Umbră, John Saul

...................................................................................
                                         2.

                      Privi ceasul încorporat  în ornamentul elegant de nuc de pe biroul ei. Curând trebuia să sosească, pentru interviul final, însoţită de părinţi, o altă virtuală elevă, o fetiţă de zece ani, care se numea Amy Carlson.
    Hotărî că are suficient timp la dispoziţie să vorbească cu Richard Hasborough. Formă numărul şi începu să bată cu degetele în lemnul biroului cât aşteptă să-i fie dată legătura.
    - Aici e Hildie Kramer, doctore Hasborough - începu ea fără a se formaliza să-l salute. Am nişte întrebări în legătură cu Joshua MacCallum. Prima: a vorbit cu vreun psiholog de când a avut accidentul? A doua: cât va mai trebui să stea în spital?
    În timp ce doctorul din Eden îi răspundea, determinând-o pe Hildie să-şi facă câteva însemnări pe marginea dosarelor puştiului, uşa biroului ei se deschise, lăsând să intre pe Frank şi Margaret Carlson , împreună cu fiica lor. Când o văzură că vorbeşte la telefon, făcură un pas înapoi, cu intenţia de a nu deranja.
    Hildie le făcu semn cu mîna să intre, invitându-i, printr-un gest, să se aşeze pe canapeaua de lângă perete. Câteva clipe mai târziu, cei trei Carlson se aliniară pe sofa, cu Amy la mijloc. Hildie văzu că era o copilă subţiratică, cu părul roşu şi ochelari rotunzi cu lentile groase, cocoţaţi pe un nas cârn. Părea a fi nu numai speriată, ci de-a dreptul înspăimântată, dar şi supărată. Hildie îi zâmbi călduros, dar faţa fetiţei rămase îngheţată.
    - Poate să plece, într-adevăr, oricând? întrebă ea la telefon.
    Aparent, tentativa băiatului de sinucidere nu fusese foarte serioasă; cel puţin aşa credeau doctorii din Eden.
    - Credeţi că mama lui va putea să-l aducă aici sâmbătă? Atât eu, cât şi doctorul Engersol credem că e un candidat de primă mână pentru academie, dar bineînţeles, nu luăm o decizie finală până ce nu vorbim cu băiatul şi nu facem o evaluare proprie.
    Ascultă un moment, apoi reluă:
    - Nu, nu e chiar grabă. Mai avem nişte locuri libere anul acesta. Dacă ştim că o să vină de vineri încolo, o să facem toate aranjamentele necesare.
    Îi transmise sec, toate cele bune doctorului şi închise telefonul. Adună apoi la un loc toate dosarele lui Josh şi le ură bun venit celor trei Carlson.
    I se adresă mai mult fetiţei, care îşi dusese, defensiv, genunchii la piept înconjurându-i cu braţele. Hildie se ridică de la birou şi îngenunche în faţa copilei, ca s-o privească direct în ochi. O întrebă:
    - De ce am eu senzaţia că nu te bucuri să mă vezi la fel de mult pe cât mă bucur eu?
    - Pentru că nu mă bucur deloc să te văd! izbucni, sfidătoare, Amy.
    Faţa sa căpătase un rictus care demonstra perfect teama ce începuse s-o copleşească. Amy era înfricoşată de dimineaţă de când se sculase.
    - Nu vreau să vin aici! Vreau să mă duc acasă!
    Încercă din răsputeri s-o privească pe Hildie, dar ochii începură să-i înoate în lacrimi. Îi închise brusc. Nu voia să fie văzută plângând.
    - Ei bine, nu te condamn, fu de acord Hildie. Dacă ar fi încercat cineva să mă trimită departe, la o altă şcoală, când aveam zece ani, aş fi refuzat, pur şi simplu, să mă duc. M-aş fi luptat atât de mult cu dinţii şi cu ghearele încât părinţii mei nu mi-ar mai fi propus niciodată aşa ceva.
    Vorbele o uimiră pe Amy. Deschise din nou, involuntar, ochii.
    - Aşa ai fi făcut? întrebă ea cu o mină neîncrezătoare, ca şi cum bănuia o capcană.
    - Bineînţeles că da, continuă Hildie.
    Se ridică în picioare. Efortul o făcu să-şi aducă aminte că trebuie să dea jos câteva kilograme.
    - Şi nu eram atât de inteligentă pe cât eşti tu. Dacă te-ai răzgândit, cum de n-ai imaginat ceva care să-i determine pe părinţii tăi să te lase acasă? Dacă eu aş fi putut, nu pot crede că n-ai fi putut şi tu!
    - Mă rog, am încercat, recunoscu Amy fără să se gândească. M-am încuiat chiar în dulap, dar mami mai avea o cheie.
    - N-ai fost prea deşteaptă, remarcă Hildie. Dacă vrei să te închizi în dulap, fii întotdeauna sigură că ai luat cu tine toate cheile.
    Amy lăsă braţele, moale, în jos, punându-şi din nou tălpile pantofilor pe covor. Puţin mai destinsă, în colţurile buzelor sale miji un zâmbet. Îşi plimbă mâna prin cascada de şuviţe roşietice de păr.
    - M-am gândit deja la asta, admise ea. Dar tati m-a ameninţat că scoate uşa din balamale.
    - Oh, chiar aşa? Ei bine, atunci vino şi uită-te la asta.
    Hildie se duse la dulapul de pe peretele opus. După ce ezită o fracţiune de secundă, Amy se ridică şi se duse după ea.
    - Seamănă cu dulapul din camera ta? o întrebă Hildie.
    Amy studie uşa furniruită şi rama din lemn de nuc frumos sculptată şi încuviinţă:
    - Nu e chiar atât de frumos, dar seamănă destul de mult.
    - Atunci uită-te la balamale şi spune-mi ce se întâmplă dacă forţezi cuiele balamalelor.
    Pufnind, Amy se trase mai aproape şi studie o clipă balamalele, apoi examină crăpătura pe cealaltă parte.
    - Nu poţi s-o scoţi, anunţă ea în final. Chiar dacă desfaci cuiele, uşa nu se desprinde decât dacă e descuiată.
    - Foarte bine, o felicită Hildie. Iată de ce aici nu avem broaşte pe uşile dulapurilor. Nu putem lăsa copii ca tine să se încuie înăuntru şi să ne forţeze să spargem cadrul din faţă al uşii, nu? Acum ce ai zice să mergem şi să aruncăm o privire în camera ta?
    Luă mâna fetiţei şi o conduse afară din birou, făcându-le semn părinţilor să le urmeze. Ignoră ascensorul demodat, a cărui ornamentaţie romantică fascina pe toţi băieţii din academie, şi traversă holul larg, până la prima treaptă a scării care ducea la etajul doi într-o curbă graţioasă. Expresia de pe faţa lui Amy era suficientă pentru Hildie: ghicise preferinţa fetiţei pentru scări, în detrimentul cuştii zbârnâitoare a liftului. Cu părinţii în spate, o zori pe scări până la etajul doi, apoi, pe o altă scară, până la etajul trei, unde se aflau zece camere, câte cinci pe fiecare parte a coridorului ce traversa întreaga lungime a imobilului. La jumătatea acestuia, Hildie deschise o uşă şi se dădu la o parte pentru a o lăsa pe Amy să păşească prima înăuntru.
    Fata se opri în prag, îşi vârî numai capul înăuntru, suspicioasă ca şi cum ar fi înţeles că, dacă ar fi făcut un pas în plus, ar fi însemnat că acceptă să rămână acolo.
    Se zgâi la lucarna aflată vizavi de uşă: avea pe pervaz o perniţă, iar draperiile cu modele florale luminoase erau date la o parte pentru a lăsa soarele să inunde camera.
    Pereţii camerei erau acoperiţi cu un tapet cu muguri de trandafiri, ce se potrivea perfect cu modelul de pe draperii.
    Lângă un perete, se afla o somieră încărcată cu perniţe. Vizavi de pat era o ladă cu sertare, un mic birou şi un set de rafturi, într-un colţ, cu uşa întredeschisă, se afla un dulap.
    Fără a se gândi, Amy se îndreptă spre dulap şi îi examina încuietoarea.
   - Într-adevăr, nu are broască, constată ea, mai mult pentru sine.
    - Te-aş fi minţit eu? întrebă Hildie.
    - Dar ce fac dacă am ceva pe care vreau să-l ascund? se interesă Amy.
    Realiză imediat implicaţia întrebării, aşa că se corectă:
    - Adică, dacă mă hotărăsc să rămân.
    - Ce-ar fi să hotărâm cum vei proceda la timpul potrivit? îi propuse Hildie. Deci, ce crezi, Amy? îţi place?
    - E... e drăguţă, admise ea. Dar...
    Se întoarse spre mama ei cu ochii din nou în lacrimi.
    - Chiar trebuie să rămân aici, mami? se rugă ea, alergând s-o cuprindă de mijloc pe maică-sa. De ce nu pot să merg acasă?
    Margaret Carlson o bătu uşor pe Amy cu palma pe spate. Privirea ei îngrijorată se încrucişă cu zâmbetul încurajator al lui Hildie. Spuse:
    - Dar, draga mea, nu mai departe decât ieri erai teribil de emoţionată de venirea ta aici. Nu-ţi aminteşti?
    Amy îşi amintea. Când fuseseră în vizită, săptămâna trecută, clădirea mare şi bătrână i se păruse a fi curată şi plăcută, iar doamna Kramer drăguţă. Acum însă, gândul că va fi lăsată singură o făcea să tremure din tot corpul.
    - M-am răzgândit, boci ea. Vreau să stau cu tine, cu tati şi cu Kitty-Cat!
    - Kitty-Cat? se miră Hilddie Kramer. Nu mi-ai spus că ai o pisică.
    - E neagră toată, cu lăbuţe albe şi doarme cu mine, pufni Amy.
    - Ei, avem şi noi un pisoi aici. Îl cheamă Tabby şi ieri se tot preumbla pe ici şi colo căutând un loc unde să doarmă, dar nimeni nu părea dornic să-l primească. Poate vrei să-l iei cu tine.
    - Dar...
    Chiar în momentul când Amy începu să protesteze apăru, ca la comandă, o felină. Privi în jur câteva clipe, apoi se duse direct spre fată şi începu să-şi frece blana de piciorul ei, mieunând rugător. Amy ezită, apoi se aplecă, punându-şi palmele pe capul pisicii.
    - Ceea ce a spus ea e adevărat? întrebă ea felina. N-ai unde să dormi?
    Amy luă pisoiul în braţe şi se aşeză pe pat pentru a se împrieteni cu el. Hildie profită de moment şi-i făcu un semn lui Frank Carlson.
    Înţelegând, tatăl fetiţei coborî să aducă bagajul fiicei sale.

                                                         11.

