Umbră, John Saul

..................................................................................
                                        7-9

                      Instantaneu, în minte începusă se perinde un şuvoi de poze de păsări, pe care nu le mai văzuse niciodată înainte, nici măcar în cărţi. Şi totuşi ele erau acolo, de tot soiul, iar când le privea, îi apăreau informaţii despre fiecare.
    Mărimea lor, coloritul, zona geografică unde trăiau. Chiar imagini ale cuiburilor lor, umplute cu ouă.
    Dar de unde putea veni acest şuvoi de informaţii? Era ca şi cum...
    Mintea îi încremeni când îi apăru o idee a ceea ce se întâmplase. O respinse în clipa imediat următoare.
    Si totuşi...
    Îşi aminti că văzuse, cu o lună în urmă, un computer. În memoria lui internă fusese introdusă o întreagă enciclopedie. Tot ceea ce aveai de făcut era să-ţi alegi un index de pe ecran, apoi să acţionezi un mouse, deplasându-te din ce în ce mai profund în tonele de informaţii, imagini, hărţi şi grafice, chiar fragmente muzicale sau dialecte ale unor popoare demult dispărute.
    Toate acestea i se păruseră minunate şi îl rugase pe taică-său să-i cumpere computerul, dar el zâmbise misterios şi-i spusese că i se putea adresa mai bine lui Moş Crăciun.
    Ştiuse într-o clipită că îl va avea de sărbători şi că îl va ataşa computerului său din dormitor.
    Ataşat de computer.
    Iar acum, ceea ce se petrecea în mintea ei era la fel ca atunci când explorase acea enciclopedie. Doar că acum pe post de mouse era creierul ei.
    Mintea începu s-o ia razna.
    Formă imagini şi făcu conexiuni cu alte imagini. Le distruse şi le reformă.
    Un mouse de computer.
    Un mouse real.
    Un mouse în cuşcă.
    Pisica în cuşcă. Pisică torturată, dându-i-se opţiuni să aleagă. Ei înseşi dându-i-se opţiuni.
    Trambulina; frânghia cu noduri.
    Sentimentul groazei copleşind-o.
    Lacrimi. Ea, plângând şi fugind din bazinul de înot.
    Experimente.
    Experimente legate de inteligenţă, de reacţii, de opţiuni. Opţiuni pe care nu le putea alege.
    A vrut să plece, şi Hildie i-a spus că se poate.
    Şi Hildie i-a dat un drog. În cantitate suficient de mare, cât s-o facă knock out. Aşa că n-a putut să plece. Dar n-o puteau ţine ca pe o prizonieră, nu?
    Părinţii ei vor veni s-o caute. Mama ei va dori să ştie unde este ea.
    Alte imagini.
    Funeralii.
    Funeraliile lui Adam Aldrich.
    Mama lui, plângea de durere. De durere pentru fiul ei care murise.
    Murise? Era şi ea moartă? Asta se întâmplase? Nu. Nu era moartă. Dacă ar fi fost aşa, n-ar mai fi fost singură. Ştia cum arăta raiul, şi-l imaginase de sute de ori în minte. Era un deal blând şi plin de iarbă, cu flori de câmp şi animale mici. Sus era un cadru luminos, strălucitor ca un curcubeu, ce-şi trimitea razele în jos dintr-un cer fără nori, iar îngerii o aşteptau.
    Erau îngeri pe care îi cunoştea - bunica şi bunicul, care muriseră când ea era un bebeluş.
    Dar dacă ea era moartă ei trebuiau să fie acolo, în vârful dealului, aşteptând-o în lumina curcubeului, cu braţele întinse pentru a o întâmpina şi a o strânge, urându-i bun venit în noul ei sălaş de viaţă.
    Dacă se înşela? Dacă nu era în rai?
    Iadul?
    Putea fi iadul bezna ce o înconjoară?
    Nu! Ea n-a fost rea, aşa că n-avea de ce să se ducă în iad! Iar dacă ar fi murit, ar fi simţit-o! Ar fi ştiut-o! Iar ea nu se simţea deloc moartă. Se simţea vie, vie, dar căzută în capcana unei lumi pe care n-o înţelegea. O lume în care ea n-avea niciun rost. Nu putea vedea nimic, nu putea auzi nimic, nu putea simţi nimic, nici măcar nu putea mirosi sau gusta ceva.
    Şi totuşi trăia.
    Ca şi cum mintea ei palpita de viaţă în afara corpului.
    În afara corpului!
    Începu să-şi amintească de lucrurile pe care le auzise; mici crâmpeie de conversaţii.
    "Poate că Adam n-a murit..."
    "Poate că a plecat doar..."
    Dar i-au găsit corpul.
    Corpul lui zdrobit de tren.
    Ce-i face un tren unui corp uman dacă îl izbeşte?
    Instantaneu, prin minte i se învolburară imagini.
    Greutatea unei locomotive şi viteza ei. Tăria osului.
    Îi dădu un coeficient de flexibilitate şi elasticitate. Numerele se mişcară cu viteza luminii. Brusc, găsi răspunsul.
    Craniul lui Adam ar fi fost terciuit, iar creierul zdrobit, ucigându-l instantaneu. Dacă acel creier mai era însă la locul lui, în craniu.
    Dar dacă acesta i-ar fi fost detaşat de restul corpului, aşa cum se părea că fusese cazul la ea...
    Mintea începu să-i lucreze din nou cu febrilitate. Punea întrebări şi răspunsurile apăreau instantaneu.
    Prin creier i se perindară instantanee ale anatomiei corpului uman.
    Datele se îngrămădeau peste date, iar creierul le primea pe toate, le procesa şi le asimila.
    Începu să înţeleagă cum funcţionau sistemele corpului ei. Şi cât de puţin îi era necesar creierului ei ca să supravieţuiască.
    Într-un moment de maximă limpezime, înţelese.
    Bezna era reală, căci nu mai avea ochi cu care să vadă.
    Tăcerea era reală, căci nu mai avea urechi cu care să audă.
    Nici degete, nici picioare, nici limbă, nici gât.
    Nu mai avea plămâni cu care să respire, nu mai avea inimă care să pompeze sângele prin corpul ei, care nu mai exista.
    Se îngrămădeau tot mai multe date, pe care mintea ei neîncătuşată le analiza cu viteza luminii.
    De unde veneau ele? Unde au putut fi înmagazinate? Cu siguranţă că nu în mintea ei, căci majoritatea lor îi erau nefamiliare şi se refereau la lucruri de care n-avusese habar până atunci.
    Bănci de date.
    Veneau din bănci de date, la care ea avea acum acces.
    Veni şi clipa în care Amy Carlson înţelese, în sfârşit, unde se afla.
    Ea nu mai trăia în lumea pe care o cunoscuse; nu mai exista în acel univers plin cu oameni, cu animale şi copaci, cu privelişti şi sunete care-i umpleau sufletul cu bucurie.
    Acum era singură, închisă într-o beznă veşnică, înconjurată de... ce?
    Fapte.
    Date.
    Cunoştinţe.
    Biţi de informaţie; unităţi binare insignifiante care zburau într-un univers de impulsuri electronice.
    Dar în inima computerului nu exista niciun microprocesor puternic, care să fie construit din pastile de siliciu cu milioane de circuite microscopice ataşate de suprafaţa lor.
    În locul lui era o masă de ţesut biologic, mult mai complex decât orice microcip.
    Inima computerului era un creier uman.
    Creierul ei.
    Atunci ea ţipă încă o dată cu o izbucnire de mânie care făcu să vibreze toţi senzorii sensibili ce-i monitorizau activitatea cerebrală.

                                                                  2.

                                  Engersol și Hildie Kramer urmăreau cu un amestec de fascinaţie şi teamă monitorul de deasupra bazinului unde se afla creierul fetei.
    Graficele păreau că au explodat. Culorile se împrăştiaseră peste ecran ca nişte focuri de artificii: liniile roşii şi cele purpurii dăduseră buzna peste cele verzi şi portocalii. Valuri peste valuri, nuanţele se amestecau, se separau, mureau, ca să fie apoi înlocuite cu noi tipare ce nu erau decât simboluri ale zbuciumului şi învolburării din mintea fetei.
    - Ce dracu e şi asta? şopti Hildie stupefiată. Ce i se întâmplă?
    Privirea doctorului rămase fixată pe monitor, urmărind rezultatele anilor săi de cercetări.
    - Cred că a descoperit unde e şi ce i se întâmplă, răspunse el. Problema e: va supravieţui acestei descoperiri, sau aceasta o va înnebuni?
    Hildie se încruntă.
    - Dar ce zici de Adam? El a supravieţuit, nu?
    Engersol zâmbi fără căldură.
    - Da, dar e o mică diferenţă, nu? Adam ştia cu exactitate ce avea să i se întâmple şi unde va fi când se va deştepta.
    Se opri pentru un moment, apoi continuă:
    - În plus, Adam a vrut să plece. Amy, nu!

