Umbră, John Saul

.....................................................................................
                                          3

                        - N... nimic, murmură băiatul.
    Nu dori să-i spună fetiței că i se făcuse dintr-o dată, frică.
    - Poate nu vreau, pur şi simplu, să vin aici.
    Amy păru îndurerată. Nu zise nimic şi-l apucă pe Josh de braţ.
    - Dar trebuie s-o faci, îl contrazise ea. Ai promis, îţi aminteşti? Dacă intri şi tu, rămân şi eu, şi o să fim prieteni.
    - Asta a fost înainte, bombăni Josh.
    Ochii fetiţei începură să lăcrimeze, dar ea rămase fermă pe poziţie.
    - Vrei să spui că nu doreşti să fii prietenul meu?
    - N...nu, retractă imediat Josh. Adică nu asta am vrut să spun. E...
    - Dar nu-mi poţi fi prieten dacă nu o să te mai văd, obiectă Amy.
    - Şi ce dacă? se ofuscă Josh. Nici măcar nu mă cunoşti.
    Amy ezită, apoi se decise.
    - Ba da, rosti ea apăsat.
    Pe faţă i se citea încăpăţânarea.
    - Eşti la fel ca mine. Eşti doar speriat. Şi ai spus că oricum nu ai prieteni la tine, în deşert. Aşa că ai putea la fel de bine să rămâi. De acord?
    Josh clipi. Era posibil ca ea să creadă în ceea ce spunea? Că voia cu adevărat să-i fie prieten? Dar el se hotărâse deja. Cum se mai putea răzgândi?
    Atunci interveni maică-sa.
    - Ascultă, spuse ea. N-am vrut să spun ceea ce ai înţeles tu, şi n-am de gând să te decid să faci ceva ce nu-ţi doreşti. Deci ce-ar fi să mergem la picnic pe plajă, aşa cum ne-a rugat doamna Kramer, rămânând să te hotărăşti mai târziu. Dacă, după aceea, o să continui să nu vrei să rămâi aici, îţi promit că te iau acasă şi nu-ţi mai vorbesc niciodată despre locuri ca acesta. Bine?
    Josh o privi neîncrezător.
    - Pe cuvântul tău de onoare?
    - Pe cuvântul meu de onoare, replică Brenda, făcându-şi cruce în dreptul inimii.
    Josh ezită, apoi încuviinţă.
    - Bine. Dar să nu uiţi că ai promis.
    Respirând uşurată, Brenda se luă după copii, spre clădire, pentru ca Amy să-şi ia din cameră un prosop de plajă.

                                                        VII
                                                          1.

                                  Josh și Amy, însoțiți de Brenda, ajunseră în jurul orei şase în vârful dealului ce străjuia Crescent Cove, o fâşie îngustă de nisip, prinsă între două stânci bătute de vânt ce ieşeau direct din ocean şi pe care creşteau, din loc în loc, conifere. Brenda se opri câteva clipe pentru a admira priveliştea ce i se desfăşura în faţa ochilor.
    - Nu e magnific? întrebă ea. Poate ar trebui să renunţ la slujba mea şi să mă mut aici.
    Ştia însă că aşa ceva era imposibil. Când trecuseră prin oraş văzuseră şi restaurantele, şi fiecare dintre ele părea că e ticsit cu fete de liceu care lucrau ca ospătăriţe. Chiar dacă şi-ar fi găsit o slujbă, n-ar fi fost niciodată în stare să-şi permită a-şi închiria un apartament.
    - Sau ar fi mai bine să mă mulţumesc cu ce am, eh? adăugă ea.
    Josh nu răspunse, aşa că ea îşi îndreptă privirea spre el. Băiatul nu-i acordă nicio atenţie, nici ei şi nici oceanului. O privea ţintă pe Amy, care era palidă şi se holba la plaja de dedesubt.
    - Amy? întrebă Brenda. Ai păţit ceva?
    Fetiţa îşi scutură pletele.
    - M...mă simt ameţită, mărturisi.
    Făcu un pas înapoi, îndepărtându-se de buza dealului.
    - Am simţit că sunt pe punctul să mă prăbuşesc, explică ea.
    - Se numeşte acrofobie, anunţă Jeff. Se întâmplă când ai rău de înălţime.
    - Ştiu asta, ripostă Amy.
    Se mută şi mai departe de margine, apoi se întoarse, cu ochii fixaţi pe panta nesigură a dealului, pe care zigzagau trepte de lemn până pe plaja de dedesubt.
    - P...poate ar fi mai bine să mă întorc la şcoală, îngăimă ea.
    Simţea un gol în stomac numai la gândul c-ar trebui să coboare treptele.
    - Cum rămâne atunci cu picnicul? protestă Josh.
    - N...nu-mi prea plac picnicurile, minţi Amy.
    Privirea ei mătura încă scările.
    - Ţi-e frică de scări, nu-i aşa? o întrebă Brenda, ghemuindu-se lângă fetiţă.
    Amy nu scoase niciun sunet. Îşi mişcă doar capul, semnificativ, în sus şi în jos.
    - Sunt convinsă că sunt sigure, o asigură Brenda. Uită-te la toată lumea de acolo de jos. Toţi au coborât pe aceste trepte.
    O luă pe Amy de mână şi încercă să o aducă mai aproape de margine, astfel ca ea să-i poată vedea pe ceilalţi copii jucându-se pe plajă. Însă Amy se trase înapoi.
    - D...dacă o să cad? întrebă ea.
    Vocea îi tremura.
    Josh se apropie şi-i luă cealaltă mână, încadrând-o.
    - N-o să te las eu să cazi, se îmbăţoşă el.
    Ezitând, Amy se lăsă condusă mai aproape de margine. Ameţeala păru că pune încă o dată stăpânire pe ea. Avu senzaţia că era pe punctul de a fi trasă în hău.
    - E-n regulă, o linişti Josh, mângâindu-i mâna. N-ai să cazi.
    Ajunseră imediat pe platforma de la capătul scărilor. Amy încremeni şi refuză să pună piciorul pe traversele de lemn mâncate de timp.
    - Mergi tu înainte, mami, rosti Josh. O să se convingă astfel că scara nu se prăbuşeşte.
    Brenda ezită o secundă. Simţea şi ea un fior pe şira spinării. Se rugă ca fiul ei să aibă dreptate şi păşi hotărâtă pe platformă. Începu să coboare, ţinându-se strâns cu cealaltă mână de balustrada protectoare.
    - Vezi? i se adresă ea fetiţei. E foarte solidă.
    Vocea îi era mai liniştită decât se simţea ea în realitate.
    Amy o urmări încordată, apoi privi temătoare spre Josh.
    - Promiţi că o să mă ţii de mână tot drumul până jos? îl întrebă ea.
    - Promit, o asigură Josh. Dacă stai spre interior şi nu te uiţi în jos, nu va fi nicio problemă. Haidem.
    Se postă şi el pe platformă. Ţinându-l strâns de mână, Amy trase adânc aer în piept şi puse piciorul pe prima grindă de lemn.
    Îşi imagina ea sau simţea, într-adevăr, că tremură sub picioarele ei?
    Agăţându-se de Josh cu o mână şi echilibrându-se cu cealaltă, porni să coboare. La fiecare pas avea impresia că se va poticni şi se va rostogoli pe scări izbindu-se de solul pietros de dedesubt.
    - O să fie bine, o reasigură Josh, simţindu-i frica. O să vezi. Continuă să cobori.
    Câteva minute mai târziu ajunseră la ultima cotitură, îi mai separau de plajă doar cinsprezece paşi. Simţind că-i dispare panica, Amy dădu drumul mâinii băiatului.
    - Am reşit! izbucni ea. Am făcut-o şi p-asta.
    Râzând, sări peste ultima treaptă, îşi croi drum printre roci şi alergă spre apă. În fugă, se debarasă şi de sandale.
    Brenda se afla deja pe plajă. O privi pe Amy cum aleargă, apoi îşi mută atenţia spre George Engersol. Când se afla la jumătatea coborâşului îl observase cum urmărea, de pe plajă, înaintarea fetiţei pe scări. Se oprise atunci pentru câteva clipe, studiindu-l cum o privea pe Amy. Când simţi ochii Brendei aţintiţi asupra sa, doctorul se uitase drept spre ea. Brenda lăsase, atunci, ochii în jos şi se grăbise să-şi continue mersul.
    Cât timp însă aşteptase pe nisip, constatase că el continuase să o urmărească pe Amy. Expresia de pe faţa lui i se păruse ciudată.
    Era o expresie de concentrare atât de intensă, buzele erau strânse până la a nu fi decât o linie, iar ochii se îngustaseră şi căpătaseră o privire ascuţită -, încât Brenda simţi că o trec fiorii, ca şi cum o pălise o adiere rece dinspre ocean. Până când reuşise să se debaraseze de senzaţie, Amy ajunsese, în sfârşit, la poalele dealului şi se azvârlise spre valurile oceanului.
    Engersol nu se mişcase din loc. Nu s-a întors să-i vorbească Brendei, deşi ea stătea numai la câţiva paşi de el. În loc de asta, a preferat să plece, cu capul în pământ şi cu mâinile încrucişate la spate.
    Îl privi cum se îndepărtează şi simţi o puternică agitaţie interioară. Se gândi că reacţia lui, în faţa succesului repurtat de fetiţă în lupta ei cu frica, fusese cel puţin ciudată.
    Înainte însă de-a aprofunda problema, de ea se apropie Hildie Kramer, cu mâna întinsă în gest de bun venit.
    - Haide, rosti planturoasa femeie cu faţa numai zâmbet. Sunt aici nişte persoane pe care vreau să le cunoşti.
    În timp ce Josh o luă pe urmele noii sale prietene, Brenda fu condusă către un grup format din câţiva profesori de la academie şi părinţii a doi copii, în câteva clipe, se trezi că poartă o conversaţie cu Chet şi Jeanette Aldrich, cu al căror fiu, Jeff, se întâlnise deja.
    - Iar el e celălalt, spuse Jeanette, arătându-l pe Adam, care se bălăcea cu fratele său în apă, la câţiva metri de ţărm.
    Brenda se uită surprinsă la cei doi băieţi.
    - Aveţi doi la fel? exclamă ea. Doamne, când mă gândesc la problemele pe care le-am întâlnit eu, avându-l numai pe Josh...
    Brusc, se opri stânjenită. Spre uşurarea ei, Jeanette Aldrich zâmbi trist.
    - Povestiţi-mi, rosti ea. Şi când vă gândiţi la mine, dublaţi-le. Doi băieţi au suficient creier cât patru.
    Pe faţa femeii apăru o umbră pe care Brenda n-o putu descifra. Nu dură decât o clipă, după care ea se însenină şi continuă:
    - Credeţi-mă, fără acest loc aş fi fost până acum într-un spital de nebuni.
    Chet Aldrich o servi pe Brenda o cutie cu bere, deja desfăcută. Ea folosi momentul pentru a spune cu voce tare tot ce acumulase în ea până în acel moment. Cei doi Aldrich o ascultară cu răbdare, părând că avuseseră şi ei aceleaşi experienţe.
    Brenda îşi dădu seama că se adresa pentru prima oară unor oameni care înţelegeau foarte bine comportamentul lui Josh. Pentru ea, chiar dacă Josh refuza în final să rămână în academie, discuţia cu cei doi Aldrich avea darul de a face întreaga călătorie utilă.
    Josh şi Amy se plimbau încet de-a lungul liniei ţărmului. Valurile li se spărgeau blând la picioare. Erau pe plajă de mai bine de o jumătate de oră, dar niciunul dintre ei nu încercase să se alăture restului copiilor.
    Preferaseră să rămână împreună şi să se vânture prin zona de nord a promontoriului. Călcau în picioare micile băltoace, rămase printre pietre în urma refluxului, şi Amy îi arăta băiatului creaturile ce-şi făcuseră sălaş în acea porţiune.
    Când începu fluxul, trebuiră să se întoarcă, cu părere de rău, spre ceilalţi copii, care erau adunaţi în jurul unui bărbat pe care Josh nu-l mai văzuse înainte.
    - Cine e? o întrebă el pe Amy, indicându-i blondul înalt şi bărbos.
    - Domnul Conners, răspunse Amy. E profesorul nostru de engleză.
    - Cum e?
    Înainte ca Amy să apuce să răspundă, spre ei alergă Jeff Aldrich, ţipându-le de la distanţă:
    - Haideţi. O să jucăm volei!
    Josh simţi că i se face rău. O privi pe Amy, care nu părea mai fericită de idee decât era el. Ştia deja ce avea să se întâmple.
     Profesorul va alege pe cei mai înalţi doi tipi şi ei îşi vor face echipele. Şi, dacă se va întâmpla la fel ca în Eden, el va fi ales ultimul.
    - Nu vreau, îi spuse el lui Jeff. Urăsc voleiul.
    - Şi eu, adăugă Amy.
    Dintr-o dată, Josh fu sigur că ea se gândea la acelaşi lucru.
    - O să privim doar, concluzionă ea.
    O luară spre zona de plajă pe care erau întinse cearşafuri, dar, înainte să depăşească ceata de copii, Steve Conners strigă după ei.
    - Hei, voi doi! Veniţi încoace. Nimeni n-are voie să nu participe!
    Josh şi Amy îngheţară, uitându-se unul la altul. Ce s-ar întâmpla dacă ar zice nu? Niciunul nu ştia.
    Ezitară amândoi, ca şi cum fiecare îl aştepta pe celălalt să decidă ce trebuiau să facă.
    - P...poate ar fi mai bine să ne ducem, îngăimă, în sfârşit, Josh. Nu vreau să intru în bucluc.
    - Dar urăsc voleiul! izbucni Amy. Nimeni nu mă alege şi fac toţi nişte mutre groaznice când se împiedică de mine!
    - Asta mi se întâmplă şi mie, recunoscu Josh.
    - Hei, veniţi odată? strigă din nou Conners. Amy, tu o să stai în partea asta, iar Josh o să se ducă dincolo.
    Brusc, fără ca să aleagă cineva echipele, grupul se împărţi. O parte a copiilor rămase alături de Amy, restul se alăturară lui Josh de cealaltă parte a fileului.
    După o scurtă numărare, Conners anunţă:
    - Prea mulţi dincolo. Să vină cineva aici.
    Stând cel mai aproape de plasă, Adam Aldrich se ghemui pe sub ea şi schimbă echipa.
    - Bine. Cine vrea să servească primul? întrebă Conners.
    Spre surprinderea lui Josh, nimeni nu ceru mingea.
    Într-un târziu, Brad Hinshaw îl indică cu degetul pe Josh.
    - Să servească el, rosti băiatul. Dacă e tot atât de bun la asta pe cât e la şah, poate o să înscriem ceva puncte!
    Înainte ca Josh să poată spune ceva, Steve Conners îi pasă mingea, care-l lovi pe băiat în piept şi-l trânti la pământ.
    Puştiul încremeni acolo, aşteptând să audă râsetele celorlalţi. Nimeni n-o făcu. Apucă mingea şi se duse cu ea la marginea terenului. Când ajunse unde credea el că se află linia de servire, pentru că nu erau trasate limite pe nisip, întrebă nesigur:
    - A...aici?
    Profesorul dădu din umeri.
    - E la fel de bine ca oriunde.
    Josh simţi ochii celor din echipa lui aţintiţi asupra sa. Curând, când vor afla că habar n-avea să joace, îl vor distruge. Poate ar fi mai bine să cadă intenţionat şi să se prefacă că şi-a răsucit glezna. Cel puţin atunci n-ar mai trebui să participe la joc. Ar trebui însă să şchiopăteze toată seara şi toată noaptea şi s-ar putea să-l trimită chiar la cabinetul medical.
    Resemnat, ţinu mingea cu mâna stângă şi o pocni cu dreapta. Aşa cum prezisese, balonul o luă în direcţie greşită şi căzu în nisip undeva, departe, în afara terenului. Simţi cum faţa i se împurpurează şi aşteptă explozia de râs.
    - Nu contează! strigă la el Brad Hinshaw.
    Descumpănit, Josh se uită la Brad, care dădu din umeri.
    - A ieşit din teren. Se ţine socoteală de ea numai dacă trecea peste fileu, îi explică băiatul.
    - Dar nu aşa se joacă acasă..., începu Josh.
    - Mă rog, aşa jucăm noi aici, strigă altcineva, încearcă din nou mai aproape de fileu. Şi loveşte-o de sus!
    Josh primi mingea şi se mută mai aproape de plasă. Conştient că e privit din nou de toată lumea, îşi ţinu respiraţia, strânse pumnul drept şi aruncă mingea în sus. Se năpusti asupra ei - şi greşi ţinta! Pierzându-şi echilibrul, căzu cu faţa în jos pe nisip şi simţi cum mingea îl loveşte în spate.
    Acum îi auzi râzând.
    Îşi dădu seama că se făcuse de ruşine.
    Cu ochii în lacrimi, se ridică în picioare şi începu să se îndepărteze, alergând, de locul blestemat.
    Când îşi văzu fiul fugind, Brenda încercă să se ridice ca s-o ia după el. Alături de ea, pe pătură, Jeanette Aldrich îi puse o mână pe umăr şi o obligă să se reaşeze.
    - Stai aşa, o sfătui ea. Lasă-l pe Steve Conners să rezolve.
    - Dar Josh urăşte sportul, protestă Brenda. Şi nu domnul Conners l-a obligat să joace?
    - O să-şi revină, o asigură Brenda. Steve ştie ce are de făcut.
    Instinctul îi spuse Brendei să nu ţină cont de cuvintele femeii, să se ducă după fiul ei şi să încerce să-i ridice moralul, dar se opri. O ţintui ideea că Josh va trebui să se obişnuiască fără ajutorul ei dacă se hotăra să rămână aici.
    Iar dacă s-ar fi dus la el acum, având în vedere cele întâmplate, era convinsă că ştia ce i-ar fi răspuns el:
    - Vezi? Râd de mine! Nu stau aici! Vreau acasă!
    Controlându-şi dorinţa de a-l cocoloşi, îşi impuse să rămână acolo unde era.