                   Josh stătea în capul oaselor, în pat. În poala lui zăcea, deschis, un exemplar din Mizerabilii pe care i-l dăduse doctorul Hasborough.
    Pe noptiera de lângă pat se afla o bucată, pe jumătate mâncată, din plăcinta cu alune trimisă de Max. Afară, un vultur se rotea din ce în ce mai jos. Josh îl aşteptă să aterizeze, întrebându-se ce descoperise pasărea.
    Un coiot? Probabil doar un iepure.
    Poate ar trebui să se îmbrace şi să vadă cu ochii lui. La urma urmei, n-a fost doctorul Hasborough de acord să plece după-amiaza acasă? Nu îi era rău şi n-avea nimic. Nici încheieturile nu-l mai dureau. Aşa că de ce trebuia să aştepte până ce-şi termină munca mama lui şi vine să vorbească cu doctorul? De ce nu-i dau, pur şi simplu, drumul?
    Nu se afla la mai mult de o milă de casă - ce mare scofală dacă ar fi plecat pe jos?
    Privi ceasul şi pufni. Unde era maică-sa? Era deja ora cinci şi ar fi trebuit să fie aici la patru şi jumătate. Ce nu mersese ca lumea? Hotărâseră să nu-l mai lase acasă deloc?
    Puse cartea deoparte, se dete jos din pat şi se îndreptă spre uşă. Scoase capul afară şi privi pe coridor. Cu excepţia sorei, care stătea în spatele biroului de internări, nu se vedea nimeni.
    Poate ar fi bine să se îmbrace şi să plece? Sau, chiar mai bine, să dispară pe fereastră?
    Numai că dacă va apărea maică-sa îşi va face griji pentru el şi se va speria, gândindu-se că el încearcă din nou să se sinucidă.
    Se duse înapoi în pat şi se hotărî să mai aştepte niţel. Dădu cearşaful la o parte şi apucă din nou cartea, numai că, în loc să se cufunde în lectură, se trezi că se gândeşte la ziua ce trecuse.
    Chiar a încercat să se sinucidă?
    Medita puţin amintindu-şi ce-i spusese psihologului care venise să-l vadă de dimineaţă:
    - Cred că mi-am dorit asta. Vreau să spun, doar mi-am tăiat venele, nu?
    Acum însă, când se gândi mai bine, începu să aibă dubii. Poate fusese doar supărat pe maică-sa - şi pe toţi ceilalţi - şi voise să se răzbune pe toţi. Și dacă ar fi sângerat până ar fi murit?
    Încercă să se imagineze mort. Mort, în sicriu, întins în faţa altarului bisericii în timpul slujbei de înmormântare. Nu reuşi. Dimpotrivă, se vedea viu şi privindu-şi propriile funeralii.
    Prin minte începură să i se perinde diverse imagini: mama sa, îmbrăcată în negru, suspinând de durere; toţi copiii din şcoală, trişti cu adevărat şi părându-le acum rău că-şi bătuseră joc de el. Numai că, dacă ar fi murit într-adevăr, n-ar fi fost acolo să-i vadă şi la ce bun i-ar fi făcut să le pară rău dacă el nu putea să le primească scuzele?
    Închise ochii, încercând să nu perceapă niciun sunet. În fond, dacă ar fi fost mort, totul trebuia să fie negru şi ar fi existat o linişte desăvârşită. Din păcate, cu cât încerca să nu audă nimic, cu atât i se părea totul mai zgomotos. Dintr-o dată, ticăitul discret al ceasului de lângă pat păru că-i bubuie în urechi, iar zumzetul maşinilor de pe stradă îi păru un adevărat vuiet.
    Mort.
    Cum ar fost să fie aşa? Nu că dorea să ştie cu adevărat, cel puţin nu acum.
    Îşi amintea încă ce speriat fusese, cu o zi înainte, când începuse să sângereze. Se ridicase imediat, intenţionând să fugă în living, dar realizase imediat cât de mult sânge era în jur şi cât de supărată ar fi fost mami când ar fi văzut mizeria. Aşa că stătuse pe loc, ca un prost, nefăcând nimic. Dacă ar fi sângerat până ar fi murit?
    Se înfioră la acest gând şi decise că orice ar fi fost în capul lui ieri era tâmpenie. N-a reuşit decât să provoace un dezastru. Cel puţin mama îl iertase. Ăsta era unul din lucrurile cele mai plăcute la ea. Indiferent ce ar fi făcut sau oricât de supărată ar fi fost pe el, în final îl ierta întotdeauna. Decise să se comporte mai bine de aci încolo.
    Se uită din nou la ceas. Era pe punctul de a începe să se îmbrace când apăru, zâmbindu-i, maică-sa.
   - Hei, tu, spuse ea. Arăţi bine. Te simţi în stare să mergi acasă?
    Ochii băiatului se măriră.
    - E-n regulă? Mă lasă, într-adevăr, să plec acasă?
    Brenda încuviinţă.
    - Şi am şi o surpriză pentru tine.
    - O surpriză? se miră puştiul. Ce?
    - Nu sunt sigură că ar trebui să ţi-o dezvălui chiar acum, îl temperă Brenda. Poate ar fi mai bine să aştept până ajungem acasă sau chiar până mâine dimineaţă.
    - Nu! protestă Josh. Acum. Te rog!
    Coborâse din pat şi era deja pe jumătate îmbrăcat.
    - Ei bine, o să-ţi spun, rosti Brenda ca şi cum tocmai se hotărâse să deconspire taina. Ce-ai zice dacă n-ar trebui să te mai întorci la şcoala din Eden?
    Josh îşi trăgea pe el blugii. Îngheţă cu ei în vine, privind-o pe maică-sa ca şi cum nu-şi credea urechilor.
    - Să nu mă duc înapoi? repetă el. Ce vrei să spui?
    - Ce-ar fi dacă te-ai duce la altă şcoală, care a fost înfiinţată special pentru puşti ca tine?
    Pulsul i se acceleră.
    Despre ce vorbea ea? Avu apoi senzaţia că ştie. Se referea probabil la o şcoală pentru copii nebuni. Copii care încercaseră să se sinucidă. Dar el nu era nebun - i-o mărturisise deja noaptea trecută, şi din nou, dimineaţă. Se simţise doar rău, şi asta era tot.
    - C... ce şcoală? îngăimă, dintr-o dată înspăimântat.
    - Cea despre care ne-a povestit domnul Hodgkins ieri. Academia Barrington, în nord.
    - D... dar i-ai explicat că era prea scumpă... începu Josh.
    Brenda nu-l lăsă să termine.
    - Ei bine, se pare că nu e chiar aşa, rosti ea. Doctorul Hasborough îi cunoaşte pe cei de acolo şi i-a sunat azi. Le-am trimis tot ce aveam despre tine şi vor să-ţi vorbească.
    Nesiguranţa puştiului crescu.
    - Vrei să spui că vor să mă ia fără a se întâlni măcar cu mine? Cum vine asta? E un loc pentru copii nebuni?
    Brenda simţi că-i vine rău.
    - Bineînţeles că nu! strigă ea. Nu e adevărat! E un loc pentru copii dotaţi, pentru puşti ca tine!
    Josh dădu neîncrezător din cap.
    - Mă trimiţi departe din cauza celor ce ţi le-am făcut, nu? Înainte de a mă tăia ai spus că nu e nicio posibilitate să ajung acolo. Iar acum...
    Ochii i se umeziră. Alergă spre maică-sa, îmbrăţişând-o.
    - Iartă-mă, spuse el. N-am vrut cu adevărat să mor. Eram doar înnebunit. Nu mă trimite în altă parte. Te rog?!
    Brenda tăcu. Îşi ţinea fiul în braţe, încercând să-şi ordoneze gândurile. Era clar: el nu înţelegea că ea nu voia să-l pedepsească, ci îi dorea numai binele.
    - E-n ordine, iubitule - murmură ea. Niciodată nu te-aş îndepărta de lângă mine, nu ştiai asta? N-are nimic de-a face cu cuţitul ăla idiot. Nu e vorba decât de a te duce la o şcoală în care să fii fericit şi să-ţi faci prieteni care să te înţeleagă.
    Josh încetă să mai suspine. Îşi aminti că jurase, cu numai câteva minute înainte, să n-o mai necăjească pe maică-sa. Într-un târziu, când fu sigur că vocea nu îl va mai trăda, se desprinse din braţele ei.
    - Ş... şi ce-ar fi dacă n-aş vrea să merg? întrebă el.
    - Atunci nu va trebui s-o faci, replică Brenda. În afară de asta, ei încă n-au spus că te vor. Doresc doar să mergem acolo sâmbătă ca să-ţi vorbească şi să-ţi dea să rezolvi nişte teste. Recunoaşte că nu e chiar aşa de tragic, nu?
    Josh reflectă. Poate că într-adevăr nu era un loc pentru copii nebuni. La urma urmei, domnul Hodgkins a început să le vorbească despre acest loc înainte ca el să ţină cuţitul în mână... Şi mama îi spusese că nu trebuia să meargă acolo dacă nu vroia.
    Se hotărî.
    - Cred că putem arunca o privire, admise el. Adică doar aşa, să vedem despre ce e vorba, bine?
    - Bine, răsuflă uşurată Brenda. De două ori bine! Acum termină de îmbrăcat, ca să putem pleca de aici.
    Câteva minute mai târziu ieşiră din spital.
    Brenda inspiră adânc aerul deşertului. Lucrurile începeau, în sfârşit, să meargă bine. Doar dacă nu se răzgândeau cei de la academie. Dar n-avea niciun rost să-şi facă griji înainte; învăţase de mult să nu zică "hop!" până nu sare. În afară de asta, era foarte hotărâtă: academia avea să-i accepte oricum fiul. Creierul lui era prea bun pentru a se pierde la şcoala din Eden.
    Va intra la academie - o simţea! Va intra şi va fi cel mai strălucit elev din istoria ei.
    Îşi dădu seama că era pe punctul de a zice "hop!" fără a şti ce o aşteaptă. Sâmbătă se va lămuri totul.

