Umbră, John Saul

.........................................................................................
                                              5-9

                          Josh negă.
    Conners găsi o ruletă în sertarul de sus.
    - Gata, rosti el.
    Înmână şurubelniţele lui Josh şi ţinu restul pentru sine, apoi spuse:
    - Hai să mergem acum şi să vedem de ce sunt în stare doi meşteri constructori.
    Când Josh o apucă pe coridorul larg de la etajul doi, Conners se opri, nedumerit.
    - Credeam că stai la etajul trei, se miră el.
    - Hildie m-a mutat, replică Josh. Aveam nevoie de o cameră mai mare.
    Vorbele avură darul de a spori nedumerirea lui Conners.
    - Pentru ce? întrebă el.
    - Pentru noul meu computer, răspunse Josh. Şi pentru cărţile ce-mi vor fi necesare la cursul doctorului Engersol.
    Conners începu să se încrunte.
    Când ajunseră la camera băiatului, el se opri brusc.
    - N-a fost asta camera lui Adam Aldrich? întrebă el.
    Josh încuviinţă ezitând. Pe faţa lui se putea citi aceeaşi nesiguranţă observată de Conners cu puţin timp înainte, pe veranda din spate.
    - Şi te simţi bine în ea? Adică, eu unul nu sunt convins că mi-ar place să dorm aici, dacă înţelegi ce vreau să spun.
    Josh îl privi ţintă pe Conners şi încercă să descopere dacă acesta nu voia să-l tachineze, aşa cum o făcuse Amy mai devreme.
    - N...nu există chestii de astea, precum stafiile, rosti el, dorindu-şi ca vocea să-i fi sunat convingător.
    - Ai drepate, îl aprobă profesorul. Dar faptul că noi ştim că ele nu există, nu le face mai puţin înfricoşătoare, nu-i aşa? În plus, e ciudat să plasezi pe cineva în această cameră atât de repede. Am crezut că ea o să rămână goală cel puţin anul acesta.
    - Poate Hildie a crezut că altfel am continua să ne gândim la Adam tot timpul, sugeră puştiul. Oricum, nu e acelaşi lucru ca atunci când el locuia aici. Am rearanjat mobila, iar toate lucrurile lui au dispărut.
    Conners detectă în vocea băiatului o încercare de autoconvingere. Se decise să lase subiectul baltă, deşi i se părea o farsă sinistră gestul făcut de director şi de administratoare de a-l pune imediat pe Josh în locul lui Adam, la seminar şi în cameră. Ca şi cum încercau o substituire de persoană.
    Nu-şi rosti gândurile cu glas tare. Se puse pe treabă şi-l ajută pe Josh să dea jos toate cărţile şi restul lucrurilor de pe rafturile de deasupra patului.
    După ce termină, Conners îi înmână, una câte una, scândurile, lui Josh, care le aranja în ordine lângă peretele de lângă uşă.
    - Două se potrivesc, rosti Conners după ce testă şurubelniţele. Dă-mi o mână de ajutor.
    Josh se caţără imediat pe pat, luă una din scule de la profesor şi începu să lucreze. În cinci minute, scoaseră consolele din legăturile lor, apoi legăturile din dibluri.
    - Acum vine partea nostimă, îi comunică Conners lui Josh. Trebuie să găsim diblurile din tencuială căci, altfel, şuruburile nu vor ţine când vom monta din nou legăturile.
    Începu să palpeze tencuiala cu mânerul şurubelniţei. Josh îl urmări, curios.
    - Ce faci? întrebă, într-un târziu, băiatul.
    - Ascult. N-ai mai încercat până acum să cauţi dibluri în pereţi?
    Josh negă.
    - Mama mea nu face astfel de operaţiuni, iar tata...
    Vocea i se stinse. Într-un târziu, oftă din greu.
    - Tata a plecat când eram un bebeluş. Nu prea mi-l mai amintesc.
    Conners evită să privească băiatul în ochi, fiindcă sesizase, după tremurul vocii lui, că era pe punctul de a izbucni în plâns. Se mulţumi să remarce:
    - Cred că a fost destul de greu pentru tine.
    O secundă nu spuse nimic, apoi încuviinţă:
    - Am tot sperat că se va întoarce, dar n-a făcut-o niciodată. Nici măcar nu ştiu unde locuieşte.
    - Pun pariu că îi e dor de tine, rosti Conners.
    - Nu, nu îi e, replică, cu hotărâre, Josh. Dacă i-ar fi fost dor, ar fi venit să mă viziteze. Dar lui nu-i mai pasă de mine.
    Conners încetă să mai ciocănească şi se întoarse spre a-l privi pe Josh în ochi.
    - Poate nu e adevărat. Poate ţine enorm la tine. Ar putea fi multe motive pentru care nu l-ai văzut.
    Josh păru tulburat, dar se încăpăţână să persiste în ideea lui.
    - Nu, nu există niciunul. Dacă îi păsa de mine, ar fi venit să mă vadă sau, cel puţin, m-ar fi sunat din când în când. Dar n-am mai aflat nimic de el de cel puţin doi ani. Şi nu îmi mai pasă! adăugă într-un acces brusc de furie, a cărui intensitate îl uimi pe profesor.
    Conners îl apucă pe băiat de după umeri şi-i vorbi blând:
    - Mie mi se pare că-ţi pasă enorm de mult.
    - Nu-i adevărat!
    Vocea băiatului sună din nou, ca şi cum ar fi încercat să se convingă mai mult pe el decât pe profesor.
    Conners se reîntoarse la ocupaţia lui, ca să-i dea puştiului un răgaz de a fi singur cu el însuşi. După un timp, îi spuse:
    - Ştii, pentru tine e, oricum, mai bine decât a fost pentru mine. Tatăl meu a plecat când aveam opt ani şi nici azi nu-l pot ierta pentru asta. A fost ca şi cum într-o zi a încetat să mai ţină la mine. Însă eu n-am putut să nu mai ţin la el.
    - Şi ce-ai făcut? întrebă Josh după câteva secunde.
    Conners dădu din umeri fără a se întoarce cu faţa spre băiat; ştia că, dacă ar face-o, puştiul s-ar închide imediat ca într-o carapace. Îi spuse:
    - M-a durut. Am încercat să n-o las pe mama să vadă cât de tare mă doare, dar uneori, noaptea, plângeam încontinuu până adormeam. Mereu am sperat că o să se întoarcă.
    - Ş...şi s-a întors? întrebă puştiul cu voce tremurătoare.
    Conners negă din cap.
    - Nu. Mi-a trimis felicitări de ziua mea de naştere pe parcursul câtorva ani, după care n-am mai auzit nimic de el. Multă vreme după aceea, am încercat să-l urăsc. Pe urmă însă am ajuns la concluzia că putea avea motive întemeiate pentru a pleca.
    Se întoarse, în sfârşit şi-l privi pe Josh în ochi.
    - Şi cred că a avut. Dar asta nu m-a împiedicat să mă doară.
    Josh tăcu din nou. După un timp, vorbi cu o voce greu înăbuşită:
    - Tata nu mi-a spus nici măcar la revedere. Pur şi simplu a... plecat. Cum a putut face asta?
    Conners îl îmbrăţişă.
     - Nu ştiu, rosti el. Efectiv nu ştiu cum pot oamenii să trateze alţi oameni în acest mod. Se pare însă că o fac şi, când ni se întîmplă nouă, n-avem altă şansă decât de a continua să trăim şi de a nu renunţa. După o vreme, durerea slăbeşte. Nu uiţi, dar poţi să trăieşti cu ea.
    Braţele lui Josh se strânseră în jurul gâtului profesorului. Scoase un mic suspin, ceea ce-l făcu pe Conners să simtă cum i se umezesc ochii. Nu rosti nimic până ce nu-şi dădu seama că băiatul s-a liniştit, după care îl mângâie uşor, îi dădu drumul din braţe şi se ridică.
    - Să-ţi spun ceva, zise el cu voce tare. Ce părere ai dacă terminăm rafturile astea şi după aia ieşim în oraş să luăm un hamburger şi, poate, să mergem la un film? Numai tu şi cu mine. De acord?
    Josh se holbă la el cu ochi lacomi.
    - Adevărat?! exclamă el. Numai noi doi?
    - Absolut, promise Conners. De ce nu?
    - A...am o groază de teme de făcut, dădu înapoi Josh.
    - N-o să te omoare nimeni dacă nu le ai gata mâine, îl linişti Conners. În afară de asta, tema pe care am dat-o azi ţi-ar lua două ore, iar tu n-ai primit-o de vreme ce n-ai fost de faţă. Corect?
    Josh încuviinţă.
    -  Şi o să-ţi iei şi cina, continuă Conners. Aşa că o să folosim timpul în care ţi-ai fi făcut exerciţiile pentru a merge la un film. Îţi spun eu că va fi mult mai distractiv şi o să-ţi povestesc şi despre tema pentru acasă în timp ce mâncăm.
    Îi făcu, conspirativ, cu ochiul.
    - Să rămână între noi: e o poezie şi nu e prea interesantă.
    Josh mustăci.
    - O să spui asta şi celorlalţi din clasă mâine dimineaţă?
    - Bineînţeles că nu, replică Conners. O să vorbesc despre simbolistica ei şi despre înţelesurile adânci ale versurilor.
    Josh ridică capul:
    - Sună de parcă nu prea crezi că ar exista vreun astfel de înţeles în ea, riscă el o afirmaţie.
    Conners chicoti.
    - Foarte bine. Ai dreptate, nu cred. Sunt convins că scriitorii nu vor să spună altceva decât ceea ce scriu, dar o groază de oameni care n-au talent pentru scris pretind că în spatele slovelor se află mult mai multe semnificaţii decât există în realitate.
    Zâmbi şi continuă pe un ton didactic:
    - Asta a fost lecţia pe ziua de azi. Ai priceput?
    - Am priceput, răspunse, voios, puştiul.
    - Atunci hai să descoperim cum funcţionează bormaşina asta şi să terminăm. Iar dacă rafturile nu o să iasă ca lumea, să nu dai vina pe mine. Eu predau engleza, nu matematica.
    O jumătate de oră mai târziu, rafturile se aflau perfect aliniate pe perete.
    Lucrând împreună, reuşiseră să facă treaba bine.

                                                               3.

