivit...
    - Avem o iapă bolnavă, dar vă pot acorda un minut, îi asigură Ealing.
    Reveni la noaptea accidentului.
    - Mercy a sunat la Salvarea din Pueblo County și m-am îmbrăcat la repezeală și am scos camioneta pe drumul principal, am luat-o spre sud, încercând să ghicesc unde căzuse și gândindu-mă cu ce-aș putea fi de ajutor. Se vedea foc pe cer - nu direct, lumina produsă de el. Când am reușit să mă orientez și să ajung prin apropiere, o mașină a șerifului bloca deja intrarea pe autostradă. O alta a tras în spatele meu. Instalau o barieră, în așteptarea echipelor de cercetare și salvare și au spus răspicat că nu era o treabă pentru binevoitori neinstruiți. Așa că m-am întors acasă.
    - Cât timp ați lipsit?
    - Nu cred că mai mult de patruzeci și cinci de minute. Apoi am stat în bucătăria de aici cu Mercy încă vreo jumătate de oră și am băut o cafea fără cofeină cu un strop de whiskey, treji de-a binelea, ascultând știrile la radio și întrebându-ne dacă merita să încercăm să ne culcăm din nou, când am auzit bătăi în ușa din față.
    Joe spuse:
    - Deci ea a apărut la o oră și cincisprezece minute după accident.
    - Cam așa.
    Întrucât uruitul motorului era mascat de ploaia torențială și de corul tremurător al plopilor scuturați de vânt, vehiculul care se apropia nu le atrase atenția decât când ajunse lângă ei. Era un Jeep Cherokee.
    - Slavă Domnului! exclamă Ned, trăgându-și pe cap gluga pelerinei.
    Portița verandei scârțâi când o împinse și ieși în furtună.
    - A venit doctorul Sheely, spuse Jeff Ealing. Trebuie să-l ajutăm cu iapa. Dar oricum Mercy știe mai multe decât mine despre femeia aceea. Duceți-vă și vorbiți cu ea.
    Părul blond-cărunt al lui Mercy Ealing era prins în trei agrafe, lăsând fața și ceafa libere. Făcuse însă prăjituri și câțiva cârlionți se desfăcuseră, atârnând în spirală pe obrajii roșii.
    Ștergâdu-și mâinile pe șorț și apoi, mai temeinic, pe un prosop de vase, insistă ca Barbara și Joe să se așeze la masa pentru micul dejun din spațioasa lor bucătărie, în timp ce le turna cafea în cești. Le aduse apoi o farfurie plină ochi cu prăjituri abia scoase din cuptor.
    Ușa din spate era întredeschisă. Dincolo de ea era veranda din spate, fără portiță. Ritmul ploii se auzea înăbușit, ca bătăile unei tobe la un cortegiu funerar trecând pe autostradă.
    Era cald și miroasea a păsat de ovăz, ciocolată și nuci prăjite.
    Cafeaua era bună și prăjiturile și mai bune.
    Pe perete era agățat un calendar religios. Imaginea lunii august îl înfățișa pe Isus pe malul mării, adresându-se unei perechi de frați pescari, Petru și Andrei, care își lepădau năvoadele și Îl urmau pentru a deveni pescari de oameni.
    Joe se simțea de parcă ar fi căzut printr-o trapă într-o realitate diferită de cea în care trăia de un an, ieșind dintr-un loc rece și străin și intrând în lumea normală, cu necazurile ei de zi cu zi, cu plăcutele ei îndeletniciri de rutină și cu credința simplă în dreapta rânduială a lumii.
    În timp ce verifica prăjiturile din cele două cuptoare, Mercy își aminti de noaptea accidentului.
    - Nu, nu se numea Rose, ci Rachel Thomas.
    Aceleași inițiale, își dădu seama Joe. Poate că Rose ieșise pe picioarele ei de la locul accidentului bănuind cumva că avionul fusese doborât pentru că era ea lo bordul lui. Poate era nerăbdătoare să-i convingă pe dușmanii ei că ea murise. Păstrarea acelorași inițiale o ajuta probabil să-și amintească numele fals pe care-l folosise.
    - Venea cu mașina de la Colorado Springs la Pueblo când a văzut avionul căzând, chiar pe deasupra ei, spuse Mercy. Biata de ea s-a speriat îngrozitor, a apăsat tare pe frână, mașina s-a răsucit și i-a scăpat de sub control. Noroc cu centura de siguranță. A ieșit de pe șosea, a căzut în prăpastie și s-a răsturnat.
    - Pățise ceva?
    În timp ce lua cu lingura bucăți de aluat pentru a le pune în tăvile de copt unse, Mercy spuse:
    - Nu, era absolut nevătămată, doar un pic zdruncinată. Era o prăpastie mică. Avea hainele murdare, cu fire de iarbă și bălării lipite de ele, dar era teafără. Tremura ca o frunză pe furtună, dar era teafără. Era o dulceață de femeie, mi-a fost tare milă de ea.
    Barbara i se adresă lui Joe insinuant:
    - Deci pretindea că a fost martoră la accident.
    - O, nu cred că inventa, spuse Mercy. A fost în mod sigur martoră la accident. Era șocată de ceea ce văzuse.
    Se auzi zbârnâitul unui ceas. Îndreptându-și atenția spre îndeletnicirile ei, Mercy își vârî o mână într-o mănușă de bucătărie. Scoase din cuptor o tavă plină cu prăjiturii maronii aromate.
    - Femeia aceea a venit atunci după ajutor? întrebă Barbara.
    Mercy puse tava de aluminiu fierbinte pe un grătar de răcire și spuse:
    - Voia să comande un taxi la Pueblo, dar i-am spus că n-ar veni niciunul până aici, nici într-un milion de ani.
    - Nu voia un camion care să-i tracteze mașina? întrebă Joe.
    - Nu-și imagina că era posibil așa ceva în toiul nopții, la o depărtare atât de mare de Pueblo. Urma să se întoarcă în ziua următoare cu un șofer de camion pentru tractare.
    - Ce-a făcut când i-ați spus că nu putea obține un taxi? întrebă Barbara.
    În timp ce introducea o altă tavă cu aluat în cuptor, Marcy spuse:
    - A, după aceea le-am dus chiar eu cu mașina la Pueblo.
    - Tocmai până în Pueblo? întrebă Barbara.
    - Păi Jeff trebuia să se trezească înaintea mea. Rachel n-a vrut să înnopteze la noi și nu ne-a luat mai mult de o oră ca să ajungem la Pueblo, fiindcă am tras tare, spuse Mercy închizând ușa cuptorului.
    - Ați făcut un gest extraordinar, spuse Joe.
    - Vi se pare? N-a fost nimic extraordinar. Domnul vrea să fim buni samariteni. Pentru asta ne aflăm pe pământ. Când vezi oameni cu asemenea necazuri, trebuie să-i ajuți. Și era o doamnă tare cumsecade. Pe tot drumul spre Pueblo n-a contenit să vorbească despre bieții oameni din avionul acela. Era cutremurată. De parcă ar fi fost din vina ei ce li se întâmplase, și asta numai pentru că văzuse avionul cu câteva secunde înainte de a se izbi de pământ. În orice caz, în Pueblo nu se întâmpla mare lucru, dar întoarcerea spre casă în noaptea aceea a fost un iad, pentru că era o circulație nebună spre locul accidentului. Mașini de poliție, ambulanțe, cisterne de pompieri. Și o mulțime de spectatori. Stăteau la marginea drumului lângă mașini și camionete, sperând probabil să vadă ceva sânge. M-au trecut fiori. O tragedie poate să scoatăla iveală ce e mai bun în oameni, dar și ce e mai rău.
    - În drum spre Pueblo, v-a arătat locul în care mașina ei ieșise din șosea?
    - Era prea tulburată ca să recunoască locul exact pe întuneric și în condițiile acelea. Și nu ne puteam opri la fiecare jumătate de kilometru ca să vedem dacă acolo căzuse, fiindcă n-am mai fi ajuns niciodată s-o ducem pe biata fată acasă să se culce.
    Un alt ceas zbârnâi.
    Mercy își puse din nou mănușa tricotată și deschise ușa celui de al doilea cuptor, spunând:
    - Era epuizată, i se închideau ochii de somn. N-o mai interesa niciun camion de tractare, nu voia decât să ajungă acasă, în pat.
    Joe era sigur că nu existase nicio mașină. Rose plecase din poiana cuprinsă de flăcări, intrase în pădure, aproape orbită de trecerea de la vâlvătăile focului la întuneric, dar disperată să scape de acolo înainte de a descoperi cineva că era în viață, convinsă că 747 fusese doborât din cauza ei.
    Înspăimântată, în stare de șoc, îngrozită de măcel, rătăcită într-un loc pustiu, preferase să riște să moară de foame și de frig, decât să fie găsită de o echipă de salvare și poate să cadă în mâinile dușmanilor ei înzestrați cu o putere stranie. În curând, printr-un mare noroc, ajunsese la o colină de unde reușise să zărească în depărtare, printre copaci, luminile de la Loose Change Ranch.
    Dând la o parte ceașca goală de cafea, Barbara întrebă:
    - Mercy, unde ai dus-o pe femeia aceea în Pueblo? Îți amintești adresa?
    Ținând tava pe jumătate scoasă din cuptor, ca să examineze prăjiturile, Mercy spuse:
    - Nu mi-a spus adresa. M-a ghidat stradă cu stradă până am ajuns la casa ei.
    Fără îndoială că era o casă aleasă de Rose la întâmplare, întrucât era puțin probabil să cunoască pe cineva în Pueblo.
    - Ai văzut-o intrând? întrebă Joe.
    - Mă gândisem să aștept până ce va descuia ușa și va intra în casă. Dar mi-a mulțumit, a spus „să te ajute Dumnezeu” și eu am tulit-o înapoi, spre casă.
    - Ai putea să mai găsești casa aceea? întrebă Barbara.
    Hotărând că prăjiturile mai aveau nevoie de un minut ca să se coacă, Mercy introduse tava înapoi în cuptor, își scoase mănușa și spuse:
    - Desigur. E o casă mare și frumoasă într-un cartier foarte select. Dar nu era a lui Rachel, ci a asociatului ei la cabinetul medical. V-am spus că era medic în Pueblo?
    - Dar n-ai văzut-o intrând efectiv în casă? întrebă Joe.
    Presupunea că Rose așteptase până ce Mercy dispăruse, apoi se îndepărtase de casă și găsise un mijloc de transport care s-o scoată din Pueblo.
    Mercy avea fața congestionată și asudată din cauza cuptorului. În timp ce rupse două prosoape de hârtie de pe un sul și își sterse transpirația de pe frunte, spuse:
    - Nu. După cum am spus, le-am lăsat în față și ele au pornit pe alee.
    - Le-ați lăsat?
    - Biata micuță somnoroasă. Era o scumpete. Fiica asociatului lui Rachel.
    Barbara se uită uimită la Joe, apoi se aplecă în față, spre Mercy.
    - Era și un copil?
    - Era un îngeraș, somnoroasă, dar nu era deloc sâcâitoare.
    Joe își aminti atunci că Mercy mai folosise plurarul în timpul povestirii și își dădu brusc seama căacest lucru necesita o interpretare mai literală decât cea pe care i-o dăduse el.
    - Adică Rose... Rachel avea un copil cu ea?
    - Păi n-am spus?
    Mercy părea mirată, aruncând prosoapele umede la gunoi.
    - N-am înțeles că era un copil, spuse Barbara.
    - V-am spus, repetă Mercy uimită de zăpăceala lor. În urmă cu un an, când a venit tipul de la comisia voastră, i-am spus totul despre Rachel și despre fetiță, i-am spus că Rachel fusese martoră la accident.
    Privindu-l pe Joe, Barbara spuse:
    - Nu mi-am amintit. Cred că e mare lucru că mi-am amintit și casa asta.
    Lui Joe i se răsuci inima în piept, se răsuci ca o roată de mult înțepenită, pe o osie ruginită.
    Fără să-și dea seama de uriașul impact pe care îl avea dezvăluirea ei asupra lui Joe, Mercy deschise ușa cuptorului ca să mai verifice o dată prăjiturile.
    - Ce vârstă avea fetița? întrebă el.
    - A, în jur de patru, cinci ani, spuse Mercy.
    O premoniție apăsă pe ochii lui Joe și când îi închise, în întunericul din spatele pleoapelor roiau probabilități la care îi era frică să se gândească.
    - Poți... poți s-o descrii?
    - Era pur și simplu o păpușă adorabilă. Dulcică foc - dar cred că toți copiii sunt drăgălași la vârsta asta, nu? spuse Mercy.
    Când Joe deschise ochii, Barbara îl fixa cu privirea și ochii ei erau scăldați în lacrimi de mila lui.
    - Ai grijă, Joe, spuse ea. Nu te poate duce acolo unde speri tu.
    Mercy puse tava fierbinte plină cu prăjituri coapte pe un al doilea grătar.
    Joe întrebă:
    - Ce culoare era părul ei?
    - Blonduță.
    Joe se plimba în jurul mesei, înainte de a-și da seama că se ridicase de pe scaun.
    După ce își luase paleta, Mercy dezlipea prăjiturile din cele două tăvi care se răciseră și le transfera pe un platou mare.
    Joe se duse lângă ea.
    - Mercy, ce culoare aveau ochii fetiței?
    - Nu-mi amintesc.
    - Încearcă.
    - Cred că albaștri, spuse ea strecurând paleta pe sub o prăjitură.
    - Crezi?
    - Da, era blondă.
    O luă prin surprindere, luându-i paleta din mână și punând-o alături pe tăblie.
    - Uită-te la mine, Mercy. E ceva important.
    De la masă, Barbara îl avertiză din nou:
    - Ușurel, Joe, ușurel.
    El știa că trebuie să țină seama de avertismentul ei. Indiferența era singura lui apărare. Speranța este o pasăre care zboară întotdeauna, lumina care moare întotdeauna, o piatră care strivește când nu poate fi dusă mai departe.
    Și totuși cu o nesăbuință care-l sperie, Joe simți că ridică piatra pe umăr, pășind în lumină, întinzând mâinile spre acele aripi albe.
    - Mercy, spuse el, nu toate blondele au ochi albaștri, nu-i așa?
    Față în față cu el, captivată de stăruința lui, Mercy Ealing spuse:
    - Nu... cred că nu.
    - Unele au ochi verzi, nu-i așa?
    - Da.
    - Dacă te gândești bine, sunt sigur că ai văzut și blonde cu ochi căprui.
    - Nu prea multe.
    - Câteva, spuse el.
    Din nou îl năpădi o premonoție. Inima sa era acum ca un cal nărăvaș care lovea cu copitele potcovite în cușca coastelor lui.
    - Fetița asta, spuse el, avea precis ochi albaștri?
    - Nu. Nu sunt deloc sigură.
    - S-ar putea să fi fost cenușii?
    - Nu știu.
    - Gândește-te. Încearcă să-ți amintești.
    Ochii lui Mercy nu mai focalizară în clipa când memoria o propulsă înapoi, în trecut, dar după o clipă, ea scutură din cap.
    - Nu pot spune nici că erau cenușii, totuși.
    - Privește ochii mei, Mercy.
    Ea îi privi.
    El spuse:
    - Sunt cenușii.
    - Da.
    - O nuanță de cenușiu neobișnuită.
    - Da.
    - Cu o urmă vagă de violet.
    - Observ, spuse ea.
    - Mercy... s-ar putea ca fetița să fi avut ochi ca ai mei?
    Mercy părea să știe răspunsul pe care el avea nevoie să-l audă, chiar dacă nu putea ghici motivul. Fiind o femeie cu suflet bun, voia să-i facă pe plac. Totuși, în cele din urmă, spuse:
    - Zău că nu știu. Nu pot să spun precis.
    Joe simți că se prăbușește, dar inima lui continua să bată suficient de tare pentru a-l trezi.
    Păstrându-și vocea calmă, spuse:
    - Imaginează-ți fața fetiței. Își puse mânile pe umerii lui Mercy. Închide ochii și încearcă s-o vezi în minte.
    Ea închise ochii.
    - Pe obrazul stâng, spuse Joe. Lângă lobul urechii. La numai doi centimetri și ceva de lobul urechii. O aluniță.
    Ochii lui Mercy zvâcniră sub pleoapele netede în timp ce își forța memoria.
    - E o aluniță de frumusețe, nu un semn particular. Nu e o ecrescență, e plată Cam de forma unei semiluni.
    După o lungă ezitare, ea spuse:
    - S-ar putea să fi avut un asemenea semn, dar nu-mi aduc aminte.
    - Zâmbetul ei. Un pic pieziș, puțin strâmb, în sus, la colțul stâng al gurii.
    - Nu-mi amintesc să fi zâmbit. Era foarte somnoroasă... și cam amețită. Era tare dulce, dar reținută.
    Joe nu mai găsi nicio trăsătură distinctivă care ar fi putut stârni amintirile lui Mercy Ealing. Ar fi putut s-o încânte ore-n șir povestindu-i despre grația fiicei lui, despre farmecul ei, despre hazul și despre râsul ei melodios.
    Dar toate acestea erau totuși impresii subiective și oricât de detaliate ar fi fost asemenea descrieri, ele nu o puteau conduce pe Mercy la răspunsurile pe care el spera să le obțină.
    Își luă mâinile de pe umerii ei.
    Ea deschise ochii.
    Joe luă paleta pe care i-o luase din mână. O puse la loc. Nu-și dădea seama ce face.
    Ea spuse:
    - Iartă-mă.
    - Nu-i nimic. Speram... am crezut... nu știu. Nu știu precis ce am crezut.
    Autoamăgirea era o haină care nu i se potrivea și chiar în timp ce o mințea pe Mercy Ealing, era gol-goluț în fața lui însuși, cumplit de conștient de ceea ce sperase, de ceea ce crezuse.
    Îl cuprinse din nou o criză de comportament de căutare. Coincidența care făcea ca acea copilă misterioasă să aibă aceeași vârstă și aceeași culoare de păr ca ale fiicei lui pierdute fusese tot ce avea nevoie ca să se năpustească din nou, bezmetic, pe urmele falselor speranțe.
     - Iartă-mă spuse Mercy, simțind imediat cum se prăbușește moralul lui. Ochii ei, zâmbetul, alunița... nu-mi spun nimic. Dar îmi amintesc numele ei. Rachel a strigat-o Nina.
    În spatele lui Joe, la masă, Barbara se ridică atât de repede, că răsturnă scaunul pe care șezuse.