                                                                V.
                                                                1.

                                     Brenda răsuflă uşurată şi începu să creadă că bătrânul Chevrolet va supravieţui călătoriei de 400 de mile abia după ce depăşiră autostrada 101 şi începură să urce dealurile dintre San Jose şi coasta Pacificului.
    Părăsiseră Edenul la ora patru dimineaţa, Josh plângându-se că era prea devreme să se scoale. Însă Brenda insistase să plece la acea oră, motivând că era mai bine să fi scăpat de deşert înainte de a se instala căldura toridă a zilei, şi asta din cauza maşinii. Aşa că au pornit pe întuneric.
    Au traversat deşertul, luând-o de-a lungul văii San Joaquin, după care s-au îndreptat spre vest, până la nord de Bakersfield, intrând pe autostradă pe la Paso Robles.
    Josh se agită uşor lângă ea. Se trezise din moţăiala în care căzuse cu o oră în urmă. Se frecă la ochi şi clipi de câteva ori, apoi văzu un indicator mare, verde, ce spânzura deasupra drumului spre Santa Cruz: Barrington - 25 mile.
    - Aproape că am ajuns, rosti el, zgâindu-se la peisajul necunoscut din jur.
    Pe dealurile înverzite putea vedea pâlcuri de eucalipţi şi, din când în când, pini roşii.
    - Măi, dar nu arată deloc ca în Eden, nu-i aşa? se miră el.
    - Sigur că nu arată, aprobă Brenda, zâmbind.
    Cât timp Josh dormise, ea privise fascinată zona din afara oraşului San Jose. Ultima dată fusese pe-aici când era doar o fetiţă; zona era toată numai terenuri cultivate, aparţinând fermelor, iar San Jose era un orăşel cochet. Între timp se întinsese. Devenise un centru al industriei explozive a computerelor, iar fermele fuseseră înlocuite cu un şirag nesfârşit de cartiere de locuit şi parcuri industriale.
    În cele din urmă, lăsaseră toate acestea în urmă şi începuseră urcuşul înspre dealuri unde, cu excepţia câtorva clădiri mari ce păreau că apăruseră din senin, peisajul era încă nemodificat.
    O jumătate de oră mai tîrziu ajunseră la periferia Barringtonului. Era un orăşel, mai mare însă decât Eden.
    Situat pe litoral şi cuibărit confortabil între plajă şi dealuri, oraşul nu avea nimic din aspectul aşezărilor noi de lângă San Jose. Centrul localităţii era riguros ordonat, cu magazine ale căror faţade variau de la arhitectura din vremea pionieratului şi până la stilul anilor '20 şi '30. Zona centrală era înconjurată de străzi tăiate drept, pe marginile cărora se lăfăiau case mici, acoperite cu ţiglă, şi copaci ce-şi atinseseră maturitatea cu zeci de ani în urmă. Chiar şi acum, în septembrie, cerceluşii înfloreau peste tot, iar viţa sălbatică îmbrăca zidurile multor clădiri.
    După ce urmă o serie de indicatoare, Brenda ajunse, în sfârşit, la universitate.
    Campusul arăta exact aşa cum îşi imaginase că trebuie să arate.
    Clădirile din cărămidă erau dispuse in jurul unei pajişti largi, pe care se înălţau pini şi arbuşti florali ai unor specii nemaiîntâlnite până acum. În spatele imobilelor vechi, căţărate pe deal, se aflau o serie de structuri mai noi, ce se integrau armonios în peisaj, dându-i un aspect modern, fără a-i strica farmecul.
    - Dar unde e academia? se întrebă Brenda cu voce tare. Trebuia să facă parte din campusul universitar.
    - Acolo, exclamă Josh, arătând spre unul din indicatoarele ce-i ghidaseră până în campus. Ia-o la dreapta, spre deal.
    Deşi nu văzuse semnul, Brenda urmă instrucţiunile băiatului. Câteva minute mai târziu, ajunseră la o poartă mare, dublă, din tablă, deschisă spre o frumoasă alee. Brenda opri maşina şi privi în jur. La capătul celălalt al drumului străjuit de pini, la câteva sute de metri, se afla cea mai impozantă clădire pe care o văzuse până atunci.
    Din corpul central, de patru etaje, se desprindeau două aripi imense cu trei nivele. Etajul patru părea să adăpostească un fel de apartament cu ferestre largi, ce ofereau panorama întregii zone. Deşi imensul imobil era flancat de alte două construcţii, Brenda înţelese imediat că, iniţial, aici fusese o reşedinţă particulară.
    - Doamne, exclamă ea, stupefiată. Îţi imaginezi că ai putea să trăieşti într-un astfel de loc?
    - A fost casa domnului Barrington, o informă Josh. Ştii tu, cel care a construit calea ferată Barrington Western.
    Brenda îl privi uluită.
    - Nu, replică ea. N-am ştiut. Dar e clar că tu ştii.
    Josh zâmbi şmechereşte.
    - M-am dus ieri la bibliotecă şi m-am informat. Omul care a construit toate astea s-a numit Eustace Barrington şi deţinea, practic, tot pământul de aici până în San Francisco. Asta era reşedinţa lui de vară, iar oraşul s-a născut pentru că i-au trebuit mulţi oameni pentru a îngriji ferma.
    - Ferma? se miră Brenda. Parcă ai spus că el a construit o cale ferată.
    - Aşa e, insistă Josh, cu tonul celui care-şi dă seama că maică-sa făcea deliberat pe neştiutoarea. Dar a făcut o afacere cu guvernul şi a căpătat majoritatea terenului de lângă şinele de cale ferată. Atunci a început şi construirea fermei şi a continuat să cumpere din ce în ce mai mult pământ. În fond, l-a obţinut practic pe gratis, pentru că singurul mod de a ajunge aici era pe calea ferată, şi el nu permitea ca trenurile să se oprească pe terenul altcuiva.
    - Şi acum se crede că el a fost un fel de erou, nu? replică Brenda, dezgustată de simplitatea machiavelică a planului.
    I se părea că totul aducea a şantaj.
    Porni din nou motorul şi apucă pe o alee către imobil. Văzură, printre copaci, ici şi colo copii, unii în grupuri de doi-trei, cei mai mulţi însă de unii singuri, împrăştiaţi pe pajişte, citind sau desenând. Deşi scena era paşnică - idilică, chiar -, Brenda simţi cum o furnică ceva prin măduva spinării.
    Era prea paşnic. Prea liniştit. Ceva nu era în regulă. Ceva care-i scăpa printre degete.
    "Dar e ridicol", îşi spuse ea. "Nu e nimic în neregulă! Ai frisoane pentru că Josh pleacă de acasă."
    "Asta e, bineînţeles" - hotărî ea. Scena n-avea nimic rău. De vină era doar diferenţa faţă de Eden. Acolo, dacă se adună un grup de copii - şi erau cam douăzeci - aceştia începeau imediat jocurile zgomotoase, ţipetele, certurile şi râsetele.
    Copiii de la academie erau absorbiţi, lucrau în linişte. Chiar şi grupuleţele de doi şi trei erau discrete; îşi vorbeau între ei numai cu voce scăzută.
    Se debarasă, hotărâtă, de prima reacţie de instinctivă anxietate şi trase maşina în faţa uriaşei vile. Reşedinţa avea în faţă o verandă acoperită, care traversa toată lungimea clădirii şi dispărea după colţuri. Pe ea stăteau doi puşti, aplecaţi deasupra unei table de şah. Băieţii se uitară la Brenda, apoi privirea lor se mută spre Josh, care coborâse din maşină şi se postase în faţa ei.
    - Tu eşti tipul cel nou? întrebă unul dintre ei.
    Înainte ca Josh să poată răspunde, uşa de la intrare se deschise şi apăru o femeie corpolentă de circa patruzeci şi cinci de ani. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni largi, albi şi o tunică viu colorată care o făcea să arate mai zveltă decât era. Picioarele îi erau încălţate în sandale, iar în jurul gâtului avea înfăşurată o eşarfă elegantă de mătase. Dintr-o dată, Brenda se simţi stânjenită cu îmbrăcămintea ei din poliester verde. În Eden, ţinuta sa părea cea mai potrivită pentru ziua de azi.
    Aici era exact invers.
    Însă femeia nu păru să acorde vreo importanţă hainelor ei. Coborî treptele, cu mâna întinsă.
    - Doamna MacCallum? Eu sunt Hildie Kramer. Începusem să-mi fac griji în privinţa dumneavoastră.
    - Eu... noi n-am ştiut cât timp ne va lua, se bâlbâi Brenda. Sper că n-am întârziat prea mult, nu?
    Hildie râse. Sunetul scos era cald şi sincer. O făcu pe Brenda să se simtă imediat ceva mai bine.
    - Oh, fireşte că nu - rosti Hildie. Oricând aţi fi apărut, ar fi fost la fel de bine.
    Se întoarse spre Josh şi-i întinse mâna, aşa cum făcuse şi cu Brenda.
    - Şi tu eşti Josh, corect? Sau Joshua?
    - Josh, răspunse băiatul strângând, nesigur, mâna femeii.
    - Bun, spuse Hildie. Îmi place acest nume. E drăguţ şi sună sănătos. I-ai cunoscut pe Jeff Aldrich şi Brad Hinshaw?
    Se întoarse spre cei doi băieţi, care se concentraseră din nou asupra tablei de şah. Auzindu-şi numele, ei îşi ridicară privirea apoi se sculară în picioare. Hildie făcu prezentările.
    - Ştii să joci şah? îl întrebă, în final, pe Josh?
    Băiatul ezită, apoi dădu din cap.
    - Atunci o să te înveţe ei, în timp ce eu o să discut puţin cu mama ta. În regulă?
    Josh păli uşor şi scrută cu privirea pe cei doi băieţi. Păreau a avea cu câţiva ani mai mult ca el. Fu sigur că ei vor începe să necheze şi să-şi dea ochii peste cap, aşa cum făcuseră băieţii din Eden, vara trecută, când maică-sa îl determinase să se ducă la orele de sport şi profesorul îl pusese în echipa de oină. Jucase un singur tur, apoi fugise acasă, având mereu în urechi râsul batjocoritor al celorlalţi, izbucnit după ce nu fusese în stare să prindă nici măcar o minge în terenul bun şi ratase toate cele trei lovituri cu măciuca atunci când îi venise rândul să lanseze mingea.
    Spre surprinderea lui, băiatul care se numea Jeff îi făcu semn să se apropie de masa de joc. Când Josh se ghemui între ei, Brad îi spuse:
    - Ăsta e regele.
    Arătă spre cea mai valoroasă piesă.
    - Eu joc cu albele şi Jeff cu negrele; tot ce trebuie să faci e să capturezi regele celuilalt.
    Arătă rapid spre celelalte piese, numindu-le pe fiecare.
    - Priveşte şi o să vezi cum se joacă.
    - Şi fă-i să-ţi explice toate mutările posibile, îl avertiză Hildie. Le place să ţină unele lucruri pentru ei şi să ţi le arunce ca să te păcălească. Ca o capcană. Asigură-te că-ţi vor destăinui secretele jocului.
    - Uau! Zău aşa, Hildie, se plânse Jeff Aldrich. E mai distractiv dacă trişăm.
    - Sigur că e, fu de acord Hildie. Şi dacă ceea ce ştiu eu despre Josh e adevărat, atunci trişatul va fi singurul mod de a-l bate după ce deprinde jocul.
    Jeff zâmbi neîncrezător şi-i spuse:
    - Vrei să pariezi?
    Sprâncenele lui Hildie se arcuiră.
    - Sigur, acceptă ea. Pe un dolar că Josh te bate de prima dată. Dar trebuie să-mi promiţi că-i arăţi toate mutările şi că nu inventezi mutări noi când joci. Ne-am înţeles?
    - Ne-am înţeles, încuviinţă Jeff.
    - O să stau eu aici să fiu sigur că nu trişează, vesti Brad.
   Instantaneu, trecu de la jocul împotriva lui Jeff la a-i demonstra lui Josh cum se făceau mutările şi scopul lor. Deşi vorbea atât de repede încât Brenda fu imediat buimăcită, Josh părea că înţelege fiecare cuvânt rostit.
    După ce-i urmări câteva clipe, ea se lăsă condusă în clădire. O jumătate de oră mai târziu, după ce făcu un tur complet al casei - mai puţin cupola de la etajul patru, care adăpostea apartamentul particular al doctorului Engersol -, Brenda se cufundă în canapeaua de piele din biroul lui Hildie Kramer, recunoscătoare că putea avea o clipă în care să-şi adune gândurile într-un mod atât de confortabil. Hildie avea biroul sufocat de hârtii şi diapozitive. O cană de metal se odihnea lângă o farfurie pe care rămăsese o gogoaşă, probabil restul micului dejun al lui Hildie.