                                                               XXII.
                                                                  1.

                                     Margaret Carlson se întrebă cât timp se va mai putea ţine pe picioare. Stătea pe un scaun în biroul administratoarei. Când Hildie o introdusese acolo, cu cinci minute în urmă, ignorase gestul prin care o invita să ia loc pe canapea. La fel procedase şi Frank, care se foia acum, nervos, de colo colo. Într-un târziu, el se postă, în picioare, în faţa ferestrei, cu spatele la cameră, ca şi cum, refuzând să o privească în faţă pe Hildie, ar fi putut refuza să asculte şi ceea ce le comunica ea. Margaret hotărâse să stea ţeapănă pe marginea scaunului, de parcă actul de a-şi ţine corpul sub control i-ar fi permis să-şi supravegheze la fel de bine şi emoţiile.
    De fapt, se afla în pragul unei crize de isterie.
    Ştia că aceasta va veni. Din clipa în care primise vestea prin telefon, senzaţiile premergătoare unei astfel de crize începuseră să-i dea târcoale şi s-o atragă spre abisul unei disperări din care nu era deloc sigură că va putea ieşi.
    Luptase cu sine până în această clipă, respingând faptele, spunându-şi că era o greşeală şi că Amy n-a-vea cum să fie moartă. Se agăţase de această unică idee pe tot parcursul drumului spre aeroport şi pe lungimea şoselei de la San Diego.
    E o greşeală. Nu e Amy. E vreo altă fată cu părul roşcat.
    În avionul de Monterey stătuse tăcută lângă Frank, cu mâna ţinută strâns de mâna lui, reducându-l la tăcere, de fiecare dată când el scotea câte o vorbă, printr-o strânsoare mai accentuată a degetelor, până într-acolo încât îşi simţise la un moment dat unghiile pătrunzând în carnea lui.
    Un atac al rechinilor.
    Frank îi explicase ce se găsise pe plajă.
    Imediat după ce vorbise cu Hildie Kramer, el sunase departamentul de poliţie din Barrington şi insistase să i se comunice toate detaliile pe care le posedau ei.
    Mutilată.
    Corpul care fusese aruncat pe ţărm fusese mutilat până la a fi aproape imposibil de recunoscut. Nu se ştia exact cum murise Amy.
    - Întreabă-i dacă nu se înşală! insistase Margaret, care ascultase de aproape convorbirea şi culesese faptele nude din răspunsurile date de soţul ei omului de la celălalt capăt al firului. Întreabă-i dacă nu e posibil să fie o eroare!
    În cele din urmă, se împăcaseră cu ideea că şansele ca acel cadavru să nu fie al fiicei lor erau extrem de mici, dar Margaret se agăţase de ea şi refuzase să accepte că puiul ei, unicul copil pe care îl avea, singurul copil pe care îl putea avea, datorită cancerului contractat cu un an în urmă, dispăruse pentru totdeauna.
    Hildie Kramer îi distrusese acum această unică şi subţire speranţă, comunicându-i că nu exista nicio îndoială asupra identităţii cadavrului aruncat de apele oceanului. Şi totuşi, criza de isterie cu care se lupta de aproximativ patru ore nu izbucni încă; prin corp începu să i se răspândească o amorţeală ciudată care începea undeva, în capul stomacului, şi i se transmitea prin tot corpul până în vârful degetelor.
    - Cum? îngăimă ea. Cum s-a întâmplat?
    Hildie se foi pe scaunul ei şi îşi compuse cu grijă expresia pe care o ţinea pentru astfel de ocazii, când trebuia să arate că pierderea copilului o durea şi pe ea la fel de mult ca pe părinţi.
    - A fost supărată ieri, începu ea.
    Ştia că trebuia să le povestească cele ce se întâmplaseră, dar îşi alese cuvintele cu atenţie, ca să se plaseze în cea mai favorabilă lumină. Le relată despre experimentul la care participase Amy, subliniind că fata o făcuse din propria ei voinţă.
    - Îmi pare rău că trebuie să vă spun că, la sfârşitul lui, ea a izbucnit în lacrimi. Se pare că s-a gândit că a eşuat, deşi acest experiment n-a fost un test. A fost un simplu exerciţiu de determinare a manierei în care oamenii iau decizii. Oricum, eu am stat, pentru o vreme, de vorbă cu ea şi am calmat-o. Se pare însă că s-a ambalat singură după aceea. Mă tem că atunci i-am pierdut urma.
    Frank Carlson se întoarse şi o privi ţintă pe Hildie.
    - I-aţi pierdut urma? repetă el. Îmi pare rău, dar cred că aţi face mai bine să-mi explicaţi ce dracu mai înseamnă şi asta.
    Hildie respiră adânc.
    - Înseamnă că n-am putut s-o găsim. A plecat din campus şi a dispărut. Cei de la paza campusului au căutat-o toată noaptea, împreună cu câţiva oameni din personalul academiei. S-a implicat în cercetări chiar şi unul dintre elevii noştri.
    Margaret Carlson o privi neîncrezătoare.
    - Vreţi să spuneţi că a lipsit azi-noapte? Şi nu ne-aţi sunat să ne spuneţi?
    Hildie ridică, neajutorată, din umeri.
    - Ar fi trebuit s-o fac, deşi nu ştiu ce s-ar fi rezolvat cu asta. Am adus situaţia la cunoştinţa poliţiei, dar vă spun sincer că, aşa cum se procedează acum, nu-i poţi face să acţioneze până ce n-au trecut douăzeci şi patru de ore de la dispariţia copilului sau dacă nu există dovezi clare ale unor, să le zicem, intenţii ce-i periclitează integritatea.
    - Aşa că n-aţi întreprins nimic, rosti Frank Carlson cu vocea grea. Aţi stat liniştită în timp ce fata mea murea.
    - Am făcut tot ce ne-a stat în puteri, domnule Carlson! rosti înţepată Hildie, încercând să recâştige controlul discuţiei. Dacă ar fi depins numai de mine...
    - Dar ce s-a întâmplat? interveni Margaret. Nu ştiu încă cum a ajuns ea în apă.
    Hildie îşi plimbă, nervoasă, limba peste buza de jos.
    - Poliţia investighează problema, dar se pare că unul dintre profesorii de la noi, Steve Conners, a găsit-o pe Amy azi noapte târziu sau dimineaţă în zori.
    Margaret icni.
    - A găsit-o? murmură ea. Dar dacă a găsit-o...
    Tăcu, brusc confuză.
    - Unde e acest profesor? De ce n-a...
    Hildie interveni:
    - Mi-e teamă că va trebui să vă comunic ceva foarte delicat. Avem motive să credem că şi el e mort.
    Frank îşi înfipse privirea în ochii administratoarei.
    - Mort? Ce tot spuneţi acolo? Poliţia n-a menţionat nimic despre...
    - Încă nu i-au găsit cadavrul, dar se pare că el şi cu Amy au fost amândoi în maşina lui. Nu se ştie din ce motiv, aceasta a trecut prin lanţul de protecţie de la marginea prăpastiei şi s-a prăbuşit în ocean.
    Le relată ipoteza plăsmuită de ea, argumentând cu cât mai puţine amănunte şi lăsând să se subînţeleagă tot ceea ce nu spusese. Când termină, Frank şi Margaret o priviră uluiţi.
    - Dar dumneavoastră ne daţi de înţeles că acest profesor a molestat-o pe fiica noastră, rosti, în sfîrşit, Frank.
    Pe faţa administratoarei, muşchii începură să joace.
    - Nu ştiu încă cu siguranţă ce s-a întâmplat, începu ea. Dar e clar că  această posibilitate nu poate fi înlăturată.
    Margaret se lăsă moale pe scaun. Conştiinţa ei fusese, în sfârşit, penetrată de faptul morţii fiicei ei. Îşi îngropă faţa în palme şi un spasm îi cutremură tot corpul.
    - Nu, gemu ea. Nu Amy. Nu mica mea Amy...
    Cuvintele îi fură abrupt retezate când soţul ei o prinse de umeri şi-o scutură. El rosti ameninţător:
    - Dacă ceea ce îmi spuneţi, doamnă Kramer, se va dovedi că e adevărat, atunci puteţi închide şcoala chiar de astăzi, căci, dacă n-o faceţi dumneavoastră, o s-o fac chiar eu până săptămâna viitoare!
    Hildie se ridică în picioare şi păşi în faţa biroului ei.
    - Înţeleg ce simţiţi, domnule Carlson, dar până nu ştiu cu exactitate ce s-a întâmplat...
    - Cred că ne-aţi spus ce s-a întâmplat, rosti Frank cu vocea încărcată de mânie.
    Îşi ridică soţia în picioare, sprijinind-o cu un braţ.
    - Hai, Margaret. Să mergem şi să găsim un loc unde să stăm până ne decidem ce vom face.
    Hildie făcu un pas în faţă, cu mâna întinsă, ca pentru a-l atinge pe Frank, dar el o dădu la o parte din calea lui.
    - Vă putem noi aranja totul, domnule Carlson, începu ea.
    Dar el se afla la uşă. Clătină din cap.
    - O să ne descurcăm singuri, mârâi el. Cred că toţi cei de aici aţi făcut deja mai mult decât trebuie.
    Nimic nu ieşise aşa cum dorise.
    Cei doi Carlson ar fi trebuit să rămână atât de şocaţi la aflarea veştilor încât să nu mai fie capabili de a gândi ca lumea. Ar fi trebuit să fie paralizaţi de uluire, aşa cum era, de fapt, Margaret.
    Însă Frank se mâniase.
    Gândi cu febrilitate, încercând să hotărască ce-i rămânea de făcut. Realiză că nu trebuia să întreprindă nimic.
    În ciuda vorbelor sale, Frank Carlson nu prea avea mijloace pentru a-şi pune ameninţarea în aplicare.
    În final, nu academia va fi învinovăţită de moartea fetiţei, ci Steve Conners.
    Se gândi că asta va avea darul să simplifice enorm situaţia.
    În cel mai rău caz, Frank Carlson putea da în judecată şcoala pentru că nu izbutise să prevină sinuciderea fetei.
    Dar ea nu putea fi învinovăţită pentru uciderea ei, de vreme ce, până în această dimineaţă, Steve Conners dovedise un caracter fără prihană.
    "Nu", îşi spuse Hildie, satisfăcută, "Frank Carlson nu poate face nimic."

                                                             2.

                                           Era după-amiază și Josh zăcea întins pe pat încercând să gândească. Ziua prin care trecuse îi apărea acum ca în ceaţă. Din momentul din care se smulsese de lângă Hildie, respingând să creadă cee ce tocmai auzise, totul începuse să sune de parcă evenimentele se abătuseră asupra altcuiva.
    A ucis-o Steve pe Amy?
    Nu era cu putinţă!
    Steve era prietenul ei. Era propriul lui prieten!
    Respinsese instantaneu ideea şi-şi spusese că trebuia să fie o greşeală. Poate că în apă nu se afla maşina lui! Sau poate cineva i-o furase. Nici măcar nu l-au găsit pe Steve. Poate că nici nu murise.
    Mintea îi lucrase cu rapiditate. O luase, împleticindu-se, de-a lungul plajei, prelucrând în minte ideile care-i veneau unele peste altele.
    Îşi croise drum prin mulţime, nepăsător la conversaţiile pe care le auzea de peste tot. Poate că Steve oprise să ia un autostopist, iar acesta îl bătuse şi-l lăsase la marginea drumului, după care îi luase maşina.
    Steve putea zace, inconştient, pe undeva.
    Josh alergase în sus pe scări şi o pornise de-a lungul şoselei.
    Se apropiase de fiecare curbă cu speranţa în suflet, convins că, dincolo de parapet, avea să-l găsească pe Steve. Când ajunsese în orăşel, speranţele i se spulberaseră. O pornise înapoi către academie, încercând să se autoconvingă că Steve îl va aştepta în clipa în care el avea să ajungă acolo.
    Dar chiar dacă avea să se întâmple aşa ceva - şi nu s-a întâmplat, - asta n-avea s-o aducă pe Amy înapoi.
    Amy.
    Imaginea corpului ei mutilat îi era încă vie în memorie. Vedea încă oasele care se iveau în locurile în care carnea îi fusese sfâşiată. Dar cea mai percutantă imagine dintre toate era aceea a cavităţii pustii ce rămăsese în locul creierului ei.
    Aceasta continuase să-i ardă ochii pe tot restul zilei, cât timp el încercase să răspundă întrebărilor puse de colegii lui şi de poliţie. Chiar şi când repetă, de mai multe ori, povestea cadavrului ei aruncat pe ţărm la picioarele lui, nu vedea decât acea enormă gaură din craniul fetei şi pustietatea ciudată a locului în care trebuia să fie creierul.
    Trebuia să fie, dar nu era.
    Îşi aduse aminte de ceea ce spuseseră cei de la poliţie şi anume că era posibil ca o vidră de mare sau o focă să-l fi scos de acolo şi să-l fi mâncat. Dar chiar în această îngrămădire de întrebări la care încerca să răspundă, descoperea mereu că se reîntorcea la acea unică imagine.
    Cu o oră înainte de cină, reuşise, în sfârşit, să evadeze în camera lui, spunându-i chiar şi lui Jeff că vrea să rămână singur.
    Zăcând, acum, în pat, se întrebă dacă ar trebui să-şi sune mama. Oare era bine ca ea să afle despre cele întâmplate? Şi dacă da, ce ar fi avut ea de gând să facă? Ar fi venit şi l-ar fi luat înapoi la Eden.
    Dar el nu voia să se-ntoarcă în Eden. Oricum, nu încă. Nu, până ce nu avea să descopere ce se întâmplase în realitate cu Amy şi cu Steve!
    Ceva în mintea lui, ceva care era încă în ceaţă, îi spunea că toate presupunerile poliţiei erau false.
    Se întinse pe spate şi îşi ţinu corpul nemişcat. Dorea să se calmeze, să se concentreze asupra gândurilor care pluteau confuze. Voia să le scoată de acolo, să le aducă în faţa ochilor minţii şi să le examineze.
    Neclare, cuvintele începură încet-încet să prindă contur.
    Adam n-a vrut să moară. A vrut numai să scape de acest loc idiot. Singurul lucru care-i făcea plăcere aici era cursul doctorului Engersol....şi computerul lui.
    Computerul lui. Dar ce semnifica asta?
    În minte îi apăru încă o dată imaginea craniului gol al fetei, care fu înlocuită imediat de o altă amintire.
    Pisica.
    Pisica din experimentul la care lucraseră toată dimineaţa.
    Imaginea craniului acesteia îndepărtat şi a porţiunilor de cortex distruse de laser. Pisica era oarbă, surdă şi nu simţea nimic.
    Dar era încă în viaţă.
    Auzi din nou cuvintele doctorului: De departe majoritatea creierului acestei creaturi e ocupată cu sarcinile simple de a recepta stimuli şi de a menţine funcţiunile organelor.
    Ca într-o străfulgerare luminoasă, într-un moment de maximă limpezime,  Josh înţelese.
    Experimentul făcut asupra pisicii n-a avut nimic de-a face cu inteligenţa artificială. Singura lui semnificaţie a fost aceea de a le oferi lor o temă de meditaţie asupra imensei părţi din propriul lor creier care era ocupată cu menţinerea în viaţă a organismului.
    Dar dacă cineva nu avea corp...
    Josh medita cu repeziciune la implicaţiile acestei idei.
    Dacă un creier putea fi scos dintr-un corp şi păstrat în viaţă...
    Cuvintele lui Jeff răsunară din nou, ca un clopoţel: Adam n-a vrut să moară. Nu-i plăcea decât cursul doctorului Engersol şi computerul lui.
    Era oare posibil?
    Oare asta făcuse Adam? Îl lăsase pe Engersol să-i scoată creierul pe care să-l lege apoi de un computer?
    Josh simţi un fior de gheaţă. Nu era posibil, nu poate fi posibil.
    Putea fi?
    Pisica.
    Corpul îi fusese deconectat de creier, dar acesta trăia încă. Şi văzuse corpul fetei, cu craniul fără creier.
    Sări din pat când auzi o bătaie uşoară în uşă şi vocea administratoarei.
    - Josh! Aici e Hildie. Pot să intru?
    Josh raţionă rapid. Ce trebuia să facă? Să-i pună ei toate întrebările care-i hălăduiau prin minte? Dar dacă ea ştia ce se întâmplase în realitate cu Amy? Dacă îl ajutase pe Engersol? Trebuia să pară neştiutor, cel mai mare ignorant! Dacă ea ar fi aflat la ce se gândea...
    Se ridică de pe pat şi se duse la uşă, întredeschizând-o. Cu privirea îngrijorată, Hildie întinse mâna pentru a deschide uşa mai mult.
    - Eşti în regulă, Josh?
    Dând din cap, băiatul se dete un pas înapoi şi o lăsă să intre în cameră.
    - E... eu nu mă simt prea bine, spuse el, bâlbâindu-se sub privirea ei atentă.
    - Sigur că nu te simţi bine, rosti ea cu tonul cel mai blând cu putinţă. Şi mai ştiu ce senzaţie trebuie să ai acum. Amy a fost una dintre cele mai bune prietene ale tale, nu?
    Josh încuviinţă, fără a spune nimic. Privirea însă îi rămase fixată pe Hildie. De ce venise ea să-l vadă? Era chiar îngrijorată pentru el, sau era vorba despre altceva?
    - M-am gândit că ai vrea să schimbi o vorbă cu cineva, îşi motivă ea gestul.
    Se aşeză pe pat şi bătu cu palma locul de lângă ea pentru a-l invita pe Josh să i se alăture.
    - Cred că a fost groaznic s-o găseşti într-o asemenea stare.
    Josh rămase pe loc.
    - Mi-e bine, spuse el. Doar că mi-e... foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că Amy a murit.
    Hildie încuviinţă compătimitoare.
    - Cred că nu prea l-am cunoscut pe domnul Conners, nu? întrebă ea insinuant.
    Josh ezită, apoi reuşi să dea negativ din cap.
    - Cred că a fost drăguţ cu mine, pentru ca Amy să capete încredere în el, aprobă el.
    Cu colţul ochiului, observă reacţia lui Hildie.
    Era numai imaginaţia care-i juca o festă, sau într-adevăr, îi scăpase un zâmbet fugar?
    - E groaznic, oftă ea. Uneori însă se întâmplă lucruri dintr-astea.
    - Dar Amy...
    - Amy a fost o fetiţă minunată, i-o reteză Hildie. Am iubit-o cu toţii şi niciunul dintre noi n-o va uita.
    Ezită o clipă, apoi îl privi intens pe Josh în ochi.
    - Ai sunat-o pe mama ta?
    Josh negă.
    - Şi nu vrei s-o faci? se miră Hildie.
    Josh respiră adânc.
    - N... nu ştiu, murmură el. Mi-e teamă că mă va lua acasă dacă îi comunic ce s-a întâmplat aici.
    - Şi nu vrei să pleci acasă?
    Josh negă din nou.
    - Vreau să stau aici, rosti el. Îmi place aici.
    Hildie întinse braţele înspre el.
    - Şi mie îmi place că te am aici, declară ea. Şi cred că ţi-ar prinde bine acum o îmbrăţişare.
    Îi zâmbi.
    - Mie mi-ar prinde, cu siguranţă, bine, mai ales dacă mă îmbrăţişezi tu, continuă ea.
    Josh simţi un firicel de spaimă.
    Ea minţea.
    Ceva din vocea ei sau din ochii ei făcea să i se ridice părul măciucă. Nu voia deloc să-l îmbrăţişeze. Dorea numai ca el să creadă că ea voia asta.
    Dar de ce?
    Instantaneu, îşi dădu seama. Ea nu voia decât să afle dacă el o va îmbrăţişa sau devenise atât de suspicios încât o va evita.
    Se sili să-i dea lacrimile, alergă spre Hildie Kramer şi se aruncă de gâtul ei. Când braţele ei se închiseră în jurul lui, simţi cum îi tresare de frică tot corpul.
    Îi era frică pentru ceea ce Hildie Kramer îi făcuse fetei şi pentru ceea ce i-ar face şi lui dacă şi-ar da seama că el o suspecta.