                                                      12.

                            În colțul verandei din spate, apa care cădea prin burlan producea o gâlgâială de glasuri fantomatice, nerăbdătoare și certărețe, guturale și șoptite, scuipând întrebări în limbi necunoscute.
    Joe își simțea picioarele ca de cauciuc. Se aplecă cu ambele mâini pe balustrada udă. Ploaia se prelingea de sub streșini, stropindu-i fața.
    Ca răspuns la întrebarea lui, Barbara arătă spre colinele joase și spre pădurile dintre sud-vest.
    - Locul accidentului era în direcția aceea.
    - La ce distanță?
    Mercy se ivi în ușa deschisă a bucătăriei.
    - La vreo șapte sute și ceva de metri în linie dreaptă. Poate ceva mai mult.
    Pornind prin poiana sfârtecată, pătrunzând în pădurea unde focul se stinsese repede pentru că în anul acela fusese o vară umedă, continuând apoi prin întunecimea copacilor, acomodându-și ochii la întuneric, pășind poate pe urmele unei căprioare care-i înlesneau mersul, ajungând în vârful dealului de unde se vedeau luminile de la fermă, Rose condusese - sau mai mult cărase - copilul.
    - Doi kilometri și ceva pe jos, spuse Joe.
    - Imposibil, spuse Barbara.
    - Foarte posibil. Ar fi putut să-i parcurgă.
    - Eu nu mă refeream la asta.
    Barbara se întoarse spre Mercy și spuse:
    - Doamnă Ealing, ne-ați ajutat deja enorm, ne-ați fost efectiv de foarte mare ajutor, dar acum avem de discutat o chestiune confidențială pentru un minut sau două.
    - A, desigur, înțeleg. Rămâneți aici cât de mult doriți, spuse Mercy, teribil de curioasă, dar prea politicoasă ca să-i deranjeze.
    Se retrase de pe prag și închise ușa bucătăriei.
    - Numai doi kilometri și ceva, repetă Joe.
    - Pe orizontală, spuse Barbara apropiindu-se de el și punându-i mâna pe umăr. Numai doi kilometri și ceva pe orizontală, dar peste șase kilometri pe verticală, drept în jos, din cer pe pământ. Asta este partea pe care n-o pot accepta, Joe.
    Joe se lupta cu el însuși. Pentru a crede în existența supraviețuitorilor avea nevoie de credință sau de ceva asemănător și el nu era credincios, din propria lui opțiune și din necesitate.
    Credința în Dumnezeu i-ar cere să vadă un sens în suferința care este urzeala experienței umane și el nu vedea niciun sens în ea. Pe de altă parte, ca să creadă că acest miracol al supraviețuirii era rezultatul cercetărilor științifice efectuate de Rose, ca să-și închipuie că omenirea ar putea căpăta o putere dumnezeiască - Lazăr salvându-l pe Lazăr din mormânt - trebuia ca el să creadă în spiritul transcendent al omenirii.
    Oamenii erau geniali în pregătirea propriei lor damnării, dar puțini, dacă nu chiar niciunul nu era capabil să se mântuiască pe el însuși.
    Cu mâna încă pe umărul lui Joe, dură cu el, dar sfătuindu-l ca o soră bună, Barbara spuse:
    - Mai întâi vrei să cred că a existat un supraviețuitor din acel măcel. Acum au apărut doi. Eu am stat printre rămășițele fumegânde, în abatorul acela și știu că șansele ca vreo persoană să fi plecat de acolo pe propriile picioare sunt una la câteva miliarde.
    - De acord.
    - Ba nu, una la mai mult de câteva miliarde. Cifrele ar fi astronomice, incomensurabile.
    - Ai dreptate.
    - Deci pur și simplu nu există absolut nicio șansă de a fi existat doi supraviețuitori, niciuna, nicio șansă cât de mică.
    El spuse:
    - Nu ți-am spus multe lucruri și n-o să-ți spun nici acum multe dintre ele, pentru că probabil e mai sigur pentru tine să nu știi. Dar îți spun ceva... această Rose Tucker este om de știință și a lucrat la un proiect important ani de zile, un proiect finanțat de guvern sau de armată, ceva secret și a naibii de important.
    - La ce proiect?
    - Nu știu. Dar înainte de a se urca în avionul de New York a sunat un reporter din Los Angeles, un vechi prieten al ei, cu care a fixat un interviu, cu martori de încredere, la poarta de sosiri din LAX. A spus că va aduce cu ea ceva ce va schimba definitv lumea.
    Barbara îi cercetă ochii, în căutarea unui semn că Joe nu vorbea serios despre această fantezie a schimbării lumii peste noapte.
    Era o femeie logică și rațională, impresionată de fapte și detalii și experiența îi dovedise că soluțiile se găseau în ritm de melc, înaintând cu nenumărați pași extrem de mici.
    Joe înțelese privirea din ochii ei, pentru că gazetăria de criminalistică nu se deosebea prea mult de meseria ei.
    - De fapc ce vrei tu să spui? insistă ea. Că în clipa în care avionul se rostogolește și cade, Rose Tucker scoate din geantă o sticluță cu o nouă licoare fabuloasă care conferă invulnerabilitate temporară utilizatorului, un fel de alifie de protecție față de soare, pe care și-o aplică rapid?
    Lui Joe îi veni să râdă. Nu-i mai venise să râdă de un secol.
    - Nu, sigur că nu.
    - Atunci cum?
    - Nu știu. Ceva a fost.
    - N-a fost absolut nimic.
    - A fost ceva, insistă el.
    Odată dispărute flăcările de forjă ale fulgerelor și bubuiala tunetelor redusă la tăcere, norii clocotitori căpătaseră frumusețea aparte a fierului întunecat.
    Vântul vuia făcând plopii să danseze și, de-a curmezișul câmpurilor, perdelele de ploaie se umflau ca fustele fetelor dansând o tarantela.
    Joe sperase din nou. Se simțise bine. Era fericit. Desigur, de aceea este speranța periculoasă. Superba senzație de înălțare, întotdeauna scurtă, și apoi cumplita cădere, pe atât de sfâșietoare, pe cât de sublime sunt înălțimile de unde pornește.
    Dar poate că era mai rău să nu speri deloc niciodată.
    Joe își punea o mulțime de întrebări și starea lui de așteptare se accentua.
    Era totodată, speriat.
    - Ceva a fost, insistă el.