    Brenda se simţea copleşită de tot ceea ce era în jurul său. Nimic nu semăna cu aşteptările ei. Din ceea ce văzuse, academia nu aduce a deloc a şcoală. Părea a fi pe dinăuntru întocmai cum era pe dinafară: un cămin imens în care locuiau oameni.
    Văzuse sufrageria uriaşă. Precum majoritatea casei, părea încremenită în timp la anul 1942, când murise, la vârsta de 103 ani, Eustace Barrington.
    Pereţii erau încă tapetaţi cu mătase roşie şi bufetele originale, pline cu servicii de porţelan, stăteau în acelaşi loc nemişcate de o sută de ani. În centrul camerei atârna un imens candelabru de cristal cu ornamente strălucitoare. Hildie îi explicase că unica schimbare făcută era înlocuirea mesei originale, la care se aşezau uzual cincizeci de persoane cu ocazia petrecerilor date de Barrington, cu mai multe măsuţe pentru patru persoane.
    Fiecare din cele douăzeci de camere care îi fuseseră prezentate Brendei avea pereţii acoperiţi cu lambriuri din lemn de mahon şi tavanele decorate cu arabescuri din ipsos.
    În partea din spate a parterului se afla camera de muzică, ale cărei ferestre ofereau o largă panoramă spre terasa din spate şi spre dealurile ce se înălţau în apropiere.
    - În conformitate cu testamentul domnului Barrington, explicase Hildie când intraseră în birou, casa trebuia păstrată în starea iniţială, până la nivelul mobilei. A lăsat fonduri imense şi dând instrucţiuni ca locul să fie transformat în muzeu. Şi-a dat însă seama că va veni, poate, o vreme în care banii rămaşi să nu mai fie suficienţi pentru întreţinerea reşedinţei, aşa că a adăugat o clauză care menţiona: citez: "că va fi păstrată ca o reşedinţă pe cât posibil mai apropiată de destinaţia iniţială, aceea de cămin pentru copii, pentru uzul şi bucuria lor".
    Hildie continuase prin a remarca cuvântul "copii", care se dovedise a fi elementul-cheie. Avocaţii demonstraseră că, de vreme ce el nu specificase că era vorba de copiii lui, clauza putea fi interpretată în sensul că orice copil se putea bucura de casă şi că, atâta vreme cât imobilul va fi utilizat în beneficiul copiilor, testamentul va fi satisfăcut.
    - De fapt, primul care a avut ideea a fost doctorul Engersol, îi spuse Hildie.
    - Doctorul Engersol? se miră Brenda.
    - Directorul şcolii, o lămuri Hildie. Academia e ideea lui. A fost întotdeauna interesat de copiii dotaţi şi s-a pus pe lucru când a devenit evident faptul că imobilul se va transforma într-o enormă fosilă dacă nu e folosit cum trebuie.
    Zâmbi când rememoră maniera în care George Engersol renovase clădirea.
    - Bănuiesc că sunteţi familiarizată cu termenul "sărman", nu?
    Brenda încuviinţă.
    - Unii copii îi spun aşa lui Josh.
    - Normal să o facă, fu de acord Hildie. În orice caz, vreau să-ţi spun că toată această zonă e plină de oameni care au fost sărmani când erau copii. Acum însă nu mai sunt aşa. Azi au devenit milionari de pe urma computerelor şi au mai mulţi bani decât le trebuie. Doctorul Engersol a mers la fiecare în parte, explicându-le ce voia să facă. A fost simplu. Le-a spus limpede că dorea să înfiinţeze o şcoală pentru copii foarte inteligenţi, dar săraci, cum fuseseră ei pe vremuri, o şcoală complet dotată nu numai din punct de vedere al învăţăturii, ci şi pe plan psihologic şi social. Nu e nevoie să spun că răspunsul a fost uluitor. Într-un an, academia a dispus de toată suma necesară, iar fondurile continuă să sosească.
    Brenda prinse momentul pentru a-şi exprima îngrijorarea ce o cuprinsese din momentul în care auzise de această şcoală.
    - Dar trebuie să fie foarte scumpă, opină ea.
    Hildie încuviinţă.
    - Costă o adevărată avere să o faci să funcţioneze. Dar doctorul Engersol a reuşit să acopere şi această deficienţă. De vreme ce inteligenţa nu e întotdeauna asociată cu bunăstarea, a insistat să nu se ceară prea mult, din punct de vedere financiar, familiilor celor care vin aici să înveţe. Operăm deci pe bază de reciprocitate. Cu cât e mai mare venitul familiei, cu atât mai mari sunt taxele. Dar niciodată ele nu depăşesc nivelul pe care şi-l poate permite familia fără a se restrânge.
    Brenda înghiţi în sec. Speră ca vocea să nu-i trădeze stânjeneala pe care o simţea.
    - E... eu nu ştiu dacă-mi pot permite vreun sfanţ.
    Hildie o opri cu un gest al mâinii.
    - Cunoaştem deja acest aspect, rosti ea blând. Trebuie să înţelegeţi că banii nu sunt o problemă aici. Scopul nostru a fost, încă de la început, de a lucra cu copii ca Josh, indiferent cât şi-ar permite părinţii să plătească. Interesul doctorului Engersol e de a le pune la dispoziţie un mediu în care ei să înflorească. Noi nu suntem aici ca să-ţi luăm banii, Brenda. Existăm ca să ajutăm copii ca Josh, care au minţi sclipitoare, şi pentru a rezolva toate problemele care însoţesc această calitate.
    - Numai Domnul ştie câte probleme are el, suspină Brenda. Uneori mi se pare că nu mai are altceva decât probleme.
    - Aici se află o mulţime de copii ca el, rosti Hildie cu regret. Cel puţin, aşa sunt când vin aici. Şi o groază din aceste probleme sunt mai serioase decât bănuiesc familiile lor. Cel puţin, spuse ea cu grijă, nu află mai nimic despre puştii lor până ce aceştia nu încearcă să se sinucidă.
    Cuvintele o loviră pe Brenda ca o rafală puternică.
    - Ştiţi ce a făcut Josh? murmură ea.
    - Bineînţeles.
    Hildie o privi în ochi şi-i vorbi cald.
    - Ăsta e unul din motivele pentru care am vrut să ne întâlnim cu el cât mai repede posibil.
    Ieşi din spatele biroului şi i se alătură Brendei pe canapea.
    - Ştiu că ţi s-a părut bizar gestul lui Josh. Dar printre copii de felul lui sinuciderea e un act mai des întâlnit decât printre cei cu o inteligenţă normală. Dacă te gândeşti puţin, există şi o logică aici. Sunt plictisiţi de şcoală, au puţine în comun cu cei de seama lor şi, când încep să intre în buclucuri - pe care adeseori le provoacă numai ca să se distreze -, încep să se simtă ca nişte rataţi. Totul devine un cerc vicios în care copilul se simte din ce în ce mai izolat, din ce în ce mai în afara evenimentelor din jurul lui, şi în cele din urmă, moartea le apare ca singurul mod de ieşire din ceea ce e, pentru ei, o viaţă mizerabilă. Copiii, oricât de dotaţi, nu pot vedea prea departe în viitor. Pentru ei un an e aproape cât o viaţă şi a le spune că totul va fi bine când vor creşte nu ajută la nimic. Aşa că încercăm să-i plasăm într-un mediu în care se află laolaltă cu corespondenţii lor intelectuali şi emoţionali. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta este realitatea - în Eden, cei de acolo nu pot face nimic pentru Josh, n-au nimic să-i ofere. Dacă va rămâne în continuare la şcoala aceea, sentimentul de izolare se va înrăutăţi.
    Brenda trase adânc aer în piept. Ştia că vorbele lui Hildie Kramer purtau pecetea adevărului. O întrebă:
    - Vreţi să spuneţi că îl luaţi?
    Constată cu stinghereală că palmele începuseră să-i transpire.
    - Sunt aproape sigură, răspunse Hildie. În după-amiaza aceasta, după prânz, doctorul Engersol îl va supune pe Josh la nişte teste şi va purta o discuţie cu el. După dosarele lui, mă îndoiesc că va exista vreun motiv pentru care să-l refuzăm. Dar mai e o problemă, adăugă ea.
    Fruntea Brendei se încreţi.
    - O altă problemă? se îngrijoră ea.
    Hildie zâmbi fin.
    - Problema e însuşi Josh. El vrea să vină aici?
    Brenda simţi că speranţa care crescuse în ea se sparge în mii de cioburi. S-o mintă pe această femeie? Era ceva în Hildie Kramer care o liniştea. Deşi n-o întâlnise, până acum o oră, niciodată în viaţa ei, simţi că putea avea încredere în ea.
    - N... nu sunt sigură, răspunse. Când i-am menţionat această posibilitate pentru prima oară, s-a gândit... ei bine, s-a gândit că e un loc pentru copii nebuni şi că eu încerc să-l pedepsesc pentru... pentru ce a făcut.
    Hildie dădu gânditoare din cap.
    - Era de aşteptat. Dar ai spus că asta a fost la început. Şi-a schimbat părerea?
    Brenda reflectă puţin. Îşi aminti tăcerea lui Josh din ultimele zile, când rămăsese acasă cu surioara lui şi cu Mabel Hardwick cât timp era ea la serviciu. Îşi dădea seama că el încercase să se comporte cât mai bine de când îl adusese de la spital.
    Ca şi cum ar fi sperat că, dacă era cuminte, ea nu l-ar mai fi trimis la academie?!
    Dar se dusese la bibliotecă şi, aparent, citise tot ce găsise nu numai despre instituţie, ci şi despre omul al cărui nume îl purta aceasta.
    - Nu ştiu, admise ea în final. În ultimele zile a fost ciudat de tăcut şi nu l-am mai trimis înapoi la şcoală. N-a prea spus multe. Decât că a urât dintotdeauna şcoala. N-am idee ce ar putea spune dacă l-am întreba.
    Hildie zâmbi conspirativ:
    - Atunci să nu-l întrebăm. Să-l lăsăm să simtă locul şi să facă cunoştinţă cu câţiva copii. Dacă e asemenea majorităţii lor, se va trezi antrenat în viaţa de aici, fără a se gândi măcar dacă şi-o doreşte sau nu.
    Brenda înălţă capul privind-o pe femeia de lângă ea.
    - De aceea l-aţi lăsat afară, ca să vadă cam ce e pe aici?
    - Bineînţeles, aprobă Hildie. Cu cât îşi face mai repede prieteni, cu atât îşi va dori mai mult să rămână.
    Aruncă o privire, pe fereastră, la partida de şah ce era în plină desfăşurare la câţiva metri distanţă.
    - Din ce văd eu, se pare că vom mai întârzia în birou încă vreo jumătate de oră. Vrei o ceaşcă de cafea?
    Brenda ochi gogoaşa ce rămăsese pe farfurie de la micul dejun.
    - V-ar deranja dacă mănânc eu asta? întrebă ea timid. Nu ne-am oprit nicăieri pentru a servi masa de dimineaţă.
    Nu adăugă că nici nu dorise să cheltuiască bani cu micul dejun. Hildie îi pasă farfuria şi ceru la telefon o cană cu cafea şi două ceşti.
    În timpul ăsta, Brenda privi şi ea pe fereastră, încercând să urmărească jocul de şah, în care fiul său părea complet absorbit. Tocmai când se uita la ei, Jeff Aldrich mută o piesă şi captură una de la Josh.
    - Bănuiesc că nu se descurcă prea bine, observă ea, pregătindu-şi defensiva. Dar e abia la început. Nu cred că a văzut vreodată un joc de şah în afara televizorului.
    Hildie furişă o nouă privire afară şi zâmbi:
    - Mie mi se pare că se descurcă de minune. În clipa asta, pot spune că şansele sunt de doi la unu ca Jeff să-mi achite pariul.
    Râse pe înfundate.
    - Şi, oh, Doamne, cât urăşte puştiul ăsta să piardă pariurile făcute cu mine!
    Brenda muşcă din gogoaşă zâmbindu-i lui Hildie. O întrebă:
    - Chiar iubiţi copiii aceştia, nu-i aşa?
    - Pe fiecare dintre ei, răspunse Hildie. Nimic nu e mai sublim decât să-i vezi cum cresc şi ajung să fie aşa cum şi-au dorit dintotdeauna.
    "Îl iau" îşi spuse Brenda, formulând cuvintele ca o rugă. "Trebuie să-l ia. El aparţine acestui loc".