                                                            2.

                               La o sută de metri mai jos, stând pe vine, Josh se întreba de ce-o lăsase pe maică-sa să-l aducă aici. Nu va fi altfel decât școala de acasă, unde toți râdeau de el. Umilinţa celor îndurate îi şterse din memorie jocul de şah cu Jeff Aldrich şi începutul de amiciţie cu Brad Hinshaw.
    Iar acum, după ce se comportase ca un dobitoc, era posibil ca nici Amy să nu-l mai placă. Sesiză o prezenţă în spatele lui şi înţepeni  Oh, Isuse - doar nu venise maică-sa după el, nu-i aşa? Acum toţi o să creadă că nu era decât un bebeluş, însă vocea pe care o auzi nu fu a maică-si.
    Era domnul Conners.
    Josh fu convins că ştie de ce venise după el: să-i ţină un discurs despre jocul cinstit. Se închise şi mai mult în el şi-şi apucă genunchii între braţe.
    - Vrei să-mi spui de ce n-a mers? întrebă Steve Conners aşezându-se pe nisip lângă băiat.
    Josh negă încăpăţânat din cap. Nici măcar nu-l privi.
    Câteva clipe, Conners nu spuse nimic. În cele din urmă, începu să-şi plimbe mâna prin părul puştiului.
    - Hei, să fim serioşi, toţi greşesc serviciul. Se întâmplă mereu.
    - Dar mie mi se întâmplă întotdeauna şi toţi râd de mine!
    Vocea îi tremura. Încercă să se îndepărteze de mâna profesorului.
    - Ei, ei! nu sunt convins că râdeau de tine, îi spuse Conners. Cred că mai mult de ceea ce ţi s-a întâmplat. Ai fost tare caraghios când ai ratat mingea. Asta e tot. Ar fi trebuit să te vezi. Ai fi râs şi tu. A fost ca şi cum ultimul lucru pe care-l aşteptai să se întâmple era să ratezi.
    - De ce mi-a spus tipul ăla să lovesc de sus? se răţoi Josh. Ştia ce se va întâmpla şi nu voia decât să mă vadă că arăt ca un dobitoc.
    - Ei, hai, las-o mai moale, de unde era să ştie Philip Meredith ce avea să se întâmple? întrebă  Conners. Nu te-a văzut niciodată până acum jucând volei, nu-i aşa? Poate voia doar să te ajute.
    - Nu, nu voia. Toţi se hlizesc pe seama mea când încerc să particip şi eu la vreun joc idiot. Iar dacă nu râd, ţipă la mine. Numai pentru că nu sunt bun.
    - Cine a spus că nu eşti bun? Pe lângă asta, a fi bun la chestii cum e voleiul nu înseamnă prea mult aici. Cum ai spus chiar tu, e numai un joc.
    Josh se încruntă.
    - Am spus că e un joc idiot şi aşa e!
    - Mă rog, este, dacă te supără, fu de acord Conners. De fapt, dacă îl iei prea în serios, nu prea mai e un joc, nu-i aşa? Adică, se presupune că jocurile sunt distractive. Nu prea contează cine învinge.
    - Dar oricui îi pasă cine învinge, replică Josh.
    - Dar ţie?
    Josh îşi ridică fruntea şi se uită la profesor.
    - N...nu ştiu.
    Conners îl privi amuzat, cu prefăcută surprindere.
    - Ce? Există ceva ce să nu ştii tu? Atunci poate au făcut o greşeală. Eşti sigur că aici ţi-e locul? Se presupune că toţi copiii aceştia din jur ştiu totul despre totul.
    Conners încetă să-l tachineze şi continuă, serios:
    - Uite ce e, Josh. Ştiu că nu ţi-a mers prea bine în ultima vreme. Şi regret sincer că au râs de tine. Poate că n-ar fi trebuit s-o facă. Dar mai dă-le o şansă, bine? Nu uita că toţi au exact acelaşi fel de probleme cum ai tu. Crede-mă că nici ei nu dau mai mulţi bani pe volei decât dai tu.
    Josh încremenise cu privirea în ochii profesorului.
    - Dar acasă..., începu el, încăpăţânându-se să o ţină pe a lui.
    Conners i-o reteză:
    - Acasă lucrurile stau altfel. De aceea eşti aici şi nu acolo. Ce-ai zice acum dacă vii cu mine şi te aşezi să urmăreşti jocul? Dacă o să vrei să mai joci, e perfect. Dacă nu, e la fel de perfect.
    Fără a aştepta răspunsul, Steve îl ridică blând pe băiat în picioare şi o luă înapoi spre teren, cu mâna protejând umerii copilului. Când se apropiară, Josh văzu că vorbele profesorului erau adevărate, deşi copiii puneau mult suflet în încercările lor de a pasa mingea peste fileu, reuşeau numai doi sau trei. Ca şi el, majoritatea lor ratau complet cel puţin jumătate din încercări, iar pe restul le trimiteau, cele mai multe, la naiba-n praznic.
    Văzându-l, Amy se agită făcându-i semn cu mâna.
    - Ar fi trebuit să vezi, Josh! ţipă ea. Am reuşit! Am trecut mingea peste plasă! Şi a fost numai a treia încercare!
    Înainte de a-şi da seama ce i se întâmplă, Josh se trezi antrenat din nou în partidă. Când îi veni rândul să servea scă, reuşi şi el să trimită balonul peste fileu.
    Desigur, nu reuşi decât din a patra încercare. La a treia, când căzu pe spate datorită faptului că îşi ridicase mingea strâmb, râse şi el la fel de tare precum toţi ceilalţi.
    Se gândi că, la urma urmei, voleiul nu era un joc chiar atât de stupid. Cel puţin nu când era jucat în academie.

                                                               3.