    Își luă mâinile de pe balustradă. Își simți din nou picioarele stabile. Își șterse mâinile ude pe blugi, apoi fața împroșcată de stropii de ploaie cu mâneca scurtei.
    Întorcându-se spre Barbara, spuse:
    - A ieșit cumva vie de acolo și apoi a parcurs doi kilometri și ceva până la fermă. Doi kilometri și ceva într-o oră și un sfert e normal pe întunerci, cu un copil în brațe sau târându-l după ea.
    - Detest să fie mereu acul care înțeapă balonul...
    - Atunci nu fi!
    - ... dar nu uita un mic amănunt.
    Barbara ezită o clipă, apoi spuse:
    - De dragul conversației, hai să acceptăm că au existat supraviețuitori. Că această femeie a fost în avion. Numele ei este Rose Tucker... dar lui Mercy și lui Jeff le-a spus că se numește Rachel Thomas.
    - Și...?
    - Dacă nu le-a spus numele ei adevărat, de ce le-a spus numele adevărat al Ninei?
    - Oamenii care o urmăresc pe Rose... n-o urmăresc pe Nina, nu le pasă de Nina.
    - Dacă ei află că Rose a salvat fetița și dacă ea a salvat fetița din cauza acelui adevăr ciudat și radical sau ce era, pe care îl aducea cu ea pentru a-l dezvălui într-un interviu la Los Angeles, atunci poate că fetița ar fi pentru ei un pericol la fel de mare, pe cât pare a fi Rose însăși.
    - Poate. Nu știu. În momentul ăsta nu-mi pasă.
    - Vreau să spuncă ar fi folosit un alt nume pentru Nina.
    - Nu neapărat.
    - Ba da, insistă Barbara.
    - Și ce contează?
    - Deci poate că Nina este un nume fals.
    Joe simți că i se dăduse o palmă. Nu răspunse.
    - Numele copilei care a venit aici în noaptea aceea era poate Sarah, Mary sau Jennifer...
    - Nu, rosti ferm Joe.
    - Așa cum și Rachel Thomas este un nume fals.
    - Dacă fetița nu era Nina, ar fi o coincidență extraordinară ca Rose să fi prins din văzduh numele fiicei mele. O șansă la un miliard!
    - În avionul acela s-ar fi putut afla mai multe fetițe blonde de aproape cinci ani.
    - Și pe amândouă să le cheme Nina? Hai, zău, Barbara!
    - Dacă au existat supraviețuitori și dacă unul din ei este această fetiță blondă, spuse Barbara, ar trebui măcar să te pregătești pentru probabilitatea ca ea să nu fie Nina.
    - Știu, spuse el, dar era furios pe Barbara, fiindcă-l silise să spună asta. Știu.
    - Chiar știi?
    - Bineînțeles.
    - Sunt îngrijorată pentru tine, Joe.
    - Îți mulțumesc, spuse el sarcastic.
    - Sufletul tău este zdrobit.
    - Mă simt bine.
    - Poți claca foarte ușor.
    El ridică din umeri.
    - Nu, spuse ea. Uită-te la tine.
    - Mă simt mai bine acum.
    - S-ar putea ca ea să nu fie Nina.
    - S-ar putea ca ea să nu fie Nina, recunoscu el, detestând-o pe Barbara pentru încăpățânarea cu care insista, chiar dacă știa că era sincer îngrijorată pentru el.
    - Sunt gata să accept că s-ar putea dovedi ca ea să nu fie Nina. E-n regulă? Te simți mai bine? Pot face față dacă așa va fi situația.
    - O spui, dar nu e adevărat.
    El o străfulgeră cu privirea.
    - Este adevărat.
    - Poate că o părticică din inima ta știe că s-ar putea să nu fie Nina, o părticică infimă, dar restul inimii tale bate tare acum cu convingerea că este.
    El își simți ochii strălucind - aproape dureros - în așteptarea delirantă a unei reuniuni miraculoase.
    Dar ochii ei erau plini de o tristețe care îl înfurie pe Joe atât de tare, încât îi venea s-o bată.
 
    Mercy făcea bile de aluat cu unt de arahide. În ochii ei se citea o nouă curiozitate. Și prudență, după ce văzuse pe fereastră discuția lor animată de pe verandă. Poate prinsese câteva cuvinte prin geam, chiar dacă nu încercase să tragă cu urechea.
    - Nu, de fapt, fetița nu și-a spus numele. Rachel a prezentat-o. Biata copilă n-a rostit nici măcar două cuvinte. Era tare obosită și somnoroasă. Și suferise probabil un șoc când se răsturnase mașina. Dar nu era rănită. Nu avea niciun semn pe ea. Doar fețișoara ei era albă ca ceara. Avea ochii grei și parcă era pe altă lume. Era într-un fel de transă. Mi-am făcut griji pentru ea, dar Rachel a spus că nu are nimic și Rachel e doctor, la urma urmei, așa că m-am mai liniștit. Păpușica a dormit în mașină pe tot drumul spre Pueblo.
    Mercy rulă o bilă de aluat între palme. Puse sfra gălbuie pe tavă și o turti ușor apăsând-o încet cu degetul mare.
    - Rachel fusese în Colorado Springs în vizită de weekend la familia ei și o luase pe Nina cu ea, pentru că tăticul și mămica ei erau într-o croazieră de aniversare.Cel puțin așa am înțeles eu.
    Mercy începu să umple o pungă de hârtie maro cu prăjiturile răcite stivuite pe platou.
    - Nu era un lucru obișnuit prin părțile astea - un medic negresă și un medic alb asociați în același cabinet - și nu era un lucru obișnuit nici să vezi o negresă cu un copil alb prin părțile noastre. Dar eu înțeleg prin asta că lumea devine în sfârșit mai bună, mai tolerantă, mai iubitoare.
    Împături de două ori parte de sus a pungii și i-o întinse Barbarei.
    - Mulțumesc, Mercy.
    Mercy Ealing i se adresă apoi lui Joe:
    - Îmi pare rău că nu v-am putut ajuta mai mult.
    - Ne-ai ajutat foarte mult, o asigură el și zâmbi. Și ne-ai dat și prăjituri.
    Mercy se uită spre fereastra bucătăriei, aflată pe partea laterală a casei. Unul dintre grajduri se zărea prin perdeaua ploii.
    - Nu-i așa că o prăjitură bună îți ridică moralul? Dar tare mi-aș dori să pot face mai mult decât niște prăjituri pentru Jeff. O iubește teribil pe iapa aceea, spuse Mercy.
    Privind calendarul religios, Joe o îmtrebă:
    - Cum de reușești să-ți păstrezi credința, Mercy? Cum naiba reușești, când în lume mor atâția oameni, când avioanele cad din cer și o iapă îndrăgită piere fără niciun motiv?
    Ea nu păru surprinsă sau jignită de întrebare.
    - Nu știu. E greu uneori, nu-i așa? Am fost într-un timp tare necăjită că nu puteam să avem copii. Am pierdut un număr record de sarcini și în cele din urmă m-am dat bătută. Uneori îmi vine să urlu spre cer. Și stau trează nopțile. Dar apoi mă gândesc... că viața asta are și bucurii. Și oricum, nu e decât un loc prin care trebuie să trecem spre altul mai bun. Dacă trăim veșnic nu contează prea mult ce ni se întâmplă aici.
    Joe sperase într-un răspuns mai interesant. Mai adânc. Mai penetrant. Înțelepciune de om simplu. Ceva în care să poată să creadă.
    În cele din urmă spuse:
    - Iapa contează pentru Jeff. Și pentru tine, pentru că înseamnă atât de mult pentru el.
    Ea mai luă o bucată de aluat, o rulă în palme, dându-i forma unei lunigălbui, zâmbi și spuse:
    - Ah, Joe, dacă aș înțelege, n-aș mai fi eu. Aș fi Dumnezeu. Și asta n-aș dori în niciun caz.
    - De ce?
    - Cred că este și mai trist decât felul în care se văd lucrurile de la nivelul nostru, nu crezi? El știe de ce suntem în stare, dar trebuie să ne privească veșnic cum ne poticnim, să vadă cruzimea cu care ne tratăm unul pe celălalt, ura și minciunile noastre, invidia și lăcomia fără de sfârșit. Noi vedem doar lucrurile urâte pe care le fac cei din jurul nostru, dar El vede tot. Din jilțul în care șade are o perspectivă mai tristă decât a noastră.
    Mercy puse aluatul pe tavă și-și lăsă amprenta degetului mare: o clipă de bucurie așteptând să fie coaptă, mâncată, pentru a înălța sufletul.

    Jeepul veterinarului era încă parcat în intrândul din alee, în fața Fordului Explorer. În partea din spate a vehicului stătea întins un weimaraner.
    Când Joe și Barbara se urcară în Ford și trântiră portierele, câinele își ridică nobilul său cap argintiu și îi privi prin geamul din spate al Jeepului.
    Barbara introduse cheia în contact și porni Fordul. Parbrizul se aburi imediat cu condensul respirației lor.
    - Dacă este Nina, Nina a ta, spuse Barbara așteptând ca aerul condiționat să curețe geamul, atunci unde a fost ea în anul care s-a scurs?
    - Undeva, cu Rose Tucker.
    - Și de ce-ar ține-o Rose pe fiica ta departe de tine? Ce rost ar avea o asemenea cruzime cumplită?
    - Nu e cruzime. Ai găsit chiar tu răspunsul, acolo, pe veranda din spate.
    - De ce oare am bănuiala că nu mă asculți decât când spun tâmpenii?
    Joe spuse:
    - Întrucât Nina a supraviețuit împreună cu Rose și a supraviețuit datorită lui Rose, probabil că acum dușmanii lui Rose vor dori s-o lichideze și pe Nina. Dacă Nina ar fi fost trimisă acasă, la mine, ar fi constituit o țintă. Rose o ține într-un loc sigur.
    Perlele de condens se retraseră spre marginile parbrizului.
    Barbara porni ștergătoarele.
    De la geamul din spate al Jeepului Cherokkr, weimarenurul continua să-i privească fără a se ridica în picioare. Ochii lui erau ca două chihlimbare luminoase.
    - Rose o ține într-un loc sigur, repetă el. De aceea trebuie să aflu tot ce pot despre zborul 353 și să rămân în viață suficient de mult timp pentru a găsi o cale de a dezvălui întreaga poveste. Când va fi scoasă la iveală, când ticăloșii care se află în spatele ei vor fi ruinați și se vor afla în drum spre închisoare sau spre camerele de gazare, atunci Rose va fi în siguranță și Nina... Nina se va putea întoarce la mine.
    - Dacă această Nina este Nina ta, îi aminti ea.
    - Da, dacă este Nina mea.
    Cei doi virară în fața Jeepului Cherokee sub privirea întunecată a ochilor galbeni ai câinelui și înconjurară ovalul cu nemțișori albaștri și purpurii din fundul aleii.
    - Crezi c-ar fi trebuit s-o rugăm pe Mercy să ne ajute să găsim casa din Pueblo unde le-a lăsat pe Rose și pe fetiță în noaptea aceea? întrebă Barbara.
    - N-avea rost. N-avem ce găsi acolo. Ele n-au intrat în casa aceea. Imediat ce mașina lui Mercy a dispărut, au plecat mai departe. Rose s-a folosit de Mercy doar pentru a ajunge la primul oraș ceva mai mare, unde putea găsi un mijloc de transport, sau poate ca să sune vreun prieten de încredere din Los Angeles sau din altă parte. Cât de mare este Pueblo?
    - Are cam o sută de mii de locuitori.
    - E destul de mare. Un oraș de o asemenea mărime are suficiente intrări și ieșiri. Are autobuze, poate un tren, mașini de închiriat, poate chiar și un aeroport.
    În timp ce se îndreptau pe aleea cu pietriș spre drumul asfaltat, Joe zări trei bărbați cu pelerine de ploaie cu glugă, scoțând o boxă din grajd dincolo de curtea de antrenamente. Erau Jeff Ealing, Ned și veterinarul.
    Luaseră cele două portițe - cea de jos și cea de sus - ale ușii olandeze larg deschise. Nu-i urmase niciun cal.
    Încovoiați sub rafalele de ploaie, cu capetele plecate de parcă ar fi fost o procesiune de călugări, se deplasau spre casă. Nu era nevoie de o mare subtilitate ca să-ți dai seama că umerii nu le erau apăsați doar de povara furtunii, ci și de povara înfrângerii.
    Va urma un telefon la abatorul de cai, unde va fi transportată și predată o iapă îndrăgită.
    Joe spera că anii trecuți peste ei, truda și pierderile de sarcină nu-i îndepărtaseră pe Jeff și Mercy Ealing unul de celălalt. Spera că ei încă mai dormeau noaptea îmbrățișați.
    Luma cenușia e furtunii era atât de firavă, încât Barbara aprinse farurile. Când ajunseră la șoseaua asflatată, în cele două fascicule gemene ploaia argintie licărea ca lamele cuțitelor de jupuit animale.