                                  Când Josh se întoarse, seara, luminile erau stinse şi casa licărea misterios în lumina lunii. Singurele lămpi aprinse erau cele de pe verandă.
    Conners trase maşina sa Honda în faţa clădirii şi se uită la băiat, care stătea pe scaunul alăturat. Îl întrebă:
    - Vrei să intru şi eu cu tine?
    Josh negă.
    - E-n regulă! spuse el. I-am spus lui Hildie la ce oră ne vom întoarce şi n-am întârziat decât zece minute.
    - Dacă te aşteaptă, spune-i că a fost vina mea. Spune-i că mi s-a făcut rău de la ciocolata cu malţ şi am dat la boboci pe trotuar, implorând cerul să mă liniştesc.
    Josh izbucni în cascade de râs.
    - N-o să-i spun aşa ceva! exclamă el.
    - De ce nu? Oferă-i o temă de meditaţie.
    - Nu m-ar mai lăsa să merg la cinematograf cu dumneata, explică Josh.
    Când îşi auzi propriile cuvinte îşi dori să nu le fi rostit. În definitiv, domnul Conners nu spusese nimic despre o altă ieşire împreună. Sau despre a face orice altceva împreună. Dacă n-avea de gând să propună nimic?
    - E...eu m-am simţit excelent, domnule Conners. Şi n-am vrut să sune ca şi cum m-aş fi gândit că vrei să mă iei cu dumneata şi altă dată.
    - Dar de ce să nu te iau? Nu e prea plăcut să te duci la cinematograf de unul singur.
    - N-ai o prietenă? întrebă Josh.
    Îşi dădu brusc seama că pe toată durata cinei nu vorbiseră decât despre el. Şi asta fusese foarte bine. Domnul Conners părea să înţeleagă tot ce povestea el.
    Conners îi zâmbi.
    - Chiar dacă aş avea o prietenă, ceea ce nu se întâmplă în momentul de faţă, asta nu înseamnă că nu te-aş lua şi pe tine uneori.
    - Dar dacă prietena ta nu m-ar plăcea? se lamentă Josh, pe jumătate în glumă.
    Conners păru să realizeze că întrebarea fusese pusă pe un ton serios, deşi puştiul nu intenţionase să sune aşa.
    - Atunci n-ar fi prea multe de capul ei, răspunse profesorul. Aşa că nu-ţi mai fă griji, Josh. Iar acum ar fi bine să te duci înăuntru înainte de a fi prea târziu. Şi să nu stai treaz, studiind. Promiţi?
    Josh zâmbi.
    - Promit, rosti el, deşi ştia că trebuia să rezolve o temă la matematică.
    Deschise portiera şi încercă să coboare, dar Conners vorbi din nou.
    - Hei, Josh! Dacă o să fim prieteni, cred că ar trebui să-mi spui Steve. Cel puţin în afara sălii de clasă. "Domnul Conners" mă face să mă simt bătrân. Bine?
    - Bine! răspunse el, voios.
    Trânti portiera şi urcă în fugă scările verandei. Când ajunse la uşă, se opri şi se uită înapoi.
    Domnul Conners, Steve, era încă acolo, aşteptându-l să intre în casă. Ca să se asigure că nu va păţi nimic. Aşa cum ar fi făcut tatăl lui.
    Simţi un nod în gât şi ochii i se umplură de lacrimi. Îi şterse cu mâneca hainei. Făcu semn lui Steve încă o dată, deschise uşa şi o închise rapid în urma lui.
    O clipă mai târziu, auzi motorul Hondei cum geme şi cauciucurile cum scrâşnesc când maşina demară. Josh traversă holul slab luminat, spre scări, abia după ce sunetul motorului se stinse.
    Urcă până la etajul doi şi se opri pentru a-şi scoate încălţările.
    Nu dorea să deschidă cineva uşa să-l întrebe cum fusese filmul. Deşi încercase să-l urmărească, toată seara Josh nu se gândise decât la omul de lângă el, care părea să înţeleagă de minune ce gândea şi ce simţea el şi să-l accepte exact aşa cum era. Aşa cum ar fi făcut tatăl lui.
    O luă pe coridor, socotind că poate nu-şi va face tema de matematică. Poate se va mulţumi să se întindă pe pat şi să zacă acolo, în lumina lunii, savurând cât de mare putea fi bucuria ce se abătuse asupra lui.
    Ajunse la camera lui, răsuci clanţa cât putu de discret şi deschise uşa.
    Îngheţă în pragul ei.
    La birou, în obscuritatea camerei, încovoiat deasupra tastaturii computerului şi cu ochii aţintiţi pe ecranul luminos, stătea Adam Adrich.
    Nu.
    Nu era posibil!
    Întinse mâna şi apăsă comutatorul electric, aşteptându-se ca personajul să dispară în strălucirea luminoasă dată de becul din mijlocul tavanului.
    În loc de asta, apariţia se întoarse spre el.
    Faţa lui Adam era acoperită cu sânge, care se revărsa pe gât în mici râuleţe. Cămaşa era îmbibată cu acelaşi lichid, iar una din mâneci era smulsă de la umăr.
    Josh se holbă la el cu ochii măriţi de groază. Individul se ridică de pe scaun şi una din mâini îl ţinti acuzatoare.
    - Ce cauţi în camera mea? tună Adam.
    De pe buzele lui Josh zbură un ţipăt de spaimă.
    Puştiul se împiedică de pragul uşii şi căzu pe spate, pe coridor. Auzi din toate părţile râsete. Instantaneu, toate uşile se deschiseră. Din camera lui veni un hohotit şi în cadrul uşii apăru figura hidoasă a lui Adam.
    Atâta doar, că nu mai era deloc Adam. Era Jeff. Ochii îi râdeau în orbite, bucurându-se de frica care apăruse pe faţa lui Josh.
    - M-am întoors! exclamă el cu o intonaţie muzicală. M-am întors şi ţi-am făcut-o!
    O clipă, Josh se simţi cuprins de furie însă, la fel de rapid, se calmă şi se alătură hazului general.
    Mai târziu, când se gândi, în pat, la farsa care i se făcuse, începu să-şi pună întrebări.
    Cum a putut face Jeff aşa ceva, la atît de puţin timp după funeraliile fratelui său?
    Nu-i era dor de Adam?
    Îşi aminti cuvintele lui Jeff, rostite cu numai o zi în urmă: Poate ai dreptate... poate că n-a murit... poate o să se întoarcă într-o noapte şi o să-ţi povestească ce s-a întâmplat cu adevărat.
    În noaptea aceea, Josh nu putu să doarmă.

                                                            XV
                                                             1.