                                                          2.

                               O jumătate de oră mai târziu, Brenda MacCallum şi Hildie Kramer păşiră afară pe verandă.
    Josh le privi o fracţiune de secundă apoi se întoarse la tabla de joc. Revăzu în minte toate mutările pe care le putea efectua cu piesele pe care le mai avea, apoi calculă toate contramutările posibile ale lui Jeff. Dacă nu scăpase din vedere nimic, putea muta tura lui patru câmpuri în faţă şi, indiferent ce ar fi făcut Jeff, i-ar fi capturat regele la următoarea mutare. Şi apoi ce se va întâmpla?
    Jeff era de aceeaşi vârstă cu colegii lui Josh de la şcoala din Eden.
    Îşi aminti privirea din ochii lor, din acea zi de luni, când el răspunsese la întrebarea la care ei nu putuseră răspunde.
    Priviri mânioase, priviri care l-au rănit de parcă ar fi fost lovit de ei. Se va uita Jeff la el în acelaşi mod? Sau el pierduse intenţionat, făcând deliberat greşeli?
    Revăzu în minte întreaga partidă, mutare cu mutare. Cât rememora desfăşurarea întregului joc, analiză cu atenţie tot ce făcuse Jeff.
    Niciuna din mutările lui nu fusese prostească şi niciuna din greşeli - dacă existaseră - nu fusese voluntară. Iar starea jocului din acest moment era clară.
    Aşa că, dacă nu făcea mutarea cu tura, Jeff şi-ar fi dat seama că ar fi renunţat deliberat.
    Cu toate astea ezita.
    Atunci auzi lângă el vocea lui Brad:
    - Haide, Josh, fă-o. El ştie ce ai de gând. De ce nu-l termini?
    Josh văzu că băieţii îl studiază. Brad părea nerăbdător să vadă ultima mutare, dar Jeff părea... Cum?
    În niciun caz supărat. De fapt, se comporta ca şi cum ştia ce avea să vină şi aştepta deznodământul.
    Ezitând, Josh mută tura.
    - Şah mat! cârâi Brad. Te-a luat! De la primul joc te-a bătut!
    Josh nu se mişcă. Aştepta.
    Pe buzele lui Jeff apăru un zâmbet. Cam strâmb, totuşi era un zâmbet. Chiar dacă era supărat, nimic nu trăda această stare. Ochii nu reflectau nimic din ceea ce gândea.
    - Frumuşel jucat, admise Jeff. Poate ar trebui să te înscriem în turneul de anul acesta.
    - Şi poate ar trebui să-mi plăteşti un dolar, îi aminti Hildie Kramer.
    Jeff dădu din umeri.
    - Toţi banii mei sunt în cameră. Ce-ar fi dacă îţi plătesc mai târziu?
    - Ce-ar fi să-mi aduci dolarul meu până nu uit? contraatacă Hildie.
    - Ei, haide, Hildie, mai scuteşte-mă...
    - Un pariu e un pariu. Dacă nu suporţi să pierzi, atunci nu juca. Acum du-te.
    - Offf, Isuse, mormăi Jeff.
    Se ridică însă în picioare şi-i făcu semn lui Josh să meargă cu el.
    - Hai cu mine. Ai să vezi ce oribile sunt camerele de aici. Poate ai să-i spui mamei tale, după aceea, să te ia din această închisoare.
    Sări într-o parte când Hildie încercă să-i tragă o palmă în joacă.
    O secundă mai târziu, dispăru în clădire cu Josh pe urmele lui. Când intrară în holul imens, Josh se opri, zgâindu-se în jurul lui, surprins.
    La piciorul scării, Jeff îi zâmbi:
    - Răcoros, huh?
    Josh încuviinţă, cu ochii aţintiţi pe cuşca ascensorului.
    - Funcţionează? întrebă el.
    Zâmbetul se lăţi pe faţa lui Jeff.
    - Sigur. Vrei să urci cu el?
    Josh dădu din cap. Era deja în drum spre bătrâna ciudăţenie. Deschise uşa şi urmări cum se îmbină părţile din alamă strălucitoare ale barierei.
    Păşi înăuntru, îl aşteptă pe Jeff, apoi închise uşa. Apăsă un buton negru pe care era încă ataşată o mică săgeată cu vârful în sus. Maşina prinse viaţă.
    De undeva, de jos, horcăi un motor şi cuşca porni, zumzăind, spre etajul doi, ghidată numai de cablul metalic.
    - Chiar că e răcoare, murmură Josh când ajunseră la destinaţie.
    - Aşteaptă să intrăm în camera mea, replică Jeff. E cea mai răcoroasă din şcoală.
    Josh pufni, amintindu-şi cuvintele pe care Jeff le rostise cu câteva clipe mai înainte.
    - Dar ai spus că e ca o închisoare...
    - Am vrut doar s-o necăjesc pe Hildie. Haidem.
    Îl duse pe Josh către o cameră de la capătul coridorului. Deschise uşa şi se dădu la o parte pentru a-l lăsa să intre primul.
    - Ta-da! cântă el, rotindu-şi un braţ ca şi cum ar fi fost un magician care îşi uluise audienţa.
    - Cea mai excelentă cameră din şcoală, dăruită mie pentru că sunt cu adevărat o persoană merituoasă!
    Josh privi de jur împrejurul încăperii largi. Era de cel puţin patru ori mai mare decât cea pe care o împărţea acasă cu soră-sa şi avea ferestre pe ambele laturi. Înăuntru era un birou sufocat de cărţi şi hârtii. Se mai afla un pat nefăcut, cu o harababură de haine murdare pe el. Atenţia lui Josh fu însă inexorabil atrasă de un enorm acvariu, aşezat lângă perete în vecinătatea uneia dintre ferestre. Nu văzuse aşa ceva până atunci.
    Acvariul era plin cu peşti, pe care îi recunoscu imediat după pozele pe care le văzuse în colecţia National Geographics a bibliotecii din Eden.
    - Isuse, şopti el. E apă sărată, nu-i aşa?
    - Îhî, mormăi Jeff şi începu să cotrobăie în birou după bani.
    Josh se apropie mai mult de acvariu.
    - Cum de îl ţii atât de curat? întrebă el. La şcoală, nu reuşeam aşa ceva nici cu apă proaspătă.
    - E computerizat, îi spuse Jeff. Vezi?
    Începu să-i arate toţi senzorii din vasul de sticlă, care erau ataşaţi computerului de pe birou.
    - Computerul supraveghează tot, păstrează apa aerată şi verifică toate filtrele. Memorează chiar şi nivelul de salinitate şi îmi spune ce trebuie să adaug.
    - Uau! exclamă Josh. De cât timp îl ai?
    Jeff dădu din umeri.
    - De o vreme. De anul trecut. Dar am început să mă cam plictisesc de el. Adică, peştii nu fac nimic, înţelegi?
    - Dar e mişto, protestă Josh. Dacă aveam eu aşa ceva...
    Jeff nu-i acordă atenţie.
    - Dacă vrei să vezi ceva mişto, îl întrerupse el, atunci trebuie să vezi ce are frate-meu.
    - Fratele tău? se miră Josh. Unde e?
    - Alături. Hai cu mine.
    Îl duse pe Josh în camera învecinată. Fără a se deranja să bată la uşă, o deschise şi păşi înăuntru.
    Noua încăpere contrasta flagrant cu cea dinainte.
    Era curată şi ordonată. Patul era făcut şi hainele puse în ordine în dulap şi în cuier. Biroul nu avea pe el decât un computer, iar cărţile erau stivuite ordonat în rafturi. La terminalul computerul ui se afla un băiat.
    Degetele lui zburau pe tastatură şi ochii i se lipiseră de monitor. Nimic din atitudinea lui nu arăta c-ar fi realizat că nu mai era singur în cameră.
    Jeff îl înghionti cu cotul pe Josh, îşi duse degetul la buze în semn de tăcere, apoi se furişă în spatele celuilalt băiat. Apucă brusc de scaun şi-l răsuci pe frate-său cu faţa spre ei.
    Josh făcu ochii mari.
    Văzu în faţa lui o copie la indigo a lui Jeff. Îşi mută privirea de la unul la celălalt, căutând diferenţe.
    Nu părea a exista vreuna. Fiecare dintre ei avea acelaşi păr negru, ondulat, aceiaşi ochi căprui şi aceeaşi bărbie pătrată.
    - El e Adam, anunţă Jeff. E fratele meu geamăn, mai tânăr cu zece minute.
    Faţa lui Adam se împurpură. Încercă să-l înlăture pe Jeff de lîngă el, dar acesta se ţinu de scaun şi începu să-l împingă, cu scaun cu tot, către Josh.
    - El e Josh MacCallum, îi comunică geamănului. Vrea să-ţi vadă jucărioara.
    - Nu ştii să baţi? se plânse Adam. N-ar trebui să intri în camerele oamenilor când uşile sunt închise. Iar eu sunt prins până peste cap cu o chestie.
    - Tu eşti întotdeauna prins cu o chestie, replică Jeff. Şi nu fi jigodie, înseninează-te şi distrează-te puţin. Adu casca şi mănuşa şi arată-i lui Josh cum funcţionează.
    Un moment, Josh crezu că Adam se va certa cu Jeff. Urmări tăcut cum cei doi se înfruntară din priviri. După câteva secunde, ca şi cum Jeff deţinea o influenţă ciudată asupra celuilalt, din ochii lui Adam dispăru dorinţa de luptă. Deşi niciunul nu scoseseră vreun cuvânt, Josh avu senzaţia bizară că Jeff câştigase. Adam se ridică, în tăcere, de pe scaun şi se duse la dulap.
    Jeff făcu o grimasă şmecherească spre Josh.
    - E un catâr, dar face ce-i spun eu. Să vezi ce grozav o să fie. O să te înfiori.
    O secundă mai târziu, Jeff potrivi pe capul lui Josh un tip ciudat de cască şi îi vârî mâna dreaptă într-o mănuşă grea.
    - Nu văd nimic protestă Josh, când liziera căştii îi căzu peste ochi.
    - Nici nu trebuie să vezi, îl linişti Jeff. Aşază-te pe scaun şi stai liniştit un minut cât Adam face legăturile.
    - N-ar trebui să..., începu Adam, dar frate-său i-o reteză:
    - Tu doar fă-o, Adam. Înţelegi? Nu e cine ştie ce mare secret. Probabil, Josh o să aibă şi el aşa ceva până săptămâna viitoare!
    Adam nu mai comentă.
    Josh se lăsă ghidat spre scaun şi aşteptă să vadă ce avea să se întâmple. Imediat, partea din faţă a căştii prinse viaţă. În faţa ochilor îi apăru imaginea camerei în care se aflau. Fiecare detaliu era atât de bine reprodus, încât era în stare să jure că povestea de pe cap devenise transparentă.
    - Întoarce capul, îl instrui Jeff.
    Sunetul vocii venea din difuzoarele montate în cască.
    Josh făcu ce i se zisese şi imaginea camerei se schimbă.
    - Ridică-te şi umblă, îi spuse Jeff.
    Josh ezită. În cele din urmă, se ridică şi făcu un pas şovăielnic în faţă. Imaginea se schimbă din nou. Avea o perspectivă care corespundea în întregime realităţii.
    - Totul e digitizat, explică Jeff. Dacă ar fi fost suficient de lung cablul, te-ai fi putut învârti prin toată casa şi imaginile din jurul tău ţi-ar fi apărut în cască.
    - Uau! exclamă, stupefiat, Josh. Măiculiţă!
    - Ţi-ai dorit vreodată să zbori? îl întrebă Jeff.
    - Hî?
    - Priveşte.
    În câteva secunde, imaginea se schimbă şi Josh se trezi în carlinga unei chestii care semăna cu un avion, zgâindu-se la peisajul de dedesubt. Putea însă să vadă şi tabloul de bord.
    - Vezi joystickul? îl întrebă Jeff. Foloseşte-ţi mâna dreaptă pentru a-l mânui.
    - D... dar nu e real, obiectă Josh.
    - Tu doar încearcă-l, comandă Jeff. Foloseşte mâna dreaptă şi imaginează-ţi că apuci de manşă.
    Mimă acţiunea cu dreapta şi o văzu pe ecranul căştii îndreptându-se spre joystick. Când îl "atinse", mănuşa transmise palmei un stimul ca să simtă obiectul pe care îl prinsese.
    - Acum, zboară! porunci Jeff.
    Intrigat de ceea ce se întâmpla, Josh mută maneta spre dreapta şi "avionul" păru că se înclină. Orizontul începu să se răstoarne, iar peisajul îşi schimbă abrupt configuraţia. Aproape instinctiv, duse manşa la loc şi corectă poziţia "aparatului".
    - C... ce se întâmpla dacă mă prăbuşesc? întrebă el.
    Îl auzi pe Jeff râzând.
    - Poate o să mori. De ce nu încerci?
    Detecta o uşoară notă de batjocură în vocea lui Jeff, o notă pe care o auzise de multe ori înainte la băieţii din Eden. Fiind sigur că Jeff râde de el, împinse sfidător manşa înainte.
    "Avionul" plonja în picaj. Josh se simţi puţin ameţit când văzu pe ecran că imaginea - priveliştea unui ţărm cu dealuri, ale căror poale se opreau pe plajă şi în apele mării - începu să se apropie rapid de el.
    - Mai bine l-ai ridica, îl sfătui Jeff.
    Josh aşteptă, convins că nu se va întâmpla nimic. Dar îşi pierdu calmul când văzu că "aparatul" intră în vrie şi marea începe să se apropie vertiginos. Smuci de manşă înapoi. O secundă, Josh simţi că îl trage în jos gravitaţia.
    Atunci ecranul se umplu cu imaginea unui deal şi, dintr-o dată, fu prea târziu. "Avionul" se izbi, făcându-se ţăndări. Fereastra zbură în bucăţi şi în urechi mugi zgomotul exploziei. Josh scoase,  inconştient, un urlet. Smulse mănuşa din mână şi aruncă casca de pe cap. Palid şi tremurând din tot corpul, se holbă la Jeff, care râdea în hohote.
    - Ţi-e frig? îl tachină acesta. Ţi-e frig sau ce e? Isuse! Arăţi de parcă eşti gata să vomiţi.
    O secundă, Josh crezu că era, într-adevăr, pe punctul de a vărsa. Întreaga experienţă fusese teribil de reală, de înspăimântătoare. Şi Jeff i-a făcut-o intenţionat... Nu! Jeff l-a avertizat ce se va întâmpla dacă se va prăbuşi; i-a spus să tragă de manşă.
    Şi chiar că nu i se întâmplase nimic. Era întreg. Se afla încă în cameră şi nu era rănit.
    Şi Jeff îl avertizase. El nu se comportase ca puştii de acasă, care păreau a aştepta întotdeauna să i se întâmple ceva şi îi întindeau capcane în care să cadă.
    Jeff îi arătase doar cum funcţionează. Simţi cum îi trece greaţa şi reuşi un zâmbet vag.
    - E mişto, admise el. Dar cum lucrează?
    Jeff îi zâmbi cald.
    - Chiar vrei să ştii?
    Josh încuviinţă. Jeff se aplecă şi-i şopti în ureche:
    - Magie. Funcţionează prin magie.
    O clipă, Josh îl crezu.