                                                               3.

                                      Târziu, după ora stingerii, Josh se  se postă în faţa computerului său.
    Se gândise toată seara la ideea care-i venise înainte de a apărea Hildie pe neaşteptate la uşă. Dacă presupunerile lui se adevereau, atunci undeva, îngropate în computerele care erau împrăştiate prin tot campusul, trebuiau să existe nişte fişiere care să menţină creierele lui Adam şi al prietenei sale în viaţă.
    Tot ce avea de făcut era să le găsească.
    Dar cum?
    Privirea lui căzu pe aparatul de iluzionare a realităţii, care îi fusese înmânat lui în ziua instalării noului său computer.
    Acelaşi aparat care-l interesa atât de mult pe Adam. Putea fi folosit cumva pentru a căuta acele fişiere?
    Începu să-l iniţieze, folosind pentru asta cuplarea prin modem pentru a se introduce în computerul master, găzduit de laboratorul de inteligenţă artificială. Apelă directoarele programelor de realitate virtuală înmagazinate acolo şi studie lista.
    Antepenultimul îi atrase atenţia.
    "Microcip".
    Ce putea fi asta? Vreo călătorie în interiorul computerului? Sau poate nu era o călătorie. Poate era un nou mod de a opera cu un computer!
    Pulsul începu să-i crească. Josh începu rularea programului, apoi îşi puse masca de realitate virtuală, căştile şi mănuşa.
    În faţa ochilor i se deschise o lume bizară. Era un univers de imagini care licăreau şi care înfăţişau coridoare ciudate ca ale unui labirint. Josh se simţi ca şi cum ar fi fost aruncat în mijlocul acelui labirint. Oriunde se uita erau drumuri care plecau de lângă el, drumuri care dădeau în alte drumuri, interconectându-se, încrucişându-se, răsucindu-se unul în jurul altuia într-un model mult prea complex pentru înţelegerea lui.
    Îşi roti capul şi iluzia schimbării perspectivei în labirint imită perfect realitatea. Cu toate astea, în oricare direcţie s-ar fi uitat, nu erau decât mai multe drumuri şi mai multe cotituri ale labirintului.
    Întinse mâna înmănuşată. Pe ecran, la câţiva centimetri de ochii săi, apăru o altă mână, care părea să reacţioneze ca şi cum ar fi fost a lui proprie. Putea atinge, acum, pereţii labirintului.
    Apropie mâna de una din suprafeţe.
    Când fu foarte aproape de zidul licăritor, simţi o furnicătură, ca şi cum prin el trecuse o descărcare electrică.
    Ceva se schimbase, iar tiparul de drumuri din faţa lui îşi modifică poziţia. Atinse alt perete şi totul se modifică din nou.
    Contacte.
    Toate chestiile pe care le atingea erau contacte şi fiecare din ele provoca o serie de schimbări. Era ca şi cum ar fi fost în interiorul unui microprocesor de computer unde volumele imense de informaţii erau stocate sub formă digitală şi aranjate, accesate şi rearanjate de nimic altceva decât de milioane şi milioane de microcontacte electronice.
    Începu să exploreze labirintul, atingând cu degetele un perete, apoi altul. La fiecare încercare tiparul continua să se schimbe.
    După o vreme, Josh începu să vadă o formă a acestui tipar şi hotărî să găsească căi pentru a face tiparele să se repete.
    Auzi, la un moment dat, o voce în spatele lui.
    Era a lui Jeff Aldrich.
    Josh se răsuci pe călcâie, uitând de mască, şi aşteptându-se să-l vadă pe Jeff stând în cadrul uşii. Dar nu văzu decât acelaşi labirint electronic care părea să umple întreg universul din jurul lui.
    Iar într-unul din coridoarele acelea ciudate era suspendată o faţă.
    Faţa lui Adam Aldrich.
    Josh încremeni şi se holbă la faţa băiatului despre care se presupunea că murise cu mai multe zile în urmă.
    Adam îi zâmbi cu o grimasă ciudată, care îi dădu fiori lui Josh.
    - Ţi-ai dat seama, rosti Adam.
    Fără a se gândi, se trezi că răspunde vocii lui Adam cu glas tare.
    - Adam?
    - Da. M-am tot întrebat dacă îşi va da cineva seama unde am plecat.
    - D... dar cum de mă auzi? murmură Josh.
    - E un microfon în mască. Computerul digitizează sunetul şi mi-l transmite.
    - D... dar corpul tău e mort, îngăimă Josh.
    Prin căşti îi parveni un sunet ciudat, asemănător unui chicotit, care se stinse imediat.
    - Chiar aşa? îl ironiză Adam. Doar mă vezi acum, nu?
    - D... dar nu e real! protestă Josh.
    - Sigur că nu, fu Adam de acord. E numai o reflecţie pe un ecran. M-am gândit că-ţi va fi mai uşor dacă mă vei şi vedea, în loc de a mă auzi numai. Aşa că am generat o imagine. N-a fost mare scofală.
    Josh simţi că transpirase tot. Încercă să înghită nodul care i se pusese în gât.
    - E... e un fel de şmecherie, nu?
    - Nu-i deloc o şmecherie, replică Adam. Aici locuiesc eu acum. Fac parte din computer.
    Josh simţi că i se face rău. Deşi era convins că descoperise ce li se întâmplase celor doi copii, cu o parte a lui spera încă să se fi înşelat.
    - N... nu te cred, murmură el, cu voce tremurătoare.
    - Vrei să te convingi?
    - Să mă conving de ce anume?
    Inima îi bătea nebuneşte şi simţea că mintea o ia razna. O parte din el dorea să smulgă masca de pe faţă, să rupă mănuşa de pe mână şi s-o ia la goană încotro vedea cu ochii. Cealaltă parte însă voia să continue, să afle adevărul.
    - De orice vrei să vezi, Josh, îi răspunse Adam pe un ton conspirativ. De tot ceea ce se află în computere, Josh. De tot ce există în lume. Iar eu ţi le pot arăta pe toate. Ce vrei să vezi?
    - N... nu ştiu, şopti Josh.
    - Şerpi. Ce-ar fi dacă îţi voi arăta nişte şerpi?
    Priveliştea din jurul lui Josh se schimbă instantaneu, în faţa lui o cobră îşi ridică brusc capul, mişcându-şi limba înăuntru şi în afară. Speriat, Josh se întoarse instinctiv şi se trezi faţă în faţă cu un şarpe cu clopoţei încolăcit, a cărui coadă îi bâzâia ameninţător în urechi.
    - Nu! ţipă el. Opreşte-te!
    Bâzâitul dispăru. Auzi râsul lui Adam şi imaginea şarpelui se dizolvă şi se recompuse în cea a lui Adam însuşi.
    - Ar fi şi mai bine dacă ai fi aici, şopti Adam. De unde mă aflu eu, nu e numai o închipuire, Josh. E o realitate. Totul se întâmplă în creierul tău şi nu pe un ecran, în faţa ochilor tăi, şi e la fel de real ca şi cum s-ar întâmpla cu adevărat. Aici n-ai nevoie de ochi şi de urechi, Josh. N-ai nevoie de nimic. Tot ce îţi doreşti se află la dispoziţia ta şi nu trebuie decât să te gândeşti la ce ai vrea să ai pentru a-ţi apărea în faţă cu adevărat.
    - C... cum? îngăimă Josh. Cum funcţionează?
    Adam îi zâmbi din nou.
    - Nu-ţi pot spune, rosti el. Singurul mod de a afla e de a o face tu însuţi. Şi tu poţi s-o faci, Josh. Poţi veni şi tu aici.
    Josh nu-şi credea ochilor. Era imposibil. Tot ce auzea şi vedea era imposibil să existe. Şi totuşi se întîmpla. Adam era Acolo, iar imaginea lui era atât de reală, încât Josh simţi că putea chiar să -l atingă.
    Îşi ridică mâna înmănuşată şi, o dată cu ea, se ridică şi imaginea mâinii sale de pe ecran. O întinse, dar când fu pe punctul de a atinge faţa lui Adam cu degetele, încremeni, auzise o altă voce în căştile care îi acopereau urechile.
    - Ajutaţi-mă... cineva să mă ajute...
    Josh simţi că îi îngheaţă sângele în vine. Amy Carlson! Îşi smulse masca de pe faţă şi îşi scoase mănuşa. Întinse mâna spre a închide computerul.
    Ştia însă că tot ce auzise fusese real.
    Amy trăia încă, undeva. Dar cui putea să-i povestească?
    Cine l-ar crede?