                                    La ora zece seara, Josh și ceilalţi copii stinseră cu nisip focul pe care-l făcuseră pentru cină. Pe parcurs, Brenda căpătase convingerea că el se hotărâse. Îl urmărise toată seara: cum se aşezase lângă Amy să mestece un hot-dog, apoi cum se alăturase cercului de copii din jurul focului care îl ascultau pe Jeff Aldrich povestind istoria cu fantome cea mai populară din academie - un basm înfricoşător despre bătrânul domn Barrington, al cărui spectruse mai plimba încă noaptea prin casă, căutând răzbunare pentru moartea unui copil despre care nu se ştia exact dacă a existat sau nu.
    - Nu se ştie câţi ani avea fiul bătrânului domn Barrington când a murit, le spuse Josh copiilor, care ţineau urechile ciulite. Dar se spune că era ceva în neregulă cu băiatul şi că domnul Barrington îl ţinea ascuns, undeva, în casă. Însă nimeni nu ştia unde şi nimeni nu ştia ce avea. Când domnul Barrington a devenit bătrân de tot, a devenit şi el ciudat.
    Vocea lui Jeff scăzu în intensitate şi căpătă un ton de mister. Începu să repovestească vechea legendă a reşedinţei Barrington...

    Eustace Barrington ieşi din ascensor, clipind din cauza luminii strălucitoare a soarelui, care inunda spaţiul prin ferestrele cupolei. Închise dulapul trucat, din lemn de mahon, care ascundea uşile liftului, după care se duse la fereastră şi privi afară.
    Avusese dreptate să construiască reşedinţa aici, s-o ridice sus, pe vârful dealului, astfel ca, din acest mic apartament de pe acoperiş, să poată privi nu numai munţii din spate, ci şi oceanul, vuind în depărtare.
    Să vadă toate lucrurile pe care fiul lui nu le mai putea vedea. Sau pe care alesese să nu le mai vadă.
    De când începuse să construiască vila, Eustace Barrington simţise că era ceva în neregulă cu băiatul, ceva ce-l făcea diferit de oricare alt copil pe care-l cunoscuse până atunci.
    Fiul său nu vorbea şi nu se purta ca ei. Trăia însingurat, părând că e mai interesat de ce se petrece în propria lui minte decât de lumea exterioară.
    În cele din urmă, băiatul a încetat să vorbească; Eustace Barrington l-a dus la doctorul familiei şi apoi la orice doctor găsea.
    Toţi clătinau, sceptici, din cap.
    - E întârziat, spusese unul.
    - O să iasă din asta, îl asigurase altul.
    - Poate ar trebui să-l internaţi undeva, sugerase altul şi-i dăduse numele unui loc din cealaltă parte a ţării, de unde n-avea să-şi mai revadă fiul niciodată.
    În loc să le urmeze sfaturile, Eustace Barrington ridicase această reşedinţă şi o prevăzuse cu un spaţiu special, destinat fiului său, subsubsol, în care se putea pătrunde numai cu ajutorul liftului din apartamentul său personal, apartament care străjuia restul casei de deasupra acoperişului şi care permitea, astfel, luminii să inunde camerele, ca şi cum, compensând lipsirea fiului său de soare, şi-ar fi uşurat durerea pe care o resimţise în toţi aceşti ani.
    Era sigur că făcuse cel mai corect lucru. Când fiul lui se retrase în sine atât de adânc, încât nu mai catadicsi să dea niciun semn de viaţă lumii exterioare, şi când prietenii tatălui începură să vorbească despre băiat ca despre un obiect lipsit de viaţă, de care te puteai dispensa fără prea multe regrete, Eustace îl duse în subsol.
    Decorase camerele de acolo cu mai multă grijă decât o făcuse în restul vilei ca să se asigure că băiatul se va simţi confortabil, va avea la dispoziţie tot ce îi era necesar şi nu se va răni singur din întâmplare.
    Camera principală conţinea patul băiatului şi suficientă mobilă pentru amândoi, încât să se simtă bine în timpul pe care tatăl îl petrecea cu copilul său, vorbindu-i, în ciuda faptului că era sigur că fiul lui nu-l mai auzea.
    În altă cameră erau o masă şi două scaune. Acolo îi ducea mâncare în fiecare zi şi se aşeza la masă cu el. La masă servea el. Nu lăsa niciodată un servitor s-o facă, pentru că n-avea încredere în niciunul.
    Nimeni, în afară de Eustace Barrington, nu ştia că băiatul era acolo. Tatăl hotărâse cu mult înainte că era mult mai bine să-şi păstreze copilul acasă unde putea fi înconjurat cu dragoste şi lăsat în pace cu gândurile misterioase ce i-ar fi trecut prin cap, decât să-l predea grijii străinilor, care nu l-ar fi iubit şi nu l-ar fi înţeles.
    Eustace Barrington era convins că fiul lui era un geniu. Credea cu tărie că nu era nebun, ci avea o minte specială, în ciuda faptului că băiatul nu făcea decât să murmure numere şi părea a fi orb şi surd.
    Uneori, când înţelegea ce numere murmura fiu-său, le nota şi petrecea ore întregi, singur la biroul lui, încercând să găsească o legătură între ele.
    Ceea ce fiul calcula în câteva secunde, îi lua tatălui ore întregi de lucru pe hârtie.
    Într-o zi se nelinişti.
    La următoarea aniversare împlinea nouăzeci şi şase de ani. Fiul lui avea numai cincizeci şi cinci. Şi se afla de cincizeci de ani în locuinţa de sub pământ.
    Eustace Barrington mai avea, după toţi aceşti ani, o singură dorinţă. Să-i supravieţuiască fiului, astfel ca acesta să nu fie predat străinilor.
    Dar putea să moară înaintea lui; trebuia, deci, să facă ceva. Trebuia să găsească o cale de a distruge pe oricine l-ar fi putut ameninţa pe băiatul din  subsol. Pe băiatul care trăia în obscuritate.
    Dacă el va fi vătămat, atunci vor suferi şi alţii...

    - S-a mai întors vreodată? murmură Josh MacCallum când povestea luă sfârşit. A făcut ceva?
    Jeff Aldrich zâmbi misterios.
    - Poate că da, şopti el. Poate se întoarce uneori noaptea şi se învârte în jurul casei, căutându-şi fiul.
    Vocea îi coborî şi mai mult şi-l ţintui cu privirea pe Josh:
    - Şi se spune că, atunci când o să găsească băiatul potrivit, o să-l ia cu el. De fapt, anul trecut...
    - Ajunge Jeff! interveni Hildie Kramer, distrugând atmosfera creată cu un hohot de râs. Doar nu vrei să-l sperii pe bietul Josh în prima lui noapte la noi, nu-i aşa?
    - Dar mă simt excelent, protestă Josh. Îmi plac poveştile cu fantome!
    Jeff îl privi admirativ, aşa că adăugă o minciunică:
    - Nu mă sperie deloc!
    Jeff i se uită, o secundă, drept în ochi, după care privi în altă parte, lăsându-l pe Josh să se întrebe dacă noul lui prieten îl crezuse sau nu.

                                                               4.

                                       Brenda urmări cum băiatul ei fu absorbit, încet-încet, de grup. Văzu cum el îşi lasă garda de protecţie din ce în ce mai jos, pe măsură ce puştii - la fel de strălucitori ca şi Josh - îl atraseră în cercul lor, făcându-i loc când se apropia el, ascultându-l când vorbea, acceptându-l.
    Chiar aşa cum era - împărţită între greutatea de a-şi lăsa fiul printre străini, la patru sute de mile de casă, şi dorinţa de a-i oferi ceva mai bun decât la Eden - Brenda aflase în această seară, discutând încet cu familia Aldrich, că problemele ei nu erau unice.
    Ascultase tăcută cum Chet Aldrich relatase întâmplarea ce avusese loc cu un an în urmă, când îl găsiseră pe Adam în baie, inconştient, cu o sticluţă de somnifere, goală, lângă el. După ce trecuseră peste şocul şi groaza întâmplării, se hotărâseră amîndoi să ia taurul de coarne şi să admită că amândoi băieţii lor aveau nevoie de programe speciale. Ca atare, îi aduseseră la academie.
    - Sunt genul de copii care te fac să îţi pui întrebări în legătură cu propria ta inteligenţă, remarcase Chet, adăugând că, de când sosiseră aici, gemenii se transformaseră ca prin miracol.
    "Şi ăsta e şi miracolul meu", gândi, în acel moment, Brenda. "Miracolul pe care l-am aşteptat".
    În acea clipă, ezitarea dispăru. A două zi, avea să stea faţă în faţă cu Hildie Kramer şi să întocmească formalităţile înscrierii lui Josh în academie.
    Uitase complet de fiorul pe care-l simţise mai devreme, când îl văzuse pe George Engersol cum o priveşte pe Amy, ca pe un specimen bun de cercetat la microscop. Uitase toate necazurile, pentru că Josh va fi fericit aici.
    La urma urmei, ăsta era singurul lucru care conta.

                                                           VIII
                                                              1.