                                 - Ce s-a întâmplat? o întrebă Josh pe Amy Carlson.
    Era într-o dimineaţă de luni şi cei doi se îndreptau spre seminarul de inteligenţă artificială. În aer se simţea o uşoară răcoare de toamnă, ce punea capăt caniculei verii. Chiar înainte cu câteva ore, Amy mărturisise cât de mult îi plăcea ei când frunzele începeau să-şi schimbe culoarea şi afară se făcea mai rece. Acum însă ea mergea cu dificultate, cu capul în pământ şi ochii pironiţi pe marginea drumului.
    - Cred că nimic, răspunse când întrebarea lui Josh străpunse zidul reveriei ei. Cred că nu-mi prea place seminarul. Asta-i tot.
    - Dar e mişto, replică Josh.
    În ultima săptămână, îşi petrecuseră majoritatea timpului în laborator, lucrând cu şoareci şi şobolani. Doctorul Engersol îi învăţase bazele inteligenţei artificiale. Construiau labirinturi şi plasau hrana astfel ca micile animale să-şi croiască drum prin ele pentru a ajunge la ea. Josh găsise experimentul ca fiind fascinant.
    El observă foarte rapid că unii şobolani erau mai sârguincioşi decât alţii.
    Unii învăţau o rută pe dinafară, iar când se schimba configuraţia, urmau pista până ajungeau la o înfundătură, unde încremeneau şi începeau să fornăie de supărare şi să zgârie obstacolul care le ieşise în cale, cu speranţa deşartă că îşi puteau croi, astfel, un drum prin el.
    Alţii pierdeau ceva timp în faţa obstacolelor nefamiliare apărute în cale, dar îşi continuau drumul prin labirint, alegând rute noi, folosindu-şi nasul pentru a ajunge mai aproape de mâncare. Chiar şi aceştia ajungeau să se oprească odată ajunşi lângă o bucăţică de hrană, nedorind să exploreze şi alte posibilităţi, chiar dacă mai exista un ultim obstacol între ei şi mâncare.
    Unul sau doi dintre ei, cei mai inteligenţi, se prindeau rapid de configuraţia labirintului şi nu-şi mai iroseau timpul. De fiecare dată când ajungeau la porţiuni blocate, se întorceau pentru a descoperi un nou drum.  Aceştia nu renunţau niciodată până ce nu-şi atingeau scopul.
    Engersol le explicase:
    - E diferenţa dintre inteligenţă şi reflex condiţionat. În esenţă, cei mai proşti dintre ei răspund instinctiv la mirosul de mâncare şi o iau direct spre ea de-a lungul singurului drum pe care-l ştiu. Alţii nu se retrag de pe pistă, chiar dacă asta înseamnă a nu ajunge la sursă. Dar puţini dintre ei par a fi descoperit că există o cale de parcurgere şi că, dacă o găsesc, vor fi răsplătiţi.
    A doua zi, au ataşat electrozi creierelor a trei şobolani, fiind astfel în stare să monitorizeze activitatea cerebrală a rozătoarelor, pe măsură ce aveau de-a face cu schimbări de drum.
    În timp ce băieţii din clasă rămăseseră lipiţi de ecranele monitoarelor, vorbind cu însufleţire între ei când observau schimbări în encefalogramele animalelor, Amy devenise tot mai tăcută.
    La sfârşitul orei, ea şi Josh părăsiseră clădirea şi o luaseră către următorul curs. Pe faţa fetei se putea citi acreala.
    - Eu cred că e o cruzime, rostise ea.
    - Ce? întrebase Josh, nelămurit.
    - Să tratezi şoarecii astfel. Să le bagi electrozii ăia în capete şi să-i faci să alerge prin labirint.
    - Şi ce am putea face altceva? Dacă nu facem experimente, nu vom învăţa nimic. Pe lângă asta, şobolanii nu-şi dau seama ce li se întâmplă. Ei nu simt nimic.
    - De unde ştii tu? se oţărâse Amy. Dacă îi doare?
    - Dar nu-i doare, protestase Josh. Doctorul Engersol spune...
    Din acră, faţa fetei se transformase în furioasă.
    - Nu-mi pasă ce spune doctorul Engersol. Toată lumea de la seminar se poartă de parcă ar fi un geniu!
    - Ei bine, aşa şi e! izbucnise Josh. Şi dacă ai avea ceva creier...
    Însă Amy nu-l lăsase să termine.
    - Am tot atâta creier cât au toţi de la acest curs, i-o întorsese ea. Şi nu o să cred toate bazaconiile pe care le spune, numai de dragul lui. Ia spune-mi, cum se face că el pretinde că tot ceea ce face e experimental, dacă ştie aşa multe?
    Josh hotărâse că n-avea sens să se certe cu ea. Lăsase baltă chestiunea.
    Însă acum, când urcau scările spre laborator, o privi interogativ.
    - Şi ce-ai să faci? o întrebă el. Nu poţi să renunţi, pur şi simplu.
    - De ce nu? răspunse ea. În afară de asta, doctorul Engersol vrea să particip după-amiază la un soi de experiment despre care nu mi-a povestit nimic.
    Josh se opri, brusc neliniştit.
    - Ce fel de experiment?
    Amy făcu o mutră plictisită.
    - Nu ţi-am spus că n-a vrut să mă lămurească? Tot ce mi-a povestit e că are legătură cu modul de gândire al oamenilor. Dar dacă nu-mi explică exact despre ce e vorba, de unde să ştiu dacă vreau să particip la el?
    - Poate că treaba asta face parte din test, speculă Josh. Dacă ai şti dinainte despre ce e vorba, ai afecta rezultatele.
    - Ei, nu mai contează, rosti împăciuitor Amy, deschizând uşa. Dacă nu-mi va explica, nu văd de ce l-aş mai face.
    Parcurseră, în tăcere, holul până la laborator, unde restul clasei era deja adunată ciorchine în jurul unei cuşti. George Engersol ridică privirea, îi fixă o clipă, după care se uită semnificativ la ceasul de pe perete.
    - Felicitări! comentă el. V-aţi grăbit enorm să ajungeţi aici. Oricum, de vreme ce aţi reuşit, veniţi încoace ca să putem începe.
    Înţepată de tonul sarcastic al directorului, Amy simţi că i se umplu ochii de lacrimi, dar reuşi să le controleze. Pe de altă parte, Josh nu păru să remarce ironia muşcătoare din cuvinte le lui Engersol.
    El se alăturase deja grupului, lângă masa din laborator, şi se uita curios la animalul din cuşcă.
    Înăuntru era o pisică.
    De pe cap îi fusese rasă blana şi acum acolo erau înfipţi electrozi subţiri. Firele de legătură de la electrozi fuseseră răsucite mănunchi şi conectate la un computer.
    Cuşca era divizată în trei secţiuni. Animalul se afla în cea mai mare dintre ele. Celelalte două compartimente erau aranjate cap la cap, la unul din capetele cuştii, şi erau separate de pisică prin două uşiţe identice, fiecare dintre ele fiind acţionate de un buton colorat.
    - Pisicii i s-a indus deja un reflex, explică Engersol. Prin podeaua metalică a cuştii i se poate transmite un mic şoc electric. Când animalul îl simte, îl poate opri apăsând pe oricare din cele două butoane de pe compartimentele mai mici. O dată cu asta, primeşte în secţiunea ei şi o mică porţie de hrană.
    Gândindu-se la Tabby, care era şi acum încolăcitpe perna de pe patul ei, Amy simţi cum o trece un fior de groază când văzu priveliştea grotescă a pisicii, cu capul chel din care ţâşneau sârme. O zgardă largă, din plastic, în formă de con, montată în jurul gâtului, împiedica orice posibilitate ca animalul să-şi rupă legăturile de pe cap.
    - Nu pare fericită, rosti Amy, aproape fără voie.
    Engersol dădu, indiferent, din umeri.
    - Nici nu e, răspunse el. Să ştii însă că nu suferă deloc, iar descărcarea electrică nu e periculoasă, ci îi provoacă un reflex condiţionat.
    - Dar unde-i mâncarea? întrebă Jeff cu ochii aţintiţi pe spaţiile pustii, unde ar fi trebuit să se afle recompensa pentru un răspuns bun.
    Engersol zâmbi îngăduitor. Rosti, pentru întreaga clasă:
    - Asta e cheia întregului experiment de azi. O să-i oferim pisicii două experienţe negative. În loc de a da drumul la hrană şi de a întrerupe curentul, unul din butoane va acţiona un dispozitiv care imită mârâitul unui câine, iar celălalt va da drumul unei mici cantităţi de "parfum" de sconcs. Niciuna din aceste posibilităţi nu-i provoacă plăcere. De aceea, ea va trebui să aleagă. Dacă vrea să oprească şocul electric, va trebui să decidă cui să-i facă faţă: mârâitului sau miasmei.
    Amy căpătă o expresie de încăpăţânare.
    - Nu cred că avem voie să facem aşa ceva, rosti ea îmbufnată. E o cruzime!
    Engersol îi zâmbi liniştitor.
    - Pisica nu va suferi, Amy. În plus, procesul fiind monitorizat pe computer, vom fi în stare să urmărim şi să aflăm multe lucruri legate de ceea ce se întâmpiă în creierul ei când încearcă să ia o decizie. Acest experiment e de tipul decizional Hobson, în care orice acţiune duce la un rezultat negativ, începem?
    Fără a aştepta vreo replică, acţionă un comutator care activa şocul electric.
    Corpul pisicii se tensionă, iar ea întinse imediat o lăbuţă şi izbi cu ea butonul din partea stângă. Instantaneu, un mic difuzor din interiorul cuştii lansă în aer sunetul unui lătrat de câine.
    Uluită, pisica dădu înapoi; fu din nou stimulată electric.
    Atunci întinse cealaltă lăbuţă şi acţiona butonul din dreapta. Zona de lângă cuşcă începu să pută a sconcs ceea ce-i făcu pe copii să se apuce cu degetele de nas, iar pe pisică să sară, instinctiv, înapoi.
    Indignată de cele văzute, Amy îşi culese ghiozdanul de unde îl lăsase şi o porni spre uşă.
    - Eu plec, anunţă ea. Şi n-o să mă mai întorc!
    Uimit de cuvintele auzite, Josh îşi îndreptă atenţia spre ea.
    - Termină, Amy, doar n-o rănim?!
    - Ba da, insistă Amy. O torturaţi şi o să povestesc tuturor ce faceţi voi aici.
    Ceilalţi băieţi scoaseră un murmur de dezaprobare. Amy se înroşi la faţă, furioasă pe ceea ce-i făceau nefericitului animal din cuşcă şi pe reacţia colegilor ei.
    - Vă urăsc pe toţi! ţipă ea.
    Îşi ridică braţul drept şi îndreptă un deget acuzator spre George Engersol.
    - Eşti la fel de rău ca şi ei! tună ea.
    Izbucni în hohote de plâns şi zbură pe uşă, afară din încăpere.
    Josh o porni după ea, dar Engersol îl opri la jumătatea drumului.
    - Las-o să plece, spuse directorul academiei. E-n regulă. Răspunsul ei e o reacţie legitimă la experiment. Într-un fel, are dreptate, ceea ce facem noi nu-i produce pisicii prea mare plăcere. Desigur că nu va avea repercusiuni de lungă durată asupra ei, cel puţin nu din punct de vedere fizic. Să privim însă ce se întâmplă cu creierul ei.
    Josh ezită între dorinţa de a se duce după Amy, pentru a se asigura că fata e bine, şi tentaţia de a urmări sfârşitul experimentului.
    În final birui curiozitatea. Se realătură grupului din jurul mesei. Pe monitor, liniile, care simbolizau undele psihice ale pisicii, o luaseră razna, mutându-se bezmetic în sus şi-n jos, indicând clar confuzia din creierul animalului.
    În cuşca sa, pisica se deplasa nehotărâtă înainte şi înapoi, încercând să atingă, când un buton, când celălalt, dar ezitând instinctiv să apese, de teama celor întâmplate.
    Într-un târziu, se prăbuşi, tremurând, incapabilă să continue efortul inutil de a scăpa de stimulii neplăcuţi, care păreau a se fi abătut asupra ei din neant.
    Engersol opri şocurile electrice. Răsuflând din greu, pisica începu încet-încet să se liniştească.
    - După cum vedeţi, pisica n-a fost capabilă să aleagă, le spuse doctorul celor şapte băieţi adunaţi în jurul mesei. Limitele intelectului ei nu i-au permis să selecteze cel mai mic rău dintre cele două, ca să scape de şocurile electrice. În loc de asta, a oscilat, pur şi simplu, înainte şi înapoi până s-a prăbuşit, epuizată.
    - Ca un computer care intră într-o buclă din care nu mai poate ieşi şi atunci se distruge, observă Jeff Aldrich.
    Engersol aprobă admirativ.
    - Exact. Tocmai aici e esenţa întregii experienţe. Până ce nu vom cunoaşte procesul prin care creierul alege între două posibilităţi rele, nu prea avem şanse de a programa o adevărată inteligenţă artificială.
    - Dar ce facem acum? întrebă Josh.
    Nu prea înţelegea cu ce se aleseseră din experiment şi avea încă proaspete în minte cuvintele prietenei sale. Dacă ăsta era finalul experienţei, atunci tortura pisicii fusese fără rest. Nu văzuseră decât ceea ce nu putea face animalul.
    Engersol îl privi aprobator şi pe Josh.
    - Acum începe adevărata muncă, declară el. Am adunat o mulţime de date, care sunt memorate în calculator. Vom introduce encefalograma în computer şi o vom explora, căutând ordine în ceea ce pare a fi un haos.
    Tot restul orei, băieţii introduseră instrucţiuni în computer, comparând între ele zonele de activitate ale creierului animalului.
    În câteva minute, reacţia fetei fu uitată. De toţi, cu excepţia lui George Engersol.
    Pentru el, experienţa reuşise de minune.
    Amy Carlson, căreia îi fusese destinat acest experiment în întregime, reacţionase exact aşa cum sperase el că o va face.
    Era nefericită şi furioasă.
    Înăuntrul ei, tensiunea creştea.

                                                                 2.

                                      Jeanette Aldrich stătea posomorâtă în biroul său de la departamentul de psihologie al Universităţii Barrington şi se întreba dacă e cu adevărat pregătită să-şi reia munca.
    În săptămâna în care rămăsese acasă, tot ce văzuse sau atinsese îi amintea de Adam, sfâşiind astfel crusta incipientă care crescuse peste rana ei încă sângerândă. Descoperise că zilele lungi, de inactivitate, nu făceau decât să adâncească durerea, deoarece, neavând cu ce să-şi umple timpul, nu făcuse altceva decât să jelească pierderea fiului.
    Aşa că în dimineaţa aceasta se întorsese la birou, unde lucrurile nu erau cu mult mai bine. Toţi cei pe care îi întâlnea o tratau cu mănuşi fie că nu menţionau deloc moartea băiatului, fie că erau excesiv de amabili, până la punctul în care o făceau să se simtă ca o invalidă.
    I se părea că toţi voiau să o ajute.
    Cineva îi preparase o stacană de cafea, iar altcineva îi adusese gogoşile pentru micul dejun de la bufetul studenţilor.
    Jennie Phelps, asistenta care îi ţinuse locul toată săptămâna ce trecuse, insistase să rămână şi azi. Iar de la fiecare auzea exact aceleaşi cuvinte.
    Rostită în şoaptă, după ce cel interesat o trăgea pe Jeanette pe după un colţ, întrebarea era mereu aceeaşi:
    - Cum te simţi, cu adevărat, Jeanette?
    Ca şi cum fiecare aştepta de la ea să le împărtăşească şi lor durerea ei intimă, să admită că era pe punctul colapsului nervos, sau să mărturisească că nutrea dorinţa de a se sinucide, ori că nu se gândea c-ar putea supravieţui pierderii lui Adam.
    Desigur că le simţise, pe măsură ce trecuse timpul, pe toate.
    Dar asta nu era treaba nimănui altcuiva decât a ei şi a lui Chet. De aceea, răspunsul pe care îl dădea era invariabil acelaşi:
    - Mi-e bine, zău. Cel mai bun lucru pentru mine este să mă întorc la muncă și să încep să-mi trăiesc din nou viața.
    Cuvintele erau lipsite de conţinut, aşa cum, de altfel, se simţea şi ea, dar păreau să îi satisfacă pe curioşi. Toţi zâmbeau uşuraţi şi o asigurau că procedează corect.
    Acum, cu o oră înainte de prânz, aruncă o privire biroului ei sufocat de diverse lucruri, întrebându-se ce ar fi putut face ca să se debaraseze de majoritatea lor în cel mai scurt timp.
    Privirea îi căzu pe o stivă de teze de doctorat, care poposiseră aici de-a lungul verii şi care aşteptau toate spre a fi xeroxate şi distribuite membrilor comisiei de atestare.
    Era exact genul de muncă tâmpită de care avea nevoie.
    Sunetele constante, ritmice, şi mişcările copiatorului îi conferiseră întotdeauna o senzaţie de linişte interioară. Făcea întotdeauna această treabă la mijlocul după-amiezelor agitate, când studenţii şi profesorii păreau a veni la ea din toate direcţiile.
    Luă teancul de teze sub braţ şi se retrase în cămăruţa de lângă birou, unde o aştepta copiatorul cu luminile de control aprinse în chip odihnitor. Desfăcu prima lucrare din copcile în care era prinsă, puse foile pe tava de alimentare, acţionă butoanele pentru a programa cinci copii ale documentului şi apăsă pe butonul de start.
    Maşina prinse viaţă.
    Apucă foaia de la fundul teancului, o introduse sub geam, execută cinci copii după ea şi o scuipă la loc, însă în vârful stivei. Jeanette n-avea de făcut nimic altceva decât să stea acolo şi să urmărească procesul, pentru ca să intervină în eventualitatea unui accident în funcţionarea maşinăriei, care ar fi ruinat vreo foaie al originalului sau ar fi făcut bucăţi una din copii.
    Prima teză se termină după treizeci de ture. Jeanette adună stivele de copii la un loc şi le puse lângă aparatul de legat.
    Continuă astfel cu restul lucrărilor până ajunse la penultima. Când puse originalul pe tavă, privirea îi căzu pe titlu şi simţi cum i se taie respiraţia.
    Titlul era:
    Cadoul morţii:
    Un studiu al sinuciderii printre copiii geniali
    Cu mâini tremurânde, ea întoarse pagina de titlu şi inspectă sumarul tezei.
    Parcurse cu privirea introducerea, în care se menţiona că studentul care întocmise lucrarea îşi petrecuse ultimul an cercetând parametrii psihologici ai copiilor talentaţi care îşi luaseră singuri viaţa. Scopul tezei era de a construi un profil psihic al potenţialului candidat la sinucidere şi de a oferi, astfel, posibilităţi de identificare a lui până nu era prea târziu.
    Jeanette răsfoi rapid lucrarea.
    Se opri la un capitol de pe la mijlocul ei:
    Academia Barrington:
    Istoria celor şase cazuri.
    Începu să citească şi simţi un fior pe şira spinării. Era posibil să se sinucidă şase elevi ai academiei în ultimii cinci ani?
    Numai că nu erau şase. De acum erau şapte. În mod evident, teza fusese completată înainte ca Adam să fi murit, cu o săptămână în urmă.
    Jeanette încremeni în faţa copiatorului. Simţi cum în stomac începe să i se caşte un hău. Trebuia să citească această lucrare. Trebuia să afle ce descoperise acest candidat la doctorat şi să vadă dacă l-ar fi putut salva pe fiul ei, în situaţia în care ar fi cunoscut conţinutul tezei cu două săptămâni în urmă. Şi totuşi, acum nu era în stare de aşa ceva. Nu putea nici măcar să citească toate titlurile capitolelor.
    Aşteptă până când mâinile nu îi mai tremurară. Când îşi recâştigă cât de cât calmul, începu să copieze lucrarea.
    De astă dată, făcu şase copii.
    Câte una pentru fiecare membru al comisiei.
    Şi una pentru ea. Cu toate că viola regulile instituţiei, avea de gând să strecoare copia în poşetă şi să o ducă acasă.
    O va citi la noapte şi va încerca să-şi dea seama cum a putut pierde academia atâţia elevi într-un timp atât de scurt.