                                                            XXIII.
                                                               1.

                                      Hildie Kramer se trezi datorită bipului electronic insistent al telefonului de lângă pat. Bâjbâi prin beznă, găsi receptorul şi-l duse la ureche cu ochii închişi. Când auzi vocea lui Engersol, se deşteptă brusc şi se ridică în capul oaselor.
    - Ar fi bine să vii imediat aici, jos. Avem o problemă.
    N-avea nevoie să-l întrebe unde se găsea, cuvântul "jos" îi era mai mult decât suficient pentru a afla că era în laboratorul de sub fundaţia reşedinţei. Îşi alungă ultimele urme de somn de pe gene, se dete cu greu jos din pat, se îmbrăcă rapid şi părăsi apartamentul.
    Se strecură, tăcută, pe scări, până la etajul patru, apoi luă ascensorul mascat. Pe drum se întrebă ce s-ar fi putut întâmpla ca Engersol s-o caute după miezul nopţii.
    Uşile liftului se deschiseră şi Hildie apucă pe coridorul luminat către laboratorul de la capătul lui. Când intră în încăpere, se opri brusc şi se holbă la monitorul de deasupra bazinului unde se afla creierul fetei.
    Pe el clipea o imagine. La început Hildie nu realiză despre ce era vorba, căci această imagine părea a fi de-a dreptul fluidă, licărind şi fragmentându-se ca o reflexie a razelor de soare pe suprafaţa unei ape.
    Apoi, pentru o clipă, imaginea se stabiliză.
    Faţa palidă a unei fetiţe, încadrată de şuviţe cârlionţate de păr roşcat.
    Amy Carlson.
    Şi totuşi, nu era chiar faţa ei. Imaginea ţinu câteva secunde, apoi începu să tremure. Se dizolvă pentru o clipă, apoi se recompuse, uşor schimbată.
    - Ce e? îngăimă Hildie, dându-şi seama instinctiv că ăsta era motivul pentru care Engersol o chemase.
    El stătea cu spatele la Hildie, cu ochii fixaţi pe monitor. Vorbi fără să se întoarcă.
    - E Amy. A învăţat deja să se descurce cu programul grafic.
    - Dar nu poate fi adevărat, şopti Hildie. Lui Adam i-au fost necesare cinci zile pentru asta. Iar Amy nu s-a trezit decât de...
    - Douăsprezece ore, continuă, prompt, Engersol.
    - Ne aude? se interesă Hildie.
    Engersol clătină din cap.
    - Am închis calea de sunet a sistemului. Am urmărit-o toată seara şi nu ştiu ce să fac. Învaţă mult mai repede decât Adam.
    Îi înmână femeii un vraf cu listinguri, pe care Hildie le inspectă rapid, cu toate că majoritatea numerelor şi graficelor de pe ele nu-i spuneau mare lucru. Pe ultima pagină văzu un grafic comparativ al curbelor de acumulare ale celor două creiere din bazine.
    Creierul lui Adam rămăsese pasiv în primele două zile după ce fusese pus în bazin. Abia în cea de a treia începuse să dea semne de explorare a mediului înconjurător, trimiţând semnale vagi computerelor care-i monitorizau activitatea. De acolo înainte, curba activităţii sale crescuse, încet, dar constant, pe măsură ce Adam învăţa să se familiarizeze cu reţeaua din care făcea de acum parte.
    Într-a patra zi, Adam începuse să descopere cum să repereze datele de care avea nevoie şi cum să manipuleze aceste date ca să comunice cu lumea de dincolo de bazinul de sticlă.
    Nu trecuseră nici patruzeci şi opt de ore de când trimisese, pentru prima oară, acel scurt mesaj către computerul mamei lui, iar cu o zi în urmă începuse să experimenteze din plin potenţialul grafic al Croydenului din camera alăturată, construindu-şi în minte hărţi informaţionale complexe pe care le exporta computerului şi în schimbul cărora primea imaginile pe care şi le proiectase pe monitorul de deasupra bazinului.
    Studiind cea de a doua curbă de pe grafic, Hildie văzu că Amy Carlson reuşise să acumuleze într-o jumătate de zi aproape tot ce-i luase lui Adam o săptămână.
    Îşi trecu inconştient limba peste buza de jos. Se gândi la ce puteau însemna toate acestea.
    - Învaţă de la Adam? întrebă într-un târziu.
    Puse stiva de hârtii pe biroul de lângă ea.
    - S-ar putea, medită Engersol cu glas tare. Dar mai e şi altceva.
    - E mai deşteaptă decât Adam, evidenţie Hildie. Coeficientul ei de inteligenţă e cu şaptesprezece puncte mai ridicat decât al lui.
    - Şi asta e adevărat. Dar e şi altceva. Priveşte.
    Culese teancul de hârtii de unde le lăsase Hildie, le răsfoi rapid şi extrase o singură coală. Hildie se uită la ea, recunoscând-o imediat. Era o parte a listingului copiat după ceea ce văzuse pe monitor în clipa în care se deşteptase Amy. Începu s-o examineze mai îndeaproape.
    Engersol îi dădu o a doua coală, în care se prezenta activitatea creierului lui Adam din clipa în care se deşteptase după operaţia prin care creierul îi fusese transferat în bazin.
    În timp ce mintea fetei o luase razna şi crease imagini grafice care nu semănau decât cu un amestec fără sens, encefalograma lui Adam arăta o activitate mintală mult mai normală, reflectând limpede tiparul obişnuit al unui creier care se trezeşte dintr-un somn adânc.
    Hildie îl privi ţintă pe Engersol.
    - E clar că tu vezi ceva ce eu nu pot desluşi. Mie îmi apare chestia asta ca şi cum Amy a înnebunit imediat după deşteptare. Dacă mă gîândesc însă la ce a făcut ea după aceea, se pare că n-am dreptate.
    Engersol bătu uşor cu degetul encefalograma fetei.
    - Dacă elimini nebunia, care-i primul cuvânt ce-ţi vine pe buze când priveşti aşa ceva?
    Hildie studie graficul încă o dată şi rosti fără a se mai gândi:
    - Atac de furie.
    - Exact! aprobă Engersol. Tu te uiţi acum la un copil îngrozitor de înfuriat. A descoperit rapid ce i s-a întâmplat şi e teribil de mânioasă. În plus, încearcă să facă ceva în legătură cu noua ei stare.
    Hildie se miră.
    - Dar ce? Ce vrea să facă?
    - Nu sunt sigur. Încă n-am vorbit cu ea. De asta te-am chemat. O s-o ascultăm amândoi şi o să decidem apoi ce avem de făcut.
    Engersol se aşeză la birou şi formă câteva instrucţiuni pe tastatura computerului, apoi, cu ochii fixaţi pe monitorul fetei, vorbi într-un micmicrofon de lângă tastatură.
    - Amy, aici e doctorul Engersol. Mă auzi?
    Când scoase prima silabă, imaginea ei de pe monitor dispăru subit.
    În următoarele câteva secunde, nu se întâmplă nimic, apoi unul din difuzoarele montate pe tavan prinse viaţă. Se auziră câteva cuvinte şoptite, fără nicio intonaţie, ca şi cum persoana care le rostea era surdă.
    - Te... aud.
    Hildie începu să vorbească, dar Engersol i-o reteză cu un gest violent, după care se apropie şi mai mult de microfon.
    - Ştii unde te afli, Amy?
    Alte câteva secunde de tăcere. Apoi:
    - Ştiu.
    - Vrei să-mi spui şi mie unde te afli?
    Din nou tăcere. Într-un târziu:
    - Vreau să mă duc acasă.
    Hildie şi Engersol se holbară unul la celălalt.
    - Nu poţi face asta, Amy, rosti, încet, doctorul. Dacă ştii unde te afli, atunci ştii că nu te poţi duce acasă.
    - Vreau să mă duc acasă! repetă Amy.
    Cuvintele îi erau mai puternice acum. Hildie recunoscu încăpăţânarea de care era capabilă fata chiar şi în această voce digitalizată.
    - De ce m-aţi pus aici? întrebă Amy.
    - Nu te-am putut lăsa să pleci, Amy. Aveam nevoie de tine. Ceea ce faci tu acum e extrem de important. Poţi înţelege asta?
    - Din cauza pisicii, nu-i aşa? rosti Amy.
    Vocea i se schimbase din nou şi căpătase acum un ton trist, visător chiar.
    - Te-ai supărat pe mine fiindcă nu mi-a plăcut ce îi făceai pisicii. Şi n-ai vrut ca eu să povestesc cuiva despre asta, nu?
    - Bineînţeles că nu, Amy, rosti liniştitor Engersol. Nu-mi pasă de pisică. Ea n-a fost decât o parte a experimentului.
    Amy nu scoase nicio vorbă preţ de un minut întreg. Apoi difuzorul se trezi din nou la viaţă. Vocea ei era încă rcată de mânie:
    - Încă pot să mai povestesc despre tine. Pot spune orice vreau eu. Nu trebuie decât să trimit un mesaj.
    Engersol îi aruncă Hildiei un zâmbet.
    - E adevărat, rosti el de parcă era angajat într-o dispută fără importanţă cu unul dintre elevi. Dar cine te-ar crede? Adam a trimis deja câteva mesaje, dar nimeni n-a crezut că ele provin de la el. Toată lumea e convinsă că de vină e Jeff, care se ţine de bancuri proaste.
    - O să le spun ce-ai făcut, rosti Amy cu vocea ridicată. O să le spun unde mă aflu şi o să-i chem să vină şi să mă găsească.
    - N-o să meargă, Amy, replică Engersol. Acum vreau să mă asculţi cu atenţie, pentru că o să-ţi comunic ce ţi se va întâmpla dacă vei face aşa ceva. N-ai murit încă, Amy. Eşti pe deplin în viaţă. Dar dacă încerci să contactezi pe careva să vină ca să te găsească, n-o să mai fii în viaţă. N-am decât să-ţi tai hrana, Amy. Să tai tuburile care te hrănesc sau să torn otravă în ele. Atunci vei muri. Asta vrei, Amy?
    Se făcu din nou tăcere, dar numai pentru câteva clipe. Ecranul de deasupra bazinului fetei prinse viaţă şi pe el începu să curgă o listă cu nume de fişiere. Se mişcau atât de rapid încât niciunul din ei nu fu capabil să le citească.
    - Ştii ce-s astea? rosti Amy din difuzor.
    Vocea ei căpătase acelaşi ton dur pe care-l folosise Engersol cu câteva secunde înainte.
    - Astea sunt toate programele tale, doctore Engersol. Toate programele care fac ca acest proiect să funcţioneze. Dacă mor, toate acestea vor fi şterse. Ştii ce se va întâmpla atunci, doctore Engersol? Va muri şi Adam şi visul tău se va ruina.
    Engersol o privi pe Hildie care părea teribil de îngrijorată.
    - N-o să meargă, Amy, rosti el. N-o să reuşeşti decât să-l ucizi pe Adam. Fişierele însă pot fi înlocuite şi proiectul va continua.
    Ecranul de deasupra bazinului fetei se stinse brusc.
    O clipă mai târziu, pe el apăru o nouă imagine.
    Era Amy, care de această dată nu mai tremura. Acum era clară şi precisă, iar ochii îl ţinteau cu precizie pe Engersol.
    - N-ar fi trebuit să-mi faci aşa ceva, doctore Engersol, rosti ea cu voce dură. Doar ţi-am spus că nu mai doream să vin la cursul tău. Dar tu n-ai vrut să-mi dai drumul. Ar fi trebuit s-o faci însă, căci, punându-mă aici, n-ai reuşit decât să mă faci mai inteligentă decât am fost eu vreodată.
    Făcu o pauză.
    Imaginea ei reflectă acum mânia din ea. Ochii i se îngustară şi vocea îi şuieră ameninţătoare.
    - Sunt mai deşteaptă acum decât tine, doctore. Am învăţat cum să folosesc computerul. Aşa că nu încerca să-mi faci nimic, pentru că nu ştii ce se va întâmpla dacă mor.
    Engersol rămase o clipă nemişcat, apoi tastă urgent o comandă şi închise sunetul.
    Se întoarse spre Hildie Kramer.
    - Ce zici?
    Hildie se uită la monitor şi văzu imaginea fetei, care se uita la ei ca şi cum le urmărea fiecare mişcare.
    - Ne poate auzi? întrebă ea.
    Engersol negă.
    - Am dezactivat microfonul.
    - Poate înfăptui ameninţările pe care le-a lansat?
    - Nu ştiu, admise doctorul.
    Mintea îi lucra cu febrilitate încercând să-şi imagineze de ce anume era capabilă Amy. Continuă:
    - Cred că ar putea fi posibil, dar...
    Fără niciun avertisment, difuzorul din tavan prinse din nou viaţă şi vocea fetei umplu camera.
    - Este posibil, rosti ea. Pot să fac orice vreau.
    Engersol şi Hildie încremeniră, holbându-se unul la altul, când realizară ce se întâmplase.
    Acţionând numai cu puterea minţii ei şi a computerului la care era legată, Amy Carlson reactivase microfonul.
    Îi asculta.