                                                         VI
                                                          1.

                         - Încă douăzeci de minute, anunţă George Engersol.
    Brenda privi automat ceasul. Chiar în acea clipă, limba făcu încă un pas şi se opri la cinci fără  nouăsprezece minute. Stătea aici, aşteptând de aproape trei ore. De la ora două, Josh se afla, singur, în camera de lângă biroul lui Engersol, situat într-una din clădirile noi, construite între academie şi campusul universitar - şi rezolva setul de teste ce aveau să determine eligibilitatea lui pentru şcoală.
    În prima oră Brenda a încercat să pară liniştită. Oricare ar fi fost conţinutul testelor, Josh le-ar fi trecut cu uşurinţă. Asculta fascinată cum Engersol - un bărbat de patruzeci şi cinci ani, încărunţit şi purtând ochelari cu ramă de fildeş care, deşi ieşiseră din modă cu douăzeci de ani în urmă, se potriveau perfect cu faţa lui ascuţită - îi explica detaliat structura academiei şi ce căutau ei să obţină, nu numai pentru elevii proprii, ci şi pentru copiii dotaţi de pretutindeni. Cu cât auzea mai mult, cu atât Brenda era mai impresionată de el - de ideile lui şi de uşurinţa cu care era capabil să le expună.
    Pentru ea, era limpede că doctorul îi privea pe elevi nu numai ca pe nişte puşti ieşiţi din comun care trebuiau să fie formaţi, ci de-a dreptul ca pe propriii săi copii. Din fiecare frază rostită răzbătea spiritul său patern. De aceea, Brenda îşi mută atenţia spre Josh fără prea multă tragere de inimă.
    Îşi putea vedea fiul pe ecranul televizorului montat pe peretele din cabinetul doctorului. În clădire, funcţiona un sistem de televiziune cu circuit închis.
    - E conştient că-l urmărim? întrebă ea.
    - Doar dacă observă camera de luat vederi, care însă e bine ascunsă, răspunse Engersol. Dacă ar şti că e privit, ar putea fi distras şi, ca atare, rezultatele testului n-ar mai fi concludente.
    - Dar mi se pare, nu ştiu, mi se pare cumva o nedreptate faptul că noi îl putem vedea fără ca el să ştie.
    Engersol dădu din cap.
    - Nu chiar. Una din chestiunile pe care vreau să le aflu e cum tratează procedura de testare. Dacă ar şti că e urmărit, ar face inconştient ceea ce ar crede că aştept de la el. De exemplu, priviţi ce face acum şi amintiţi-vă că i-am spus că e liber să abordeze testele oricum ar dori.
    Brenda observă cum Josh răsfoieşte cu repeziciune volumul gros ce conţinea testul, apoi cum pufneşte şi o ia de la capăt. La reluare însă, se opri în unele locuri şi marcă de fiecare dată un răspuns pe foaia de punctaj ce se afla alături.
    - Ce face? întrebă Brenda.
    - Testul are o structură foarte eterogenă. Nu există secţiuni diferite - totul e pus laolaltă. Poate să fie o problemă de algebră, urmată imediat de o analogie sau de un identificator de aptitudine.
    - Mă tem că nu înţeleg, oftă Brenda.
    Se întrebă, pentru prima oară, de unde moştenea Josh mintea lui sclipitoare. Îşi spuse cu sinceritate că nu de la ea. În ciuda eforturilor doctorului de a se face înţeles, ea trebuia să se lupte serios cu sine însăşi ca să nu piardă, din când în când, şirul vorbelor.
    - Nu mă interesează numai cât de bine rezolvă el testul, ci şi cum, continuă Engersol. Mă fascinează întregul concept al funcţionării inteligenţei. De exemplu, unii copii se concentrează numai asupra anumitor părţi ale testului. Cei mai mulţi, asupra matematicii. De fapt, bănuiesc că şi Josh se ocupă acum de problemele de matematică şi le rezolvă cât de repede poate, ca să scape de ce i se pare mai uşor. Uneori, se întâmplă ca puştii să înceapă cu cele mai grele probleme, tocmai pentru a depăşi ce este mai dificil până nu obosesc. Desigur că nu poţi afla nimic cu certitudine până ce nu începi să corectezi, dar urmărirea lor îmi spune o groază de lucruri.
    Făcu semn cu capul spre monitor unde îl văzură pe Josh oprindu-se brusc şi clătinând neîncrezător din cap, apoi dând înapoi filele până la pagina trei. O clipă mai târziu, se mută iar la sfârşitul volumului şi iar începu să întoarcă rapid foile spre început.
    Ochii cercetau problemele atât de rapid încât Brendei nu-i venea să creadă că le şi citeşte.
    - Nu le citeşte, răspunse Engersol când ea îşi mărturisi nedumerirea cu glas tare. A descoperit una din şmecherii şi cred că încearcă să verifice.
    - Şmecherii? se miră Brenda.
    - Sunt o mulţime de probleme date de două ori. Să vedem ce va face în continuare.
    În camera în care lucra, Josh gândea cu repeziciune. Până atunci, testul fusese destul de uşor. Aruncase o privire asupra întregului lot de întrebări şi-şi dădu de îndată seama că trebuia să lucreze rapid dacă voia să termine totul în timpul cerut.
    A început cu matematica, unde n-a trebuit să se gândească prea mult. Tot ce avea de făcut era să se uite la numere şi răspunsurile apăreau cu claritate, mai ales că nu avea nevoie de o intuiţie deosebită, în definitiv, cine ar fi crezut, cu adevărat, că rădăcina cubică a lui 27 putea fi 9? La o mulţime de probleme n-a trebuit decât să elimine, pur şi simplu, răspunsurile greşite ca să marcheze pe cel corect.
    Însă erau atât de multe... atunci îi veni o idee. Proceda greşit.
    Nu trebuia să rezolve toate problemele. Dacă le rezolva corect pe cele mai dificile, era evident că ştia răspunsurile şi la cele mai uşoare.
    Răsfoi volumul încă o dată, căutând ceva ce nu putea rezolva. Se holbă la o ecuaţie ce presupunea un calcul laborios şi simţi că-i vine rău. Nu ştia nimic despre calculul matematic.
    Simţi că are dubii, pentru prima oară de când începuse testul. Continuă să caute, prin carte, întrebări grele, dar cărora să le poată veni de hac.
    Observă atunci că rezolva o problemă care se repeta. Răsfoi înainte şi găsi aceeaşi problemă pe ultima pagină.
    Pufnind, frunzări încă o dată cartea, cu ochii în căutarea problemelor care se repetau. Medită o clipă. Ar fi bine să găsească toate duplicatele şi să le marcheze cu aceleaşi răspunsuri?
    Dar asta era o tâmpenie.
    O dată ce a găsit răspunsul corect, de ce s-ar deranja să-l repete? Se decise să ignore duplicatele, lăsându-le, pur şi simplu, nemarcate.
    Se reapucă de lucru şi rezolvă problemele una după alta. Ajunse la punctul în care nu mai trebui să se gândească la rezolvarea lor. Abandonă matematica, trecând peste întrebări ca şi cum nici nu le-ar fi observat.
    Începu să descifreze analogiile, căutând imediat punctele cele mai obscure şi cuvintele pe care nu le putea defini.
    În timp ce ocupă o parte a minţii cu lămurirea analogiilor, frunzări cartea şi alese întrebările subiective referitoare la aptitudini, care erau amestecate cu întrebări obiective ce tratau despre cunoştinţele lui şi despre abilitatea de a judeca.
    Curând, găsi un ritm de rezolvare şi începu să parcurgă testele în zbor. Cu o parte a creierului continua să proceseze probleme mai grele, în timp ce cu restul se concentra asupra întrebărilor ce nu aveau un răspuns determinat, ci erau destinate să dea o imagine a talentului şi a însuşirilor sale.
    Pe măsură ce se adânci în muncă, se simţi din ce în ce mai sigur pe el. Fu convins că avea să triumfe, aşa cum triumfase la toate testele pe care le dăduse.
    În cabinetul doctorului, Brenda privea uimită ecranul.
    - Nu pricep, murmură ea. Ce face?
    George Ehgersol nu răspunse.
    Se holba şi el la monitor. Privirea lui părea că soarbe imaginea de pe ecran.
    Josh MacCallum lucra într-un mod cum nu mai văzuse niciodată până atunci - părea că dă paginile la întâmplare, ca şi cum nu se mai obosea să citească întrebările, ci culegea un răspuns în mod aleatoriu.
    Renunţase?
    Dar dacă ar fi renunţat şi marca răspunsurile la întâmplare, de ce mai folosea volumul de teste? De ce nu parcurgea, pur şi simplu, foile de marcaj, punctând numere?
    În birou şi în camera alăturată sună un clopoţel.
    Josh privi la ceas şi fu surprins să vadă că timpul alocat expirase.
    Privirea i se mută pe foile de marcaj şi simţi un gol în stomac. Cel puţin un sfert din întrebări nu erau deloc marcate. În plus, oare la câte răspunsese greşit?
    Dar nu era posibil - niciodată nu i se întâmplase să nu completeze un test, nici măcar pe acelea despre care se spunea că nimeni nu trebuia să le termine, întotdeauna le dusese la capăt înainte de a expira timpul prescris. Iar acum eşuase.
    N-avea să intre în academie!
    Simţi cum se rupe ceva în el. Culese creioanele care erau frumos aşezate în faţa lui, pe masă, şi le aruncă prin cameră.
    Apoi, smulgând volumul de teste, dădu buzna pe uşa cabinetului doctorului.
    - N-a fost suficient timp! răcni el cu faţa roşie de furie şi ochii îngustaţi ca două fante. Nimeni n-ar putea termina testul dumitale idiot!
    Azvârli cartea spre doctorul Engersol şi se năpusti afară din cabinet, trântind uşa după el. Brenda simţi că ia toată foc de ruşine.
    Sări în picioare şi porni după Josh.
    - Îmi pare rău, îi spuse ea doctorului peste umăr. Nu ştiu ce l-a apucat. O să-l fac să-şi ceară scuze.
    Înainte să iasă pe uşă, Engersol o opri.
    - E-n regulă, doamnă MacCallum, spuse el apucând-o de braţ şi conducând-o înapoi spre scaun. Credeţi-mă, indiferent unde s-ar fi dus sau ce ar face, cineva îl observă.
    Brenda încremeni.
    Ce spunea omul acesta? Aici se urmăreau copiii tot timpul? Dar de ce?
    Avu senzaţia că ştie răspunsul. Ei făceau tot ce le stătea în puteri pentru a preveni tocmai genul de întâmplare prin care trecuse Josh luni. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit cei din şcoală era ca unul din copii să-şi facă singur rău.
    - Totuşi nu se poate purta aşa! bombăni ea. Nu are niciun drept să fie măgar cu dumneavoastră, indiferent ce crede!
    Engersol zâmbi.
    - Ei bine, cel puţin ştiu de unde moşteneşte temperamentul, observă el. Nu cred că e mai furios decât sunteți dumneavoastră acum.
    - Dar el...
    - El tocmai a trecut prin cel mai greu test din cele pe care le-a susţinut, replică, abrupt, Engersol. Nu l-a terminat - nu l-a putut termina - şi se simte frustrat. Dar are dreptate în privinţa unui aspect. Nimeni nu poate sfârşi totul în timpul alocat. E şi aici o strategie. Vreau să aflu cum reacţionează puştii la obstrucţii. Iar Josh a reacţionat foarte, foarte bine.
    Brenda rămase cu gura căscată. Îngăimă:
    - Bine? Îi spuneţi acestui exces de isterie reacţie bună?
    Engersol chicoti.
    - În ce-l priveşte pe Josh, da. Asta îmi spune că nu e leneş şi că îi place să-şi vadă munca dusă până la capăt. Doamnă McCallum, el n-a vrut decât să termine testul şi eu l-am împiedicat, ceea ce face parte tot din test. Cinstit vă spun, mai bine să-l văd că se înfurie decât că acceptă limitări asupra intelectului, chiar aşa de bun ca al lui. Deci lăsaţi-l să se răcorească şi să vedem ce a făcut. De acord?
    Se duse în camera alăturată, culese foile acoperite cu răspunsurile băiatului la sutele de întrebări şi scoase o exclamaţie de uimire.
    Până atunci, niciun elev nu reuşise să completeze mai mult de jumătate din pagini. Aparent, Josh rezolvase cam şaptezeci şi cinci la sută. Numai dacă nu cumva, la sfârşit, răspunsese la întâmplare. "Ei bine” - se gândi directorul, "voi afla curând".
    Luând paginile cu el, se întoarse în birou şi începu să introducă datele de pe ele în computer.
    Avea să primească răspunsul în mai puţin de un minut.