                                   Dimineață, Josh se simţi dezorientat când se sculă în sunete de muzică clasică. Clipind din cauza luminii puternice ce venea de afară prin lucarnă, avu parte de unul din acele oribile momente de spaimă violentă care-l cuprindea când nu ştia unde se află. Într-un târziu, îşi aminti, dar asta nu făcu decât să-i diminueze prea puţin starea de frică, pentru că îşi aduse aminte şi de faptul că, noaptea trecută, duminică, maică-sa îl sărutase şi-i spusese adio, după ce-l instalase în noua lui cameră şi-l asigurase că o să vină să-i viziteze în weekend-ul următor, când va aduce cu ea şi restul hainelor lui.
    Bravând, Josh îi spusese că e suficient dacă expediază îmbrăcămintea prin poştă. Insistase că nu simţea nevoia s-o vadă. Acum însă nu mai era aşa de sigur. Stătu în pat câteva minute, paralizat de o subită teamă.
    Ce trebuia să facă?
    Să facă un duş, aşa cum făcea acasă în fiecare dimineaţă?
    Concluzionând că n-avea cum să-i strice, trase pe el halatul de baie, pe care-l primise cadou anul trecut de Crăciun şi care îi era deja prea mic, şi o luă pe coridor până în capăt, unde se găsea toaleta băieţilor. Înăuntru erau două separeuri cu duşuri.
    Unul era deja ocupat de cineva, însă celălalt era liber. Pe jumătate adormit, îşi scoase halatul, intră în separeu şi dădu drumul la apa caldă.
    - Isuse! strigă băiatul de alături.
    Temperatura apei sale scăzuse brusc cu zece grade.
    - Vrei să ieşi naibii de aici şi să mă laşi în pace, cretinule ce eşti?
    - Î...îmi pare rău, se bâlbâi Josh.
    Se simţi lovit de cuvintele băiatului şi în minte îi reveniră, cu forţa unei furtuni oceanicee, amintirile chinurilor la care îl supuseseră puştii din Eden.
    Tocmai era pe punctul de a fugi din camera de baie, când uşa se deschise şi înăuntru păşi Jeff Aldrich. Îl văzu pe celălalt băiat sub duş şi îşi duse degetul la buze pentru a-l preveni pe Josh să nu facă vreun gest de protest.
    Se duse în separeul gol şi închise apa caldă în acelaşi timp în care deschise robinetul de apă rece. Din separeul ocupat izbucni un urlet de durere. Instantaneu, dinăuntru ţâşni Brad Hinshaw. Avea faţa roşie de furie.
    - Ce mama dracu'..., izbucni el.
    Furia i se topi când văzu zâmbetul păcătos de pe faţa lui Jeff.
    - Te-am prins! ţipă Jeff, izbucnind în râs când văzu cât de furios era Brad.
    - Isuse! gemu Brad. De ce nu mă poţi lăsa în pace?
    Apucând de prosop şi trăgându-şi halatul pe el, ieşi cu apa curgând şiroaie de pe el.
    - E a cincea dimineaţă la rând, îi spuse Jeff lui Josh. Mi-am închipuit că s-a strecurat aici, când nu l-am găsit în toaleta de jos.
    Josh râdea şi el.
    - L-am prins şi eu, chiar înainte de a intra tu. A fost numai un accident, dar a crezut că eşti tu. A fost de-a dreptul ofticat pe mine.
    Satisfăcut de succesul poznei sale, Jeff o porni către ieşire, dar se opri după câţiva paşi şi se  întoarse.
    - Hei, rosti el. Ce cameră ţi-au dat?
    - Una din faţă. A doua de la scări.
    Pe faţa lui Jeff apăru un zâmbet straniu.
    - Băiete, în locul tău, n-aş vrea să stau în camera aia. A fost a lui Timmy Evans.
    - A cui?
    - A lui Timmy Evans, repetă Jeff. A fost aici anul trecut.
    Josh se miră.
    - Şi cum se face că nu e aici şi anul ăsta?
    Rânjetul de pe faţa lui Jeff se lăţi.
    - A murit, răspunse el, sec.
    - A...a m...murit? se bâlbâi Josh simţind un fior rece pe şira spinării. Ce s-a întâmplat?
    Jeff ridică din umeri.
    - Au spus că s-a sinucis. Dar poate că n-a făcut-o.
    Se opri şi studie expresia de pe faţa lui Josh, apoi continuă:
    - Poate a venit după el bătrânui Eustace Barrington. Poate a crezut că Timmy era fiul lui şi l-a luat cu el. Oricum, nu mi-ar plăcea să dorm în camera aia.
    Aruncându-i lui Josh o ultimă privire ca pentru a-i spune: "Ai grijă!", Jeff părăsi şi el sala de baie, lăsând uşa să se închidă singură, încetişor, în urma lui.
    Josh uită de duş. Câteva minute mai târziu, se duse în sufragerie, unde ceilalţi copii îşi luau deja micul dejun. Îşi alese mâncarea de pe bufetul unde farfuriile erau deja pregătite şi se îndreptă automat spre o masă goală.
    După câţiva paşi însă Jeff îi făcu semn.
    Ezită o secundă, pentru că povestea cu Timmy Evans îi era încă proaspătă în minte, dar, în cele din urmă, când Jeff îl invită a doua oară, se alătură gemenilor. Când apăru în încăpere Amy, Jeff îi făcu şi ei semn. În tot restul săptămânii ce urmă, cei patru statură împreună la fiecare masă. Spre uşurarea lui Josh, Jeff nu mai menţiona numele lui Timmy Evans.
    Zilele trecură repede.
    Josh şi Amy descoperiră că academia nu semăna deloc cu şcolile de la care veniseră. Deşi erau încă priviţi cu circumspecţie, amândoi simţiră că pentru prima oară în viaţa lor aparţineau unui grup şi nu se mai aflau în afară. Începură amândoi să ia parte la tachinări şi chiar să participe la râsul general, când glumele erau făcute pe socoteala lor.
    Josh începu, în sfârşit, să creadă că nu era chiar aşa de găgăuţă cum îl făceau să se simtă cei din Eden.
    Într-o vineri, se afla la ora de engleză ţinută de Steve Conners, cu un volum din Shakespeare, deschis pe pupitru la piesa Hamlet. Trecuseră la recitarea piesei încă de la debutul orei, cu el în rolul lui Hamlet şi Amy în postura Ofeliei. Primele lor replici fuseseră făcute monoton, şters, ceea ce îl adusese pe domnul Conners - căruia Josh nu îndrăznea încă să i se adreseze pe numele mic, aşa cum făceau ceilalţi copii - în situaţia de a-i opri. Se uită la ei cu un soi de exasperare comică.
    - Ce se întâmplă cu voi, amicilor? ceru el să afle. Asta-i o piesă! A fost scrisă pentru a fi prezentată pe scenă. Cine credeţi că ar fi dat bani s-o vadă dacă actorii ar fi recitat în felul în care o faceţi voi? Ce naiba, puneţi un pic de suflet, daţi un pic din voi, bine?
    O luară de la capăt..
    Dintr-o dată - piesa care i se păruse lui Josh a fi îngrozitor de greoaie când o citise cu o noapte înainte, subliniindu-şi replicile lui cu linii galbene pentru a nu le pierde şirul - prinse viaţă. Pe măsură ce colegii lui se implicară în atmosfera dramei, Josh începu să vadă aievea camerele vaste şi reci ale castelului Elsinore.
    În mijlocul uneia din replicile sale, uşa se deschise şi Josh întoarse ochii să vadă cine intră. Era Adam Aldrich, care şovăi şi apoi se opri. Unul din lucrurile la care ţinea Steve Connors cu stricteţe era punctualitatea.
    - Am doar o oră cu voi, şi n-am intenţia s-o irosesc, explicase el luni, când Josh întîrziase din cauză că nu găsise sala de curs. Aşa că, dacă nu apăreţi la timp, nu vă mai deranjaţi deloc. E clar?
    Ruşinat de reproşul primit, Josh dăduse tăcut din cap în semn că a înţeles şi se strecurase spre locul lui. Acum, aştepta să vadă ce avea să i se întâmple lui Adam. Steve Connors îl ţintui cu privirea pe Adam, căruia părea că nu-i prea păsa de întârziere.
    - N-ai priceput ce-am spus luni? întrebă profesorul.
    Puştiul ridică din umeri.
    - Am un bilet de la doctorul Engersol, rosti el.
    Înmână hârtiuţa profesorului. Conners aruncă o privire scurtă asupra conţinutului şi-i făcu semn cu capul să treacă la locul lui.
    - În regulă. Să reluăm de unde am rămas. Adam, tu o să-l joci pe Polonius. Suntem la pagina douăzeci şi şapte.
    Scena fu reluată. Când veni rândul lui Polonius, Adam Aldrich nu scoase o vorbă.
    Conners se încruntă.
    - Adam?
    - Am pierdut şirul, răspunse băiatul.
    Citi replica, fără expresie, împiedicându-se de cuvinte. Când veni următoarea replică, rată din nou.
    - Ce se întâmplă, Adam? întrebă, intrigat, Conners. N-ai citit piesa aseară?
    Adam se făcu mic în scaunul lui.
    - N-am avut timp, murmură el, atât de încet încât Conners abia îl auzi.
    Îl privi pe băiat. Părea că, de la o zi la alta, Adam îşi pierdea din ce în ce mai mult interesul pentru cursuri. Nu mai departe decât cu o zi în urmă, petrecuse întreaga oră uitându-se pierdut pe fereastră. Nu participase nicio secundă la discuţia despre Shakespeare şi teatrul elisabetan.
    Cu toate acestea, anul trecut jucase în două piese montate de academie şi participase chiar la una din producţiile departamentului de dramaturgie al universităţii.
    - Ce aveai mai important de făcut decât să-ţi faci tema? îl chestionă mai departe Conners, păstrând o voce blândă.
    - Făceam altceva. Asta-i tot, replică Adam.
    Expresia de indiferenţă de pe faţă făcuse loc uneia de ţâfnă.
    - Nu e treaba dumitale, încheie el.
    Conners se irită.
    - Să fim serioşi, Adam. Dacă îţi afectează comportamentul din clasă, atunci e treaba mea.
    - Atunci poate că nu o să mai fiu în această clasă, ripostă, dur, băiatul.
    Ceilalţi elevi priviră uluiţi cum Adam apucă ghiozdanul, scoase din el manualul de engleză şi se ridică în picioare.
    - Urăsc clasa asta, anunţă el. Din punctul meu de vedere, se poate duce naibii.
    Se îndreptă spre uşă şi dispăru.
    Peste clasă se lăsă o linişte mormântală. Josh rămase cu privirea pierdută spre uşă, întrebându-se ce avea să se întâmple. Se va duce, oare, domnul Conners după el ca să-l aducă înapoi? Şi felul în care Adam îi vorbise profesorului...
    - Haideţi, copii, rosti, într-un târziu, Conners. Continuaţi să citiţi. Brad, vrei tu să dai replicile lui Polonius?
    Brad încuviinţă în tăcere, iar Conners se repezi pe urmele băiatului. Îl văzu pe Adam la capătul holului, pe punctul de a ieşi din clădire. Conners o luă la fugă şi-l prinse când cobora ultima treaptă a scării din faţa intrării şi pornise spre vila din mijloc.
    - Adam? îl chemă el pe nume când ajunse lângă băiat. Hei, ce naiba, nu poţi să pleci aşa!
    Băiatul continuă să meargă, cu mâinile înfundate în buzunare. De încheietura pumnului drept îi atârna, pe punctul de a atinge solul, ghiozdanul.
    Conners îl apucă uşor de umăr. Reuşi să-l oprească şi-l întoarse cu faţa spre el.
    - Adam, vrei să-mi spui ce se întâmplă? Ştii bine că eu ţin la tine.
    Puştiul îşi îndreptă privirea în altă parte.
    - Nu e nimic cu mine, răspunse el. Pur şi simplu nu-mi place ora dumitale şi n-am de gând să mai vin la ea.
     - Ei, chiar aşa? rosti exasperat Steve.
    Încerca să-şi păstreze vocea calmă, deşi pe el pusese stăpânire îngrijorarea. Îl observa pe Adam de o săptămână şi întrebările pe care şi le punea în legătură cu băiatul se înmulţiseră din ce în ce.
    - Cum îţi închipui că o să scapi de ea? continuă el. Engleza nu e o materie la alegere, să ştii.
    - O să reuşesc, declară Adam.
    Privirea i se îndreptă spre cupola de la etajul patru al reşedinţei.
    - Doctorul Engersol o să mă scape, reluă el.
    Conners se încruntă. Urmări privirea lui Adam. Acolo fusese, oare, Adam de dimineaţă? Sus, în cuibul particular al lui Engersol?
    - Ce se petrece, Adam? Cum ai obţinut acel bilet de la doctorul Engersol? Doar ştie ce părere am eu despre lumea care întârzie.
    - Lucram împreună la ceva, repetă el cu o voce care îl informa pe Conners să nu se amestece unde nu-i fierbe oala.
    - Ascultă, Adam, rosti Conners, decis să o ia de la capăt. Nu ştiu ce se întâmplă cu tine, dar cred că ar trebui să-mi povesteşti. Nu te pot ajuta...
    Adam se smulse de lângă el.
    - N-am nevoie de niciun ajutor! răbufni el. Şi nu se întâmplă nimic cu mine. Nu mă poţi lăsa în pace?
    Făcu doi paşi în spate, apoi se întoarse şi o luă la fugă peste pajişte, către reşedinţă. Conners fu tentat să se ia după el, dar îşi aminti de restul elevilor care, teoretic, se aflau încă înăuntru; ora nu se terminase. Cu toate astea, aşteptă până ce văzu uşa masivă din lemn închizându-se după băiat. Abia apoi porni spre clasă. Era convins că Hildie Kramer l-a văzut pe Adam din biroul ei şi a lăsat orice deoparte pentru a-l descoase pe puşti.
    Steve descoperise, în scurtul timp de când era angajatul şcolii, că Hildie avea un instinct deosebit pentru copii. Adeseori părea că simte când unul dintre ei era în încurcătură înainte ca puştiul respectiv să-şi dea seama. Cu asta, Conners adăugă încă o problemă pe lista făcută în minte, a situaţiilor de care va trebui să se intereseze mai târziu.
    Va trebui să vorbească cu Hildie pentru a afla ce se întâmplă cu Adam.

                                                             2.