                                                               3.

                                       Amy stătea de una singură la o masă din colţul sufrageriei academiei, cu faţa spre perete, şi se silea să înghită mâncarea de prânz.
    Îl ignorase pe Josh când acesta încercase să o înduplece să se aşeze la masa lor obişnuită şi refuzase chiar să-i răspundă, când trecuse pe lângă el cu tava în mână.
    După ce plecase din laborator, se întorsese în camera ei. Se strecurase neobservată în reşedinţă prin uşa din spate şi alergase în vârful picioarelor pe scări, înainte ca Hildie Kramer sau oricine altcineva să o poată zări.
    Când ajunsese în cameră, îl luă pe Tabby de pe perna ei, strângându-l în braţe. Se aruncase în pat şi începuse să alinte pisoiul, vorbindu-i ca şi cum, dăruindu-i afecţiune, ar fi echilibrat oarecum suferinţa indusă creaturii din laborator.
    Îşi petrecuse acolo toată dimineaţa, chiulind de la restul cursurilor.
    Însă când sosi amiaza, decise că era mai bine să meargă în sufragerie, deşi nu se simţea în stare să mănânce. Altfel, ar fi venit s-o caute cineva, probabil Josh, iar ea n-avea chef să vorbească cu nimeni. Aşa că se dusese în sufragerie şi îşi luase prânzul, dar îi ignorase pe toţi ceilalţi copii, izolându-se.
    Pentru prima dată de când îl întâlnise pe Josh şi se hotărâse să rămână la academie, simţi dorinţa de a pleca acasă, de a se întoarce în camera ei din propria ei casă, unde o aştepta propria ei pisică.
    Poate diseară, după cină, o să o sune pe maică-sa şi o să-i spună să vină s-o ia de aici. Chiar şi şcoala publică era un loc mai bun decât instituţia asta mizerabilă, unde erau torturate animale mici!
    Amy simţi o mână pe umeri şi sări în sus.
    - Amy! rosti Hildie Kramer. Ce s-a întâmplat? De ce te-ai retras singură?
    Amy pufni ţâfnoasă.
    - Aşa am vrut eu.
    Hildie luă mâna de pe umărul fetei. O clipă, Amy crezu că administratoarea avea s-o lase în pace. Însă Hildie se aşeză pe un scaun alăturat.
    - Ştiu că e ceva în neregulă, spuse Hildie încet, pentru a nu fi auzită decât de fată. Doctorul Engersol vrea să te vadă în biroul lui înainte să înceapă orele de după-amiază. După seminarul de dimineaţă n-ai mai fost la niciun curs, nu-i aşa?
    Amy îşi trecu, nervoasă, limba peste buze şi dădu îmbufnată din cap.
    - N...n-am stat nici la cursul lui, recunoscu ea. Făceau tot felul de porcării unei pisicuţe şi n-am suportat.
    - Of, draga mea, oftă Hildie. Deci ăsta e motivul pentru care vrea doctorul Engersol să te vadă, nu?
    - Bănuiesc că da.
    Amy simţi o vagă senzaţie de speranţă.
    - O să mă trimită acasă? întrebă ea pe un ton cât mai neutru, ca să nu i se simtă dorinţa.
    Hildie râse pe înfundate.
    - Nu ştiu ce îmi spune că nu. Nu-i chiar aşa de uşor să fii exmatriculată de la academie. Cred că vrea doar să-ţi explice în detaliu ce făceau şi să te ajute să înţelegi că pisica n-a fost rănită.
    - Dar a fost! exclamă Amy, indignată. L-am văzut cum o tortura!
    Sprâncenele administratoarei se înălţară a mirare.
    - O tortura? Nu pot să cred că doctorul Engersol ar face aşa ceva.
    - Dar e adevărat! insistă Amy.
    Făcând tot posibilul să nu exagereze, îi povesti lui Hildie despre experiment şi despre ce i se întâmplase animalului. Când termină de vorbit, pe faţa administratoarei se putea citi aceeaşi indignare ca şi a fetei.
    - Dacă s-a întâmplat aşa ceva, rosti Hildie, îţi înţeleg supărarea.
    - Dar aşa s-a întâmplat, gemu Amy. Dacă nu mă crezi, întreabă pe oricine! Întreabă-l pe Josh! El a văzut totul. Toţi băieţii au văzut. Dar lor nu le pasă. Considerau totul ca pe o distracţie!
    Hildie dădu, compătimitor, din cap.
    - Aşa sunt băieţii, spuse ea. Îţi propun ceva. Mergi cu mine la doctorul Engersol, să vedem ce are şi el de spus. Iar dacă plănuieşte şi alte experienţe asemănătoare, noi două o să chemăm SPCA. Doar n-o să tolerăm abuzul împotriva animalelor în şcoala noastră!
    Amy o privi cu neîncredere pe Hildie.
    - Vrei să spui că n-ai aflat până acum de aşa ceva? întrebă ea.
    - Bineînţeles că nu, îi răspunse Hildie. Acum, hai cu mine. Să mergem împreună şi să avem o discuţie serioasă cu doctorul Engersol.
    Ţinându-se de mâna administratoarei, Amy plecă şi lăsă mâncarea aproape neatinsă. La urma urmei, poate că lucrurile se vor îndrepta. Hildie făcuse până acum ceea ce spusese că o să facă. Vorbise cu doctorul Engersol şi, în loc să fie supărată pe ea, după cum se aştepta, îi ţinea acum partea!
    Pe drum însă o izbi un alt gând.
    Cu Hildie de partea ei, oare doctorul Engersol nu va fi şi mai supărat pe ea? Când ajunseră în biroul lui de la etajul al patrulea al reşedinţei, directorul nu păru deloc supărat pe ea; mai degrabă îngrijorat în legătură cu ea. Nu se supără nici când îi spuse că nu mai dorea să ia parte la seminarul lui.
    - Tot ceea ce facem mi se pare o răutate la adresa animalelor, îşi motivă Amy poziţia. Nici măcar nu mă pot gândi la ceea ce căutăm. Mă îngrijorează soarta lor.
    Engersol se apucă să-i explice încă o dată.
    - Dar nu le rănim. Chiar şi pisica cu care am lucrat azi se va face bine. Peste o lună, blana de pe cap îi va fi crescut la loc şi o să se comporte ca întotdeauna.
    Amy nu acceptă explicaţia.
    - Nu e drept să le faci rău bietelor animăluţe, declară ea. Şi Hildie spune că am dreptate.
    Engersol se întoarse spre administratoare.
    - E adevărat?
    Hildie ezită, apoi dădu afirmativ din cap.
    - Mi-e teamă că da, George. Habar n-am avut că înşurubezi sârme în capul pisicilor la seminarul ăla al tău. Doar ştii ce senzaţie îmi provoacă astfel de experienţe, nu?
    Cei doi schimbară o privire plină de înţeles.
    - Dacă o să continui, rosti Hildie, mă tem că va trebui să demisionez.
    - Şi o să le spun şi celor de la SPCA despre tine, se amestecă Amy.
    Engersol trase aer adânc în piept şi-i dădu drumul cu un şuierat.
    - Voi două nu prea îmi daţi posibilitatea de a alege, nu? Nu vreau să vă pierd pe niciuna şi bănuiesc că o să găsesc altă metodă de instruire. Deci nu vom mai face experienţe pe animale. Bine?
    Amy ezită.
    - Şi ce-o să faci atunci?
    Engersol îi zâmbi.
    - Ce-ai zice ca, în loc de a încerca să descoperim cum gândesc animalele, să încercăm să aflăm cum se realizează gândirea la oameni?
    - Pe ce cale? întrebă Amy, încă suspicioasă.
    Engersol izbucni într-un hohot de râs.
    - Îţi propun ceva. Facem după-amiază experienţa de care ţi-am vorbit săptămâna trecută şi atunci o să ştii.
    - Dar nu mi-ai povestit nimic despre ea, protestă fata.
    - Şi nici n-o s-o fac, replică doctorul. Dacă aş face-o, n-ar mai avea nicio valoare. Însă îţi promit ceva. N-o să-ţi cer să procedezi împotriva voinţei tale şi o să poţi opri experienţa în orice moment vei dori. Iar acolo o să fie şi Hildie, ca să fii sigură că; nimeni nu-ţi vrea răul. În regulă?
    Amy gândi cu repeziciune, căutând o capcană. Dar dacă va fi acolo şi Hildie, care era de partea ei, cum putea exista o cursă? În final, încuviinţă.
    - În regulă. Dar n-o să fac nimic din ceea ce nu vreau!
    - Şi nici n-o să-ţi cer aşa ceva, repetă Engersol.
    Câteva minute mai târziu, Amy părăsi biroul directorului. Nu îşi dăduse seama că fusese manipulată de doctor.
    - Ce s-a întâmplat de dimineaţă? întrebă Engersol când rămase singur cu Hildie.
    Administratoarea zâmbi, însă fără căldura care îi însoţea grimasa când o făcea în faţa copiilor.
    - Şi-a petrecut timpul singură în camera ei. Când a coborât, n-a vrut să vorbească cu niciun alt copil. Nici măcar cu Josh MacCallum.
    Engersol dădu din cap, satisfăcut.
    - Înseamnă că ultimul lucru pe care şi-l vor aminti despre ea va fi că era foarte abătută şi foarte supărată, nu?
    - Şi retrasă în sine, adăugă Hildie.
    - Perfect, murmură Engersol. Exact ca Adam Aldrich.