                                                                 2.

                                     - Hildie?
    Hildie Kramer ridică privirea și o văzu pe Tina Craig, care stătea în cadrul uşii.
    La treisprezece ani, Tina avea deja toate semnele unei tinere femei. Fără îndoială, la anul, când avea să participe la cursurile de la universitate, va arăta cu câţiva ani mai mare decât în realitate. Asta însemna că din nou vor apărea pe lângă casă băieţi, între optsprezece şi douăzeci şi unu de ani, care vor încerca să afle de ce fata cu care îşi dăduseră întâlnire locuia cu "puştii". Bineînţeles că, la început, îşi vor închipui că lucrează acolo - întotdeauna se întâmpla aşa. Hildie va trebui să le deconspire adevărata vârstă a Tinei şi să le explice că locuia acolo pentru că aparţinea academiei.
    Băieţii vor roşi de stinghereală, asta dacă nu erau ceva mai maturi decât media lor, şi apoi îşi vor lua zborul, lăsând-o pe Hildie să-i comunice fetei că fusese păcălită.
    Hildie oftă. Tina va deveni curând o problemă.
    - Ce e Tina? întrebă ea, făcându-i semn fetei să intre în birou. S-a întâmplat ceva rău?
    - Nu cu mine, răspunse Tina. Cu Amy Carlson. Am încercat s-o conving să vină la picnic, dar nu vrea să părăsească camera. Îi e mai dor de casă decât mi-a fost mie când am venit aici şi nu credeam că poate cineva să facă mai urât decât am făcut eu atunci. Amy nu spune decât că vrea să se întoarcă acasă şi că nu iese din cameră până ce nu vin părinţii ei s-o ia.
    - Bine, oftă Hildie.
    Puse deoparte raportul la care lucra şi se ridică anevoie.
    - Să văd ce pot face.
    "Uneori", reflectă ea când începu lungul urcuş către etajul trei, "e prea mult să fii administrator şi doică şefă în acelaşi timp. Cu toate astea, lucrurile merg din plin, iar George a obţinut enorm de mult în puţinii ani de când a fost înfiinţată academia, astfel că merită tot efortul".
    Amy era genul de copil pentru care fusese creată academia.
    Era o ruşine să o piardă acum, înainte de a apuca măcar să înceapă să lucreze cu ea.
    Bătu discret în uşa fetiţei.
    Nu primi niciun răspuns.
    Răsuci mânerul clanţei şi pătrunse în cameră.
    Amy zăcea întinsă pe pat. Avea ochii roşii de plâns. Lângă ea, frecându-se de picioarele ei şi mieunând pentru a fi alintat, se afla Tabby, conştient, evident, că era ceva în neregulă cu noua lui prietenă şi, de aceea, îngrijorat.
    - Nu m-ai auzit când am bătut la uşă? întrebă Hildie, aşezându-se pe scaunul de la biroul fetiţei.
    Amy nu spuse nimic. Avea faţa răvăşită.
    Când Tabby încercă să-şi vâre capul sub mâna ei, îl azvârli, iritată, la o parte.
    - Nu e prea frumos ce faci, comentă Hildie. Nu vrea decât să fie răsfăţat.
    Puştoaica îşi scoase bărbia în afară.
    - Nu mă simt prea bine, rosti ea. Aş dori ca Tabby să plece şi să mă lase în pace. Şi aş vrea să faci şi tu la fel.
    - Ei bine, nici prin cap nu-mi trece, replică Hildie. Cel puţin nu până nu-mi spui de ce nu vrei să mergi la picnic. E o zi splendidă şi ştiu că îţi place să înoţi.
    - Nu vreau să înot, se repezi Amy. Vreau doar s-o sun pe mama şi să-i spun să vină ca să mă ia de aici.
    - Am crezut că avem o înţelegere, rosti, calmă, Hildie, decisă să ignore tonul furios al fetei. Ai vorbit cu mama ta de două ori marţi şi, din nou, ieri. Şi am căzut de acord că o s-o suni din nou mâine, dar nu azi...
    Bărbia fetiţei începu să tremure şi ochii i se împăienjeniră de lacrimi.
    - Nu-mi pasă! Mi-e dor de camera mea, de Kitty-Cat şi de tot restul. Urăsc locul ăsta şi vreau acasă!
    - Dar am fost toţi de acord să încerci să stai o săptămână. Mai sunt doar câteva zile, şi...
    - Vreau să plec acasă acum! porunci Amy. Nimeni de aici nu mă place şi n-am niciun prieten.
    - Ei, hai, ştii că asta nu e adevărat, o contrazise, răbdătoare, Hildie. Tabby ţine la tine, eu ţin la tine, Tina ţine la tine...
    - Nu ţine! E drăguţă cu mine doar, pentru că i-ai spus tu să fie!
    - De fapt, e îngrijorată din cauza ta. N-a crezut că poate să-i fie cuiva mai tare dor de casă decât i-a fost ei şi iată că tu o contrazici.
    O fracţiune de secundă Hildie, crezu că vede un licăr de nesiguranţă în ochii fetiţei. Imediat însă pe faţa ei apăru aceeaşi mască de încăpăţânare.
    - Dacă va trebui să rămân aici, voi muri, rosti ea.
    - Ei, na! Asta e o prostie, Amy. Nimeni nu moare din dor de casă. Ştiu cât de mult te doare, dar o să-ţi treacă.
    - Nu! ţipă Amy. De ce nu mă laşi în pace? Nu ţi-am cerut să vii până aici. Nu vreau decât să fiu singură!
    De miercuri, de când venise, Amy petrecuse foarte mult timp singură în cameră, iar ieri nu se dusese nici la ore. Dacă mai continua aşa, Hildie n-avea altă şansă decât să-i sune pe Carlsoni şi să le spună că treaba nu mergea. Dar nu era încă pregătită să renunţe. Nu încă.
    - Să-ţi spun ce vreau să fac, rosti ea. O să stau aici, cu tine, şi n-o să te las singură nici măcar un minut. Pot să pun să mi se aducă un pat în camera asta şi atunci o să pot să şi dorm cu tine. În definitiv, dorul de casă e mai mult singurătate şi cum o să mai fii singură dacă eu voi fi tot timpul cu tine? Putem să dăm ordine să ni se aducă chiar şi mâncarea aici. O să-mi iau nişte zile libere...
    Amy se holbă la ea, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
    - Nu, boci ea. Nu vreau să stai cu mine. Vreau să pleci!
    - Ei bine, tu poţi vrea multe, dar asta nu înseamnă că o să le şi capeţi, replică, sec, Hildie. La urma urmei, sunt mult mai în vârstă decât tine şi cred că ştiu mai mult decât poţi tu să ştii.
    Ar fi continuat să vorbească, însă Amy se ridică brusc din pat, trimiţându-l pe Tabby pe podea, şi se năpusti afară din cameră.
    Când Hildie ajunse în hol, Amy era deja la capătul scărilor. Zâmbind, "doica" o urmă. Când ajunse pe verandă, o găsi pe Tina şi mai îngrijorată.
    - Tocmai a năvălit Amy pe uşa de afară, îi comunică fata. Plângea ca nebuna şi, când am încercat s-o opresc, s-a smuls de lângă mine şi a continuat să fugă.
    - Încotro a luat-o? întrebă Hildie.
    - Pe acolo, spuse Tina indicând un grup de pini plantaţi în cerc, aproape de mijlocul pajiştei, ale căror rădăcini erau complet mascate de boschete, alcătuind astfel o zonă ferită de priviri indiscrete.
    Hildie luă notă cu satisfacţie.
    - O să-şi revină, îi spuse ea Tinei.
    Amy nu se îndreptase spre poarta de la intrare ci numai spre ascunzătoarea obişnuită a copiilor, pe care ei o numiseră Gazebo. Da, micuţa Amy o să-şi revină.
    Tina înălţă capul şi o privi pe "doică".
    Îşi aminti ziua de acum cinci ani când ea însăşi nu dorise nimic altceva decât să se întoarcă acasă. Când simţise că s-a închis clădirea în jurul ei şi că nu mai poate rezista, fugise. Alergase toată pajiştea şi se vârâse în desişul din spatele copacilor ce formau acel Gazebo. În interiorul cercului de copaci uriaşi, ascunsă vederii celorlalţi, începuse încet, încet, să se simtă mai bine. Se aşezase pe patul gros de ace căzute de pe crengi şi decisese că ăla era locul ei secret unde se putea retrage când voia să mediteze sau să fie singură.
    În cinci ani, de când se întâmplase asta, nu-i trecuse niciodată prin minte că nu era singura persoană din academie care să se folosească de Gazebo în acelaşi scop. O studie pe Hildie.
    - Ştiai că m-am dus şi eu acolo, când am venit aici? întrebă ea.
    - Desigur, răspunse, veselă, Hildie. Ştiu tot ce se întâmplă aici. Acum du-te pe plajă. O să vin şi eu mai târziu, când se va linişti Amy şi va fi şi ea gata să meargă. Şi să nu-i laşi să mănânce toată salata de cartofi înainte de a veni şi eu!
    În timp ce Tina o luă spre plaja aflată la o milă distanţă, Hildie se întoarse în birou, hotărâtă să termine raportul la care lucra.
    Cu toate astea, păstră mereu sub observaţie pâlcul de copaci.
    Nu merita s-o piardă pe Amy acum. Fetiţa avea o minte prea bună pentru a-şi permite s-o lase să se irosească în altă parte.

                                                                3.