                                                             2.

                                      La ora unu şi jumătate noaptea, Jeanette Aldrich zăcea nemişcată pe canapeaua din sufragerie. La televizor era un film vechi, transmis prin cablu de la universitate, dar Jeanette nu se uita la el.
    Era copleşită de haosul acelei zile. Când auzise de moartea fetiţei, primul ei gând fusese de a-l retrage neîntârziat pe Jeff de la academie.
    Crezuse, desigur, că Amy îşi luase singură viaţa. Când a aflat însă, adevărul, sau, cel puţin, ceea ce comunicaseră cei de la poliţie, s-a decis să aştepte, măcar până ce avea să afle ce se întâmplase în realitate, cu Amy.
    În afară de asta, cuvintele lui Jeff din dimineaţa ce trecuse continuau să-i răsune în minte.
    „Dacă mă forţezi să plec de la academie, o să fac şi eu la fel ca Adam!”
    Rostise aceste cuvinte cu faţa răvăşită de furie şi cu pumnii strânşi, ca şi cum ar fi vrut s-o lovească. Vorbele îi penetraseră creierul ca nişte gloanţe. O arseseră şi o şocaseră într-atât, încât nu mai fusese capabilă să se întoarcă la serviciu.
    Venise acasă, se aşezase de una singură în această cameră şi privise pierdută pe fereastră, întrebându-se cum fusese posibil ca unul din copii să-i fi murit şi celălalt să pară că i-a scăpat total de sub control.
    Chiar ar face-o?
    Într-un târziu, scoase din poşetă teza pe care o copiase cu o zi în urmă şi începu să-i răsfoiască paginile, căutând indicii. Citise cazurile copiilor care se sinuciseseră şi încercase să descopere paralele între ei şi fiul care-i mai rămăsese.
    Când era la jumătatea lecturii, sunase telefonul şi primise vestea descoperirii cadavrului fetiţei. S-a întors la teză numai după ce Chet s-a culcat. A terminat-o şi a rămas acolo, în faţa televizorului, încercând să înţeleagă ceea ce aflase.
    Erau unele trăsături comune tuturor cazurilor despre care citise.
    Toţi fuseseră copii cu probleme şi fiecare dintre ei încercase, ca şi Adam, cel puţin o dată, să se sinucidă. Ca şi el, toţi avuseseră puţini prieteni şi-şi petrecuseră majoritatea timpului lor în faţa ecranului computerului, legându-se mai mult de programe şi jocuri decât de fiinţe umane vii.
    Niciunul dintre ei nu fusese cum era Jeff, care era prietenos şi extrovertit, şi plin de pozne. Jeff era tipul de puşti care era în stare să-i facă o farsă de genul celei care i se făcuse ei.
    Din ceea ce citise, se desprinsese concluzia că Jeff nu era genul de puşti care să-şi ia singur viaţa.
    Adam, da.
    Jeff, niciodată.
    Simţindu-se cumva liniştită în urma celor aflate şi epuizată de acea zi îngrozitoare, Jeanette apucă telecomanda televizorului şi dădu sonorul mai tare. Filmul era alb-negru, cu femei care se pensau şi purtau rochii cu umeri largi, în timp ce trăgeau din ţigări, ce păreau interminabile şi sorbeau licori în cluburi de noapte montate în decor.
    I se părea că văzuse în viaţa ei sute de filme identice acestuia.
    Jeanette fu pe punctul de a schimba canalul, când imaginea de pe ecran se schimbă. Pe el apăru Adam, îmbrăcat cu blugii săi obişnuiţi şi în tricou.
    - Nu! strigă Jeanette. Încetează! Oricine mi-ai face asta, încetează!
    Înşfăcă telecomanda, se luptă o clipă cu ea şi găsi, în sfârşit, butonul de oprire.
    Ecranul se stinse.
    - Jeanette? Ce este, iubito?
    Auzi vocea soţului ei strigând-o de sus, dar nu scoase nicio vorbă.
    Rămase cu ochii aţintiţi pe televizor. Inima îi bătea năvalnic şi pe şira spinării îi curgea o şuviţă de gheaţă. Lăsă telecomanda să-i alunece din mână, îşi îngropă faţa în palme şi începu să geamă. Câteva clipe mai târziu, în cameră intră, ca o furtună, Chet, care aprinse, cu un gest violent, lumina.
    - Jeanette? Ce e, dragă, ce s-a întâmplat?
    Se aşeză lângă ea pe canapea, îşi puse un braţ în jurul umerilor ei iar cu cealaltă mână începu s-o mângâie delicat, pe păr.
    Jeanette se luptă cu ea şi reuşi să se autocontroleze.
    - Oh, Doamne, Chet! Cred că am să înnebunesc!
    - Sşşt, şopti el. N-o să înnebuneşti. Calmează-te şi povesteşte-mi ce s-a întâmplat.
    Jeanette respiră adânc de câteva ori. Începu să vorbească, dar simţi un nod în gât şi tăcu din nou. Încercă iar să rostească cuvinte abia când fu sigură că-şi va putea controla vocea.
    - Nu puteam să dorm, aşa că am venit jos şi mi-am pus de o cafea. Apoi am dat drumul la televizor. Rula un film. Unul din acelea în care Barbara Stanwyck omoară pe toţi cei cu care se mărită. Şi atunci... atunci...
    Se opri din nou căci simţise încă o dată cum i se pune nodul în gât.
    - Gata, gata, o linişti Chet. Spune-mi mai departe.
    Jeanette se întoarse spre el şi-l privi cu ochii măriţi de groază.
    - Adam, şopti ea. Era pe ecran.
    Chet se uită la ea, stupefiat.
    - Adam?
    - Pe ecran, repetă Jeanette. Filmul s-a oprit şi a apărut el.
    Chet clătină din cap.
    - Iubito, ştii bine că aşa ceva nu e cu putinţă. Probabil ai aţipit şi ai început să visezi...
    - Nu! exclamă Jeanette. N-a fost un vis, ce dracu! Uite! Convinge-te singur!
    Întinse mâna şi culese telecomanda de pe podea, apoi apăsă butonul de pornire. Se auzi un clinchet slab pe televizor şi ecranul începu să se lumineze.
    Dintr-o dată, se formă o imagine, care se dădu de câteva ori peste cap, după care se stabiliză. Era o scenă cu Barbara Stanwyck, în negru şi alb, privindu-l cu o expresie dură a ochilor pe bărbatul ale cărui braţe o înconjurau.
    O clipă mai târziu, Barbara îşi sărută bărbatul pe care îl ura. Jeanette privi ecranul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
    - Oh, Doamne, Chet, rosti ea încetişor. Crezi că m-am tâmpit?
    Chet se ridică în picioare.
     - Eu cred că eşti pe punctul de a te prăbuşi nervos şi mai cred că ai nevoie de un somn bun, dar nu poţi să dormi, aşa că am să-mi fac şi mie o ceaşcă de cafea ca să pot rămâne treaz şi să te conving că eşti o doamnă sănătoasă, dar obosită. Mă întorc imediat.
    O porni spre uşă. Nu ajunse însă la jumătatea drumului când auzi un scâncet venind dinspre Jeanette.
    Se răsuci pe călcâie şi o văzu că se holbează la ecran. Privirea i se mută pe televizor.
    Îl văzu pe Adam.
    Îl văzu şi îl auzi.
    Difuzoarele televizorului umpleau camera cu vocea lui.
    - Bună, mami. Bună, tati. Cred că am înspăimântat-o pe mami şi ea a închis televizorul. Dar poate sunteţi amândoi acolo acum. Dacă sunteţi şi vreţi să vorbiţi cu mine, daţi drumul la computer.
    - E o nebunie! murmură Jeanette. Oh, Doamne, Chet, e Adam!
    - Nu e el, rosti Chet.
    Starea de şoc în care se afla cînd îi văzuse chipul se transformase în urgia furiei.
     - E doar o altă şmecherie blestemată de a lui Jeff, dar de data asta l-am prins!
    Apucă telecomanda aparatului video şi începu să înregistreze imaginea de pe ecran.
    - Nu vreţi să vorbiţi cu mine? rosti Adam cu o voce tristă. Nu trebuie decât să porniţi computerul.
    - Oh, chiar aşa? se supără Chet. Ei bine, ia să te vedem noi de ce eşti în stare!
    Se duse la birou şi dădu drumul computerului Macintosh pe care îl cumpărase cu câteva luni în urmă. Aproape instantaneu se auzi un bip, dat de modem, care anunţa un semnal din exterior. Câteva clipe mai târziu, ecranul computerului se şterse şi pe el rămase numai cursorul, care pâlpâia discret ca şi cum i-ar fi făcut semn.
    Chet se aşeză pe scaun, se gândi preţ de o clipă, apoi tastă rapid:
    AICI E TATI, JEFF Şl SUNT DE-A DREPTUL MÂNIOS.
    - Dar nu e Jeff, tati, rosti Adam din televizor. Sunt eu.
    Chet ezită, apoi tastă un alt mesaj:
    NU MĂ DUCI TU PE MINE CU BANCUL ĂSTA IEFTIN. FIULE. NU FACI DECÂT SĂ MĂ SCOŢI DIN SĂRITE SI S-O RĂNEŞTI PE MAICĂ-TA. NU E AMUZANT.
    Pe ecran expresia băiatului căpătă alt aspect. Zâmbetul îi dispăru şi ochii i se umplură de lacrimi.
    - Nu vreau să fac pe nimeni să sufere, rosti el. Voiam numai să-i spun lui mami că sunt bine. Asta-i tot.
    Pe canapea, corpul Jeanettei fu scuturat de un spasm. Chet gemu încetişor. Tastă din nou:
    ADAM E MORT. AI FOST SI TU LA ÎNMORMÂNTAREA LUI. CRED CA TE-AI JUCAT SUFICIENT. NU ŞTIU CUM FACI ASTA, DAR CREDE-MĂ CĂ O SĂ DESCOPĂR!
    - Dar sunt chiar eu, tati! exclamă Adam cu vocea tremurătoare. Pot să ţi-o dovedesc. Întreabă-mă ceva. Întreabă-mă ceva ce ştiu numai eu!
    - Isuse! mârâi Chet. Gata! Dau dracului acest...
    - Nu! strigă Jeanette şi se întoarse spre Chet cu obrajii în lacrimi. Iubitule, n-o face. Dacă... dacă este chiar Adam?
    Se gândi cu repeziciune la un lucru pe care să-l fi cunoscut numai Adam. Înainte de a găsi ceva, Adam vorbi din nou:
    - Îţi aduci aminte când aveam cinci ani, mami? Îţi aminteşti când am venit acasă de la şcoală deoarece mi-am udat chiloţii, iar tu ai promis că n-ai să spui nimănui?
    Jeanette încremeni.
    Îşi amintea perfect.
    Fusese pe la mijlocul dimineţii şi Adam se strecurase pe uşa din spate, plângând din cauza accidentului pe care îl avusese la grădiniţă. Aşteptase ca toţi ceilalţi copii să plece şi apoi fugise până acasă, rugându-se ca nimeni să nu-l vadă. Dar cel mai tare îi fusese frică să nu afle Jeff, pentru că acesta şi-ar fi bătut joc de el.
    - O să spună tuturor, se plânsese micul Adam.
    Jeanette ştia că avea dreptate.
    De când începuseră să vorbească, Jeff găsea întotdeauna o plăcere sadică în a-şi tachina fratele până când acesta izbucnea în lacrimi, după care râdea de disperarea lui. Aşa că Jeanette îl ajutase să se spele şi să se schimbe cu haine curate, apoi îi dăduse voie să rămână tot restul zilei acasă, explicându-i lui Jeff că Adam se simţea rău cu stomacul.
    Cu asta totul luase sfârşit şi incidentul nu mai fusese niciodată menţionat.
    Până acum.
    - El e! şopti Jeanette. Oh, Doamne, Chet, el e!
    Chet se încruntă.
    - Nu e, Jeanette! E Jeff, luao-ar naiba de treabă! Nu-mi dau seama cum face asta, dar fii sigură că o să aflu! Şi n-o să-i mai ascult tâmpeniile lui acum!
    - Am vrut numai să ştii că sunt bine, mami, rosti Adam din nou. Nu am murit. Zău că nu. Eu...
    Ecranul se stinse. Chet oprise televizorul. O clipă mai tîrziu el scoase caseta din videorecorder şi o băgă în geanta în care îşi ducea hârtiile şi însemnările.
     - Mâine dis-de-dimineaţă, o să mă duc şi o să aflu de ce îi permit ei lui Jeff să facă chestiile astea. Dacă descopăr că primeşte ajutor de la colegii lui, or să fie nişte expulzări la Barrington! Am mai auzit eu de umor negru, dar asta le întrece pe toate!
    Jeanette rămase cu privirea pe ecranul televizorului.
    Chet avea, desigur, dreptate. Trebuia să fie o farsă sinistră.
    Şi totuşi, îl privise tot timpul şi-l ascultase, şi căpătase ciudata senzaţie că nu era deloc o farsă.
    Simţea că privise o umbră. O umbră a morţii.