                                                              XVI.
                                                                 1.

                                       Amy se uită la ceasul de pe perete. Mai erau numai cinci minute până la sfârşitul ultimului curs.
    Îşi dori ca ora să fi continuat tot restul după-amiezii, până la cină. Fiecare minut care trecea o aducea tot mai aproape de momentul experienţei.
    - Dar a spus că nu va trebui să faci nimic din ceea ce nu ţi-ar plăcea, insistase Josh când ea îi povestise despre ce avea să facă, cu o oră în urmă, pe timpul pauzei dintre orele de matematică şi de istorie. De ce ţi-e frică?
    Amy nu răspunsese la întrebare. În minte persista imaginea pisicii chinuite prin şocuri electrice, sunete înspăimântătoare şi mirosuri împuţite.
    Tremurul interior i se accentuase când doamna Wilson, profesoara ei de matematică, îi înmânase un bilet la începutul orei, prin care i se comunica să apară la sala de gimnastică la ora trei şi jumătate. Nota fusese semnată de doctorul Engersol.
    De ce voia el ca ea să vină la sala aceea? Oare acolo se va ţine experimentul?
    - Amy? Amy, mă asculţi?
    Vocea profesoarei Wilson penetră printre întrebările care roiau în capul fetei. Surprinsă, Amy se îndreptă imediat în scaun.
    - N-ai auzit nimic, Amy?
    Doamna Wilson, o femeie înaltă şi osoasă, al cărei păr cărunt era strâns într-un coc respectabil, o privea cu atenţie pe deasupra ramelor de la ochelari. Stridenţa din vocea ei o făcu pe Amy să tresară.
    - M... mă gândeam la altceva, răspunse ea cu voce tremurătoare.
    - Evident! replică Enid Wilson cu voce spartă. Dar când asişti la cursul meu, vreau să-mi acorzi atenţie.
    Bătu cu indicatorul din mână pe tabla din spatele ei.
    - Poţi să rezolvi ecuaţia asta sau nu?
    Amy se uită fix la complicata ecuaţie algebrică care fusese scrisă. Ştia că ar fi trebuit să fie capabilă să o rezolve mintal. Se concentră asupra ei. Pe frunte îi apărură cute când începu să facă calcule, vizualizând numerele în minte la fel de clar ca şi când ar fi lucrat cu creta şi buretele.
    - Ei, hai odată, Amy, doar nu e chiar aşa de greu, o aţâţă doamna Wilson. Nu e nimic altceva decât o simplă reducere!
    Amy înghiţi cu dificultate. Simţise cum i se pune un nod în gât. Numerele îi dispărură din minte şi ea pierdu controlul asupra ecuaţiei.
    - N... n-o pot rezolva, rosti ea.
    Ochii profesoarei o fixară de parcă ar fi vrut s-o îngroape de vie.
    - Atunci poate îţi va face plăcere să rezolvi nişte exerciţii suplimentare diseară, îi spuse, sarcastic, profesoara, în timp ce restul clasei se amuza de insatisfacţia ei. Dacă nu eşti atentă la oră, va trebui să-ţi faci tema în cameră.
    Zâmbind subţire, doamna Wilson li se adresă celorlalţi:
    - Rezolvaţi primele cincisprezece probleme de la sfârşitul capitolului trei. Amy Carlson le va rezolva pe celelalte în locul vostru.
    Amy făcu ochii mari. Dacă acest capitol era precum primele două, trebuiau rezolvate cincizeci de probleme. Avea şi un capitol de istorie de citit şi o povestire de scris pentru ora domnului Conners. Cum le va face pe toate?
    Şi toate astea - pentru că nu fusese capabilă să rezolve o ecuaţie idioată!
    Sună clopoţelul. În timp ce toţi ceilalţi elevi se grăbiră spre ieşire pentru a mai prinde ceva din soarele după-amiezii, Amy stătea nemişcată la locul ei. Clasa se goli. Într-un târziu, fetiţa îşi dădu seama că doamna Wilson o privea curios.
    - Ai ceva să-mi spui, Amy?
    O clipă, fata fu tentată să-i explice cât de multe va avea de rezolvat în acea noapte. Decise să n-o facă. Doamna Wilson nu era precum domnul Conners: întotdeauna dornic să asculte păsul elevilor lui. Ei nu părea să-i pese de munca pe care trebuiau s-o depună şi pentru alte materii.
    - E numai o problemă de planificare a timpului, acesta îi explicase ea lui Brad Hinshaw, cu o săptămână în urmă, când se plânsese că tema de rezolvat era prea stufoasă. Sunteţi toţi nişte copii dotaţi şi noi ne aflăm aici pentru a vă provoca intelectul şi nu pentru a cocoloşi obiceiurile pe care le-aţi căpătat în şcoala normală. Ştiu că întotdeauna totul a fost uşor pentru voi, dar viaţa nu e chiar aşa. Trebuie să învăţaţi să faceţi ceea ce vi se cere fără a vă plânge.
    - E o ticăloasă, murmurase Brad pe când părăseau clasa.
    Când câţiva copii izbucniseră în râs, doamna Wilson îi rechemase vrând să afle de ce chicoteau. Atunci îi dublase tema lui Brad.
    - N... nu, doamnă Wilson! rosti, într-un târziu, Amy, înfruntând privirea sfidătoare a profesoarei. E-n regulă. Iertaţi-mă că n-am fost atentă.
    Buzele profesoarei se relaxară într-o imitaţie de zâmbet.
    - Foarte bine, rosti ea. Scuzele tale sunt acceptate. Aşa cum va fi acceptată mâine şi rezolvarea temei. Îţi propun acum să te duci şi să te apuci de treabă. Ştii doar că doctorului Engersol nu îi place să aştepte.
    Încuviinţând scurt din cap, Amy îşi scoase ghiozdanul de sub bancă şi părăsi camera. Ieşi din clădire şi o luă la stânga, spre sala de gimnastică din cealaltă parte a campusului.
    Se opri în faţa uşii de la vestiarul fetelor şi medită.
    Ce-ar fi dacă s-ar răzgândi chiar acum? Era posibil ca experimentul să fi început deja?
    Privi în jurul ei. Câţiva studenţi zăceau pe sub copaci, iar alţii se plimbau pe alei; nimeni însă nu părea să-i acorde ei vreo atenţie. Nu mai avea în ceafă acea senzaţie mizerabilă care punea stăpânire pe ea de câte ori se simţea urmărită.
    Oftând, decise că experienţa nu începuse încă şi intră în vestiar.
    Înăuntru nu era decât Hildie Kramer, care se ridică în picioare când ea îşi făcu apariţia în camera umedă.
    - Începusem să mă întreb dacă vei mai veni, rosti Hildie zâmbind. Doctorul Engersol vrea să-ţi pui un costum de baie şi să te duci la bazin.
    - Bazin? Acolo se ţine experimentul?
    Hildie încuviinţă.
    - Ai aici propriul tău costum?
    Amy negă.
    - E în cameră. Nimeni nu mi-a spus că-mi va trebui. Să mă duc să-l iau?
    O şi pornise spre uşă, dar Hildie o opri.
    - Nu-i nevoie, Amy. Avem aici o groază de costume de baie. O să-ţi aduc eu unul.
    Amy se duse la dulapul ei şi începu să se dezbrace.
    Un minut mai târziu, Hildie reapăru, ţinând în mână unul din acele costume maro, fără nicio noimă, cu care era plină sala de gimnastică.
    - Iah! exclamă Amy cu dezgust. Urăsc chestiile astea!
    Hildie râse pe înfundate.
    - Dar cine nu le-ar urî? Însă am încercat să găsesc unul mai nou.
    Amy luă costumul; termină de scos îmbrăcămintea de pe ea şi şi-l puse. O privi amărâtă pe Hildie.
    - E oribil, nu?
    Femeia aruncă o privire critică.
    - Ei bine, nu cred că ai câştiga cu el concursul Miss America, dar ar putea fi şi mai rău. Bine că ţi se potriveşte şi n-are găuri. Gata?
    - Cred că da, încuviinţă Amy.
    O urmă pe Hildie către duşuri, apoi pe lângă bazinul de mică adâncime unde te clăteai la ieşirea din piscina mare. În faţa uşii acesteia, brusc, nervii îi cedară. Se uită rugătoare la Hildie.
    - Te rog, nu vrei să-mi spui despre ce e vorba în experiment? o imploră ea.
    Hohotul de râs ce urmă umplu spaţiul, făcând-o pe Amy să se simtă puţin mai bine.
    - De ce nu încetezi să-ţi mai faci griji? întrebă Hildie. Ştii doar că n-o să-ţi spun nimic altceva decât că n-o să te doară. Şi nu trebuie să participi la el dacă nu vrei. De îndată ce vei afla despre ce este vorba, te vei putea răsuci pe călcâie şi vei putea pleca, dacă asta va fi ceea ce îţi doreşti.
    Amy trase aer în piept şi evaluă situaţia. Să se încreadă în Hildie? În definitiv, de la experienţa cu animalele fusese de partea ei. Deci acest experiment nu putea fi prea rău. Păşi pe uşa bazinului.
    Şi se opri, uluită de ceea ce văzu.
    La capătul îndepărtat al piscinei, atârna o draperie ce făcea complet invizibile trambulinele. La trei metri depărtare de ea, lângă bazin, se afla un scaun. Alături de el era o masă pe care fusese aşezat un computer ce semăna cu o pereche de căşti pentru urechi.
    În diverse locuri în jurul piscinei erau amplasate camere video, toate legate de scaunul gol.
    Doctorul Engersol stătea pe un al doilea scaun, faţă în faţă cu monitorul computerului. Lângă el erau aşezaţi ceilalţi participanţi la seminarul lui.
    Ştiau oare toţi ce se va întâmpla? Era singura care nu fusese pusă în temă?
    Se simţi de parcă ar fi fost trădată.
    Primul ei impuls fu să se întoarcă şi să dispară pe uşă, însă prietenii ei o urmăreau deja, privind-o ţintă, ca şi cum erau siguri că ea se va sustrage probei din laşitate.
    Şi nu erau acolo numai prietenii ei.
    Privirea i se mută de la micul grup de copii strânşi în jurul computerului spre mica tribună de lângă piscină. Pe băncile ei erau pe puţin cincizeci de studenţi, care o urmăreau şi ei.
    Amy simţi că ia foc de stinghereală. Chiar aveau de gând toţi aceşti oameni să o urmărească? De ce? Ce avea să se întâmple?
    O auzi pe Hildie în spatele ei:
    - E-n regulă, Amy? Vrei să mergi înainte cu proba?
    Fata nu dorea decât să i se caşte în faţă o groapă care s-o înghită. De ce erau toţi indivizii ăştia aici? De ce nu erau numai copiii de la seminar, pe care îi cunoştea? Ce s-ar întâmpla dacă s-ar răsuci pe călcâie şi ar fugi înapoi spre vestiar?
    Ar râde de ea.
    Toţi. Ar şti atunci că e o laşă şi ar râde de ea, chiar dacă nu cu voce tare.
    Diseară, în sufragerie, i-ar auzi pe toţi cum clămpăne, imitând sunetul emis de un pui fricos. Chiar şi prietenii ei s-ar distra pe socoteala ei. S-ar simţi exact ca la şcoala normală, când toţi o priveau ca pe o smintită.
    Nu!
    Nu va lăsa să se întâmple aşa ceva. Va trebui să treacă, cumva, şi prin asta. Trase puternic aer în piept şi-i dădu, încet, drumul.
    - S... sunt gata, îngăimă ea. Doar că nu... cine sunt tipii ăia?
    Hildie îi zâmbi liniştitor.
    - Sunt de la secţia de psihologie. Doctorul Engersol i-a invitat pentru a urmări experienţa.
    - Dar mie nu mi-a spus! se plânse Amy.
    Simţind ce e în mintea fetiţei, Hildie îngenunche şi-i prinse mâinile într-ale sale.
    - E-n regulă, Amy. Nu ţi se va întâmpla nimic. Sunt aici doar pentru a privi. N-or să spună sau să facă nimic. O să fie totul bine.
    - Ş... şi c... ce trebuie să fac eu?
    - Du-te şi aşază-te pe scaunul ăla, îi spuse Hildie. Haide. O să vin şi eu cu tine.
    Ţinând-o pe Amy de mână, Hildie o luă pe marginea piscinei. Când ajunseră la destinaţie, doctorul Engersol îi explică, în sfârşit, fetei ce trebuia să facă ea.
    - O să-ţi ataşăm nişte electrozi, Amy, o înştiinţă el. Ei nu fac nimic altceva decât să îţi măsoare reacţiile fizice. Îţi promit că nu vei simţi nimic. Tot ceea ce vom face va fi să-ţi înregistrăm schimbările de ritm cardiac, respiraţia şi encefalograma. Camerele video îţi vor prelua expresiile feţei şi orice mişcare a corpului. Aşa că tot ce trebuie să faci e să te aşezi acolo.
    - Dar de ce eu? întrebă Amy. Ce ar trebui să fac?
    - O să vezi îndată - îi comunică Engersol. Adu-ţi aminte că poţi pleca când vrei, aşa cum ţi-am promis.
    Aşa ca toţi să râdă de mine, gândi Amy în tăcere. Stătu nemişcată pe scaun în timp ce doctorul Engersol îi fixa electrozii pe corp. Curând, fata fu mai înfăşurată în sârme decât fusese pisica de dimineaţă, în final, doctorul Engersol plasă o cască pe capul ei. Amy simţi o mulţime de înţepături uşoare în pielea capului.
    - Te doare? o întrebă doctorul. N-ar trebui, dar dacă te jenează ceva, pot face ajustări astfel ca să nu mai simţi nimic. Electrozii trebuie să-ţi palpeze capul, dar nu să ţi-l şi preseze.
    - E... e-n regulă, reuşi Amy să spună.
    Ochii ei întâlniră pe cei ai doctorului şi el putu citi în ei frica.
    - Se va întâmpla ceva, nu? întrebă ea. Ceva oribil.
    - Nu va fi oribil deloc, o asigură Engersol.
    Verifică încă o dată electrozii şi se răsuci spre monitorul computerului. Se vedeau clar pe el ritmul respiratoriu, pulsul şi encefalograma fetei. Toate reflectau imaginea unui corp aflat sub influenţa unui destul de puternic stres.
    Nicio curbă nu ieşea însă din limitele acceptabile.
    - În regulă, spuse el. Suntem gata să începem. O să te rog să iei o decizie.
    Cortina de la capătul piscinei fu brusc ridicată. Lângă platforma de sărituri fusese înălţată o schelă. De vârful ei atârna frânghia cu noduri pe care ea încercase să se caţere în sala de gimnastică.
    Încercase şi eşuase.
    - Amy, vreau să alegi una din ele, rosti doctorul. Ce-ai face mai degrabă? Te-ai căţăra pe frânghie sau ai sări de pe trambulină?
    Amy se holbă la el. Glumea? Trebuia într-adevăr să facă una din chestiile astea? Doar îi spusese că nu trebuia să execute nimic!
    Nu trebuia decât să stea acolo, pe scaun, nu?
    Simţi că-i vine rău.
    În urechi îi răsuna deja râsul celorlalţi, când aveau să afle că era înspăimântată de ambele ei opţiuni.
    Pisica!
    Procedau cu ea exact cum făcuseră dimineaţă cu pisica.
    Un negativ dublu.
    Fie să aleagă între două lucruri pe care le ura, fie să le facă cunoscut tuturor cât de frică îi era. Să le facă cunoscut şi apoi ei să înceapă să o necăjească.
    Pisicuţă fricoasă, pisicuţă fricoasă, Amy e o pisicuţă fricoasă!
    Deşi nimeni nu pronunţase cuvintele, le auzea deja răsunându-i în urechi.
    Privi feţele colegilor ei.
    Jeff Aldrich rânjea. Realizase cât de înspăimântată era. Ce va face? Se va mulţumi să o tachineze? Sau va fi mai rău? Poate o va lua şi o va atârna de fereastră, dând-o cu capul de perete şi ameninţând-o c-o va lăsa să cadă.
    Gândurile o porniră razna. Ce era mai rău? Să râdă şi să-şi bată joc toţi de ea sau să aleagă şi să încerce să scape de groaza care o apuca întotdeauna când se găsea la mai mult de câţiva paşi deasupra solului?
    Dar doctorul Engersol îi spusese că trebuia doar să aleagă! Nu trebuia să execute nimic!
    Numai că asta n-ar fi fost suficient. Dacă ar fi spus că a ales şi n-ar fi mers până la capăt, şi-ar fi dat toţi seama!
    Era în capcană.
    Cu toate promisiunile lui, o prinsese în cursă.
    Ce să fie?
    Frânghia?
    Îşi aminti cum încremenise acolo sus, îngrozită de perspectiva căderii şi agăţându-se de ea până ce se căţărase antrenorul şi o salvase.
    Cât despre trambulină, nu fusese în stare nici măcar să urce scara.
    O scară şi o sfoară!
    Cum putea să-i fie frică de două chestii atât de stupide! Dar dacă va cădea? Dacă s-ar prăbuşi de pe frânghie şi-ar rupe cel puţin un picior. Dar s-ar putea să nu cadă de pe scară căci aceasta avea bare de care să se ţină şi trepte pe care să păşească. Şi când ajungea sus, tot ce avea de făcut era să meargă până la limita platformei şi să sară.
    Îşi simţi măruntaiele strânse de frică numai la gândul că va sta pe platforma îngustă la trei metri deasupra apei.
    La numai trei metri! Ce i se putea întâmpla? Era, cu siguranţă, mai bine să fie îngrozită timp de câteva secunde decât să-şi bată joc de ea colegii pentru că era laşă.
    - M... m-am hotărât, şopti ea. O să sar de pe trambulină.
    Imediat, doctorul Engersol îşi părăsi scaunul şi veni lângă ea pentru a îndepărta casca, în timp ce doi studenţi detaşară electrozii de pe corpul ei.
    Camerele video rămăseseră în funcţiune. Şi toţi oamenii ăia o urmăreau încă. Se apropie de scară şi apucă strâns barele de susţinere. Îşi puse piciorul pe treapta cea mai de jos şi începu să urce.
    La jumătatea drumului, se uită în jos şi îngheţă.
    - Fă-o! îşi spuse. "Trebuie doar să urci, să mergi pe platformă şi să sari!”
    Se holbă la betonul de sub ea. O cuprinse răul de înălţime şi îşi dădu seama că n-o să reuşească. "Nu te uita!" îşi comandă.
    Se sili să se uite în sus. Acolo, acoperind-o, era platforma.
    Nu! N-o putea face, nu putea să meargă pe ea! Era prea îngustă. Ar cădea înainte de a face primul pas.
    Nervii îi cedară şi începu să plângă. Cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, coborî împleticindu-se şi zbură spre vestiar, acoperindu-şi faţa cu mâinile ca să nu vadă cumva expresia batjocoritoare a cuiva. Până când ajunse la dulăpiorul ei, costumul era deja pe jumătate scos.
    Îl smulse şi-l aruncă într-un colţ. Îşi trase hainele pe ea cât putu de repede.
    Uită uşa dulăpiorului deschisă şi, suspinând din cauza umilinţei îndurate, fugi din sala de gimnastică.
    Când Hildie Kramer ajunse acolo, vestiarul era pustiu.
    Ea ştia însă unde se ascunsese Amy. Părăsi şi ea sala. În locul căldurii şi gingăşiei pe care o aborda când vorbea cu părinţii copiilor, pe faţă îi apăru o expresie necruţătoare. Trebuia să găsească fata înainte ca altcineva s-o mai vadă.