    În Colorado Spring, o rețea de bălți puțin adânci se formase pe terenul de joacă al școlii elementare unde Joe își parcase mașina de închiriat. Spalierele, leagănele obișnuite și celelalte leagăne sofisticate i se păreau ciudate lui Joe în lumina cenușie spălată care se înălța din apa unduită de ploaie. Nu mai păreau deloc ceea ce erau, ci un fel de Stonehenge și mai misterior decât străvechii megaliți și trilithoni de pe câmpia engleză din Salisbury.
    Această nouă realitate era mult mai frumoasă și mai înfricoșătoare decât cea pe care o înlocuise. Joe știa că schimbarea era subiectivă și nu va bascula niciodată. Nimic din partea aceasta a morții nu-i va mai părea simplu; și cea mai lină suprafață ascundea adâncimi și complexități imposibil de cunoscut.
    Barbara opri în stradă lângă mașina lui de închiriat, la două intersecții de casa ei.
    - Gata. Bănuiesc că aici ne oprim.
    - Îți mulțumesc, Barbara. Ai riscat enorm...
    - Te rog să nu-ți faci griji pentru mine. Ai auzit? Eu am decis.
    - Dacă nu aveam parte de bunătatea și curajul tău, n-aș fi avut nicio speranță să dau de capătul acestei povești. Astăzi tu mi-ai deschis o ușă.
    - Dar unde duce ea? întrebă ea îngrijorată.
    - Poate spre Nina.
    Barbara părea obosită, speriată și tristă. Își trecu mâna peste față și deodată păru doar speriată și tristă.
    - Joe, păstrează glasul meu în inimă. Oriunde vei pleca de aici, nu uita să mă asculți în subconștinetul tău. Voi fi o babă cicălitoare care-ți va spune mereu că dacă totuși doi oameni au scăpat cumva cu viață din accident, este absolut imposibil ca unul din ei să fie Nina a ta. Nu-ți roti singur sabia deasupra capului, nu-ți reteza tu însuți genunchii.
    El dădu din cap.
    - Promite-mi, rosti ea.
    - Îți promit.
    - Nina a murit, Joe.
    - Poate.
    - Blindează-ți inima.
    - Vom vedea.
    - Hai, du-te, spuse ea.
    El deschise portiera și ieși în ploaie.
    - Succes, spuse Barbara.
    - Mulțumesc.
    Joe trânti portiera, iar Barbara plecă.
    În timp ce își descuia mașina de închiriat, Joe auzi frânele Fordului Explorer scrâșnind la mai puțin de o intersecție distanță. Ridicându-și privirea, văzu Fordul dând înapoi spre el, cu luminițele roșii de pe capota alunecoasă licărind.
    Barbara coborî din Ford, veni la el, îl îmbrățișă și-l strânse tare.
    - Ești un om minunat, Joe Carpenter.
    El îi întoarse îmbrățișarea, dar glasul îi pierise. Își aminti cât de mult dorise s-o lovească atunci când ea îl presa să abandoneze ideea că Nina ar putea trăi. Îi erau rușine de ura pe care o simțise față de ea atunci, îi era rușine și era derutat - dar în același timp era impresionat de prietenia ei, care acum însemna pentru el mai mult decât și-ar fi imaginat atunci când sunase pentru prima dată la ușa ei.
    - Cum de am reușit să te cunosc în aceste câteva ore, se întrebă ea, și simt că ești ca și fiul meu?
    Îl părăsi pentru a doua oară.
    El se urcă în mașină și ea se îndepărtă.
    Joe privi Fordul micșorându-se în oglinda retrovizoare până ce viră la stânge, pe aleea casei ei, la două intersecții în spatele lui și apoi dispăru în garaj.

    Ud leoarcă, Joe gonea înapoi spre Denver fără să-i pese de limita de viteză admisă, folosind alernativ radiatorul și aerul condiționat, ca să-și usuce hainele.
    Era electrizat de perspectiva de a o găsi pe Nina.
    În ciuda celor spuse Barbarei, în ciuda promisiunii pe care i-o făcuse, el știa că Nina trăiește. Un singur luru din această nouă lume stranie era în sfârșit, din nou, absolut bun: Nina era vie, trăia pe undeva. Ea era ca o lumină caldă pe pielea lui, un spectru de lumină dincolo de capacitatea ochilor lui de a discerne, dar deși el nu o putea vedea, o simțea strălucind în lume.
.....................................................................................

Unicul supraviețuitor, Dean Koontz

.....................................................................................
                                          6-13

                     Acesta era cu zece ani mai tânăr decât primul. Fața lui netedă și trandafirie și ochii de băiat de cor bisericesc îi dădeau o mină inocentă, contrazisă de un zâmbet de o nerăbdare neliniștitoare, ce apăra și dispărea ca o limbă de șarpe.
    Bărbatul mai vârstnic trase pătura de pe Barbara și o rugă politicos să se dea jos din pat. Aveau să-i explice câteva lucruri, spuse el. Și voiau să fie siguri că va fi trează și atentă până la capăt, pentru că viețile unor oameni depindeau de ea, dacă va înțelege și va crede ceea ce veniseră ei să-i spună.
    Ea se supuse, ridicându-se din pat în pijama, în timp ce bărbatul mai tânăr, împrăștiind zâmbete scurte, se duse la birou, luă scaunul de acolo și-l plasă în celălalt capăt al patului. Barbara se așeză, după cum i se ordonă.
    Se întrebase cum intraseră, întrucât ea trăsese zăvorul și pusese și lanțul la ușa dinspre culoar. Acum văzu că ambele uși dintre camera ei de hotel și următoarea - care puteau avea legătură între ele, formând un apartament, în cazul oaspeților care solicitau un spațiu mai mare - era deschise. Misterul rămânea însă, pentru că ea era sigură că încuiase bine ușa de pe partea ei, înainte de a se băga în pat.
    La îndemnul celui mai vârstnic, cel mai tânăr scoase un sul de bandă adezivă și o pereche de foarfece. Îi legă strâns Barbarei încheieturile mâinilor de brațele scaunului cu spătar drept, înfășurând banda de mai multe ori.
    Speriată că era imobilizată și neajutorată, Barbara se supuse totuși, deoarece credea că bărbatul cu ochi triști va da curs amenințării de a o împușca în cap, dacă ea se va împotrivit.
    Când bărbatul mai tânăr tăie o bucată de bandă de cincisprezece centimetri lungime și o apăsă peste gura Barbarei, apoi o asigură răsucind o bucată de dandă de două ori în jurul capului, ea intră pe moment în panică, dar apoi își recăpătă stăpânirea de sine. Nu aveau de gând să-i dea un pumn în nas și nici s-o sugrume. Dacă veniseră acolo ca s-o omoare, ar fi fost deja moartă.
    În timp ce tânărul se retrase cu zâmbetele lui tremurătoare într-un colț întunecat, senzualul se așeză pe pat în fața Barbarei. Între genunchii lor nu erau mai mult decât câțiva centimetri.
    Își puse pistolul deoparte pe așternutul șifonat și scoase un cuțit din buzunarul hainei. Era un șiș. Apăsă pe mâner și-l deschise.
    Speriindu-se din nou, Barbara respira scurt, superficial. Bărbatul care ședea lângă ea se amuza de șuieratul prin nas pe care-l auzea.
    Dintr-un alt buzunar al haine, el scoase o rotiță de brânză Gouda de mărimea unui sandviș. Folosind cuțitul, îndepărtă ambalajul de celofan și apoi coji stratul de ceară roșie care protejează brânza Gouda de mucegai.
    În timp ce mânca încet felii subțiri de brânză, direct de pe lama ascuțită, el îi spuse Barbarei că știa unde locuia șilucra fiul ei, Denny. Îi reproduse adresa.
    Mai știa că Denny era căsătorit cu Rebekah de treisprezece luni, nouă zile - își consultă ceasul și socoti - cincisprezece ore. Știa că Rebekas este însărcinată în luna a șasea cu primul lor copil, o fetiță, căreia aveau de gând să-i dea numele Felicia.
    Pentru a împiedica să i se întâmple ceva lui Denny și miresei sale,Barbarei i se cerea să accepte versiunea oficială despre caseta cu vocile din carlinga avionului - versiune pe care ea o respinsese în discuțiile cu colegii și pe care își propusese s-o dezaprobe. I se cerea de asemenea să uite ce auzise pe versiunea prelucrată a casetei.
    Dacă va continua să caute adevărul acelei situații sau va încerca să-și exprime îngrijorarea în fața presei sau în public, Denny și Rebekah vor dispărea. În subsolurile adânci ale unei redute particulare, izolată sonic și dotată pentru interogatorii prelungite și dificile, senzualul și asociații lui îi vor pune cătușe lui Denny, îi vor ține ochii deschiși cu forța, silindu-l să privească uciderea lui Rebekah și a copilului nenăscut.
    Apoi îi vor tăia cu mijloace chirurgicale câte un deget pe zi, timp de zece zile - luând măsuri sofisticate pentru a preveni sângerarea, starea de șoc și infectarea. Îl vor menține în viață și conștient, deși din ce în ce mai infirm. În cea de-a unsprezecea și a doisprezecea zi, îi vor tăia urechile.
    Planificaseră o lună întreagă de chirurgie fantezistă.
    În fiecare zi, pe măsură ce tăiau o bucată din el, îi vor spune lui Denny că îl vor reda mamei sale fără a-i mai face vreun rău, dacă ea va consimți să colaboreze cu ei într-o conspirație a tăcerii, care era la urma urmei în interesul națiunii. Erau în joc probleme de apărare de o importanță crucială.
    Asta nu era cu totul adevărat. Partea cu interesul național era adevărată, din punctul lor de vedere, cel puțin, deși nu puteau desigur să-i explice Barbarei de ce informațiile deținute de ea erau o amenințare pentru țară. Partea despre posibilitatea ca ea să câștige eliberarea lui Denny colaborând cu ei nu era adevărată totuși, pentru că dacă va încălca o dată jurământul de tăcere, nu i se va mai acorda o a doua șansă și își va pierde fiul pentru totdeauna.
    Îl vor înșela pe Denny numai pentru a se asigura că el își va petrece ultima lună a vieții întrebându-se disperat de ce mama lui se încăpățânase să-l condamne la o suferință atât de cumplită și la acea oribilă mutilare. În cele din urmă, pe jumătate nebun, sau mai rău, prăbușit într-o profundă mizerie sufletească, el o va blestema, rugându-se Domnului s-o lase să putrezească în iad.
    În timp ce continua să taie rotița de Gouda, servindu-se de pe vârful periculos al lamei cuțitului, senzualul o asigură pe Barbara că nimeni - nici poliția, nici incontestabil mai inteligentul FBI, nici măcar puternica armată a Statelor Unite - nu puteau păzi veșnic siguranța lui Denny și a lui Rebekah. Pretindea că este angajatul unei organizații cu resurse atât de uriașe și cu relații atât de extinse, încât este capabilă să compromită și să submineze orice instituție sau agenție a guvernelor federale sau statale.
    Îi ceru să aprobe din cap dacă îl credea.
    Barbara îl credea. Implicit. Fără rezerve. Vocea lui seducătoare, ce părea că linge fiecare amenințare hidoasă pe care o rostea pentru a-i savura consistența și suculența, era impregnată de siguranța senină și sentimentul de superioritate ale unui megaloman purtător al insignei unei autorități secrete, răsplătit cu un salariu confortabil cu numeroase beneficii colaterale, care știa că la bătrânețe se va putea bizui pe o pensie generoasă de slujbaș al serviciului public.
    O întrebă apoi dacă intenționa să fie cooperantă.
    Simțindu-se vinovată și umilită, dar cu o totală sinceritate, ea dădu din nou din cap. Da. Va fi cooperantă. Da.
    Studiind o bucată ovală de brânză palidă din vârful lamei, asemănătoare cu o feliuță de file de pește, el spuse că dorea ca ea să fie ferm convinsă de hotărârea lui de a-și asigura colaborarea ei, atât de convinsă, încât să nu fie cumva în pericol de a-și încălca jurământul pe care tocmai îl făcuse în fața lui. De aceea, când vor părăsi hotelul, el și asociatul lui  vor alege la întâmplare un angajat sau poate un client al hotelului - orice persoană care le va ieși în cale - și vor ucide acea persoană pe loc. Din trei împușcături: două în piept, una în cap.
    Total uluită, Barbara protestă prin călușul din gură, schimonosindu-și fața în efortul de a scăpa de banda adezivă pentru a-și elibera gura. Dar i-o strânseră și mai tare și buzele ei se lipiră de banda adezivă și nu reuși să protesteze decât printr-o implorare dureroasă, înăbușită, fără cuvinte. Nu voia să se facă vinovată de moartea nimănui. Va fi cooperantă. Nu aveau motive s-o convingă de fermitatea lor. Absolut niciun motiv. Ea credea deja în fermitatea lor.
    Fără a-și dezlipi privirea ochilor lui mari și triști, fără a mai rosti vreun cuvânt, el își termină încet brânza.
    Privirea lui neșovăitoare părea să producă o scurgere de energie, sleind-o de putere. Dar n-o putea ocoli.
    După ce consumă și ultima bucățică, șterse lama cuțitului pe așternut. Apoi îl reintroduse în mâner și băgă arma înapoi în buzunar.
    Sugându-și măselele și rotindu-și încet limba în jurul gurii, adună celofanul și fărâmele de ceară roșie. Se ridică de pe pat și aruncă gunoiul în coșul de lângă pat.
    Tânărul ieși din colțul întunecat. Zâmbetul lui subțire, dar nerăbdător, nu-i mai flutura nesigur pe buze; acum era fix.
    Barbara mai încerca încă, pe sub banda adezivă, să protesteze față de uciderea unei persoane nevinovate, când cel mai vârstnic de întoarse spre ea și, cu latul palmei drepte, o lovi tare peste ceafă.
    O întunecime scânteietoare îi cuprinse Barbarei câmpul vizual și se încovoie în față. Simți cum scaunul se răstoarnă pe o parte. Își pierdu cunoștința înainte de a atinge covorul.
    Preț de circa douăzeci de minute, visă degete retezate, învelite în teci de ceară roșie.
    Când își recăpătă cunoștința, ședea încovoiată pe scaunul care fusese ridicat. Fie senzualul, fie tovarășul lui cu dinții ca perlele se îndurase de ea.
    Încheieturile mâinilor îi erau legate de brațele scaunului în așa fel încât să-i permită să se elibereze dacă s-ar fi străduit. În mai puțin de zece minute izbuti să-și elibereze mâna dreaptă și în mult mai puțin timp să scape de legăturile de pe mâna stângă.
    Își folosi propria-i pereche de foarfece ca să-și taie banda din jurul capului. Când și-o trase cu grijă pe cea care-i sigila buzele, i se dezlipi mult mai puțină piele decât se așteptase.
    Liberă și capabilă să vorbească, se pomeni la telefon, cu receptorul în mână. Dar nu-i venea în minte o persoană pe care să cuteze s-o sune și puse receptorul la loc.
    Nu avea rost să avertizeze administrația hotelului că unul dintre angajații sau clienții săi era în pericol. Dacă pistolarul își menținuse amenințarea ca s-o convingă, făcând o victimă absurdă, întâmplătoare, probabil că apăsase deja pe trăgaci și părăsise deja hotelul împreună cu tovarășul său, cu cel puțin o jumătate de oră în urmă.
    Chinuită de durerea care-i pulsa în ceafă, Barbara se duse spre ușa care făcea legătura între camera ei și a lor. O deschise și verifică tăblia din interior. Zăvorul de siguranță era susținut de o plăcuță de bronz demontabilă, fixată cu șuruburi, care permitea accesul la mecanismul broaștei din cealaltă parte. Ușa celeilalte camere nu avea o asemenea plăcuță de acces.
    Bronzul stălucitor părea nou. Barbara era sigură că fusese instalată cu puțin timp înainte de a se înregistra ea la hotel - de către pistolar și tovarășul lui, acționând fie clandestin, fie cu ajutorul unui mecanic al hotelului.
    Barbara nu era o băutoare, dar cotrobăi prin bar după o sticluță de vodcă de două porții și o sticlă cu suc rece de portocale.
    Îi tremurau mâinile atât de tare, încât abia reuși să toarne ingredientele într-un pahar. Dădu imediat pe gât conținutul paharului, deschise încă  o sticluță, își amestecă o a două porție, luă o înghițitură și apoi se duse la baie și vomită.
    Se simțea murdară.
    Deși știa că era inutil să schimbe hotelurile și că o vor regăsi dacă o vor urmări, nu mai putea să rămână în locul acela. Își făcu bagajele și, la o oră după prima licărire de lumină, coborî la recepție să achite nota de plată.
    Holul bogat ornamentat era plin de polițiști din San Francisco - ofițeri în uniformă și detectivi în civil.
    Barbara află de la casier că la puțin timp după ora trei noaptea, un tânăr chelner care servea în camere fusese împușcat pe un culoar de serviciu de lângă bucătărie. Primise două gloanțe în piept și unul în cap.
    Cadavrul nu fusese descoperit imediat, pentru că, în mod ciudat, nimeni nu auzise împușcăturile.
    Grăbită de spaima care părea s-o împingă ca o mână brutală în spate, Barbara ieși și luă un taxi spre un alt hotel.
    Barbara era inginer de aeronave. Pilot. Avea o diplomă în administrarea afacerilor de la Universitatea Columbia. Muncise din greu ca să devină actualmente singura femeie investigator care se ocupa de accidente aviatice la Consiliul Național de Securitatea a Transporturilor. După ce soțul ei o părăsise în urmă cu șaptsprezece ani, îl crescuse singură pe Denny și îl crescuse bine.
    Acum, tot ce realizase ea părea a fi fost adunat în mâinile unui senzual desfrânat cu ochi triști, învelit în celofan și un strat de ceară roșie, și aruncat la gunoi.
    După ce își contramandă întâlnirile din ziua aceea, Barbara atârnă pe ușă anunțul „Nu deranjați.” Trase draperiile și se ghemui pe patul din noua ei cameră.
    Nu mai tremura de frică, tremura de supărare. Plânse fără să se poată stăpâni, pentru chelnerul mort al cărui nume nici nu-l știa, pentru Denny și Rebekah și pentru nenăscuta Felicia, ale căror vieți păreau acum că atârnă de un fir de păr, pentru pierderea respectului de sine, pentru cei trei sute treizeci de oameni de la bordul avionului 353, pentru dreptatea înăbușită și pentru speranțele spulberate.