                                  - Ce se petrece cu Adam? întrebă Josh în acea seară.
    Trecuse o oră de la cină şi se aflau în camera lui Jeff Aldrich, lucrând la o problemă de trigonometrie, de care se izbiseră mai devreme. Cu el venise şi Amy Carlson, care stătea confortabil pe patul lui Jeff, cu o carte de istorie deschisă în poală, şi citea. Când auzi întrebarea lui Josh, ea săltă privirea, aşteptând replica lui Jeff.
    Acesta, concentrat asupra monitorului computerului de pe birou, se uită cu atenţie la Josh. Îi răspunse pe tonul folosit când povestise istorisirea cu fantome:
    - Poate l-a văzut pe domnul Barrington.
    Josh oftă din rărunchi.
    - Fii serios, omule. Aia e o minciună! Nu există fantome.
    - Zău? rosti Jeff tărăgănat. Adică vrei să spui că nu l-ai auzit deloc?
    Josh îşi reaminti ce-i spusese Jeff despre Timmy Evans.
    - Să aud pe cine?
    - Ascensorul, rosti Jeff cu o intonaţie de rău augur. Uneori, noaptea târziu, îl auzi cum merge, dar, dacă te duci să vezi cine e, observi că nu se mişcă şi că nu e nimeni în el.
    Amy se holbă, fascinată, la Jeff.
    - Atunci, dacă nu e liftul, ce e? întrebă ea.
    Josh îşi îndreptă atenţia spre ea scrutând-o cu privirea.
    - Aşa cum v-am spus la picnic. E bătrânul Eustace Barrington, care bântuie noaptea în jurul casei, căutându-i pe cei care i-au ucis fiul. Sau poate îşi caută, într-adevăr, propriul fiu!
    Josh simţi că i se pune un nod în gât.
    - C-care fiu? îngăimă el pierdut. Ai spus că e posibil ca acel băiat să nici nu fi existat!
    - Dar a existat! declară Jeff. A dispărut când avea cinci ani şi nimeni nu l-a mai văzut după aceea şi nici nu i s-a găsit corpul. Nimeni nu ştie ce i s-a întâmplat. Se spune însă că a murit în această casă şi bătrânul e încă aici, căutându-i pe ucigaşi. Poate, de aceea, se poartă Adam atât de ciudat. Poate l-a văzut pe domnul Barrington! Poate l-a văzut şi Timmy Evans!
    - Ce dracu'! protestă Josh, încercând să se debaraseze de fiorul care-l cuprinsese. Nu spune istorii d-astea când e şi Amy de faţă! O s-o înspăimânţi!
    - Pe ea? Dar ce să zic despre tine? Arăţi ca un şoarece care a văzut pisica. Şi poate că povestea e adevărată, nu?
    - Cine e Timmy Evans? ceru Amy să afle.
    Ascultă în extaz reproducerea istoriei pe care Jeff i-o povestise lui Josh cu câteva zile înainte.
    - Şi dacă e adevărat? şopti ea după ce Jeff termină. Adam s-a purtat foarte ciudat astăzi. S-ar putea să-i fie frică de o fantomă?
    Jeff înălţă din umeri.
    - Nu mă întreba pe mine. Nimeni nu ştie ce se petrece cu Adam. Uneori îl apucă tăcerea...
    - Dar azi n-a fost tăcut, observă Josh. A fost de-a dreptul insolent cu domnul Conners.
    Jeff îl privi cu luare-aminte pe Josh.
    - Ei hai, fii serios, rosti el neîncrezător. Adam? Nu i-ar răspunde urât nimănui.
    - Mă rog, a făcut-o azi dimineaţă, insistă Josh. Îi povesti lui Jeff ce se întâmplase la ora de engleză.
    - Ce treabă are el cu doctorul Engersol? îl chestionă el pe Jeff în final.
    Jeff ezită, ceea ce o făcu pe Amy să-l cerceteze întrebător.
    - Ce e? Vreun secret mai aparte? rosti ea.
    - E un seminar special, replică Jeff. Se referă la inteligenţa artificială.
    - Nu există un asemenea lucru, interveni Amy, sigură pe ea. Nu va fi niciodată aşa ceva până ce nu se va descoperi cum gândesc oamenii. Iar până acum nimeni n-a reuşit s-o facă.
    - Zău? o ironiză Jeff. Ce te face să fii atât de sigură?
    - Am citit, replică Amy. În Scientific American. Se povestea acolo totul despre încercările făcute la Stanford, M.I.T. şi-n alte părţi. Până acum, nu s-a reuşit nici măcar să fie determinat un computer să se gândească la a-şi pune o haină de ploaie dacă plouă afară.
    Josh izbucni în râs.
    - Şi ce dacă? întrebă el. Computerele nu se plimbă pe afară.
    Amy îşi dădu ochii peste cap.
    - Am vrut să spun, dacă ar fi mers pe afară. Apoi, nimeni nu s-a gândit la ceva real. Era numai o simulare. Şi n-a mers.
    - Ei, asta e chestiunea la care lucrăm noi, rosti Jeff. Doctorul Engersol încearcă să-şi dea seama cum gândesc oamenii. Dacă va reuşi, se va schimba totul.
    Amy ridică sprâncenele, intrigată.
    - Deci ce făcea Adam azi-dimineaţă?
    Pe faţa lui Jeff apăru din nou aerul de mister.
    - E un secret. Nimeni din cei care lucrează acolo nu povesteşte nimănui ce face. Şi aşa v-am spus prea multe.
    - Dar e o poveste, rosti Amy. Nu te cred. Pariez că, dacă l-aş întreba pe Adam, el mi-ar spune.
    Buzele lui Jeff se strâmbară, dispreţuitoare.
    - Pariez că n-ar face-o, spuse el cu superioritate.
    Cei trei copii se îndreptară împreună către camera învecinată, unde îl găsiră pe Adam stând în faţa computerului, cu casca montată pe cap şi mănuşa strânsă în mâna dreaptă. Jeff făcu semn celorlalţi doi să nu scoată nicio vorbă.
    Se duse la computer şi privi ecranul. Ridică apoi microfonul de pe birou, apăsă pe butonul lateral şi şopti în el:
    - Sunt aici, Adam. Sunt aici şi te urmăresc.
    Adam încremeni, apoi smulse casca de pe cap şi-l privi mânios pe frate-său:
    - Ce dracu' vrei? se răţoi el.
    - Hei, îl opri Jeff. Las-o mai moale, da? Voiam numai să-ţi vorbim câteva clipe.
    Adam îi observă pe Josh şi pe Amy stând jenaţi lângă uşă.
    - Sunt ocupat, rosti el, ursuz. N-aţi văzut că uşa era închisă?
    - Voiam numai să aflăm de la tine despre ce e vorba în lecţiile tale cu doctorul Engersol, îi spuse Josh, făcând deja un pas în retragere. În orice caz, ce se întâmplă cu tine? De ce te porţi atât de bizar?
    Câteva clipe pe faţa lui Adam se aşternu o expresie de defensivă, ca şi cum ar fi trebuit să se apere de un atac. Însă băiatul îşi reveni imediat şi bolborosi:
    - S...sunt în regulă. Sunt doar ocupat cu ceva.
    - Dar cu ce? îl chestionă Amy. Ce e cu casca aia?
    Adam îşi trecu, nervos, limba peste buze şi ochii îi fugiră către frate-său.
    - E ceva ce mi-a fost dat de doctorul Engersol, răspunse el.
    - De ce nu-i spui? interveni Josh. Mie mi-ai prezentat-o mai deunăzi, nu?
    Se întoarse spre Amy şi continuă:
    - Se numeşte cască a realităţii virtuale. Când ţi-o montezi, îţi arată diverse chestii pe ecran care par ca şi cum ar fi reale.
    - Chiar aşa? se miră Amy. Pot s-o încerc şi eu?
    - Nu! bubui Adam.
    Replica o ustură pe Amy. Îl privi, mânioasă, pe Adam şi izbucni:
    - Ei bine, cine ar vrea să-ţi vadă casca ta idioată? Eu plec!
    Se întoarse pe călcâie şi se năpusti, furioasă, afară din cameră. Josh îl privi, intrigat, pe Adam. Niciodată până atunci nu se mai purtase astfel. Până azi, fusese întotdeauna tăcut şi drăguţ şi-l lăsase mai tot timpul pe Jeff să vorbească în locul lui.
    - Nu trebuia să fii rău cu ea, începu el.
    Adam i-o reteză:
    - Dar nici n-am invitat-o aici, nu? Şi nici pe tine. Aşa că de ce nu-ţi urmezi prietena şi nu mă laşi naibii în pace?
    Josh simţi că ia foc.
    - În regulă, aşa voi face, rosti el calm şi se repezi afară din cameră, trântind uşa în urma lui.
    După ce Josh dispăru, Jeff îşi privi fix fratele.
    - Va fi la noapte? întrebă el.
    Adam clătină, nesigur, din cap.
    - Nu ştiu. S-ar putea. N-am hotărât încă.
    Privirea lui Jeff deveni şi mai intensă.
    - Şi când te vei decide?
    Adam se rezemă de spăteaza scaunului, evitând să se uite la geamănul său.
    - Nu ştiu. N...nici măcar nu ştiu încă dacă vreau să mă duc.
    Jeff se încruntă. Doar n-avea de gând să se sustragă ca un laş, nu? Nu putea! Nu acum, după tot ce plănuiseră împreună.
    - Fii serios, rosti el. Credeam că am hotărât deja. Urăşti locul ăsta. Nu-ţi place nicăieri. Deci, ce mare scofală? Dacă vrei să pleci, pleci. N-am hotărât asta odată?
    Adam dădu nepăsător din umeri şi se duse la fereastră.
    - D...dar dacă m-aş răzgândi? Adică, după aceea?
    Jeff râse fals.
    - Ar fi cam târziu, nu-i aşa? Adică, ai fi deja plecat.
    - Ştiu, aprobă Adam, cu vocea stinsă. Numai la asta mă gândesc.
    Se întoarse şi-şi văzu fratele privindu-l supărat.
    - Chiar vrei să te sustragi, nu-i aşa? îl acuză Jeff.
    - N-am spus asta, se apără Adam cu o voce rugătoare.
    - Mda, dar asta ai lăsat să se înţeleagă. Doamne, Adam, dar tare slab mai eşti! Niciodată n-ai făcut decât să te plângi de toate, iar când ai, într-adevăr, şansa să faci ceva, te ascunzi ca un laş. Ei bine, dacă nu o să pleci la noapte, toată povestea cade. O să le spun lui tati şi lui mami ce plănuieşti, şi ei or să te oprească. Probabil că, de data asta, să te trimită la Atascadero sau prin preajmă.
    Ochii lui Adam se măriră de spaimă la gândul de a fi închis cu adevărat într-un spital psihiatric.
    - Doar n-ai să faci aşa ceva, nu?
    - Ba da. Şi încă cum. Oricum, chiar dacă nu te închid, pot pune pariu că te retrag de la şcoală şi te ţin acasă. Atunci nu o să mai ai niciodată şansa de a o face, nu?
    Adam înghiţi în sec.
    - Eu...
    Jeff îşi simţi fratele tremurând.
    - Linişteşte-te, Adam. La noapte. Trebuie s-o faci la noapte.
    Adam îşi pierdu, brusc, controlul.
    - Dacă ţii atât de mult să se întâmple, de ce n-o faci tu? răbufni el.
    Jeff nu spuse nimic. Gândea cu repeziciune, întorseseră împreună chestiunea pe toate feţele şi petrecuseră ore întregi aducând argumente pro şi contra.
    În cele din urmă, Adam fusese de acord că el era cel care trebuia să se ducă. Acum dădea înapoi, înecându-se ca ţiganul la mal. Ei bine, aşa ceva n-avea să se întâmple.
    Prea era totul pus la punct.
    De data asta, nu-l va lăsa pe Adam să se poarte ca un laş.
    - O s-o faci, rosti, hotărât, într-un târziu, Jeff.
    Vocea nu îi era decât o şoaptă furioasă, care îl făcu pe Adam să simtă furnicături pe spate.
    - Dacă n-o s-o faci, o să te ucid cu mâna mea, Adam. O să găsesc eu o cale ca nimeni să nu afle c-am fost eu. Şi o să mă asigur că o să te doară. Asta vrei de la mine? Să te fac să suferi?
    Adam căzu, secerat, pe scaun.
    - Nu, îngăimă el. Şi n-am spus că n-o s-o fac. Eu doar...
    Jeff nu-l lăsă să termine. Începu să-l intimideze, să-l convingă, să transfere propriile gânduri în mintea fratelui său, aşa cum făcuse întotdeauna.
    În final, tot ca întotdeauna, Adam încuviinţă.
    - Bine, rosti el, palid. O s-o fac la noapte. Aşa că lasă-mă să mă pregătesc singur, în regulă?
    - Juri c-o s-o faci? îi ceru Jeff.
    Adam îşi ridică ambele braţe şi-şi încrucişa degetele de la mâini cu cele ale fratelui său, aşa cum se întâmplase mereu de când depăşiseră stadiul de bebeluşi. Era un gest ce semnifica că unul dintre ei făcuse o promisiune sfântă celuilalt.
    - Jur, declară el.
    Jeff zâmbi, dar fără căldură.
    - Bine, rosti el.
    Porni spre uşă. Ajuns acolo, se opri. Se întoarse şi-şi privi fratele cu ochi lipsiţi de orice expresie.
    - După aceea, o să-ţi iau eu jacheta de piele. Bine?
    Adam ridică, indiferent, din umeri.
    - Doar dacă n-o s-o port când plec, rosti el. Oricum, mâine poţi să iei orice vrei. Va rămâne totul aici.
    După câteva clipe de reflecţie, Jeff vorbi din nou:
    - Fii atent să nu te răzgândeşti! Ne mai vedem noi.
    Dispăru şi-l lăsă pe Adam singur în cameră.
    - Daa, replică Adam. Ne mai vedem noi.
    Însă se întrebă: Avea să-l mai vadă vreodată? Probabil, nu. Ce mai conta, însă? Mai conta, cu adevărat, ceva?
    În definitiv, nu-şi amintea să fi avut vreo zi în viaţa lui în care să fi fost cu adevărat fericit. Jeff fusese mereu acolo, gândind pentru el, luând hotărâri pentru el, spunându-i ce să facă. Şi el întotdeauna îl lăsase să facă asta.
    Aşa că, oriunde s-ar fi dus la noapte, nu putea fi mai rău decât fusese aici. La urma urmei, Jeff nu pleca cu el. Va fi, astfel, liber, cel puţin o bucată de vreme.
    Apucă de cască şi şi-o potrivi încă o dată pe cap. O clipă mai târziu, se pierdu în lumea închipuită de computer, o lume care nu era nici mai mult, nici mai puţin decât o proiecţie a senzaţiei de a fi în interiorul aparatului, de a fi un electron bâzâind printre circuite şi explorând complexul univers de la suprafaţa microprocesorului.
    Aşa ceva ar fi trebuit să fiu eu, îşi spuse Adam. N-ar fi trebuit să mă nasc niciodată. Ar fi trebuit să fiu altceva, ceva ce nu simte niciun fel de durere.
    La noapte, reflectă el, fremătând de anticipaţie, voi fugi de durere. Şi nu mă voi mai întoarce niciodată.