                                                             2.

                                      Jeanette Aldrich încerca să se concentreze asupra muncii ei. Deşi era numai ora patru, ştia că nimeni nu va avea nicio obiecţie dacă va pleca mai devreme azi. Îşi pierduse cea mai mare parte a după-amiezii gândindu-se la teza ascunsă în geantă. În timpul prânzului, reuşise să găsească un colţ izolat şi începuse s-o citească, dar nu ajunse prea departe.
    I se făcuse rău numai la simpla lectură a tuturor copiilor care căzuseră victime aceloraşi presiuni în urma cărora sucombase şi Adam. A trebuit să facă pauză de mai multe ori. Deşi autorul îşi construise lucrarea cu date seci, suferinţa acelor copii reuşea să răzbată la suprafaţa textului.
    Era ca şi cum fiecare caz dezbătut în lucrare întindea mânuțele spre ea, cerând ajutor, rugând-o pe ea să întreprindă ceva.
    Din păcate, nu putea face nimic. Ca şi Adam, ei erau deja morţi.
    Cel mai mic dintre ei avea numai cinci ani când se aruncase în faţa maşinii de faţă cu mama şi cu sora lui mai mare. Nu fusese nicio îndoială că el ştia de venirea autobuzului. I-l şi arătase mamei lui.
    Îl văzuseră toţi cum hurducăie pe drum, în viteză. În ultima secundă, băiatul se smulsese din mâna mamei şi păşise pe asfaltul şoselei, aruncându-se sub roţi.
    Jeanette reuşi cu greu să citească paragraful. Resimţi în ea senzaţia de durere a mamei acelui puşti şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie, trebuind să pună, drept urmare, teza înapoi în geantă.
    Dar la noapte o va termina, oricât de greu i-ar veni. Până atunci îşi dădu seama că nu se va putea concentra asupra nici unei chestiuni.
    Indiferent ce-ar fi încercat, lucrarea îi făcea cu ochiul; numai la ce scrie acolo se putea gândi. Într-un târziu, renunţă la a mai face ceva şi se pregăti să închidă biroul.
    Dădu computerului comanda să tipărească documentul la care lucrase - copia unui articol pe care şeful departamentului avea să-l publice într-o revistă de psihologie - şi începu să aşeze dosarele de pe birou în fişet. În capătul biroului, bâzâitul silenţios al imprimantei avea darul ciudat de a o linişti.
    Aproape inconştient, se trezi că numără paginile pe măsură ce erau tipărite.
    La jumătatea celei de-a şaptea, imprimanta stopă brusc.
    Jeanette se opri, privind-o.
    Pagina se odihnea imobilă, cu unul din rândurile de pe ea rămas neterminat. Nicio lumină de avertizare de pe imprimantă nu era aprinsă. Se uită pe monitorul computerului.
    Programul se blocase.
    Înjurând printre dinţi, Jeanette reîncărcă programul, actualiză fişierul şi reiniţializă tipărirea de la începutul paginii şapte. Când termină, se duse la imprimantă, apăsă un buton pentru a pune pe sanie o nouă coală de hârtie şi se întoarse la computer.
    Se uită, uimită, la ecran.
    Programul de editare se blocase din nou. N-avea în faţă decât un ecran orb.
    Începu să tasteze comenzile de reîncărcare a programului, dar tastatura refuză să răspundă. Apăsă, nervoasă, simultan, tastele CONTROL, ALT şi DEL şi aşteptă resetarea totală a computerului.
    Nu se întâmplă nimic.
    Oftând, întinse mâna spre butonul roşu pentru a opri computerul, când ecranul reveni brusc la viaţă. Pe el apăru un mesaj scurt:
    MAMI
    Jeanette se holbă la cuvânt. Ce se întâmplă? Era, cu adevărat, cuvântul cu care o alintaseră mereu copiii ei sau vreo porcărie făcută de computer?
    Încercă reîncărcarea programului. De această dată, reuşi. Ecranul se şterse, apoi pe el apărură o serie de comenzi ale sistemului de operare.
    Când ea fu pe punctul de a introduce comanda de apelare a programului procesor de texte, monitorul emise un alt mesaj, fascinant de limpede:
    MAMI. SUNT EU. SUNT ADAM.
    Jeanette încremeni.
    O glumă.
    Era o glumă a unui cretin.
    O clipă, se uită la mesaj incapabilă de orice gest, apoi realiză că tremura. Ce trebuia să facă? Se aştepta cineva ca ea să răspundă?
    Încercă să gândească de unde ar fi putut veni mesajul. Un mesaj datat, introdus în computer de cine ştie cine, iniţializat să apară într-un anumit moment.
    Era cineva, undeva, care intra în computerul ei prin modem. Existau tot felul de explicaţii şi câteva căi prin care putea ajunge aici.
    Dar de ce?
    Şi cine?
    Cine putea face aşa ceva? Cine putea fi atât de crud încât să se dea drept Adam? Doar nu credea nimeni că aşa ceva era amuzant!
    Cu mâini încă tremurânde, stinse computerul. Cuvintele dispărură.
    Să-l redeschidă şi să încerce să termine ce avea de făcut?
    Ezită, dar îşi aminti cum se blocase maşina de două ori.
    "N-o atinge", îşi spuse. Las-o până mâine.
    Ignorând orice altceva, îşi culese geanta, stinse luminile şi plecă, încuind uşa după ea. Câteva minute mai târziu era în maşină şi se îndrepta spre casă, dar cuvintele de pe ecran continuau s-o persecute.
    Îşi aminti ce i se întâmplase în primăvara trecută. Lucra în birou, la un raport, când programul de editare se blocase brusc.
    Fusese pe punctul de a-l reîncărca, când pe ecran îi apăruseră, dintr-o dată, câteva cuvinte:
    BUNĂ MAMI. SUNT EU, ADAM!
    Atunci chiar aşa fusese. Pătrunsese în computerul ei din camera lui, în joacă. Atunci i se păruse amuzant.
    Acum însă Adam era mort.
    Oricine ar fi făcut-o, folosise exact aceleaşi cuvinte pe care le utilizase băiatul cu câteva luni în urmă.