    Un vânt pornit din senin gemu peste poiană, jucându-se cu frunzele uscate ale plopilor tremurători, ca diavolul numărând sufletele și apoi aruncându-le.
    - Nu pot să te las să faci asta, spuse Joe. Nu te pot lăsa să-mi spui ce era pe banda care a înregistrat vocile din carlingă, dacă există vreo șansă să-i arunce pe fiul tău și familia lui în mâinile unor asemenea oameni.
    - Nu tu ești cel care hotărăște, Joe.
    - Din păcate.
    - Când ai sunat din Los Angeles, am făcut pe proasta pentru că trebuie să presupun că telefonul meu este ascultat permanent, că fiecare cuvânt este înregistrat. Dar de fapt nu cred că este. Nu cred că au nevoie să-l asculte, pentru că știu deja că mi-au închis gura.
    - Dacă există o singură șansă...
    - Și știu precis că nu sunt supravegheată. Casa mea nu este sub observație. M-am lămurit de mult în privința asta. După ce am renunțat la investigații, m-am pensionat înainte de vreme, am vândut casa din Bethesda și m-am întors în Colorado Springs, m-au șters de pe listă, Joe. Eram terminată și ei știau asta.
    - Mie nu mi se pare că ești terminată.
    Barbara îl bătu pe umăr, mulțumindu-i pentru compliment.
    - Mi-am revenit. Oricum, dacă n-ai fost urmărit...
    - N-am fost. Mi-au pierdut urma ieri. Nu m-a urmărit nimeni până la LAX azi dimineață.
    - Atunci îmi imaginez că nu știe nimeni că suntem aici și ce-ți spun eu. Nu-ți cer decât să nu spui niciodată că ai aflat de la mine.
    - Nu ți-aș face una ca asta. Dar tot ești supusă unui mare risc, își exprimă el îngrijorarea.
    - De luni de zile mă gândesc la asta, trăiesc cu asta și mie mi se pare că... Ei își închipuie probabil că i-am spus lui Denny o parte, ca să știe în ce pericol se află, ca să fie prudent, atent.
    - I-ai spus?
    - Niciun cuvânt. Ce fel de viață ar fi avut dacă ar fi știut?
    - Nu una normală.
    - Dar acum, Denny, Rebekah, Felicia și eu vom atârna de un fir de păr atâta vreme cât continuă această mușamalizare. Singura noastră speranță este ca altcineva să scoată totul la iveală, pentru ca puținul pe care-l știu eu să nu mai conteze.
    Norii de furtună nu mai erau acum doar la răsărit. Ca o flotă de nave care se apropie, norii negri, de rău augur, vestitori de tunete, se formau încet din cețurile albe de deasupra.
    - În caz contrar, continuă Barbara, peste un an sau doi, chiar dacă îmi voi ține gura, ei se vor hotărî să pună cap la cap toate firele. Zborul 353 va deveni un eveniment atât de vechi, încât nimeni nu va mai lega moartea mea, a lui Denny sau a altora de el. Nu se va isca nicio bănuială dacă i se va întâmpla ceva unuia dintre noi, cei care deținem informații incriminatorii. Acești oameni, cine naiba or fi ei... își vor cumpăra siguranța cu câte un accident de mașină sau un incendiu, ici-colo. Sau cu o înscenare de jaf pentru a acoperi un omor. Sau o sinucidere.
    Prin mintea lui Joe se perindară imaginile de coșmar ale Lisei înflăcări, ale Georginei moartă pe pardoseala din bucătărie, a lui Charlie în lumina pătată de sânge.
    Nu putea contrazice afirmațiile Barbarei. Probabil că avea dreptate.