                                                              IX.
                                                              1.

                                   Adam așteptă în pat să treacă o jumătate de ceas de când sunase stingerea. La ora unsprezece se ridică din pat. Fără a aprinde lumina, îşi trase rapid hainele pe el. Alese o pereche de blugi jerpeliţi şi o cămaşă de un roşu aprins, care nu-i plăcuse niciodată.
    Spre deosebire de Jeff, Adam nu acordase niciodată o prea mare importanţă îmbrăcămintei. Hainele nu erau decât marfă, iar marfa nu contase niciodată în viziunea lui. Singurul lucru care era relevant pentru el era universul din propriul lui creier şi, o dată ce-l va descoperi, şi cel din computerul său. Iar singura persoană de care ţinea cont era Jeff.
    Jeff.
    Singurul om care îl cunoştea mai bine decât se ştia el însuşi.
    Persoana care îi putea vorbi despre absolut orice. Persoana de care fusese cel mai apropiat toată viaţa. Şi care îl îndepărta de lângă el, la noapte.
    Poate vor fi din nou împreună, cândva. Şi aşa va fi dacă se va întâmpla precum se gândea el că va fi. Aşa crezuse întotdeauna în legătură cu actul pe care-l va executa la noapte.
    Chiar şi astă-seară, când sosise ultima clipă, nu numi în niciun fel ceea ce avea să să se petreacă cu el.
    După ce se îmbrăcă, se duse la computer şi puse monitorul în funcţiune. Ecranul începu să lumineze stins în întuneric. Adam se aşeză în faţa tastaturii. Pe ecran apăru meniul principal, proiectat chiar de el. Adam se uită la el câteva secunde, apoi alese unul din programele utilitare de pe listă.
    Începu, cu regret, să şteargă toate fişierele de pe hard-discul de 80 de megabiţi. După ce-şi termină sarcina şi şterse, unul câte unul, toate directoarele şi subdirectoarele, privi în tăcere noul arbore pe care nu se mai afla nimic, în afară de utilitarul pe care îl folosea.
    Mai avea timp să se răzgândească. În definitiv, nu ştersese decât prima literă a numelor fişierelor. Datele se aflau încă pe disc. Dacă voia, putea să le recupereze în numai câteva minute.
    Ezită. În cele din urmă, se hotărî. Mişcându-şi rapid degetele, tipări comenzile de spălare a discului, prin care computerul avea să treacă prin tot directorul rădăcină şi să reţină numai un anumit număr de digiţi preselectaţi.
    Computerul va repeta procesul de trei ori. Când va termina, nu va rămâne nimic în afara unicului program utilitar. Va dispărea totul. Se vor irosi toate programele pe care învăţase să le utilizeze în cei cinci ani de când lucra la propriul lui computer. Se vor duce toate datele pe care le compilase), toate jocurile pe care nu numai că le îndrăgise, dar le remodelase pe gustul lui, refăcându-le codurile, astfel ca nimeni în afară de el să nu se poată juca cu ele.
    Într-un fel, era ca şi cum îşi ştergea propria viaţă, astfel ca nimeni să nu găsească niciun indiciu asupra motivului pentru care făcuse ceea ce avea să facă.
    În definitiv, nu era treaba nimănui, era viaţa lui şi putea face ce voia cu ea.
    Computerul bâzâi încet, indicând că-şi terminase sarcina. Adam scoase utilitarul din memorie. Când apăru prompterul, tipări o singură linie:
    C: ERASE *.*
    Presă tasta de intrare. Pe ecran apăru o întrebare:
    ARE YOU SURE? ALL FILES WILL BE ERASED. N(Y)
    O clipă, fu din nou tentat să se răzgândească. Oftând din adâncul sufletului, apăsă pe tasta Y. Când întrebarea apăru din nou, dându-i o ultimă şansă de a-şi schimba hotărârea, presă din nou aceeaşi tastă.
    Peste o clipă, prompterul reapăru. Deşi computerul funcţiona încă, nu mai putea executa nimic. Adam îi lichidase orice posibilitate de a fi folositor. Nu mai era acum decât o memorie goală ce aştepta să fie repopulată cu date.
    Câteva secunde, Adam continuă să tasteze, apoi stinse monitorul, lăsând camera din nou în beznă. Se duse în tăcere la uşă, o întredeschise şi se furişă în culoarul slab iluminat ce traversa etajul doi pe toată lungimea lui.
    Holul era pustiu şi nu se auzea niciun sunet. Păşi pe coridor, închizând uşa în urma lui.
    Sunetul discret al închizătorii i se păru a fi nefiresc de zgomotos. Încremeni, aşteptând ca uşile de pe sală să se deschidă şi ceilalţi copii să iasă, mânioşi, din camere.
    Nu se întâmplă nimic.
    Liniştea clădirii îl înconjura ca un giulgiu.
    Se opri o secundă în dreptul uşii lui Jeff. Să intre şi să-şi ia rămas bun de la fratele lui?
    Nu.
    Cel mai bine era să se topească în bezna nopţii.
    Mergând tiptil, ajunse în capul scărilor largi, care spiralau până la parter, şi se opri să asculte. Linişte.
    Lumina candelabrului spânzurat în holul de la intrare fusese diminuată pentru regimul de noapte. Adam privi dedesubtul uşii biroului lui Hildie Kramer.
    Era lumină înăuntru?
    Nu fu sigur.
    Coborî scările ţinându-se de zid, ca şi cum masa acestuia l-ar fi ascuns de orice privire care l-ar fi urmărit, aşteptându-l.
    Ajunse, în sfârşit, la uşa de la intrare. Răsuci clanţa încet, temându-se că şi cel mai mic zgomot l-ar putea trăda. Deschise uşa doar atât cât să se strecoare afară. Ieşi pe verandă şi aşteptă în umbră până ce se asigură că nu se afla nimeni pe terenul din faţa imobilului. Într-un târziu, se repezi să traverseze pajiştea, furişându-se de la copac la copac, ca un mic animal care se teme să nu fie vânat.
    Abia după ce trecu de poartă îşi permise să respire uşurat.
    După ce pulsul i se linişti, se topi în noapte.
    Simţea un fior sălăşluind în el, deşi era neobişnuit de cald afară. Era însă hotărât.
    Douăzeci de minute mai târziu, se afla în faţa casei în care crescuse. Era, o clădire veche, acoperită cu şindrilă şi având două etaje, pe care părinţii o cumpăraseră când el avea numai doi ani. Situată în apropierea plajei ea era înconjurată de o pajişte care era mândria tatălui lui. De ambele părţi ale verandei din faţă creşteau tufişuri enorme de camelii.
    Privirea băiatului se opri asupra etajului doi şi, în special, asupra camerei care fusese odată a lui. Ştia că în acea încăpere mai erau încă o droaie de lucruri care îl aşteptau să revină.
    De-acum aveau să aştepte o veşnicie. El n-avea să se mai întoarcă în această casă.
    Un alt drăcuşor îl zgândări.
    Simţi, o clipă, apriga dorinţă de a intra şi de a o scula pe mama lui. Poate ar fi trebuit să-i povestească ce avea de gând să facă...
    Nu!
    Îi răsunau încă în urechi ameninţările lui Jeff. În plus, Adam ştia cum va reacţiona maică-sa. Va chema doctorul şi-l va închide undeva. Suficient de departe ca să nu mai poată face ce voia.
    Se îndepărtă de casă şi se duse în mica zonă comercială a oraşului, unde privi produsele expuse în vitrine. Nu dorea niciunul din ele şi n-avea să le ducă lipsa.
    Continuă să meargă, privind îngrijorat în jurul său şi ascunzându-se în umbră de fiecare dată când de el se apropia o maşină. De acum nu mai putea fi prins. Era prea aproape de îndeplinirea ţelului.
    Porni înapoi spre academie. Se mişca rapid.
    Simţea fiecare secundă care trecea. Ajunse la poartă, o depăşi, apoi o luă de-a lungul pajiştei, ţinându-se aproape de gard. Într-un târziu, se îndreptă spre reşedinţă.
    Scrută ferestrele întunecate ale întregii clădiri, apoi îşi îndreptă atenţia spre etajul patru, în direcţia ciudatei cupole, care semăna cu o pasăre încovoiată deasupra prăzii sale.
    Prin ferestrele apartamentului se vedea lumină.
    Privi ţintă luminile, care scânteiau în noapte.
    Restul academiei dormea. Mai puţin el.
    Îşi băgă capul între umeri, şi îşi înfundă mâinile în buzunare.
    Sosise timpul să isprăvească treaba.

                                                               2.