                                                           XXIV.
                                                               1.

                                 În fața biroului lui George Engersol, Jeanette ezită.
    - Eşti sigur că procedăm bine? îl întrebă pe Chet pentru a patra oară în acea dimineaţă. Poate că ar trebui să discutăm cu Jeff mai întâi...
    - Nu vorbesc cu el până ce nu aflu cum s-a putut întâmpla aşa ceva, replică, încă furios, Chet. Dacă Engersol nu mă va putea lămuri, atunci ştim amândoi ce se va întâmpla.
    Fără a-i da nevestei sale timp pentru a mai aduce vreo obiecţie, trase de uşă s-o deschidă şi o conduse înăuntru.
    O jumătate de oră mai târziu, George Engersol stătea la biroul său şi urmărea banda video pentru a doua oară. Când sosiseră cei doi Aldrich, neanunţaţi, întrerupând o discuţie pe care el şi Hildie au trebuit, din nefericire, s-o amâne, le-a ascultat răbdător explicaţiile referitoare la cele ce avuseseră loc în noaptea precedentă. La început, presupusese că nu-i vor trebui mai mult de câteva minute pentru a face incidentul uitat, dând vina din nou pe Jeff. Însă după ce urmări banda şi îşi dădu seama ce făcuse Adam, se întoarse către Chet şi Jeanette.
    - Nu-mi imaginez ce a urmărit Jeff, rosti el, blând, cu o expresie de îngrijorare pe față. Ştiu că tinerii noştri au imaginat nişte poante foarte sofisticate, dar asta...
    Lăsă ca vocea să i se stingă într-un şuierat, apoi se întoarse spre Hildie.
    - Cred că ar trebui să-l aduci pe amicul nostru Jeff până aici, îi spuse el. Cu cât mai repede vom rezolva chestiunea asta, cu atât va fi mai bine pentru noi toţi, nu?
    Hildie ezită o fracţiune de secundă, dar Engersol o privea cu ochi ce nu admiteau replică, aşa că porni spre uşă. Înainte de a ajunge la ea, el o opri.
    - Şi, Hildie, cred că ar fi bine să le spui celorlalţi copii de la seminar că nu ne vom întâlni în dimineaţa asta. Comunică-le că-şi pot lua liber ora asta şi apoi adu-l pe Jeff aici.
    Cu toate că simţi o uşoară indignare când el i se adresase ca şi cum nu era mai presus decât oricare alt angajat, Hildie îi acceptă ordinele fără să crâcnească.
    N-avu de mers prea mult căci seminarul se ţinea doar un etaj mai jos faţă de biroul directorului. Când se întoarse, remorcându-l pe Jeff după ea, băiatul părea furios.
    - De unde şi până unde v-aţi supărat pe mine? vru el să afle de la părinţii săi, când intră în birou.
    Se plantase lângă uşă şi -l privea ţintă pe taică-său.
    - N-am făcut nimic!
    - Să nu mă minţi, Jeff! replică Chet cu suficientă asprime în voce ca băiatul să se dea cu un pas înapoi. Rulaţi din nou banda, doctore Engersol. O să recunoască şi el că a fost prins de data asta.
    Engersol se conformă în tăcere. Rebobină caseta şi o porni încă o dată.
    Pe parcursul derulării ei privi cu atenţie faţa lui Jeff. După ce băiatul se uită preţ de câteva secunde la înregistrarea video, ochii lui îi căutară pe cei ai doctorului şi schimbară cu aceştia un mesaj mut. Jeff realizase şi el imediat ce se întâmplase. Dar cum avea să se descurce?
    Înregistrarea ajunse la sfârşit.
    În cameră se lăsă o tăcere apăsătoare, care fu ruptă, într-un târziu, de Chet.
    - Ei bine?
    Cuvintele îl făcură pe Jeff să se întoarcă spre tatăl lui. Ochii i se îngustară.
    - De unde provine chestia asta? întrebă el.
    Engersol se relaxă, deşi faţa îi rămase impasibilă.  În vocea lui Jeff simţise defensiva şi vinovăţia în măsura exactă de care era nevoie.
    Şi Chet simţi la fel.
    - La naiba, Jeff, doar ştii foarte bine de unde provine, rosti el. Problema e alta. Cum ai făcut-o?
    Jeff ezită exact cât trebuia înainte de a răspunde:
    - Să fac ce? Nu am nicio legătură cu povestea asta. Doar părea a fi fost Adam, nu?
    Jeanette nu cedă în faţa cuvintelor fiului ei.
    - Jeff, de ce îmi faci tu asta mie? întrebă cu voce tremurătoare.
    - Of, zău, mami, se tângui Jeff. Cum să-ţi fac eu aşa ceva? Ce crezi că ţi-am făcut? Că m-am îmbrăcat cu hainele lui Adam şi m-am postat în faţa vreunei camere video?
    - Eu cred că exact asta ai făcut, Jeff, interveni Chett înainte ca Jeanette să poată răspunde. Ştim cu toţii că eşti maestru în tehnica spargerii de programe. Iar acum ai să ne spui în detaliu cum ai reuşit să introduci înregistrarea video pe cablul nostru de acasă.
    Jeff adoptă o atitudine războinică.
    - Şi dacă tac? se răţoi el. Dacă nu ştiu nimic?
    - Dar ştii, replică Chet. Şi acum, de vreme ce mi-ai răspuns la întrebare cu o întrebare, o să-ţi răspund prin a-ţi comunica intenţiile mele precise. O să mergi acasă, Jeff. O să fii scos din şcoală acum. Nu după-amiază, nu mâine. Chiar acum. Mergi acasă şi stai acolo, complet izolat, până te hotărăşti să ne explici cum ai făcut toate astea.
    - Offf, Isuse, tată. Dar nu-i drept! N-am făcut nimic!
    Chet se ridică, brusc, în picioare.
    - Bine, Jeff, ajunge! Haidem.
    Băiatul deschise gura să spună ceva, dar Chet îl reduse la tăcere cu un gest şi continuă:
    - Şi nu vreau să aud despre ameninţări deşarte cu sinuciderea. Pe chestia asta ai rănit-o ieri pe maică-ta, dar nu îţi merge şi cu mine. Eu te cunosc, Jeff. Tu nu eşti ca Adam. El ţinea totul pentru el şi niciodată n-a simţit că înseamnă ceva pentru altul. Tu eşti opusul lui. Crezi că ai lumea la degetul tău mic şi că toţi sunt înnebuniţi după tine. Ei bine, în acest moment eu nu sunt deloc nebun după tine. Ai priceput?
    Faţa lui Jeff se schimonosi de ură. Le întoarse spatele părinţilor, şi-l privi pe Engersol.
    I se adresă:
    - O să-i laşi să-mi facă una ca asta? O să le dai voie să mă scoată aşa, ca pe un nimic, din şcoală?
    Engersol dădu, neajutorat, din umeri:
    - Sunt părinţii tăi, Jeff. Au dreptul să te ia acasă. Ar fi trebuit să te gândești la asta îninte de a face şmecheria de azi noapte. Îmi pare rău, rosti el şi se ridică în picioare. Cred că îţi va face bine să te duci acasă şi să meditezi o vreme la ceea ce ai făcut. Şi să meditezi, de asemenea, la ce ai de gând să faci în viitor.
    Jeff rămase o clipă nemişcat. Faţa îi era încă răvăşită de mânie.
    Se răsuci pe călcâie, dar, înainte de asta, îi făcu cu ochiul doctorului.
    Era un gest pe care Jeanette şi Chet n-aveau cum să-l vadă, dar pe care Engersol îl înţelese de minune.
    Jeff avea să-şi joace rolul.

                                                            2.