    Pe cerul pregătit să geamă și să bubuie, în nori se formau chipuri amenințătoare, oarbe și cu gurile căscate, sufocate de furie.
    Făcând primul pas fatal spre șirul dezvăluirilor, Barbara spuse:
    - Caseta cu datele de zbor și cea cu vocile din carlingă au sosit la Washington cu Gulfstreamul și se aflau în laborator la ora trei, ora estică, a doua zi după accident.
    - Tu tocmai începeai investigațiile.
    - Exact. Minh Tran - inginerul electronist de la Consiliul de Securitate - și câțiva colegi au deschis casetofonul Fairchild. Este cam de mărimea unei cutii de pantofi, cu un înveliș de oțel inoxidabil gros de circa zece milimetri. L-au tăiat încet, cu un ferăstrău special. Impactul fusese atât de violent încât caseta se comprimase cu zece centimetri de la un capăt la altul - oțelul se boțise pur și simplu, precum cartonul - și un colț fusese strivit, producându-se o crăpătură mică.
    - Și totuși funcționa?
    - Nu. Casetofonul era complet distrus. Dar în interiorul cutiei mai mari există un modul de memorie din oțel. În el se află banda. Și ea era deteriorată. O cantitate mică de umezeală pătrunsese până în modulul de memorie, dar banda nu era total distrusă. Trebuia să fie uscată, prelucrată, dar aceste operațiuni n-au durat mult și după aceea, Minh și alți câțiva s-au adunat într-o cabină de ascultare izolată fonic, ca s-o deruleze de la început. Erau pe ea aproape trei ore de conversație în carlingă până în momentul prăbușirii....
    Joe spuse:
    - Nu se dă doar pe repede înainte, până la ultimele minute?
    - Nu. Un incident anterior în timpul zborului, care li s-ar părea atunci lipsit de importanță piloților, ne poate furniza indicii care să ne ajute să înțelegem ce auzim în ultimele momente dinaintea prăbușirii avionului.
    Vântul cald se întețea în mod constant și devenise suficient de puternic pentru a zădărnici zborul din floare în floare al albinelor toropite. Cedând terenul furtunii care se apropia, ele se îndreptară spre stupii lor tainici din pădure.
    - Uneori avem o bandă de carlingă aproape inutilă pentru noi, continuă Barbara. Calitatea înregistrării este mizerabilă, din diverse motive. Banda poate fi veche și uzată. Poate că microfonul este de tipul celor care se țin în mână sau nu funcționează ca lumea, are o vibrație prea puternică. Sau capul de înregistrare poate fi uzat și produce distorsiuni.
    - Eu îmi imaginam că există o întreținere zilnică, înlocuiri de piese săptămânale, când e vorba de o chestiune atât de importantă.
    - Nu uita că un procent foarte mic de avioane se prăbușesc. Trebuie luate în considerare costurile și întârzierile orarului de zbor. În orice caz, aviația comercială este un demers uman. Și ce demers uman funcționează vreodată la standarde ideale?
    - Punct lovit.
    - De data asta au fost și bune și rele, spuse ea. Atât Delroy Blane, cât și Santorelli purtau căști cu microfoane, ceea ce este nemaipomenit, pentru că sunt mai bune decât cele ținute cu mâna. Acestea, împreună cu microfonul de sus din carlingă ne-au oferit trei canale de studiat. Partea rea este că banda nu era nouă. Se înregistrase pe ea de foarte multe ori și era mai deteriorată decât am fi vrut. Și mai rău era că umezeala care ajunsese la bandă produsese câteva pete de coroziune pe suprafața de înregistrare.
    Dintr-un buzunar de la spate al blugilor, Barbara scoase o hârtie împăturită, dar nu i-o întinse imediat lui Joe și îi spuse:
    - Când au ascultat, Minh Tran și ceilalți au descoperit că unele porțiuni ale benzii se auzeau clar, iar altele erau line de paraziți, păcăneau, se întrerupeau, așa încât nu puteau desluși mai mult de un cuvânt din patru sau cinci.
    - Dar ultimul minut?
    - Era unul dintre segmentele cele mai proaste. S-a hotărât ca banda să fie curățată și reconstituită. Apoi, înregistrarea să fie întărită din punct de vedere electronic în cea mai mare măsură posibilă. Bruce Laceroth, șeful Departamentului Principal de Investigații fusese de față la ascultarea întregii benzi și m-a sunat la Pueblo, la șapte și un sfert, ora răsăriteană, ca să-mi spună care este statutul înregistrării. Urmau s-o depoziteze pe timpul nopții și să reia lucrul la ea în dimineața următoare. Era deprimant.
    Sus, deasupra lor, vulturul se întoarse spre est, o siluetă palidă, zburând încă în linie dreaptă, cu aripile împovărate de furtuna iminentă.
    - Desigur, toată ziua fusese deprimantă, spuse Barbara. Adusesem mașini frigorifice din Denver ca să adunăm toate rămășițele umane de la locul accidentului, operațiune ce trebuia încheiată înainte de a începe să ne ocupăm de ceea ce mai rămăsese din avion. A avut loc obișnuita ședință organizatorică, întotdeauna obositoare, pentru că sunt atâtea grupe de interes - compania aeriană, furnizorul surselor de combustibil, Asociația Piloților Companiilor Aeriene și mulți alții. Deci trebuie să procedezi cu tact, dar și cu multă fermitate pentru ca investigația să rămână imparțială.
    - Și apoi mai era și presa, spuse el condamnându-și propria breaslă, ca să n-o facă ea.
    - Peste tot. În orice caz, dormisem mai puțin de trei ore în noaptea precedentă, când am fost trezită de telefonul echipei de investigații și n-am avut nicio șansă de a moțăi măcar în avionul Gulfstream de la National la Pueblo. Eram un cadavru viu când m-am băgat în pat cu puțin timp înainte de miezul nopții - dar acolo, la Washington, Minh Tran încă mai lucra.
    - Inginerul electronist care a deschis caseta?
    Cu privirile ațintite asupra hârtiei albe împăturite pe care o scosese din buzunarul de la șold, tot întorcând-o în mâini, Barbara spuse:
    - Trebuie să înțelegi câteva lucruri despre Minh. Familia lui era alcătuită din marinari vietnamezi. Au supraviețuit comuniștilor după căderea Saigonului și apoi au fost pirați pe mare, au înfruntat și un taifun. El avea pe atunci zece ani, așa că a știut de timpuriu că viața e o luptă. Pentru a supraviețui și a prospera, era pregătit să ofere sută la sută.
    - Am prieteni... am avut prieteni care erau imigranți vietnamezi, spuse Joe. Aveau o cultură impresionantă. Mulți dintre ei au o etică a muncii care-i face să trudească mai mult decât un cal la plug.
    - Exact. Când toți au părăsit laboratorul, ducându-se acasă în noaptea aceea, la șapte și un sfert, lăsaseră în urmă o lungă zi de muncă. Oamenii de la Consiliul de Securitate sunt foarte devotați... dar Minh îi întrecea pe toți. El n-a plecat. A mâncat ce-a putut găsi pe la automate și a rămas să curețe banda și apoi s-o prelucreze până la ultimul minut. Să digitalizeze sunetul, s-o încarce în calculator și apoi să încerce să separe paraziții și alte zgomote externe de vocile piloților. Întrucât microfoanele dăduseră semnale puternice casetofonului, Minh a reușit să deslușească vocile piloților pe sub zgomotul de fond. Ceea ce a auzit era extraordinar. Bizar.
    Îi întinse lui Joe hârtia albă împăturită.
    El o luă, dar n-o deschise. Aproape că îi era frică să vadă ce conținea.
    - La ora patru fără zece minute dimineața, ora Washingtonului, două fără zece, ora din Pueblo, m-a sunat Minh, spuse Barbara. Îi spusesem telefonistei hotelului să rețină toate apelurile, dar Minh reușise s-o convingă. Am întotdeauna la mine un casetofon, pentru că îmi place să înregistrez eu însămi toate ședințele și îmi pregătesc propriile mele transcripții. Mi-am luat deci casetofonul și l-am pus lângă telefon ca să-mi fac o copie proprie. Nu voiam să aștept până ce Minh îmi va trimite o bandă curată prin curier. După ce Minh a închis telefonul, m-am așezat la biroul din camera mea și am ascultat banda până la ultimul schimb de vorbe dintre piloți, de vreo zece, douăsprezece ori. Apoi mi-am luat carnetul de notițe și am transcris totul de mână, pentru că uneori lucrurile ți se par altfel când le citești decât când le asculți. Uneori ochiul vede nuanțe care scapă urechii.
    Joe știa acum ce ține în mână. Își dădea seama după grosime că erau trei coli de hârtie.
    Barbara spuse:
    - Eram primul om pe care-l sunase Minh. Avea de gând să-i sune pe Bruce Laceroth și apoi pe președintele și vicepreședintele comisiei - dacă nu pe toți cei cinci membri ai comisiei - pentru ca fiecare să asculte banda cu urechile lui. Nu era conform protocolului, dar era vorba de o situație stranie, fără precedent. Sunt sigură că Minh a contactat cel puțin una din aceste persoane - deși toți neagă că a luat legătura cu ei. Nu vom ști niciodată precis, pentru că Minh Tran a murit într-un incendiu în laborator, cu puțin înainte de ora șase în aceeași dimineață, la aproximativ două ore după ce m-a sunat pe mine în Pueblo.
    - Isuse!
    - A fost un incendiu foarte puternic. Un incendiu incredibil de puternic.

    Plimbându-și privirea peste copacii care înconjurau poiana, Joe se aștepta să vadă chipurile palide ale privitorilor în umbrele adânci ale pădurii. Când sosise împreună cu Barbara, locul accidentului i se păruse foarte îndepărtat, dar acum se simțea expus privirilor și vulnerabil, de parcă ar fi stat în mijlocul unei intersecții din L.A.
    - Ia să ghicesc, spuse Joe, banda originală din carlingă a fost distrusă în incendiul din laborator.
    - Probabil transformată în pulbere, s-a evaporat, nu mai există nicio urmă, s-a dus, adio, spuse Barbara.
    - Dar calculatorul care prelucra versiunea digitalizată?
    - Ars, bun de aruncat la gunoi. Nu se poate salva nimic din el.
    - Dar tu ai copia ta.
    Ea scutură din cap.
    - Am lăsat caseta în camera de hotel când m-am dus la o ședință la micul dejun. Conținutul benzii din carlingă era atât de exploziv, încât nu intenționam să-l divulg nimănui din echipă. Așteptând să avem timp să ne gândim bine, trebuia să fim atenți când și cum o vom da în vileag.
    - De ce?
    - Pilotul murise, dar era în joc reputația sa. Familia lui ar fi fost distrusă dacă el ar fi fost învinovățit. Trebuia să fim absolut siguri. Dacă vina era pusă pe seama căpitanului Blane, ar fi urmat un litigiu pentru provocarea morții atâtor oameni, în valoare de zeci, dacă nu sute de milioane de dolari. Trebuia să acționăm cu multă responsabilitate. Planul meu era să-l aduc din nou pe Mario în camera mea după micul dejun ca să ascultăm banda, numai noi doi.
    - Mario Olivieri, spuse Joe, referindu-se  la bărbatul din Denver care îi spusese în seara precedentă că Barabra ieșise la pensie și se întorsese în Colorado Springs.
    - Da. Întrucât Mario era șeful grupului de activitate umană, pentru mine era mai importantă părerea lui decât a oricui altcineva. Dar tocmai când terminam micul dejun, am aflat de incendiul de la laborator și despre bietul Minh. Când m-am întors în camera mea cu Mario, copia benzii făcute de mine la telefon era deja goală.
    - Furată sau înlocuită.
    - Sau doar șteastă pe propriul meu casetofon. Bănuiesc că Minh a spus cuiva că o duplicasem prin telefon.
    - Și atunci ai știut.
    Ea confirmă, dând din cap.
    - Ceva nu era deloc în regulă. Ceva mirosea urât de tot.
    Claia ei de păr era albă ca penele de pe capul vulturului care zburase pe deasupra capetelor lor, dar până în momentul acela păruse mai tânără decât cei cincizeci de ani ai ei. Acum, părea dintr-o dată mai bătrână.
    - Ceva nu era în regulă, spuse el, dar nu prea-ți venea să crezi.
    - Toată viața mea era Consiliul de Securitate. Eram mândră că fac parte din el. Și mai sunt și acum, Joe. Sunt niște oameni minunați acolo.
    - I-ai spus lui Mario ce era pe bandă?
    - Da.
    - Cum a reacționat?
    - Era uluit. Probabil că nu-i venea să creadă.
    - I-ai arătat transcrierea ta de pe bandă?
    Ea tăcu o clipă, apoi spuse:
    - Nu.
    - De ce?
    - Eram furioasă.
    - Nu aveai încredere în nimeni.
    - Un incediu atât de puternic... trebuie să fi fost întețit de ceva.
    - A fost pus, spuse Joe.
    - Dar nimeni n-a pus măcar problema. În afară de mine. Eu nu am deloc încredere în corectitudinea cu care au investigat incendiul din laborator. Absolut deloc.
    - Ce a dezvăluit autopsia lui Minh? Dacă a fost ucis și focul a fost pus ca să acopere crima...
    - Dacă a fost ucis, ei n-au putut s-o dovedească prin ceea ce mai rămăsese din cadavrul lui. Problema este că... era un tip cu adevărat cumsecade, Joe. Era o dulceață de om. Își iubea meseria pentru că era convins că salva viețile oamenilor prin ceea ce făcea el, că ajuta să se prevină alte accidente. Îi urăsc pe oamenii ăștia, oricine ar fi ei.
    Printre pinii albi de la marginea poienii, lângă locul pe unde pătrunseseră Joe și Barbara, se mișcă ceva: o umbră alunecând printre alte umbre mai adânci, ceva întunecar pe fond purpuriu. Joe își ținu respirația. Își concentră privirea, dar nu reuși să identifice ceea ce zărise în treacăt.
    Barbara spuse:
    - Cred că era o căprioară.
    - Și dacă nu era?
    - Atunci vom muri și dacă terminăm și dacă nu terminăm această conversație, spuse ea pe un ton degajat care dezvăluia noua lume pustie și paranoică în care trăia după prăbușirea zborului 353.
    - Faptul că banda ta a fost ștearsă n-a trezit bănuielile nimănui? întrebă el.
    - Toți au căzut de acord că eram foarte obosită. Nu dormisem decât trei ore în noaptea accidentului, apoi doar câteva ore în noaptea următoate, înainte de a mă trezi telefonul lui Minh. Săraca Barbara, cu ochii unduroși! Ascultasem iarăși și iarăși banda și în final aproape că apăsasem pe un buton greșit - înțelegi? - și am șters-o fără să-mi dau seama ce fac.
    Făcu o grimasă sarcastică.
    - Deci vezi cum s-ar fi putut întâmpla.
    - Se poate așa ceva?
    - În niciun caz.
    Deși Joe despături cele trei coli de hârtie, încă nu începu să le citească și spuse:
    - De ce nu te-au crezut când le-ai spus ce ai auzit pe bandă? Erau colegii tăi. Știau că tu ești o persoană responsabilă.
    - Poate că unii credeau asta și nu voiau să fie așa. Poate că unii chiar au pus-o pe seama oboselii mele. Mă luptam de câteva săptămâni cu o infecție la ureche și eram epuizată înainte de Pueblo. Poate că s-au gândit și la asta. Nu știu. Și mai sunt unul sau doi care pur și simplu nu pot să mă sufere. Cine este iubit de noi toți? Eu, nu. Sunt prea autoritară. Prea încăpățânată. În orice caz, totul a fost mușamalizat - pentru că, fără o bandă, nu exista nicio dovadă a convorbirii dintre Blane și Santorelli.
    - Când ai spus, în cele din urmă, cuiva, că ai transcris banda cuvânt cu cuvânt?
    - Am tot amânat. Încercam mereu să găsesc momentul potrviti, contextul potrivit în care s-o menționez - de preferat, după ce investigațiile vor fi scos la iveală un detaliu care să susțină ceea ce spusesem eu că se afla pe bandă.
    - Pentru că transcrierea ta nu era în sine o dovadă autentică.
    - Exact. Desigur, era mai bună decât nimic, mai bună decât amintirile, dar eu aveam nevoie s-o întăresc cu ceva. Și atunci cei doi ticăloși m-au trezit în hotelul din San Francisco și după aceea... Ei bine, mi-a cam pierit elanul de luptătoare.
    Din pădurea dinspre răsărit, o căprioară și un căprior săriră în tandem în fundul poienii. O străbătură în fugă, îndreptându-se spre colțul luminișului și dispărând repede printre copacii din marginea sa nordică.
    Joe simțea încă pe ceafă cum i se încrețește pielea de frică.
    Mișcarea pe care o zărise mai devreme fusese probabil produsă de cele două animale. Dar el deduse că ele trecuseră atât de rapid prin poiană, pentru că fuseseră gonite dintre copaci de ceva - sau de cineva - care le speriase.
    Se întrebă dacă i se va mai părea vreodată sigur vreun colț din lume. Dar știa răspunsul la întrebare din clipa când îi trecu prin minte: nu.
    Nu exista niciun astfel de colț. Nicăieri.
    Niciodată.