                                       Amy se târî prin desiș, ignorând ramurile care îi zgâriau fața şi atentau la bluza ei. După câteva secunde ieşi din tufişuri şi se opri să-şi tragă răsuflarea. Se lăsă să cadă pe spate zgâindu-se la crengile care se legănau la treizeci de metri deasupra capului ei şi-şi aruncau umbrele în luminişul din interiorul cercului. Aici era mai răcoare, iar aerul plin de mireasma acelor de pin căzute, ce fâşâiau uşor sub ea de fiecare dată când făcea o mişcare.
    Apoi auzi un sunet în dreapta ei.
    Uimită, întoarse capul şi văzu un băiat cam de vârsta ei, care o privea fix. Nu-l recunoscu în prima clipă, apoi îşi aminti că-l văzuse de la fereastra ei cum sosise în dimineaţa aceea, însoţit de maică-sa. Dar ce căuta aici? Dacă venise la şcoală, de ce nu era pe plajă?
    Crezu că-l aude cum strănută şi-l văzu ştergându-şi nasul cu mâneca bluzei.
    - Asta e o mitocănie, rosti ea. N-ai o batistă?
    Băiatul dădu din cap.
    - N-am nevoie. Mă descurc.
    Amy se rostogoli şi-i cuprinse bărbia cu palmele.
    - Nu arăţi bine.
    - Nici tu, replică băiatul. De ce nu-ţi sufli nasul? Ai muci pe toată bărbia.
    Amy duse mâna la buzunarul blugilor şi extrase o batistă brodată. Îşi şterse faţa.
    - De ce nu pleci de aici? se răţoi ea.
    - Eu am fost primul aici. De ce nu pleci tu?
    - Poate că nu vreau, îl sfidă Amy.
    - Ei bine, poate că nici eu nu vreau, replică Josh, brutal.
    Cei doi copii se înfruntară din ochi o vreme. În cele din urmă, Amy renunţă.
    - Mama ta te face să vii aici? întrebă ea, convinsă că ştia deja de ce se ascundea băiatul în cercul de copaci.
    - Nu mă face, bravă Josh. În afară de asta, n-are nicio importanţă ce vrea ea. Am căzut la examinare.
    Amy îşi înălţă capul.
    - Nu fii prost. Nimeni nu pică la testare. Nu se întâmplă aşa ceva.
    - Dar nici nu am terminat, rosti Josh, îmbufnat fără să vrea. Adică, eram departe de capătul lui!
    Amy îşi uită propriile probleme pentru o clipă şi veni mai aproape de Josh.
    - Cât ai rezolvat?
    Josh dădu din umeri.
    - Nu ştiu. Poate trei pătrimi.
    - Trei pătrimi! strigă Amy. Eu n-am făcut nici măcar jumătate! Cum ai reuşit să faci atât de mult?
    Josh se holbă la ea. Îl minţea ca să-l facă să se simtă mai bine? Nu-i răspunsese la întrebare, ci o chestionă:
    - Ce faci aici? Cum de nu eşti pe plajă cu toţi ceilalţi?
    Amy simţi că roşeşte.
    - N-am... vrut să mă duc, şopti ea atât de încet încât Josh abia reuşi să o audă.
    - Cum adică? se uită mirat Josh. Nu-ţi place plaja?
    - Dar ţie?
    Josh dădu din umeri.
    - Nu ştiu. N-am fost niciodată. Am locuit mereu în deşert.
    - Nu vei mai sta acolo - replică, acră, Amy. Dacă mămica ta e ca a mea o să trebuiască să locuieşti de acum aici.
    Josh se încruntă.
    - Dar tuturora le place aici, nu-i aşa?
    - Mie nu. Urăsc chestia asta. N-am prieteni şi nimeni nu ţine la mine. Vreau să mă duc acasă.
    Josh tăcu câteva clipe, apoi izbucni în râs.
    - Dar nu e amuzant! exclamă, contrariată, Amy.
    - Ba e, o contrazise Josh. Eu mă ascund pentru că am picat la test şi nu o să fiu admis, iar tu te ascunzi pentru că vrei să pleci. E cam haios, nu?
    Amy reflectă câteva clipe, apoi aprobă:
    - Cred că aşa e. Cum te cheamă?
    - Josh MacCallum. Şi pe tine?
    - Amy Carlson. Şi n-ai picat testul. Ţi-am spus deja că nu e genul ăsta de examen. Testul nu vrea decât să demonstreze cât eşti de deştept şi cât de multe ştii deja. Şi mai descoperă o groază de chestii despre lucrurile la care te pricepi.
    Josh se uită suspicios la ea.
    - Chiar ai terminat numai jumătate din el?
    Amy aprobă din cap.
    - E singurul test greu pe care l-am dat vreodată. Cum de l-au făcut atât de greu?
    - Nu ştiu, spuse Josh. Apoi: Deci, cum e plaja?
    - N-am văzut-o încă pe cea de aici. Dar la Los Angeles e foarte mişto. Mergeam întotdeauna la plaja Huntington, care e foarte largă. Şi când valurile sunt mari, te sperie. Dar tata m-a învăţat în vara asta să fac surf, şi e chiar haios.
    Josh tăcu. Se întrebă cum e să ai un tată care să te ia la plajă şi să te înveţe diverse chestii. Bănui că n-avea să afle niciodată.
    - M...mergeau şi prietenii tăi cu tine pe plajă? întrebă el dintr-o dată timid. Adică, în L.A.?
    Amy îi aruncă o privire rapidă, întrebându-se dacă el bănuia că n-avea prieteni nici acasă. Ceva din vocea lui o făcu însă să ezite şi, când vorbi, realiză că spune, inconştient, adevărul:
    - N-am avut prieteni nici acolo, admise ea. În şcoală m-au sărit peste clasele normale şi eram mereu cea mai mică.
    Josh încuviinţă.
    - Mda. Asta mi s-a întâmplat şi mie. De asta vrea mami să vin aici.
    Privi în altă parte şi când continuă să vorbească, o făcu fără a se uita la Amy:
    - M-am gândit că, dacă voi fi admis, și tu nu pleci acasă, atunci poate, ei bine, poate vom fi prieteni.
    Amy se simţi tulburată. Nu scoase nicio vorbă multă vreme. Băiatul îşi dori să-şi fi ţinut gura închisă. Probabil că ea va râde de el, ca toţi ceilalţi.
    Se întoarse ca să plece de lângă ea, dar o auzi că vorbeşte:
    - Ar fi drăguţ, şopti ea. Poate vom vorbi unul cu altul câteodată.
    Câteva minute mai târziu, ieşiră împreună din Gazebo şi se scuturară de rămurelele şi acele de pe ei înainte de a o porni spre clădirea în care se afla biroul doctorului Engersol.
    Urmărindu-i pe fereastră din fotoliul ei, Hildie zâmbi.
    Fu sigură că Amy Carlson trecuse peste criză şi bănui că nu va avea nicio problemă cu Josh MacCallum.

                                                                4.

                                              George Engersol verifică încă o dată rezultatele testelor date lui Josh, căutând vreo posibilitate ca să fi făcut vreo greşeală.
    Şi totuşi nu era niciuna.
    Computerul i-a dat rezultatele instantaneu, afişând scorurile înregistrate de Josh pe domenii: inteligenţă, talent matematic, capacitate logică, vocabular, ştiinţă, aptitudini.
    Engersol nu se putea obişnui cu proporţia în care băiatul completase cu succes foaia de marcaj. După viteza cu care lucrase, fusese sigur că, spre sfârşit, băiatul nu făcuse decât să ghicească. Cu toate astea, în secţiunile în care se cereau răspunsuri prin da sau nu, puştiul nu făcuse greşeli.
    Nici una.
    Rezolvase toate problemele pe care le abordase.
    Când revăzu banda video cu înregistrarea felului în care lucrase băiatul, nedumerirea îi dispăru. Rebusul se dezlegase, dar de o manieră de-a dreptul incredibilă.
    În ultima jumătate de oră, când îşi dăduse seama că intrase în criză de timp, Josh îşi schimbase metoda de lucru.
    Banda stătea mărturie pentru transformarea ce avusese loc. La ora patru şi patruzeci şi unu, Josh a petrecut exact opt secunde în faţa unei ecuaţii algebrice complicate.
    Numai opt secunde. A început apoi să întoarcă paginile, marcând răspunsuri la întrebările de aptitudini, care apelau mai puţin la gândire şi mai mult la reacţii instinctive în faţa afirmaţiilor opţionale.
    A lucrat cu repeziciune, culegând întrebările şi marcând răspunsurile sale până ce s-a oprit brusc şi a răsfoit paginile înapoi la ecuaţia algebrică.
    Selectând răspunsul corect din cele cinci opţiuni, a punctat alegerea sa pe foaia de marcaj şi a trecut la următoarea problemă, care se ocupa de fizică, subiectul despre care se presupunea că aflase foarte puţine lucruri.
    Din nou s-a uitat puţin la problemă şi a trecut rapid la întrebările subiective.
    George Engersol realiză că puştiul rezolvase problemele matematice dificile mintal, în timp ce se ocupase de alte întrebări.
    După ce găsea răspunsul la problema grea, se întorcea la ea, identifica codul corespunzător şi-l marca pe foaia de alături.
    În întreaga lui experiență de lucru cu copii dotați nu întâlnise pe cineva ca Josh MacCallum.
    Într-un târziu, se afundă iar în fotoliu uitându-se la mama băiatului, care se agita nervoasă pe marginea scaunului.
    - Ei bine, întrebă Brenda. Cum a ieşit? A trecut testul?
    Engersol îşi întinse palmele în lateral într-un gest de neputinţă.
    - Aşa după cum v-am spus, nu există admitere sau eşec. Dar trebuie să vă spun, doamnă MacCallum, că n-am văzut aşa ceva niciodată. Josh... ei bine, pare a fi unic, cel puţin după experienţa mea.
    Alegându-şi cuvintele, îi explică, cu răbdare, Brendei ce făcuse fiul ei. Încheie cu cuvintele:
    - Ceea ce mă uluieşte este că a rezolvat problemele mintal în timp ce se gândea la alte lucruri.
    - Şi ce înseamnă asta? insistă Brenda. Îl veţi primi aici?
    Engersol îşi arcui sprâncenele.
    - A, da. O să-l primim cu plăcere. De fapt, bănuiesc că el va fi cea mai mare provocare cu care m-am înfruntat. Trebuie să vă spun, doamnă MacCallum, că Josh e, probabil, cel mai sclipitor copil pe care l-am întâlnit vreodată. După ce te uiţi la asta, şi ridică în mâini rezultatele testelor - e uşor să-ţi imaginezi ce probleme a avut.
    Brenda oftă.
   - A fost îngrozitor, încuviinţă ea. Mi-aş dori să-l luaţi chiar de acum. Simt că aparţine acestui loc şi nu ştiu cât îi mai pot face faţă acasă...
    Era pe punctul de a spune mai multe, când uşa biroului, care era întredeschisă, fu dată de perete. În cadrul ei stătea Josh, cu faţa răvăşită.
    - Ştiam eu, strigă el. Eşti furioasă pe mine pentru ceea ce am făcut şi îţi pare rău că nu poţi scăpa de mine! Îmi pare bine că am căzut la testul ăsta idiot. Mă auzi? Îmi pare bine!
    Se răsuci pe călcâie şi fugi de unde venise.
    De data asta Brenda se luă după el. Fu cât p-aci să se împiedice de fetiţa care se afla şi ea în hol, uitându-se după Josh. După ce Brenda trecu, la rându-i, pe lângă ea, Amy păşi sfioasă în biroul doctorului Engersol:
    - E adevărat? întrebă ea. A picat Josh? Nu vine şi el aici?
    Engersol negă din cap.
    - Bineînţeles că n-a picat, Amy, o linişti el pe fetiţă. Dacă doreşte, va rămâne cu siguranţă aici. Iar eu sper să-şi dorească asta.
    - Şi eu, mărturisi Amy.
    Părăsi biroul directorului cu intenţia de a se duce după Josh. Dacă nu va putea să-l convingă să rămână, atunci va pleca şi ea. Chiar dacă asta însemna să fugă.

                                                               5.

                                      Brenda îl găsi pe Josh  ascuns după maşină şi bocind.
    - Dragule, ce e? întreba ea. Ce s-a întâmplat?
    - Am auzit ce ai spus. Nici măcar nu vrei să mă mai iei acasă!
    - Nu e adevărat, iubitule, protestă Brenda.
    Se opri brusc, amintindu-şi propriile cuvinte pe care nu intenţionase să le audă şi Josh - cuvinte care nu aveau, desigur, înţelesul pe care li-l atribuise el. Dar dacă auzise numai ultimele vorbe adresate doctorului Engersol...
    - Oh, dragule, îmi pare rău, rosti ea.
    Înghenunche şi-l trase lângă ea.
    - Bineînţeles că vreau să te iau acasă. Dar tu aparţii acestui loc. N-ai picat examenul. Ai făcut mai bine ca oricine înaintea ta! Nu spuneam decât că îmi pare rău că nu poţi începe chiar de acum!
    Josh se holbă la ea. Pe măsură ce percepu mesajul cum trebuia, ochii i se măriră din ce în ce.
    - Am trecut? izbucni el. Am intrat?
    - Bineînţeles că ai intrat, îl linişti Brenda.
    - D...dar dacă nu vreau să rămân? reluă el cu vocea nesigură. Dacă nu îmi place aici? Dacă vreau să plec acasă?
    Înainte ca Brenda să răspundă, de maşină se apropie, ezitând, fetiţa pe care o văzuse la ieşirea din biroul doctorului Engersol.
    - Josh? întrebă Amy. Ce s-a întâmplat?
.................................................................................