                                 Trenul se mișca cu repeziciune. Nu era decât o locomotivă care trăgea câteva vagoane goale şi o platformă cu soldaţi. N-avea nicio oprire pe parcurs şi n-avusese niciodată. Nu era decât una din obişnuitele curse săptămânale din Salinas, care trecea prin Santa Cruz.
    N-avea decât un singur scop. De a menţine dreptul de folosire a căii ferate în favoarea companiei Barrington Western Railroad.
    Era o cursă plictisitoare. Singura zonă mai interesantă se întindea în lungul promontoriului de nord. Acolo, trenul cobora încetişor cu spatele.
    Un membru al echipajului observa întotdeauna linia de pe platforma din spate şi îi comunica, din timp în timp, mecanicului dacă drumul era liber. Însă după ce ajungeau la capătul liniei, la patruzeci de mile nord de Barrington, şi o porneau din nou, echipajul intra în amorţire şi mai degrabă era tentat să privească luna reflectată în mare, decât să supravegheze şinele.
    În definitiv, în cei douăzeci de ani de când efectua cursa, mecanicul n-avusese niciodată de semnalat superiorului său vreun eveniment mai deosebit, în consecinţă, nici în această seară el nu era foarte atent la ce se întâmpla în faţa lui.
    Oricum, n-ar fi avut nicio importanţă. Când văzu obiectul de pe linie, după o curbă, fu oricum prea târziu ca să-l evite.
    Totuşi, el se năpusti asupra frânelor şi-i strigă pompierului:
    - Isuse Hristoase! Un cretin şi-a lăsat un sac de gunoi pe linie!
    Trenul începu să încetinească. Frânele scrâşniră când mecanicul apăsă mai puternic pe pedală. Apoi, el îşi dădu seama, în lumina lunii, că obiectul nu era un sac de gunoi.
    Era un om, încovoiat peste şine, cu spatele la tren. Mecanicul trase de sirenă. Noaptea fu sfâşiată de un ţipăt strident, care sperie un stol de vrăbii şi le făcu să zboare din cuiburile lor, făcute în copacii de lângă calea ferată.
    Persoana de pe şine nu se mişcă. Mecanicul îşi simţi sudoarea curgându-i pe tot corpul, când realiză ce avea să se întâmple şi când îşi dădu seama că nu va putea face nimic pentru a evita aşa ceva. Inerţia locomotivei Diesel era atât de mare încât, chiar dacă ar fi blocat complet frânele, masa imensă de oţel ar fi continuat să alunece, frecându-se de şine şi împroşcând scântei.
    Dar asta n-ar fi fost suficient.
    Trenul se apropie de obiect. Pierdea viteză cu fiecare secundă ce trecea. O clipă, mecanicul se rugă să apară un miracol. N-a apărut.
    Locomotiva izbi persoana. Când corpul fu proiectat în aer, mecanicul îşi dădu seama că era un băiat. Un puşti, îmbrăcat în blugi şi cămaşă roşie.
    Se trezi că se întreabă dacă nu cumva băiatul se îmbrăcase intenţionat în roşu, pentru ca sângele să se confunde cu culoarea cămăşii.
    Nu mai avea importanţă.
    Forţa loviturii îl transformase, probabil, într-o masă neidentificabilă de carne şi oase.
    Din instinct, mecanicul se uită la ceas. Era aproape patru şi treizeci dimineaţa. Mizerabilă oră pentru a muri.

                                                            3.

                                    Cu toate că era întuneric de nu se putea vedea nimic, Jeff Aldrich ştia că nu e singur în cameră, încăperea era mare; atât de mare, că nu-i putea simţi pereţii şi tavanul, deşi era sigur că erau acolo.
    În orice caz, putea să-l simtă pe celălalt din cameră.
    Adam.
    Pierdut în întuneric, căutându-l, înăuntru se afla Adam. Jeff îşi cheamă fratele, dar nimeni nu-i răspunse.
    Făcu un pas înainte, ezitant, simţind întunericul, dar nu atinse nimic. Strigă.
    - Adam? Hei, Adam, unde eşti?
    Deşi urlase din toţi bojocii, vocea lui păru slabă, strangulată. Cuvintele fură greu audibile, chiar şi pentru el.
    Simţi cum, din beznă, îl învăluie frica, îl atinge; îi simţi tentaculele că îl agaţă şi îl absorb în fiinţa întunericului.
    - Nu! gemu el. O să-l găsesc. Trebuie să-l găsesc.
    Se luptă cu frica. Încercă să fugă de ea, dar îşi simţea picioarele împiedicate, de parcă erau prinse într-un soi de noroi ud şi gros sau într-o mlaştină de nisip mişcător. Se agită şi mai tare, strigând din nou:
    - Adam? Adam, n-am vrut! Iartă-mă, Adam!
    Se eliberă din noroi şi apoi se trezi alergând cât putea de repede prin întuneric. Iar în jurul lui, bezna lua alt contur.
    Nu mai era în cameră. Era afară şi totul părea diferit de cum fusese, deşi arăta la fel. Iar el simţea că se apropie de Adam!
    În cele din urmă, văzu înaintea lui un punct luminos. Se năpusti spre lumină.
    Îi dispăru ultimul fior de frică. Inima îi bătea nebuneşte şi picioarele îl dureau din cauza efortului, dar nu putea încetini fiindcă lumina era Adam. Dacă ar fi putut ajunge la ea...
    Atunci începu să capete formă. Nu mai era un punct, ci devenise un fascicul, care strălucea de undeva, de deasupra capului.
    Când se uită în sus, nu putu identifica sursa luminoasă. În fascicul, însă, părând a fi suspendat în aer, stătea Adam.
    Se uita la el cu ochi acuzatori.
    Jeff se opri.
    - Adam.
    Scoase cuvintele nesigur pe el, pentru că se schimbase ceva la fratele lui, ceva ce nu înţelegea. Îşi strecură mâna în fasciculul de lumină, încercând să-şi atingă fratele. Dar mâna îi dispăru şi Adam începu să râdă.
    - Credeai că n-o s-o fac? rosti el. Ai crezut că o să fiu laş. Totdeauna ai crezut că sunt un laş.
    Jeff simţi că-l inundă un val teribil de remuşcare.
    - N-nu! exclamă el. N-am crezut asta. Eu...
    Dar era prea târziu. Fasciculul luminos începu să scadă în intensitate şi imaginea fratelui său începu să tremure. Apoi, încet, dispăru. Când muri ultima rază de lumină, Jeff strigă încă o dată numele fratelui său.
    - Adam!!!

                                                               4.

                                      În camera sa de la etajul trei, Josh MacCallum era treaz. Stătea întins, şi asculta întunericul.
    Se deşteptase mai devreme, nu ştia precis când, când auzise un sunet. Nu-i luase mai mult de o secundă pentru a-şi da seama ce fusese.
    Ascensorul, cu motorul lui zbârnâind şi cuşca zornăind pe ghidaj. Îi venise instantaneu în minte povestea lui Jeff, şi primul lui impuls fusese să-şi ascundă capul sub învelitoare încercând astfel să estompeze sunetul din urechi. După aceea îşi dădu seama ce se întâmpla.
    Era chiar Jeff, care se juca cu liftul în casa cuprinsă de întuneric şi care râdea pe-nfundate, fără îndoială, de spaima pe care o provoca. Aşa că Josh se sculase, îşi pusese pe el halatul, după care ieşise pe hol, strecurându-se de-a lungul coridorului în beznă până ce ajunsese la puţul ascensorului.
    Putea încă să audă sunetul maşinăriei.
    Însă liftul nu se mişca. Când se zgâise să vadă ce era în golul puţului, nu observase decât capacul cuştii, slab iluminată de candelabrul din hol.
    Dintr-o dată, sunetul încetase. Josh îşi oprise respiraţia. Îi fusese frică să facă cea mai mică mişcare.
    Nu se întâmplase nimic.
    Continuase să asculte câteva minute lungi cât o veşnicie, aşteptând ca fantoma lui Eustace Barrington să apară pe scări, plutind către el în întuneric. Văzând că nu se întâmplă nimic, s-a hotărât să se întoarcă în pat.
    Ca să stea treaz şi să asculte.
    Auzi din nou sunetul liftului şi se duse încă o dată să se uite. Cuşca era tot în fundul puţului, unde fusese şi mai devreme. Cu toate astea, acum era un sunet nou. Se întoarse în pat şi se aşeză în capul oaselor. Ce fusese?
    Auzi, prin fereastra deschisă, o voce disperată care striga:
    - Adam, vino înapoi!
    Jeff! Era vocea lui Jeff!
    Sări din pat şi, îmbrăcat numai în pijama, se năpusti din cameră alergând spre scări. Sărind câte trei trepte o dată, ajunse la etajul doi la timp ca să vadă feţe somnoroase care se zgâiesc la el.
    - Ce e? întrebă cineva. Ce s-a întâmplat?
    Josh nu răspunse. Continuă să alerge pe coridor până la camera lui Jeff. Deschise cu violenţă uşa şi aprinse lumina.
    Apoi se opri, holbându-se în faţa priveliştii.
    Jeff stătea în capul oaselor în pat, palid. Corpul îi tremura din toate încheieturile. În afară de draperiile care fâlfâiau uşor în boarea care intra prin fereastra deschisă, camera era tăcută şi liniştită.
    - Jeff? rosti încet Josh. Ce s-a întâmplat? Eşti bine?
    O clipă, Jeff nu zise nimic, apoi reuşi să dea aprobator din cap.
    - A...am avut un coşmar. Era în legătură cu Adam. El... el plecase. Era ca şi cum ar fi murit, sau aşa ceva, şi era vina mea.
    - Isuse! exclamă, stupefiat, Josh.
    Jeff se scutură.
    - A fost așa de real.
    Era treaz de acum. Întregul corp îi era acoperit de o sudoare rece. Avea încă acel sentiment cumplit ce-l copleşise când îşi strigase, pentru ultima oară, fratele.
    - Ce se întâmplă? întrebă Brad Hinshaw, intrând şi el în cameră.
    Îl zări pe Jeff.
    - Isuse! Omule, arăţi de parcă ai fi văzut o stafie.
    - C...chiar a văzut una, murmură Josh. A visat că Adam murise din vina lui.
    - Rahat! exclamă Brad.
    Înainte însă de a mai apuca să spună ceva, altcineva intră în cameră.
    - Adam e aici?
    Peste încăpere se aşternu o linişte de mormânt. Cei trei se holbară unul la altul. Apoi Jeff se sculă greoi din pat şi se îndreptă spre uşă. Josh şi Brad se traseră, instinctiv, înapoi, pentru a-l lăsa să treacă. Jeff ieşi pe coridor, se duse până la camera alăturată, ezită un moment, apoi intră înăuntru.
    Patul era gol, deşi arăta ca şi cum s-ar fi dormit în el. Toate obiectele lui Adam erau la locul lor obişnuit.
    - P...poate tocmai s-a dus la toaletă, sugeră Brad Hinshaw.
    Însă o nouă voce interveni:
    - Tocmai am fost eu acolo. E pustie.
    Jeff fixă patul încă o clipă, apoi îşi mută privirea spre computerul de pe birou. Ca în transă, se apropie de el şi apăsă butonul de punere în funcţiune a monitorului. O fracţiune de secundă, străluci o lumină verde, apoi ecranul se lumină.
    Câteva clipe mai târziu, lângă prompter apărură, tiptil, ultimele cuvinte ale lui Adam. Se holbară toţi la mesajul scris:
    C: NIMENI NU MĂ ÎNŢELEGE, AŞA CĂ E TIMPUL SĂ PLEC. MĂ DUC ÎNTR-UN LOC MAI BUN Şl MAI ÎNALT
    Când înţelese semnificaţia cuvintelor, Josh simţi că-i vine rău. Fu instantaneu înapoi în timp, la începutul săptămânii trecute, pe patul din camera sa, în Eden, cu cuţitul de vânătoare în mâini. Degetele de la mâna stângă atinseră, inconştient, cicatricele de la încheietura mâinii drepte, singurele rămăşiţe ale gestului pe care-l făcuse.
    Înţelese brusc de ce Adam se purta atât de ciudat în ultimele zile. Josh se gândise la moarte doar câteva minute, la furie. Spre deosebire de el, Adam plănuise, probabil, totul timp de mai multe zile. Plănuise şi se hotărâse. Dar ce făcuse anume? Unde era?
    - C...ce-o să faci? îl întrebă el pe Jeff.
    Jeff se mulţumi să se întoarcă pe călcâie şi să plece. Când părăsi camera fratelui său, în capul scărilor apăru Hildie Kramer.
    Păru şocată când îl văzu, dar îi vorbi cu o voce joasă şi calmă.
    - Jeff? Vrei să vii jos cu mine? Trebuie să vorbesc cu tine în legătură cu ceva.
    Un minut mai târziu, stând pe canapea, în pijama, alături de Hildie, Jeff ascultă în tăcere cum ea îi spune că tocmai fusese găsit cadavrul lui Adam.
    - Era pe şinele de cale ferată, explică ea. Bănuiesc că s-ar fi putut să fie un accident...
    Vocea i se stinse. Strecură un braţ în jurul umerilor lui Jeff.
    - Nu! exclamă băiatul. N-a fost un accident. A lăsat un bilet de rămas bun pe computer.
    Câteva secunde, Hildie nu spuse nimic. Apoi, răsuflând adânc, rosti:
    - Cred că ar fi mai bine să te duc la părinţii tăi.
    Jeff nu spuse nimic. O lăsă să-l conducă înapoi în camera lui pentru a se îmbrăca. Când începu însă să-şi pună hainele pe el, visul îi reveni în memorie.
    Deci ceea ce i-a zis atunci Adam era adevărat: nu s-a sustras.
    Ciudat.
    Jeff se simţea mândru de fratele lui.
    În acea clipă, ştiu că ăsta era secretul lui, pe care nu-l va spune nimănui.
    Niciodată.