    - Pe cine bănuiești dintre membrii Consiului de Securitate? întrebă Joe. Pe cine a mai sunat Minh după ce te-a sunat pe tine? Pentru că acea persoană este probabil cea care i-a spus să nu mai transmită nimănui informația - și apoi a pus la cale uciderea lui și arderea dovezilor.
    - Putea să-i fi sunat pe oricare dintre ei. Erau toți superiorii lui și s-ar fi supus ordinelor lor. Mi-ar plăcea să cred că nu poate fi Bruce Laceroth, pentru că e un om de bază. A pornit de jos, ca noi toți, și s-a luptat să promoveze. Pe de altă parte, cei cinci membri ai Consiliului sunt numiți de președinte și aprobați de senat cu un mandat de cinci ani.
    - Fosile?
    - Nu, zău, marea majoritate a membrilor comisiei de-a lungul anilor au fost oameni cinstiți, au depus toate eforturile. Cei mai mulți sunt o mândrie pentru agenție, pe alții doar îi suportăm. Din când în când, într-adevăr, mai apare câte o jigodie.
    - Dar directorul și directorul adjunct de acum? Ai spus că Minh Tran avea de gând să-i sune - în cazul în care n-ar fi reușit să-l găsească mai întâi pe Laceroth.
    - Nu sunt funcționarii publici ideali. Directorul este Maxine Wulce. E avocat, e tânără și are ambiții politice, vrea să fie în fruntea bucatelor, e o figură. N-ai da doi bani pe ea.
    - Și directorul adjunct?
    - Hunter Parkman. Patronaj politic clar. Are bani, deci n-are nevoie de postul ăsta, dar îi place că a fost numit de președinte și moare de plăcere să se dea mare la petreceri. Ai da vreo cincisprezece cenți pe el.
    Deși continuase să studieze pădurea de la marginea poienii, Joe nu mai zărise mișcare printre copaci.
    Undeva departe, spre est, o vână de fulger pulsă scurt prin musculatura întunecatăa furtunii.
    Numără secundele dintre fulgerul argintiu și bubuitul tunetului, traducând timpul în distanță și socoti că ploaia era la vreo șapte, opt kilometri de ei.
    - Ți-am dat doar o copie xerox a transcrierii pe care am făcut-o în noaptea aceea. Originalul l-am pus la loc sigur. Dumnezeu știe de ce, fiindcă nu-l voi folosi niciodată, îi spuse Barbara.
    Joe se zbuciuma între dorința arzătoare de a ști și frica de a ști. Simțea că va descoperi în convorbirea dintre căpitanul Blane și ofițerul Santorelli noi dimensiuni ale coșmarului pe care-l trăiseră soția și fiicele lui.
    În cele din urmă, Joe își concentră atenția asupra primei pagini și Barbara privi peste umărul lui în timp ce el urmărea textul cu degetul, pentru ca ea să vadă unde citea.

    Se aude cum ofițerul Santorelli se întoarce la locul lui, după ce a fost la toaletă. Primele lui comentarii sunt captate de microfonul de deasupra capului înainte de a-și pune căștile cu microfon.
    SANTORELLI: Mă duc la L.A. (neinteligibil). O să bag în mine atâta (neinteligibil) hummus, lebneh cu brânză, farfurii pline cu kibby, până o să crăp. Știu eu un local armean, e cel mai bun. Îți place mâncarea din Orientul Mijlociu?
    Trei secunde de tăcere.
    SANTORELLI: Roy! S-a întâmplat ceva?
    Două secunde de tăcere.
    SANTORELLI: Ce-a asta? Ce am.. Roy, nu mai ești pe pilor automat?
    BLANE: Unul dintre ei este doctorul Loius Blom.
    SANTORELLI: Ce?!
    BLANE: Unul dintre ei este doctorul Keith Ranlock.
    SANTORELLI: (ușor îngrijorat): Ce-a asta de pe McDoo? Ai consultat FCM-ul, Roy?

    Când Joe o întrebă, Barbara spuse:
    - Avioanele 747-400 folosesc electronica aviatică. Panoul de instrumente este dominat de șase dintre cele mai mari tuburi catodice fabricate vreodată, pentru afișarea datelor. Iar McDoo înseamnă MCDU, controlul multifuncțional și unitatea de afișare. Există, câte unul lângă scaunul fiecărui pilot și sunt legate între ele, deci orice intră la un pilot este actualizat pe unitatea celuilalt. Piloții introduc planul de zbor și foaia de încărcătură prin tastatura MCDU-ului și toate modificările planului de zbor de pe traseu sunt introduse și în McDoo-uri.
    - Deci Santorelli se întoarce de la closet și vede că Blane a modificat puțin planul de zbor. Este ceva neobișnuit?
    - Depinde de vreme, de turbulență, de trafic neașteptat, de rețineri din cauza problemelor de la aeroporturile de destinație...
    - Și în acest caz, al unui zbor de la o coastă la cealaltă - puțin dincolo de punctul central - pe vreme foarte bună și când totul merge ca de obicei?
    Barbara dădu din cap.
    - Da, Santorelli s-a întrebat de ce modificau planul de zbor în aceste condiții. Dar cred că îngrijorarea din glasul lui se datora mai degrabă lipsei de reacție care se simțea în glasul lui Blane și faptulu că văzuse ceva neobișnuit pe McDoo, o schimbare de plan absurdă.
    - Ce anume?
    - După cum am spus mai devreme, aveau o deviere de șapte grade față de cursul normal.
    - Santorelli n-a simțit această deviere când era la toaletă?
    - A început curând după ce el a părăsit puntea de zbor și s-a produs treptat, o înclinare foarte blândă. Poate că o fi simțit ceva, dar nu avea motive să-și dea seama că era o modificare atât de mare.
    - Cine sunt medicii aceștia - Blom și Ramlock?
    - N-am nicio informație. Dar citește mai departe. E din ce în ce mai straniu.

    BLANE: Îmi fac ceva rău.
    SANTORELLI: Căpitane, ce se petrece acolo?
    BLANE: Sunt răi cu mine.
    SANTORELLI: Hei, mă mai auzi?
    BLANE: Spune-le să se oprească.

    Barbara spuse:
    - Din acest moment, glasul lui Blane  se schimbă. Totul este ciudat, dar atunci când zice: „Spune-le să se oprească”, are un tremur în glas, o fragilitate, de parcă asupra lui s-ar abate... nu o mare durere, ci o mare tristețe.

    SANTORELLI: Căpitane... Roy, preiau eu comanda.
    BLANE: Înregistrăm?
    SANTORELLI: Ce?
    BLANE: Spune-le să nu-mi mai facă rău.
    SANTORELII: (îngrijorat): O să fie...
    BLANE: Înregistrăm?
    SANTORELLI: O să fie bine acum...
    Un zgomot dur, ca o lovitură cu pumnul. Un geamăt, scos, pare-se de Santorelli. Încă o lovitură cu pumnul. Santorelli nu se mai aude.
    BLANE: Înregistrăm?

    În timp ce un tunet bubui uvertura furtunii înspre est, Joe spuse:
    - Adică i-a dat un pumn co-pilotului său?
    - Sau l-a lovit cu un obiect dur, pe care-l luase poate în sacul de zbor și-l ascunsese lângă scaunului lui în timp ce Santorelli era la toaletă, ca să-l aibă la îndemână.
    - Deci premeditare. Ce naiba-i asta?
    - L-a lovit probabil în față, pentru că Santorelli a leșinat imediat. Tace vreo zece, douăsprezece secunde, apoi - Barbara arătă spre transcriere - îl auzim gemând.
    - Dumnezeule.
    - Pe bandă, glasul lui Blane își pierde tremurul, fragilitatea. Are în el o tristețe care-ți încrețește pielea.

    BLANE: Fă-i să înceteze, că altfel,dacă o să prind momentul - o să-i omor pe toți. Pe toți. O să-i omor. O s-o fac. O să-i omor pe toți și o să-mi placă.

    Transcrierea foșni în mâinile lui Joe.
    Se gândi la pasagerii de pe 353; unii moțăind pe scaune, alții citind cărți, urmărind un film, făcând planuri de viitor, toți calmi, niciunul conștient de cumplitele evenimente care se desfășurau în carlingă.
    Poate că Nina era lângă geam și privea stelele sau se uita în jos la pătura cu nori de sub ei; îi plăcea locul de lângă geam. Michelle și Chrissie jucau poate Go Fish sau Old Maid; își luau cu ele în călătorii diverse jocuri.
    Joe se chinuia singur. Se pricepea la asta, pentru că o parte din el credea că merita să fie chinuit.
    Alungându-și aceste gânduri din minte, Joe întrebă:
    - Ce se petrecea cu Blane, pentru numele lui Dumnezeu? Era drogat? Băuse?
    - Nu. S-a eliminat această ipoteză.
    - Cum?
    - Întodeauna constituie o prioritate să fie găsite rămășițele piloților pentru a se testa urme de droguri sau de alcool. A durat destul de mult în acest caz, spuse ea indicând cu o mișcare a mâinii pinii și plopii arși de pe colină, pentru că o mulțime de rămășițe organice erau împrăștiate pe o distanță de o sută de metri, în copaci, la vest și la nord de locul impactului.
    O întunecime interioară cuprinse câmpul vizual al lui Joe, până ce ajunse să privească lumea ca printr-un tunel. Își mușcă limba aproape până-i dădu sângele, respiră încet și adânc, încercând să n-o lase pe Barbara să observe cât de mult îl zguduiau aceste detalii.
    Ea își băgă mâinile în buzunare. Dădu cu piciorul într-o piatră, aruncând-o în crater.
    - Chiar ai nevoie de asta, Joe?
    - Da.
    Barbara oftă.
    - Am găsit o bucată de mână care bănuiam că îi aparținea lui Blane, din cauza unei vergihete pe jumătate topite, lipită de inelar, o verighetă de aur destul de neobișnuită. Mai erau și alte țesuturi. Din ceea ce am reușit să identificăm...
    - Cu amprente?
    - Nu, amprentele erau arse. Dar tatăl lui trăiește, așa că Laboratorul de Identificare prin ADN al Aviației Militare a reușit să confirme că era țesutul lui Blane, comparând ADN-ul cu o probă de sânge luată de la tatăl lui.
    - E o probă revelatoare?
    - Sută la sută. Apoi rămășițele au fost duse la toxicologi. Existau cantități infime de etanol și la Blane și la Santorelli, dar era doar o consecință a putrefacției. Bucata de mână a lui Blane zăcuse în pădure mai mult de șaptezeci și două de ore înainte s-o găsim noi. Rămășițele lui Santonelli au zăcut acolo patru zile. Era de așteptat o cantitate de etanol în țesutul putrezit. Dar în rest, au trecut amândoi cu bine toate testele toxicologilor. Erau treji, cu mintea limpede.
    Joe încercă să pună de acord cuvintele din transcriere cu descoperirile toxicologilor. Nu reuși și spuse:
    - Alte probabilități? Un atac cerebral?
    - Nu. Din banda pe care am ascultat-o nu reieșea așa ceva, spuse Barbara. Blane vorbește clar, glasul nu este deloc voalat. Și deși ceea ce spune este al naibii de ciudat, este totuși coerent - nu se suprapun cuvintele, nu folosește cuvinte nepotrivite.
    Joe întrebă enervat:
    - Atunci ce naiba a fost? O cădere nervoasă, o criză de nebunie?
    Barbara nu era mai puțin enervată decât Joe:
    - Dar de unde naiba să apară așa ceva? Căpitanul Delroy Michael Blane era individul cu un psihic foarte solid.
    - Nu în totalitate.
    - Era un tip perfect echilibrat, insistă ea. A trecut toate testele psihologice ale companiei. Era un bărbat devotat familiei. Un soț credincios. Era mormon practicant. Nu bea, nu consuma droguri, nu avea patima jocurilor de noroc. Joe, nu există absolul nicio persoană care să-l fi văzut vreodată, într-o singură clipă de comportament aberant. După toate standardele, nu era doar un om cumsecade, nu doar un om integru - dar și un om fericit.
    Un fulger scânteie pe cer. Roți de tunete rostogolitoare zăngăniră de-a lungul șinelor de oțel din înaltul răsăritului.
    Indicând transcrierea, Barbara îi arătă lui Joe unde făcuse 747 prima schimbare bruscă de direcție de trei grade, cu botul spre dreapta, care precipitase devierea.
    - În acel moment, Santorelli gemea, dar încă nu-și recăpătase pe deplin cunoștința. Și chiar înainte de manevră, căpitanul Blane a spus „E amuzant.” Mai sunt și alte zgomote pe bandă - ascultă, zăngănitul și zornăitul unor obiecte desprinse care zburau în jur din cauza accelerației laterale bruște.
    „E amuzant.”
    Joe nu-și putea dezlipi privirea de pe aceste cuvinte.
    Barbara îi întoarse pagina.
    - Peste trei secunde, aeronava a făcut încă o schimbare violentă de direcție, de patru grade, cu botul spre stânga. În plus față de zăngănitul anterior, acum se auzeau zgomote produse de aeronavă - o trosnitură și o ușoară zguduială. Iar căpitanul Blane râde.
    - Râde, repede Joe neînțelegând. Se prăbușeacu ei și el râdea?
    - Nu era totuși un râs nebun. Era un râset... plăcut, ca și cum s-ar fi amuzat cu adevărat.
    „E amuzant.”
    La opt secunde după prima deviere, s-a mai produs o schimbare bruscă de direcție de trei grade, cu botul spre stânga, urmată la numai două secunde de un viraj sever de șapte grade, cu botul spre dreapta. Blane a râs când a executat prima manevră, iar la a doua a exclamat: „O, ooo!”
    - Atunci s-a ridicat aripa stângă, forțând aripa port în jos, spuse Barbara. În douăzeci și două de secunde, aeronava se înclina la o sută patruzeci și șase de grade, cu un picaj al botului de optzeci și patru de grade.
     - Erau terminați.
    - Era o situație gravă, dar nu deznădăjduită. Încă exista o șansă s-o poată depăși. Nu uita că erau la o altitudine de peste șase mii de metri. Aveau loc de redresare.
    Întrucât nu citise niciodată materiale despre accidente aviatice și nici nu le urmărise la televizor, Joe își imaginase întotdeauna că în avion izbucnește un incendiu și fumul năvălește în cabină. Cu puțin timp în urmă, când își dăduse seama că pasagerii fuseseră cruțați de această nenorocire, sperase că lunga coborâre spre pământ fusese mai puțin înfricoșătoare decât prăbușirea imaginară pe care o trăise el în câteva crize ce anxietate.
    Dar acum se întrebă ce ar fi putut să fie mai rău: năvala fumului care i-ar fi făcut să înțeleagă imediat că sunt condamnați, sau aerul curat și speranța falsă, oribil spulberată, într-o corecție de ultimă clipă, salvarea.
    Transcrierea indica declanșarea alarmei în carlingă. Un ton de alertă de altitudine. O voce înregistrată care avertiza în mod repetat „Trafic”, deoarece zburau prin coridoare de zbor atribuite unei alte aeronave.
    Joe întrebă:
    - Ce înseamnă referirea la „alarmă de zdruncinare”?
    - E o alarmă care sună ca o zornăială puternică, e un zgomot înfricoșător pe care nu-l poate ignora nimeni, avertizând piloții că avionul pierde altitudine, că se prăbușesc.
    Cuprins în pumnul soartei care lovea spre pământ, comandantul Victor Santorelli încetă brusc să geamă. Își recăpă cunoștința.
    Poate că văzuse norii biciuind parbrizul. Sau poate că vacarmul alarmelor și datele catastrofale care fulgerau pe cele șase monitoare i-au spus într-o secundă tot ce avea nevoie să știe. Santorelli spusese: „Dumnezeule!”
    - Vocea lui era înecată, guturală, spuse Barbara, ceea ce poate însemna că Blane îi spărsese nasul.
    Citind doar transcrierea, Joe auzea spaima lui Santorelli și dorința lui frenetică de a supraviețui.