                                Imediat ce familia Aldrich plecă, Engersol o conduse pe Hildie în biroul ei. După asta, luă ascensorul din holul mare până la etajul patru, intră în apartamentul lui şi apăsă imediat pe clapa ascunsă în bibliotecă.
    Intră în liftul special, trase biblioteca după el şi coborî în laborator. Odată ajuns acolo, inspectă monitoarele care afişau starea creierelor din bazine şi se opri o clipă pentru a admira acele minunate organe.
    În perfecţiunea lor păreau de-a dreptul artificiale, încreţiturile de pe cei doi lobi se răsuceau unele peste altele şi determinau creşterea înzecită în volum a creierelor faţă de cazul în care ele nu ar fi existat.
    Păreau amândouă că se măresc, că-şi extind aria, o dată ce scăpaseră din constrângerea ţestelor în care locuiseră.
    Engersol văzu cum creierul lui Adam, care era mai mare decât cel al fetiţei, crescuse peste noapte. Verifică factorul de amplasament în bazin şi văzu că nu se înşelase, deşi această mărire nu era chiar atât de semnificativă, aşa cum sperase el. Şi totuşi creierul lui Adam se extindea rapid, aşa cum  începuse şi creierul fetei.
    Ce avea să se întâmple dacă organele continuau să se mărească? Avea să le crească şi nivelul de inteligenţă? Şi ce avea să se întîmple cu personalităţile incluse în ele? Vor fi ele afectate? Dar cum se putea să nu fie afectate, date fiind circumstanţele în care trăiau acum?
    Încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi să trăieşti fără un corp, să exişti în lume numai ca intelect pur, eliberat pentru totdeauna de inconvenientul zilnic de a târî după tine o carcasă.
    Aproape că îşi dorea, într-un fel, ca şi el să se afle într-unui din bazine, să termine o dată cu toate agasările din partea celorlalţi, care îl distrăgeau de la munca lui în fiecare zi. Dar în acest moment era imposibil. Nu îndrăznea să rişte aşa ceva până ce nu îşi va termina observaţiile făcute asupra celor două creiere ce se aflau acolo şi asupra celorlalte care li se vor alătura în curând şi până ce nu avea să înţeleagă exact cum funcţionau ele în mediul artificial în care se aflau.
    În definitiv, creierele acestea puteau încă să moară.
    Chiar aşa, exista o mare probabilitate s-o ucidă chiar în această după amiază pe Amy Carlson. Se gândise la fată toată noaptea.
    Reuşise să adoarmă abia în zori şi, după două ore de somn, când se trezise în plină strălucire a soarelui de dimineaţă, avea răspunsul în minte.
    Era posibil ca, până acum, ea să se fi calmat. Era unul dintre cei mai inteligenţi copii care păşiseră vreodată pragul academiei. Cu siguranţă, înţelesese până acum că nu-şi putea îmbunătăţi situaţia. Şi nici el nu putea să i-o facă mai bună, şi nici altcineva.
    Una era să îndepărtezi un creier viu dintr-o ţeastă şi să-l păstrezi în viaţă într-o soluţie hrănitoare. Alta era să-l pui la loc în corpul gazdă, deoarece acest corp murise în clipa scoaterii creierului.
    Amy descoperise toate astea, probabil, până acum, şi îşi acceptase condiţia. Alegerea pe care o avea de făcut era simplă, fie să coopereze cu el, fie să moară.
    Din nefericire pentru ea, el hotărâse că Amy trebuie oricum să moară; găsise o cale de a ocoli sabotajul plănuit de ea. Trebuia doar s-o adoarmă.
    Cu toate astea e necesar, mai întâi, să discute cu Adam Aldrich.
    Tastă instrucţiunile pentru activarea sistemului de sonorizare.
    Pe ecran apăru un mesaj:
    SISTEMUL DE SUNET DEJA ACTIVAT
    Engersol se încruntă.
    Era sigur că azi noapte închisese sunetul.
    El şi Hildie discutaseră despre lucruri care nu trebuiau auzite de Adam şi Amy. Acum însă era activat.
    De când era aşa?
    - Adam, rosti el cu voce coborâtă, încărcată de supărarea pe care o resimţea faţă de băiat. Vreau să vorbesc cu tine.
    În aceeaşi clipă, pe monitorul de deasupra bazinului lui Adam apăru imaginea băiatului. Făcuse ochii mari şi avea o expresie de îngrijorare pe faţă.
    - Aţi descoperit totul, nu-i aşa? întrebă el. Tati v-a povestit ce am făcut.
    - Da. Şi dacă Jeff n-ar fi făcut pe vinovatul, ai fi putut pune întregul proiect în pericol. Pricepi?
    - D... da, murmură Adam. Sunteţi cu adevărat supărat pe mine?
    - Sigur că sunt, replică Engersol. Ţi-ai băgat fratele în bucluc şi ai fi putut să ne bagi pe toţi într-o mare încurcătură.
    Pe monitor, obrajii băiatului tremurară.
    - N-am vrut să-l... începu el, dar Engersol nu-l lăsă să termine.
    - Am nevoie de Jeff aici, Adam. Am nevoie de el pentru proiect şi el vrea să facă parte din el. Aştept de la tine să nu mai faci nimic ca să-l pui în pericol. Ai înţeles?
    Pe ecran, imaginea lui Adam încuviinţă.
    - Da.
    - Bănuiesc că vei avea în curând veşti de la el, continuă doctorul. Vreau să execuţi întocmai toate ordinele lui.
    - Dar dacă... Începu să protesteze Adam, dar Engersol nu-l lăsă nici de data asta să termine.
    - Am făcut cumva o greşeală, Adam? S-o iau cumva de la capăt? Sunt convins că Jeff e mai mult decât doritor de a-ţi lua locul în proiect.
    Adam tăcu o clipă, cât digeră cuvintele directorului. Apoi vorbi din nou, cu voce tremurătoare:
    - O să fac tot ce-mi cere Jeff. Atâta vreme cât nu face rău nimănui.
    - Bun, aprobă, satisfăcut, Engersol. Sunt sigur că Jeff nu vrea să provoace nimănui vreo neplăcere, cum nu vrem nici noi, de altfel. Pur şi simplu, vrea să ia şi el parte la proiect. Ne-am înţeles?
    Pe ecran, imaginea puştiului încuviinţă, tăcută.
    - Atunci e foarte bine, continuă Engersol. Te poţi întoarce la ceea ce făceai.
    Imaginea lui Adam se stinse.
    Doctorul îşi îndreptă atenţia spre celălalt monitor.
    - Amy! rosti el poruncitor. Mă auzi?
    Pe encefalograma fetei apăru instantaneu un plus. În ciuda eforturilor sale, el vedea reacţiile ei pe afişajele grafice ale diferitelor unde cerebrale aproape la fel de clar ca şi cum i-ar fi văzut chipul. Pe ecran însă nu apăru nimic.
    Engersol bănui că ea se preface că doarme.
    - Ştiu că mă asculţi, Amy, şi cred că ştiu ce se petrece în mintea ta. Eşti furioasă. Şi cred că ai dreptul să fii. Poate că am greşit introducându-te în proiect. Dar acest lucru a fost înfăptuit deja şi nici tu, nici eu nu mai putem schimba nimic. În plus, cred că ţi-ai dat seama că nu vei obţine nimic dacă vei distruge proiectul şi nici dacă vei încerca să povesteşti cuiva despre el. Nu înţelegi? Nimeni nu te va crede. Chiar dacă o va face cineva şi va veni să te caute, tu vei fi dispărută de mult. Şi tu şi Adam veţi fi morţi şi aici nu va rămâne decât computerul Croyden pe care îl folosesc în cercetările mele asupra inteligenţei artificiale, cărora li se face o bună reclamă. Laboratorul va fi inspectat şi nu se vor găsi decât două creiere de cimpanzeu care vă vor lua locul. Cu asta treaba va fi gata. Fişierele vor fi reîncărcate şi cercetările vor continua. Ca atare, poţi lua şi tu parte la ele sau poţi rămâne tăcută şi morocănoasă.
    Vocea i se înăspri.
    - Mie nu-mi plac copiii morocănoşi, Amy. Înţelegi?
    Fata nu scoase nicio vorbă. Difuzoarele din tavan rămaseră tăcute, iar monitorul de deasupra bazinului ei rămase orb. Engersol aşteptă câteva minute. Era convins că ea auzise totul, după cum era la fel de sigur că tot ea activase sistemul de sunet după ce el îl închisese noaptea trecută.
    Într-un târziu se hotărî. Se duse în camera alăturată, descuie dulapul cu narcotice şi luă de acolo o fiolă cu pentotal de sodiu. Se întoarse în laborator, ataşă fiola sistemului artificial de circulaţie a sângelui şi răsuci puţin o valvă.
    Drogul va penetra creierul fetei în doze atât de mici încât nici măcar nu îşi va da seama ce se întâmplă cu ea decât când va fi prea târziu. Camera fu umplută însă instantaneu de sunetul vocii ei.
    - Închide-l!
    Engersol îngheţă. De unde ştia deja? Narcoticul nu-i atinsese creierul încă. Ca şi cum ar fi ştiut la ce se gândea el, Amy vorbi din nou:
    - Îmi supraveghez toate sistemele de întreţinere, doctore Engersol. Ştiu ce faci. Îmi adaugi pentotal la sursa mea de sânge. Închide valva!
    Engersol se dete câţiva paşi înapoi şi se holbă la monitorul de deasupra bazinului ei. Amy era acum acolo, cu ochii mânioşi şi cu buzele strânse.
    - Ţi-am promis-o, Amy. Nu poţi face nimic. Am decis să te adorm.
    - Să nu îndrăzneşti! Sunt ocupată şi n-am chef să mă deranjezi. Nu-mi placi şi nu mai vreau să vorbesc cu tine! Dacă nu îndepărtezi drogul n-o să-ţi distrug numai proiectul, ci o să fac totul praf!
    Engersol ezită. Să facă totul praf? Ce tot spunea ea acolo?
    Ea vorbi din nou, ca şi cum şi-ar fi dat încă o dată seama la ce se gândea el:
    - Pot să fac şi asta. Pot intra în orice computer, de oriunde ar fi el. Şi dacă pot pătrunde în ele, pot face cu ele ce-mi place. N-o să rănesc pe nimeni dacă mă laşi în pace.
    Engersol începu să raţioneze cu febrilitate. Ce avea ea de gând? Şi ce putea să facă înainte ca drogul să-şi facă efectul şi s-o adoarmă?
    Îşi dădu seama că habar n-avea. Şi nici n-avea chef să afle.
    Dacă era adevărat că putea pătrunde în orice computer - şi realiză acum că era, indubitabil, adevărat, dată fiind complexitatea sistemelor de comunicaţii Croyden - stricăciunile pe care le putea produce erau incalculabile.
    Răsuci valva la loc şi scoase fiola din sistemul circulatoriu.
    - Merci, rosti Amy, analizând de îndată schimbarea din compoziţia sângelui. Zău că nu vreau să fac rău nimănui. Tot ce vreau e să mă laşi în pace.
    - Dar de ce, Amy? se plânse Engersol. Ce-ţi trece prin minte?
    Imaginea de pe ecran zâmbi enigmatic.
    - Lucrez la un proiect, zise ea. Un proiect al meu propriu.
    Difuzoarele muriră. Imaginea fetei dispăru şi ea.