                                                                X
                                                                1.

                                   Chet Aldrich se deşteptă încetişor. Ochii lui căutară automat afişajul ceasului electronic de pe noptieră. Era şase fără treisprezece minute.
    Alarma fusese programată să sune la şase şi jumătate. Chet se încruntă.
    Niciodată nu se sculase cu atât de multă vreme înainte ca alarma să dea deşteptarea; întotdeauna se trezea cu un minut înainte să se audă bipul ei iritant, astfel încât avea mereu ocazia să o închidă.
    Ceva însă îi deranjase somnul.
    Se uită pe fereastră pentru a privi cerul care începuse deja să se lumineze. Vreun tunet? Respinse ideea când văzu luna, care stătea încă spânzurată deasupra orizontului. Când fu pe punctul de a se rostogoli la loc ca să-şi îngroape din nou capul în pernă, auzi clinchetul soneriei de la intrare.
    Ultimele rămăşiţe ale somnului îl părăsiră instantaneu. Se sculă din pat şi pipăi în jur în căutarea halatului.
    Îl găsi, îl trase pe el şi aruncă o privire Jeanettei, care încă dormea profund, ghemuită pe partea stângă, cu părul revărsat pe pernă.
    Clopoţelul se făcu din nou auzit. Chet se grăbi să coboare. Îl cuprinsese o prevestire rea.
    Când cineva sună la uşă la o oră atât de matinală era semn clar de veşti proaste. "Chiar foarte proaste", se corectă el. Până să ajungă la clanţa uşii, în minte i se contura deja o posibilitate a ceea ce se întâmplase.
    Când deschise şi-l văzu pe Jeff, inima porni să-i bată nebuneşte. Fiul lui era palid şi avea ochii măriţi de groază. Tremura din tot corpul. În spatele lui se afla Hildie Kramer, flancată de doi poliţişti.
    O clipă, Chet simţi că-l invadează speranţa. Probabil că se înşelase şi nu se întâmplase nimic altceva decât că Jeff o ştersese în mijlocul nopţii şi se băgase în vreun bucluc.
    Respinse însă supoziţia imediat ce citi expresia din ochii femeii. Nu reflectau mânie şi nici măcar dezamăgire.
    Chet văzu în ei compasiune. Compasiune şi simpatie.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă el şi se dădu la o parte pentru a lăsa cele patru persoane să intre în casă.
    Nimeni nu scoase nicio vorbă, ca şi cum fiecare aştepta ca altul să transmită vestea. Atunci, Chet îşi dădu seama:
    - Adam, nu-i aşa? S-a întâmplat ceva cu el.
    Hildie Kramer rupse tăcerea. Îl apucă pe Chet de braţ, ca şi cum ar fi vrut să-l susţină, şi-i spuse:
    - Îmi pare rău, Chet. Ele... Mi-e teamă că a murit.
    - Oh, Doamne! murmură Chet.
    Cuvintele i se opriră în gât. Simţi cum genunchii încep să-i tremure. De acum numai sprijinul femeii îl făcea să stea drept.
    - Nu, îngăimă el. E o greşeală... Trebuie să fie.
    - Regret sincer, domnule Aldrich, rosti un poliţist. S-a întâmplat cu o oră, o oră şi ceva în urmă. Era pe şine, când...
    Fu întrerupt de Jeanette, care se trezise şi stătea acum în capul scărilor, cu rochia înfăşurându-i protector corpul şi cu faţa de pe care nu dispăruseră urmele somnului.
    - Şine? întrebă ea. Despre ce vorbiţi acolo?
    Luptându-se cu sine pentru a rămâne în picioare, Chet se uită la nevastă-sa cu o privire goală.
    - Despre Adam, îi comunică el. El e... Hildie spune că e mort.
    Hildie spune...
    Ca şi cum ar exista şansa ca Hildie să se înşele, ca totul să nu fie decât o cumplită eroare, ca Adam să fie undeva, în viaţă. Şi totuşi şi aceste cuvinte avură efect. Ochii ei, măriţi şi neîncrezători, îşi mutară atenţia către şefa administraţiei academiei.
    - Adam? îngăimă Jeanette. Dar asta nu-i posibil. Spuneai că îi merge de minune.
    Pe măsură ce respingea ideea, vocea îi crescu în intensitate.
    - Şi îi mergea bine! Ân week-end-ul trecut, la picnic...
    Hildie porni să urce scările, părăsindu-l pe Chet, care era încă încremenit, ca şi cum vestea îl golise de toată tăria.
    - Jeanette, nu ştiu exact ce s-a întâmplat, rosti ea.
    Căuta să observe ceva de care s-ar fi putut apuca femeia, aflată în stare de şoc.
    - E posibil să fi fost un accident...
    - Accident? repetă Jeanette. C-ce s-a întâmplat?
    Unul din poliţişti le spuse povestea mecanicului, în timp ce Jeanette coborî scările, susţinută de Hildie.
    - A spus că n-a putut face nimic, încheie poliţistul. De îndată ce l-a văzut pe fiul dumneavoastră, a acţionat frânele şi a tras sirena, dar era prea târziu. Băiatul a rămas nemişcat, iar trenul mergea prea repede ca să se oprească la timp.
    - N...nu s-a mişcat? repetă Jeanette. A...a stat, pur şi simplu, acolo?
    - Îmi pare rău, confirmă poliţistul. Mecanicul a spus că a fost ca şi cum aştepta ca trenul să-l lovească.
    Jeanette se agăţă de soţul său. Chet îşi puse braţele în jurul ei. Jeanette începu să plângă. Toată povestea asta era imposibilă. Nu dorea şi nici nu putea s-o accepte. De aia îl trimisese pe Adam la academie, tocmai ca să prevină aşa ceva.
    - Nu, murmură ea. Nu pot să cred. Nu e Adam. E...e altcineva. Trebuie să fie altcineva.
    - Îmi pare atât de rău, Jeanette, o compătimi Hildie pe femeia distrusă. Mi-aş fi dorit să fi fost altcineva. Din păcate, nu e nicio greşeală.
    Dintr-o dată, Jeanette simţi că prinde o putere supranaturală.
    - Vreau să-l văd, rosti ea ferm. Vreau să-l văd pentru mine.
    Palid, Jeff stătuse până atunci în cadrul uşii şi ascultase cum sunt informaţi părinţii lui de moartea lui Adam. Când maică-sa rosti ultimele cuvinte, se duse şi se ghemui strâns lângă ea. Inconştient, Jeanette îl mângâie pe păr, cu ochii fixaţi pe poliţistul care îi comunicase ce se întâmplase.
    - Vreau să văd unde s-a întâmplat, rosti ea cu o voce lipsită de culoare. Şi vreau să-mi văd fiul. Cred că am dreptul la asta, nu?
    Tânărul ofiţer se mişcă stingherit de pe un picior pe altul.
    - Nu e absolută nevoie, doamnă, replică el. Vreau să spun că nu e niciun dubiu asupra celor întâmplate şi...
    - Nu! rosti, tăios, Jeanette. Eu am dubii. Vreau să-l văd pe el! Nu poţi înţelege asta? E fiul meu şi vreau să-l văd!
    Îşi ridică vocea până în pragul isteriei. Jeff se strânse şi mai tare lângă ea, iar Hildie Kramer schimbă o privire cu poliţistul.
    - O să rămân eu aici cu Jeff, zise ea. Puteţi să-i duceţi acolo pe domnul şi pe doamna Aldrich?
    Fu rândul lui Chet să vorbească, împieticindu-se în cuvinte:
    - Jeanette, nu trebuie să facem asta. Noi...
    Însă Jeanette negă cu înverşunare din cap.
    - Nu, Chet. Eu trebuie s-o fac. Nu voi crede nimic până ce nu voi vedea cu ochii mei.
    Se degajă cu blândeţe din strânsoarea braţelor fiului ei.
    - Pot să merg şi eu? întrebă Jeff.
    Jeanette păru că ignoră rugămintea, însă Chet negă.
    - Nu ţi-ar place, fiule, rosti el, cu o voce sfâşietoare. Rămâi aici cu Hildie, iar noi o să ne întoarcem cât putem de repede. Bine?
    - Dar vreau şi eu să merg! protestă Jeff cu încăpăţânare. Vreau şi eu să văd ce s-a întâmplat.
    Îi era încă proaspăt în minte visul pe care-l avusese, deşi nu pomenise nimănui despre el, cu excepţia lui Josh şi Brad. Şi în acest vis...
    Nu! Ce s-a întâmplat în vis n-a reprezentat realitatea. Singurul lucru real era faptul că Adam era mort. Dar el nu putea să fi murit! Spusese doar că va pleca...
    - Haide, Jeff, rosti tandru Hildie, luându-l cu blîndeţe pe băiat către bucătăria din spatele casei. Să-i lăsăm puţin pe părinţii tăi singuri, de acord?
    Jeff îi îngădui să-l ia cu ea. Încercă să pună toate lucrurile la locul lor în mintea sa şi să împace visul cu realitatea morţii fratelui său. Îşi văzu, cu coada ochiului, părinţii părăsind casa, însoţiţi de cei doi poliţişti.

                                                              2.

                                     Mașina poliției trase pe dreapta şoselei. Se găseau la aproximativ patru mile nord de Barrington. La o sută de metri în faţa lor, drumul şi calea ferată care mergea paralel cu el, făceau o curbă şi dispăreau din vedere, urmărind relieful coastei. Paralel cu şinele, un parapet de beton taluza dealul.
    Jeanette ieşi din maşină şi o trecură fiori prin tot corpul când văzu sânge împrăştiat pe peretele de beton. La faţa locului se aflau mai mulţi indivizi, care fotografiau, făceau schiţe şi măsurau, pentru a putea determina viteza locomotivei în momentul impactului. Doi membri ai echipajului trenului se agitau nervoşi lângă platforma din spate, dar mecanicul nu se vedea nicăieri.
    Chet întrebă unde se afla acesta.
    - L-au dus la secție ca să-i verifice alcoolemia și dacă luase droguri, explică unul dintre investigatori. Nu ne așteptăm să descoperim ceva. Cei din echipajul trenului spuneau că Lawrence, aşa îl cheamă pe mecanic, Gary Lawrence, e un abstinent înverşunat. Nevastă-sa a fost alcoolică, aşa că el nu se atinge pentru nimic în lume de licoare. Nimeni nu l-a văzut vreodată bând ceva mai tare decât o cafea.
.................................................................................