    SANTORELLI: Dumnezeule! Nu, Doamne, nu!
    BLANE: (râde): Ha-ha-ha! A început, doctore Ramlock! A început, doctore Blom!
    SANTORELLI: Trage!
    BLANE: (râde): Ha-ha-ha! (râde) Înregistrăm?
    SANTORELLI: Trage în sus!
    Santorelli respiră rapid, scrâșnind. Geme, se luptă cu ceva, poate cu Blane, dar pare mai degrabă că se luptă cu volanul de comandă. Poate că și respirația lui Blane este precipitată, dar nu este înregistrată pe bandă.
    SANTORELLI: La naiba! La naiba!
    BLANE: Înregistrăm?

    Uluit, Joe spuse:
    - De ce întreabă mereu dacă se înregistrează?
    Barbara clătină din cap.
    - Nu știu.
    - De cât timp era pilot.
    - De peste douăzeci de ani.
    - Știa probabil că vocile din carlingă se înregistrează permanent, nu?
    - Probabil că știa. Desigur. Dar nu e în toate mințile, nu?
    Joe citi ultimele cuvinte ale celor doi bărbați.

    SANTORELLI: Trage!
    BLANE: Oooo!
    SANTORELLI: Sfântă Fecioară!
    BLANE: O, da!
    SANTORELLI: Nu!
    BLANE: (entuziasm copilăresc): O, da!
    SANTORELLI: Susan!
    BLANE: Acum. Privește!
    Santorelli începe să urle.
    BLANE: Fain!
    Urletul lui Santorelli durează trei secunde și jumătate, până la sfârșitul înregistrării, oprită de impact.

    Vântul mătura iarba din poiană. Cerul era umflat de potopul care aștepta să se reverse. Natura era pusă pe curățenie.
    Joe împături cele trei coli de hârtie și le băgă într-un buzunar al sacoului.
    Preț de o clipă nu putu să vorbească.
    Un fulger în depărtare. Tunet. Nori în mișcare.
    În cele din urmă, cu privirea ațintită în crater, Joe spuse:
    - Ultimul cuvânt rostit de Santorelli a fost un nume.
    - Susan.
    - Cine e?
    - Soția lui.
    - Am bănuit.
    La sfârșit, nicio rugăminte adresată lui Dumnezeu, nicio implorare a milosteniei divine. La sfârșit, o cumplită acceptare. Un nume rostit cu dragoste, cu regret și cu un dor sfâșietor, dar poate totodată un strop de speranță. Și în ochiul minții nu imaginea crudă a pământului năvălind tot mai aproape sau întunericul ce va urma, ci un chip drag.
    Din nou, pentru câteva clipe, Joe amuți.

                                                              11.

                                     Barbara Christman îl conduse de la craterul de impact mai departe, în poiana în pantă, spre nord, la un loc aflat la cel mult douăzeci de metri de pâlcul de plopi morți, carbonizați.
    - Pe aici, pe undeva, în general în zona asta, dacă-mi amintesc corectm spuse ea. Dar ce contează?
    Când Barbara ajunsese prima dată în poiană în dimineața de după accident, rămășițele zdrențuite și răspândite ale 747-400 nu semănau cu epava unui avion de pasageri. Doar două piese fuseseră imediat recunoscute: o porțiune dintr-un motor și un modul de trei scaune de pasageri.
    Joe spuse:
    - Trei scaune, unul lângă celălalt?
    - Da.
    - Cu spătarele drepte?
    - Da. La ce te gândești?
    - Ai putea identifica partea avionului de care aparțineau scaunele?
    - Joe...
    - Din ce parte a avionului erau? repetă el răbdător.
    - Nu puteau fi de la clasa întâia și nici de la clasa business de pe punte principală sau de pe cea superioară, pentru că acolo sunt numai module de două scaune. Șirurile centrale din clasa economic au câte patru scaune, deci probabil că proveneau din rândurile de la babord sau tribord, clasa economic.
    - AU fost avariate?
    - Desigur.
    - Grav?
    - Nu atât de grav pe câte te-ai aștepta.
    - Arse?
    - Nu total.
    - Dar arse totuși?
    - Din câte-mi amintesc... erau doar câteva urme mici de arsură și un pic de funingine.
    - De fapt, tapițeria nu era efectiv intactă?
    Fața ei lată, limpede, era acum întunecată de îngrijorare.
    - Joe, nimeni n-a supraviețuit acestui accident.
    - Era tapițeria intactă? insistă el.
    - Din câte-mi amintesc... era ușor sfâșiată. Nimic grav.
    - Era sânge pe tapițerie?
    - Nu-mi amintesc.
    - Cadavre pe scaune?
    - Nu.
    - Bucăți de trupuri?
   - Nu.
    - Centuri rămase atașate?
    - Nu-mi amintesc. Probabil.
    - Dacă centurile erau atașate...
    - Nu, e ridicol să-ți închipui că...
    - Michelle și fetele erau la clasa economic, spuse el.
    Barbara își mușcă buza și își dezlipi privirea de la el, îndreptând-o spre furtuna care se apropia.
    - Joe, familia ta nu era pe scaunele acelea.
    - Știu asta, o asigură el. Știu.
    Dar cât și-ar fi dorit!
    Ea îi întâlni din nou privirea.
    - Au murit. S-au dus. Nu neg asta, Barbara.
    - Deci revii la Rose Tucker.
    - Dacă aș putea afla unde ședea ea în avion și dacă locul ei era fie la babord fie la tribord la clasa economic, ar fi măcar o oarecare confirmare.
    - A cui?
    - A versiunii ei.
    - Confirmare, spuse Barbara neîncrezătoare.
    - A supraviețuirii ei.
    Barbara scutură din cap.
    - Tu n-ai întâlnit-o pe Rose, spuse el. Nu e un fulg. Nu cred că minte. Are... forță, e o prezență.
    Vântul aduse mirosul de ozon al fulgerului de la răsărit, acel miros de cortină de teatru care se ridică imediat înainte de intrarea în scenă a ploii.
    Barbara spuse pe un ton de exasperare tandră:
    - Au coborât peste șase kilometri, au intrat direct cu botul în pământ, fără nicio alunecare, tot avionul acela blestemat s-a sfărâmat în jurul lui Rose Tucker, cu o forță explozivă incredibilă...
    - Înțeleg asta.
    - Zău că nu vreau să fiu crudă, Joe, dar înțelegi cu adevărat? După tot ce ai auzit, înțelegi? O forță explozivă uriașă s-a dezlănțuit în jurul acestei Rose. O forță de impact suficient de mare pentru a pulveriza piatra. Alți pasageri și echipajul... în majoritatea cazurilor carnea a fost efectiv smulsă de pe oasele lor într-o clipă, desprinsă, ca și cum ar fi fost fiartă. Zdrențuită. Topită. Dezintegrată. Până și oasele au fost fărâmițate și strivite ca niște crochete. Apoi, în clipa următoare, chiar în timp ce avionul încă se mai afunda în pământ, un jet de combustibil - un jet fin ca un norișor de aerosoli - explodează. Foc pretutindeni. Gheizere de foc, râuri de foc, valuri de foc care se rostogolesc  neiertătoare. Rose Tucker n-a coborât plutind pe scaunul ei ca un puf de păpădie, pentru ca apoi să plece de acolo, străbătând acel infern.
    Joe privi cerul, apoi privi pământul de la picioarele lui și pământul era mai luminos.
    - Ai văzut filme, reportaje, în care un oraș este lovit de o tornadă, totul este la pământ, totul se preface în moloz atât de mărunt, încât l-ai putea cerne printr-o sită - și chiar în mijlocul catastrofei, o casă, neatinsă sau aproape neatinsă, spuse el.
    - Acela este un fenomen meteorologic, un capriciu al vântului. Dar aici e fizică pură, Joe. Legile materiei și ale mișcării. Capriciul nu are niciun rol în fizică. Dacă acel oraș afurisit s-ar fi prăbușit de la o înălțime de peste șase kilometri, singura casă supraviețuitoare s-ar fi prefăcut și ea în moloz.
    - Câtorva familii de supraviețuitori... Rose le-a arătat ceva care le dă curaj.
    - Ce?
    - Nu știu, Barbara. Vreau să văd. Vreau să-mi arate și mie. Dar problema este că... ei o cred când spune că a fost în avionul acela. E mai mult decât o simplă credință.
    Joe își aminti ochii strălucitori ai Georginei Delmann.
    - Este o cinvingere pură.
    - Atunci e o artistă în ale escrocheriei, fără egal.
    Joe ridică din umeri.
    La câțiva kilometri depărtate, un diapazon de fulgere vibră și străpunse norii de furtună. La răsărit, cădeau perdele de ploaie cenușie.
    - Nu știu de ce, spuse Barbara, dar n-am impresia că ești un om prea credincios.
.....................................................................................