                                                             XVII
                                                               1.

                                    Josh o urmări pe Amy cum fuge  şi-şi dori să fi putut alerga după ea. Pe măsură ce experimentul era în plină desfăşurare, privirea îi rămăsese lipită de fată, deoarece înţelesese instantaneu, când văzuse frânghia şi trambulina, ce se petrecea în sufletul prietenei lui.
    Cum a putut doctorul Engersol să-i facă aşa ceva? Nu ştia că ea are rău de înălţime?
    Atunci Josh îşi dădu seama. Tocmai ăsta era clenciul experienţei, să vadă cum reacţionează Amy când are de ales între două alternative care o înspăimântă. Dar asta era o cruzime.
     Era chiar mai rău decît ce îi făcuse pisicii de dimineaţă. Când fata fugise din sala de clasă, Josh nu-i înţelesese motivul supărării. În definitiv, animalul nu suferea. Doar aşa le spusese doctorul Engersol, nu?
    Dar doctorul îi spusese şi fetei că nu va trebui să facă decât ceea ce va dori. Şi, în final, nu numai că o înspăimântase de moarte, dar o şi umilise în faţa prietenilor ei.
    Poate o va prinde afară, când va ieşi din vestiarul sălii de gimnastică. Se îndepărtă de lângă grupul de copii strânşi lângă monitor, dar doctorul Engersol îl opri, ca şi cum i-ar fi ghicit intenţiile.
    - Las-o pe Hildie să se îngrijească de Amy, Josh! rosti el. O să-şi revină, are nevoie doar de câteva minute pentru a se calma.
    - Dar plânge, obiectă Josh.
    - Da, aşa e, fu Engersol de acord.
    În voce nu i se putea detecta vreo emoţie mai mare decât dacă ar fi comentat graficele afişate pe ecranul computerului. El continuă:
    - A fost un răspuns perfect previzibil la experiment. Aş fi fost surprins dacă n-ar fi plâns. Dacă ai să arunci o privire aici, o să observi momentul precis când a început reacţia de plâns.
    Josh ezită. Pe de-o parte, simţea nevoia de a se duce după prietena lui ca să-i spună că totul e-n ordine şi nimeni n-o s-o considere o laşă, iar pe de altă parte era dornic să se alăture restului clasei în faţa monitorului pentru a vedea limpede prin ce trecuse Amy. Se decise numai când Hildie o porni spre vestiare. Amy o plăcea pe Hildie, iar administratoarea ştia exact ce să spună ca s-o facă pe fată să se simtă mai bine. Se strecură lângă Jeff Aldrich şi privi curios ecranul, în vreme ce doctorul le explica semnificaţia curbelor:
    - Puteţi vedea totul aici. În acest moment, respiraţia a devenit neregulată. Vârfurile curbei reprezintă nodurile care i s-au pus în gât. Dincoace e ritmul cardiac, care creşte şi devine şi el uşor neregulat când ea pricepe pentru prima oară ce alegere are de făcut.
    Degetele doctorului tastară rapid câteva comenzi şi afişajul se schimbă.
    Engersol continuă să explice:
    - Vreau să fiţi foarte atenţi acum. Asta e encefalograma ei. Deşi nu diferă prea mult de cea a pisicii de dimineaţă, cred că, dacă o analizăm, vor apărea multe diferenţe. Vedeţi voi, animalul a răspuns mai mult în urma comportamentului instinctual şi a reflexului condiţionat, în timp ce Amy încerca să ia o decizie inteligentă.
    Analiza celor întâmplate în creierul fetei fu aprofundată, iar afişajele grafice de pe ecran continuară să se schimbe.
    Curând, Josh fu prins în evidenţierea multiplelor procese prin care trecuse corpul fetei pe parcursul celor câtorva minute de experiment.
    O jumătate de oră mai târziu, Engersol concluziona:
    - Pentru restul săptămânii o să continuăm să prelucrăm aceste date. Până vineri vom avea o imagine destul de clară a părţilor din creierul fetei care au luat parte la experiment şi prin ce procese au trecut ele.
    - Dar cum rămâne cu Amy? întrebă Josh. Cum rămâne cu ceea ce simte ea?
    Doctorul îl ţintui pe Josh cu privirea. Ochii lui exprimau o răceală care-l făcu pe băiat să se înfioare.
    - Sunt convins că se simte bine, răspunse Engersol. La urma urmei, n-am rănit-o, nu?

                                                               2.

                                             Cât timp  ceilalţi părăsiră zona bazinului, comunicându-şi unii altora impresiile lăsate de experiment, Josh rămase pe loc, cu ochii aţintiţi pe monitorul computerului.
    Pe el nu erau afişate decât o serie de linii care zigzagau, încălecându-se, şi care arătau ce procese avuseseră loc în creierul fetei.
    Dar nu spun nimic despre ce se petrecuse cu ea însăşi, gândi Josh. Nu se uitase nimeni la faţa ei? Nu văzuse nimeni cât de înspăimântată fusese? Nu-i păsa nimănui altcuiva de ea?
    Aruncă o ultimă privire echipamentului care îi terorizase prietena şi se răsuci pe călcâie pentru a pleca.
    Îl străbătu un alt frison când se gândi prin ce trecuse Amy, stând singură în scaunul ăla, cu toate camerele video şi toată lumea din jur cu ochii pe ea.
    Precum se simţise pisica, gândi el. Ea trebuie să se fi simţit precum animalul închis în cuşcă.
    Îl cuprinse brusc dorinţa de a evada de acolo. Alergă pe lângă marginea de beton a piscinei şi, de acolo, afară.
    Avea senzaţia ciudată că Amy îl aşteaptă.
    Nu văzu decât obişnuita scenă paşnică a campusului universitar, cu lume care se plimba liniştită pe pajişte sau stătea tăcută pe sub copaci, studiind.
    Amy nu se vedea nicăieri.

                                                               3.