                                                        XXV.
                                                           1.

                                     Jeff nu-și aducea aminte când îi venise această idee pentru prima oară. Poate de dimineaţă, când părinţii l-au luat din academie, direct din biroul directorului Engersol, fără a-i da măcar şansa de a se înapoia în cameră pentru a-şi lua cu el câteva obiecte. A fost ca şi cum ar mai fi fost încă un copil de ţâţă.
    Aşa îl trataseră; ca pe un bebeluş care a vărsat paharul cu lapte şi trebuie să fie acum pedepsit prin punere la colţ.
    Pe drumul spre casă nu scosese nicio vorbă şi nici măcar nu ascultase ce perora taică-său. Auzise acelaşi discurs şi în biroul doctorului Engersol.
    "O să stai acasă şi o să meditezi la ceea ce ai făcut până te hotărăşti să ne explici cum ai făcut-o şi cine te-a ajutat".
    Cine îl ajutase?! Cît de cretini erau!? Nimeni nu-l ajutase, pentru că nu făcuse nimic. Şi chiar dacă ar fi făcut el acea farsă, n-ar fi avut nevoie de niciun ajutor. Nu-i trebuia decât un computer bun şi el ştia foarte bine care ar fi fost acela.
    Dar taică-său nu va crede niciodată că a fost, într-adevăr, Adam cel de pe bandă - sau, cel puţin, imaginea creată de Adam însuşi -, aşa că se găsea în încurcătură. Scăpa dacă mărturisea adevărul.
 Dar nu putea face asta fără a distruge proiectul.
    Ce porcărie! De ce nu se dusese el primul? De ce îl alesese pe Adam? Dar cunoştea deja răspunsul. Adam n-ar fi ştiut să-şi ţină gura închisă. La primul geamăt al maică-si, el ar fi vărsat totul. Aşa că ei trei: el, doctorul Engersol şi Adam, deciseseră împreună ca Adam să plece primul. Atunci Jeff se simţise uşurat.
    La urma urmei, dacă treaba n-ar fi mers? Dacă creierul i-ar fi murit în timpul transplantului? Sigur, ştia că nu se va întâmpla aşa, pentru că văzuse creierele cimpanzeilor în bazinele în care le plasase doctorul Engersol.
    Acelea supravieţuiau încă după şase luni.
    Supravieţuiau şi erau sănătoase.
    - E timpul să începem lucrul cu un creier uman, le spusese doctorul Engersol în ziua aceea în care le prezentase laboratorul secret îngropat sub casă. Merge de minune - creierele cimpanzeilor lucrează şi primesc informaţii de la Croyden. Singura problemă e aceea că maimuţele nu sunt suficient de inteligente ca să-şi dea seama de unde le sosesc informaţiile şi ce pot face cu ele. În plus, sunt, cu siguranţă, prea puţin inteligente pentru a interacţiona cu computerul.
    Ochii lui îi fixaseră.
    - Avem nevoie de o minte deosebită. Un creier care să fie capabil să înţeleagă importanţa acestui proiect şi care să se adapteze la o nouă formă de stimulare. Acela care va fi selectat pentru a fi primul om care să interacţioneze cu un computer va trebui să aibă capacitatea de a interpreta datele într-un mod cu totul nou, pe care nici eu nu-l înţeleg încă pe deplin.
    Continuase să peroreze, descriind noua lume în care acel creier se va aventura. Era un univers de cunoştinţe nelimitate şi de posibilităţi nemărginite. Pe măsură ce asculta, imaginaţia lui Jeff se aprindea din ce în ce mai mult. Îşi dăduse imediat seama de facilităţile deschise de acest proiect. Nemaifiind îngrădit de carcasa corpului, mintea ar fi devenit liberă pentru a explora totul. Totul şi orice.
    Doctorul Engersol le vorbise aproape o oră. Îi captivase cu totul, descriindu-le lumea în care avea să pătrundă mintea omenească.
    - Va fi un nivel complet schimbat al existenţei, le spusese el.
    Emoţia din voce le indusese şi lor o stare de o extremă excitaţie.
    - Dar prima persoană care va intra în proiect trebuie să fie foarte specială. Ea va fi pionierul ce va explora un loc în care nimeni n-a mai fost înainte. Cel căruia îi va reveni această onoare va marca o cotitură în istoria omenirii.
    Amândoi fraţii Aldrich fuseseră vrăjiţi de vorbele lui. Când Engersol le comunicase că unul dintre ei putea fi acel pionier, se uitaseră unul la altul.
    Jeff gândise cu febrilitate.
    Dacă treaba avea să meargă, avea să devină cel mai faimos om din lume. Dar dacă nu va reuşi, atunci avea să moară.
    - Adam ar trebui să fie acela, rosti el, mascându-şi cu grijă îndoiala ce-l cuprinsese. El e mai deştept ca mine.
    Avusese atunci un moment de inspiraţie genială.
    - În afară de asta, continuase, zâmbind, numele lui e Adam. N-ar fi frumos ca primul om din noua lume să se numească Adam?
    Nici Adam nu fusese prea sigur pe el. Oscilase între emoţie şi frică.
    De-a lungul săptămânilor care au urmat, sarcina lui Jeff fusese de a-şi convinge fratele. Petrecea ore întregi noaptea discutând cu el, fluturându-i prin faţa ochilor perspectivele magice ale noului univers.
    - D... dar dacă nu merge? întrebase Adam într-o noapte, după ce îşi adunase laolaltă tot curajul pentru ai mărturisi fratelui său cele mai negre presimţiri ale sale. Dacă o să mor?
    Ăsta fusese momentul pe care îl aşteptase Jeff.
    - Dar dacă o să meargă? contraatacase el. Aici nu eşti fericit. Cu excepţia mea, nu ai niciun prieten şi-ţi petreci tot timpul în faţa computerului tău. După ce o să fii în interiorul lui, o să ajungi celebru. Aşa cum stau lucrurile acum, toată lumea îmi acordă mie mai multă atenţie decât ţie. După aceea însă, tu o să fii cel îndrăgit de toţi. Pe mine mă vor uita.
    Aşa cum se întâmplase pe tot parcursul vieţii lor, Adam sfârşise prin a fi de acord cu Jeff. Acum proiectul funcţiona.
    Numai că Adam nu fusese capabil să reziste în faţa tentaţiei de a-i comunica mamei lor că era încă în viaţă. Şi pentru ce? Nu prea părea că l-au crezut! Mă rog, mama lui fusese pe punctul de a o face, până ce taică-său a luat poziţie. Aşa că acum Jeff fusese scos de la şcoală şi era pe drum spre casă, şi totul fusese din vina lui Adam!
    Cum avea să se descurce fără a da la iveală toată tărăşenia?
    Această întrebare născuse ideea.
    Fusese ca un licăr la început, până pe la mijlocul după-amiezii când taică-său l-a sunat acasă a cincea oară numai pentru a se asigura că era încă acolo. Privirea i-a căzut pe calendarul pe care maică-sa îl ţinea în permanenţă în bucătărie, lângă telefon.
    Aveau o întâlnire a două zi de dimineaţă.
    "Tenis", scria acolo. Cu familia Brody, la ora şase.
    Privise în gol în timp ce taică-său vorbea. Îşi adusese aminte încă o dată de circumstanţele debarcării lui din şcoală.
    Când, într-un târziu, Chett rămăsese fără suflu, Jeff îl întrebase:
    - Ce zici de mâine dimineaţă? Pot să vin şi eu cu voi la tenis?
    Se lăsaseră câteva momente de tăcere la celălalt capăt al firului, după care vocea tatălui său revenise, furioasă, tare şi limpede:
    - A merge la Stratford pentru a juca tenis pe o arenă particulară nu mi se pare că se potriveşte cu pierderea de privilegii!
    - Isuse, tati, am întrebat şi eu aşa..., protestase Jeff.
    Când taică-său închise în sfârşit, ideea pe care o avusese înainte prinse contur. Se duse până în sufragerie şi dădu drumul la computerul Macintosh. Se conectă peste un minut cu Adam. Degetele îi zburau pe claviatură când tastă comenzile sale pentru fratele lui.
    - De ce? întrebă Adam. Ce vrei să faci?
    - E o glumă, tastă Jeff. Vreau să le joc o farsă mamei şi tatei.
    - E periculos, îl avertiză Adam. Ai putea să-i răneşti.
    - N-o să-i rănesc. Vreau numai să-i sperii.
    Adam nu răspunse, aşa că Jeff tipări un alt mesaj:
    DACĂ NU FACI CE-ŢI CER, O SĂ-I SPUN DOCTORULUI E.
    Trecură alte câteva secunde şi Jeff se întrebă ce se întâmplase. Decisese Adam să nu-l ia în seamă? Sau nu se hotăra? Când fu pe punctul de a tasta o altă întrebare, imprimanta de lângă computer clincăni discret.
    Câteva secunde mai târziu, din ea ieşi o coală de hârtie, ce fu imediat urmată de alte două.
    Jeff le smulse de acolo, le studie şi tastă o nouă întrebare:
    DE UNDE LE-AI OBŢINUT?
    O clipă mai târziu apăru şi răspunsul:
    DINTR-UN COMPUTER DIN WEST VIRGINIA. ACOLO SE EXECUTĂ PIESA.
    Jeff tastă din nou:
    POT FACE CE VREAU?
    Răspunsul apăru instantaneu:
    DA. DAR AI NEVOIE DE NIŞTE LUCRURI.
    Imprimanta clincăni din nou. Câteva clipe mai târziu, apăru o nouă foaie de hârtie, pe care era imprimată o listă de piese.
    Jeff stinse computerul, luă primele trei şi le duse în camera sa, unde le ascunse sub salteaua patului. Ignorând interdicţia tatălui său, se duse apoi în oraş,"unde se deschisese anul trecut o filială a reţelei de magazine "Radio Shack".
    Nota de plată pentru piese se ridică la treizeci şi cinci de dolari. O plăti cu bancnota de cincizeci de dolari pe care o furase din caseta cu bani pentru situaţii neprevăzute, pe care maică-sa o ţinea ascunsă în lada din lemn de cedru de la piciorul patului ei.
    Era o şansă extrem de mică ca ei să-i lipsească aceşti bani diseară.
    Iar mâine dimineaţă nu va mai avea nicio importanță.

                                                                2.

                                Josh MacCallum luă masa de seară de unul singur. Salută din cap pe toată lumea care i se adresă, dar nu invită pe nimeni să i se alăture şi nici nu acceptă propunerea lui Brad Hinshaw de a veni cu tava lui la o masă la care mâncau deja alţi doi copii.
    În seara asta nu voia să vorbească cu nimeni. Nu mai dorea să răspundă la întrebările despre cum se simţise când găsise cadavrul fetei şi nici să asculte sporovăielile celorlalţi despre modul în care Steve Conners ar fi putut s-o ucidă.
    În aceasta seară dorea să rămână singur pentru că încercase toată ziua să descopere ce avea de făcut. Nu reuşise să se concentreze nici măcar la ore. Indiferent de cât de mult încercase să se concentreze, nu se putea gândi decât la ce i se întâmplase prietenei lui cu o zi în urmă.
    Şi la ce i se întâmplase azi-noapte, când îşi pusese casca de iluzionare a realităţii şi când îi apăruse în faţă, pe neaşteptate, Adam Aldrich.
    Fusese contrariat de acest eveniment toată ziua şi încercase să se decidă dacă să-l considere ca pe un fapt real sau drept o şmecherie informaţională, ca pe un fel de program care era atât de complex, încât putea răspunde la orice ar fi zis el. Dar dacă acest program era atât de bun încât el chiar a crezut că-l vede şi vorbeşte cu Adam, atunci era un program inteligent, nu-i aşa? Era un model de inteligenţă artificială. Şi totuşi doctorul Engersol le spusese că nu există aşa ceva şi nu va exista niciodată. În afară de asta, dacă ceea ce văzuse el era un program, cum se putea explica ceea ce s-a întâmplat la sfârşit, când auzise vocea prietenei lui strigând după ajutor?
    Apoi veniseră domnul şi doamna Aldrich de dimineaţă şi-l luaseră pe Jeff acasă. Josh realizase imediat că plecarea lui Jeff avea legătură cu Adam. Când Hildie îl dusese pe Jeff în biroul directorului, Josh fusese sigur că ştia ce se întâmplase.
    Probabil doamna Aldrich primise vreun alt mesaj de la Adam şi-l învinovăţiseră pentru el pe Jeff. Aşa că acum nu mai putea discuta nici cu Jeff despre confuzia din creierul lui.
    Nimic nu avea sens şi i se părea că, cu cât se gândeşte mai mult, cu atât îi sporeşte debandada din minte.
    Singurul lucru care conferea o logică la toate era să accepte că fuseseră reale toate cele văzute azi-noapte. Asta însemna că undeva, în apropiere, Adam şi Amy trăiau. Creierele lor funcţionau încă, deşi corpurile le erau moarte.
    Dar unde?
    Unde era acel computer despre care Adam spunea că se află în interiorul lui? Şi ce i se va întâmpla lui dacă îl va descoperi?
    Orice avea loc acolo era un secret bine păzit, de vreme ce ei voiau ca toată lumea să creadă că Adam şi Amy muriseră! Iar dacă ar fi prins în timpul cercetărilor lui de revelare a acestui secret...
    Poate era mai bine s-o sune pe maică-sa şi să-i pună că dorea să se întoarcă acasă.
    Însă ea o să-l întrebe ce motive are.
    Ce-ar zice dacă i-ar comunica că Adam şi Amy nu erau cu totul morţi, ci o parte a lor era ascunsă undeva, într-un computer?
    O să spună că el a înnebunit şi-l va trimite la un psihiatru.
    În afară de asta, nu prea dorea cu adevărat să se întoarcă în Eden şi să trebuiască să asiste la cursuri plictisitoare alături de copii care nu-l plăceau. În plus, voia, desigur, să afle ce se întâmplase cu Amy. Dacă îi făcuseră ceva, trebuia să descopere cine era persoana şi să-l facă pe acel cineva să regrete.
    Îşi termină masa, luă tava plină cu farfurii murdare şi o duse la ghişeul de debarasare dintre sufragerie şi bucătărie. Ochii săi fugiră către uşa de la pivniţă şi tremură din tot corpul când îşi aminti ce păţise acolo jos cu două nopţi în urmă.
    Îşi aminti şi începu să se întrebe. Revăzu cu ochii minţii masa de beton care părea că seamănă cu un puţ de ascensor şi auzi încă o dată sunetul liftului, care păruse a trece drept pe lângă el şi continuase în jos.
    Sub casă? Oare acolo se aflau acum Adam şi Amy? Dar cum putea să afle? Şi dacă era ceva acolo, vreun laborator ascuns, cum putea ajunge până la el?
    Începu să facă speculaţii în acest sens.
    Simţi un fior pe şira spinării când se gândi că trebuia să se ducă încă o dată în acel labirint de camere întunecate care se aflau sub picioarele lui.
    Reveria îi fu întreruptă de o voce care îl paraliza.
    Hildie Kramer.
    Se forţă să-şi controleze panica pe care o simţi instantaneu şi se întoarse.
    - Josh?
    Ochii ei păreau că vor să-l ţintuiască de perete.
    - Ce s-a întâmplat? Nu te simţi bine?
    Băiatul se simţi ca înghesuit într-un colţ. Oare îl observase pe când el privea fix uşa de la subsol? Ştia oare la ce se gîndea?
    - M-am gândit la Amy. Asta-i tot. Mâncam întotdeauna alături de ea, şi...
    Vocea i se frânse într-un suspin pe jumătate forţat.
    - Mi-e dor de ea, asta-i tot, încheie el.
    Privirea pătrunzătoare a femeii se înmuie.
    - Ştiu, ştiu, rosti ea, punându-şi o mână pe umărul lui. Tuturor ne e dor de ea. Însă câteodată se întâmplă lucruri groaznice şi trebuie să învăţăm să le supravieţuim. Trebuie să continuăm a trăi, indiferent cât de greu ni s-ar părea.
    Făcu o pauză. Josh trebui să se înţepenească pentru a rezista tentaţiei de a se feri de atingerea mâinii ei.
    - Vrei să-ţi deschizi sufletul? întrebă ea. Putem merge în biroul meu.
    Josh negă din cap.
    - O să-mi treacă. În plus, am o groază de teme de făcut.
    Spre uşurarea lui, Hildie îşi retrase mâna de pe umărul lui.
    - Mă rog, dacă ai nevoie de mine, ştii unde să mă găseşti.
    Josh se strecură pe lângă ea şi se grăbi să plece din sufragerie. Când o luă pe scări în sus, se opri. Auzi sunetul familiar al ascensorului din hol.
    Urmări cabina care se ridica încet pe ghidajele sale către etajele superioare.
.................................................................................