                                    Chet  Aldrich parcă maşina la ora cinci fix şi fu surprins să vadă automobilul soţiei deja parcat acolo. În mod normal, ea nu părăsea campusul până la cinci şi jumătate. Până la acea oră, el îşi efectua obişnuitele douăzeci de minute de gimnastică aerobică. Îl ajuta să încetinească procesul de îmbătrânire, începuse exerciţiile cu un an în urmă şi era mulţumit de rezultate.
    Astăzi fusese prima zi când se întorseseră amândoi la lucru de la moartea lui Adam. El aşteptase cu nerăbdare să revină acasă pentru a-şi începe ritualul de după-amiază. Însă când văzu automobilul Jeanettei, îşi dădu seama că programul i se schimbase. Trase maşina lângă a ei şi intră în casă prin uşa din spate, care ducea direct la bucătărie.
    - Jeanette? Scumpo, am sosit acasă!
    Nu primi niciun răspuns.
    Chet simţi cum i se zbate ceva în corp când se gândi că i se întâmplase ceva nevestei lui. Traversă sufrageria şi intră în living.
    Jeanette stătea pe sofa, cu haina încă pe ea şi cu geanta în poală. Părea că priveşte cu atenţie televizorul. Însă, de îndată ce o văzu, Chet realiză că nu urmărea nimic pe ecran, deşi aparatul era pornit. Expresia de pe faţa ei era cea a unui om care tocmai trecuse printr-un şoc.
    - Jeanette?! repetă el, aşezându-se lângă ea pe sofa. Ce e, dragă? Ce e în neregulă?
    Cu buzele strânse, Jeanette se întoarse spre el.
    - Nimic, probabil, răspunse ea. Doar ideea tâmpită de farsă pe care a avut-o cineva. Ar fi trebuit să-mi treacă până acum, dar nu pot să uit.
    Sprâncenele bărbatului se înălţară a uimire.
    - Farsă? Ce fel de farsă?
    Ea îşi alese cuvintele cu grijă. Nu voia să acorde incidentului o importanţă mai mare decât cea cuvenită. Îi povesti ce se întâmplase.
    În final, când repetă mesajul de pe ecran, el gemu.
    - Isuse! şopti el. Ce l-a determinat pe acel cineva să facă asemenea grozăvie?
    - Nu ştiu, oftă Jeanette.
    Îşi adună gândurile, se ridică de pe sofa şi se duse la barul din sufragerie. Îşi turnă o porţie de brandy şi continuă:
    - N-ar fi fost aşa de rău, doar că Adam a făcut exact acelaşi lucru în primăvară. Când eram la lucru, s-a vârât în computerul meu şi, brusc, a apărut un mesaj pe monitor, cu aproape aceleaşi cuvinte: "Bună, mami. Sunt eu, Adam!"
    Râse tăcut când îşi aminti, dar încetă brusc şi reluă:
    - Atunci i-am răspuns. Cumva am găsit povestea asta foarte amuzantă. Dar astăzi...
    Vocea i se stinse când rememora şocul pe care îl avusese.
    - Nu pot, pur şi simplu, să cred că ar face cineva o chestie ca asta, chiar şi în glumă.
    - Şi nu e prea greu să-ţi imaginezi cine a făcut-o, nu? rosti Chet.
    El era de acum furios. Se ridicase, la rândul lui, în picioare şi-şi băgase mâna în buzunar pentru a pescui cheile de la maşină.
    Jeanette îl privi surprinsă.
    - Nu-ţi dai seama, o întrebă Chet. A fost Jeff! Trebuie să fi fost el!
    - Jeff? se miră Jeanette. Doamne, Chet, de ce ar face Jeff aşa ceva? Doar ştie ce greu mi-a fost în ultima săptămână...
    - A făcut-o pentru că a putut, replică Chet cu duritate. Îţi spun cum s-a întâmplat. Adam i-a povestit ce a făcut şi Jeff n-a uitat. Nu-ţi aminteşti că el nu uită nimic? E un geniu! Aşa că azi are puţin timp liber şi ce crezi că face? Se hotărăşte să-i joace o farsă mamă-si, nepăsându-i câtuşi de puţin că te-ar putea afecta. Ei bine, cred că mă duc chiar acum la academie să discut puţin cu dumnealui. Dacă el crede că scapă nejumulit, se înşală!
    Jeanette nu-l mai asculta.
    Nu putea să fi fost Jeff - nu propriul ei fiu şi nu atât de repede după moartea propriului lui frate! Era imposibil! Trebuia să fie altcineva.
    - Merg cu tine! rosti ea, hotărâtă. Dacă el a fost, eu sunt cea care trebuie să dau ochii cu el, şi nu tu.
    Puse ceaşca de cafea pe masă şi-l urmă pe Chet în garaj.
    Câteva minute mai târziu, cei doi traseră maşina în faţa academiei şi se grăbiră să intre. Se îndreptară direct către biroul administratoarei. Când îi văzu pe cei doi Aldrich, Hildie, care vorbea cu un om de pază al campusului, tăcu şi îi zâmbi omului în uniformă.
    - Ţine atenţia trează, bine? îi mai spuse ea paznicului. Şi dacă vezi ceva, înştiinţează-mă de îndată.
    Acesta mormăi un salut, apoi ieşi din birou. Hildie îşi îndreptă toată atenţia spre Chet şi Jeanette. Zâmbetul ei de bun venit i se estompă pe faţă când văzu expresia de furie din ochii lui Chet şi anxietatea de pe faţa palidă a soţiei sale.
    - Jeanette? Chet? Ce e? Ce s-a întâmplat? rosti ea surprinsă.
    Cât timp Jeanette povesti cele petrecute, Chet rămase tăcut, cu buzele strânse.
    - Chet crede că e posibil s-o fi făcut Jeff, rosti, la sfârşit, Jeanette. Am vrea să vorbim cu el.
    - Şi faceţi foarte bine, declară Hildie. Nu pot să cred că e cineva capabil să facă una ca asta!
    Porni spre ieşire, dar se opri, ezitând, şi se întoarse.
    - Staţi o clipă. Când spui că s-a întâmplat fenomenul?
    - Pe la patru. Un pic mai târziu, dar nu mai mult de un sfert de oră.
    - Ei bine, atunci nu putea să fie Jeff, le comunică Hildie. A fost la bazinul de înot de la trei şi jumătate până aproape de ora cinci. Toţi copiii de la seminarul doctorului Engersol au fost acolo.
    Jeanette simţi un val de uşurare.
    - Şi totuşi vreau să vorbesc cu el, rosti Chet.
    Era încă furios.
    - După cum îl ştiu eu pe Jeff, putea întocmi un program care să înceapă să ruleze la o anumită oră, când ştia se va afla altundeva.
    - Oh, nu prea cred eu că... începu Hildie, dar se opri brusc când îşi îndreptă privirea spre fereastră. Că vorbirăm de lup...
    Se îndreptă spre uşa biroului. Câteva clipe mai târziu, uşa din faţă a clădirii se deschise.
    - Jeff? rosti Hildie. Vrei să vii aici pentru o clipă?
    Însoţit de Brad Hinshaw, Jeff se îndreptă spre birou. Hildie îl opri pe Brad să-şi urmeze prietenul.
    - Te rog să aştepţi afară, Brad. Nu va dura mult, zise Hildie.
    Închise uşa şi se întoarse spre Jeff, care îşi privea, perplex, tatăl.
    - Eşti supărat pe mine, tati? întrebă băiatul.
    - Da, sunt - replică Chet. Şi bănuiesc că ştii exact de ce!
    Uimit de cuvintele tatălui lui, Jeff făcu un pas înapoi şi se uită, întrebător, la maică-sa.
    - De ce s-a supărat? Ce am făcut? o întrebă el.
    Jeanette privi cu atenţie faţa fiului ei, căutând indicii de vinovăţie. Nu văzu niciunul. Ochii săi căprui o fixau îngrijoraţi, iar el se apropiase de ea ca şi cum ar fi căutat o protecţie.
    Această simplă mişcare fu edificatoare pentru mamă. Dacă fiul ei i-ar fi făcut acea glumă nenorocită, n-ar fi căutat sprijin la ea. Se simţi uşurată şi-l trase pe Jeff mai aproape.
    - N-ai făcut nimic, rosti Jeanette. Trebuia să venim aici ca să ne convingem, dar acum sunt sigură.
    Jeff se smulse de lângă maică-sa.
    - Ce? Ce-ai crezut că am făcut?
    Ascultă în tăcere ce îi istorisi taică-său.
    - Eşti sigur că n-ai făcut tu programul? întrebă, la sfârşit, Chet.
    Jeff negă din cap.
    - N-am fost eu. De ce aş face aşa ceva? Pe lângă asta, după-amiază am fost la bazin. Am participat la un experiment mişto. Era vorba despre...
    Hildie nu-l lăsă să termine.
    - Nu cred că părinţii tăi sunt interesaţi acum să afle despre experiment, Jeff. Ce-ar fi să te duci la joacă cât timp eu şi ei vom încerca să descoperim ce s-a întâmplat?
    Jeff ezită o clipă, apoi se îndreptă spre uşă. Cu mâna pe clanţă, îl privi din nou pe taică-său.
    - Nu mai eşti supărat pe mine, tati, nu?
    Chet respiră adânc. Nici el nu văzuse niciun semn de vinovăţie la băiat. Ca şi Jeanette, şi el era sigur că, dacă băiatul ar fi avut vreo vină, n-ar fi putut să o ascundă, oricât ar fi încercat. Cu toată deşteptăciunea sa, Jeff fusese dintotdeauna un mincinos teribil.
    - Nu sunt supărat, fiule, îi spuse el. M-am necăjit un pic, asta-i tot.
    Jeff părăsi biroul administratoarei şi o porni pe scări, în sus, alături de Brad Hinshaw. Înainte de a atinge etajul doi, fură ajunşi din urmă de Josh.
    - Ştiţi unde e Amy? întrebă el.
    Jeff şi Brad se priviră unul pe altul, apoi înălţară din umeri.
    - N-am văzut-o de când a fugit de la bazin, rosti Brad.
    Izbucni în râs când îşi aminti cum îi dăduseră fetei lacrimile şi cum fugise.
    - Era aşa de înspăimântată că am crezut că-şi va uda chiloţeii!
    Josh se înfurie pe el.
    - Aşa deci, a fost înspăimântată! Şi ce-i cu asta? Tu n-ai fost niciodată aşa?
    Brad dădu înapoi, ridicându-şi braţele în semn de împăcare.
    - Isuse! Ce s-a întâmplat cu tine? Doar nu ai fost tu subiectul experimentului, nu?
    - Mă rog, n-o găsesc - îi comunică Josh. M-am uitat peste tot pe unde obişnuieşte ea să se plimbe, dar nu e nicăieri.
    - Ei şi? interveni Jeff. Probabil îi e frică să se întoarcă, pentru că ştie că toată lumea va râde de ea. Cel puţin Brad aşa o să facă, adăugă el, dându-i prietenului său un pumn în braţ. Nu?
    - Mda, probabil aşa o să fac, fu de acord Brad. Doar dacă nu mă ameninţă Josh că mă desfigurează.
    Îl inspectă pe mai tânărul său coleg şi continuă, zeflemitor:
    - Ce zici d-asta, MacCallum, o să mă baţi dacă îţi necăjesc prietena?
    Josh simţi că roşeşte.
    - Nu e prietena mea, rosti el cu aprindere. Şi nu văd de ce voi credeţi că i s-a întâmplat ceva amuzant!
    Fu rândul lui Jeff să rânjească.
    - Vrei să auzi ceva cu adevărat amuzant? întrebă el. Ascultă ce i-a făcut cineva maică-mi.
    Le repovesti băieţilor toată istoria. Când isprăvi, Josh îl privi fix, cu ochii mari.
    - E al dracu' de ciudat, şopti el. Cine ar face o chestie ca asta?
    Jeff îi făcu lui Brad cu ochiul, apoi îi zâmbi machiavelic lui Josh.
    - A fost Adam, rosti el, convins. Nimeni altcineva n-ar fi putut-o face!
    Brad căscă, uimit, gura.
    - Fii serios, rosti el. Adam e mort!
    Zâmbetul lui Jeff căpătă o tentă de cruzime.
    - Pe dracu' a murit! strigă el. Numai idioţii mor aici. Adam nu e idiot şi n-a vrut niciodată să moară. N-a vrut decât să plece din tot rahatul ăsta!
    - Dar unde s-a dus? ceru să afle Josh.
    - Cine a spus că a plecat? i-o întoarse Jeff. El e încă aici, numai că nu îl vezi.
    - Isuse, gemu Brad. Din punctul meu de vedere eşti la fel de nebun cum a fost frate-tău.
    Îi întoarse spatele lui Jeff şi o luă pe coridor spre camera lui. Când dispăru, Jeff i se adresă lui Josh.
    - Pun pariu că e şi Amy acolo, rosti el cu privirea fixată pe prietenul său mai mic. Pun pariu că s-a dus alături de Adam.
   Josh se holbă la Jeff. Încercă să decidă dacă să-l ia în serios sau nu. Într-un târziu, alergă spre camera fetei. Ciocăni în uşa închisă, strigând-o pe nume.
    - Amy? Amy, eu sunt! Josh! Pot să intru?
    Nu primi niciun răspuns, dar crezu că aude înăuntru o mişcare. Încercă uşa. Era neîncuiată, aşa că o deschise.
    Mieunând, Tabby se aruncă asupra uşii întredeschise.
    Josh sări, speriat, înapoi. O clipă mai târziu, deschise larg uşa şi pătrunse în cameră.
    Ecranul computerului fetei era luminat. Pe el era scris un mesaj:
    PLEC. NU MAI SUPORT TREBUIE SĂ EXISTE CEVA MAI BUN.
    Josh simţi că inima începe să-i bată nebuneşte, când îşi dădu seama cât de asemănătoare erau aceste cuvinte cu cele ale mesajului lăsat de Adam Aldrich.

                                                                XVIII
                                                                    1.

                                     Steve Conners parcă maşina în faţa academiei.
    Pe verandă, cu faţa răvăşită, îl aştepta Josh. Cu zece minute mai devreme, când Conners era pe punctul de a-şi lua cina în faţa televizorului, băiatul îi telefonase. Spaima din vocea puştiului îl făcuse să abandoneze tot.
    - Ia-o mai încet, Josh, rostise el, punând capăt babiloniei de cuvinte de la celălalt capăt al firului. Spune-mi doar ce s-a întâmplat sau ce crezi tu că s-a întâmplat.
    - Amy! repetase Josh. A dispărut, iar pe computerul ei e un mesaj asemănător celui lăsat de Adam.
    - I-ai povestit lui Hildie despre el?
    - Îhî. Mi-a spus că n-ar trebui să-mi fac nicio grijă şi că o să se ocupe ea de tot. Numai că Amy e prietena mea! Iar azi după-amiază a fost înspăimântată!
    Frica din vocea lui fusese suficientă pentru a-l face pe profesor să se întoarcă la şcoală.
    Sări treptele verandei două câte două.
    Josh ţinea în mână o bucată de hârtie.
    Conners studie cuvintele pe care băiatul le copiase de pe monitorul fetiţei. Nu era chiar un mesaj de sinucidere, cu toate astea...
    - Bine, rosti el păstrându-şi vocea sub control. Ce-ar fi să-mi explici în amănunţime ce s-a întâmplat?
    Nici nu apucă Josh să înceapă relatarea evenimentelor din acea zi, că în faţa uşii de la intrare se ivi Hildie Kramer.
    - Steve? Ce te-a făcut să te întorci aici astă-seară?
    Privirea ei se abătu asupra puştiului şi zâmbi, înţelegătoare.
    - Am priceput. Amy Carlson?
    Conners încuviinţă.
    - Josh era îngrijorat, aşa că m-a căutat la telefon. M-am gândit că n-avea ce să strice dacă vin până aici să văd ce se petrece.
    - Aha. Ei bine, haideţi amândoi înăuntru.
    Îi împinse în biroul ei şi închise uşa.
    - Cred că Josh a exagerat un pic, spuse ea. Amy a avut o mică problemă azi după-amiază şi se pare că s-a ascuns, vrând să fie singură pentru o vreme, ca să se liniştească.
    Josh o privi pe administratoare uluit. O mică problemă? Dar fusese şi ea acolo. O văzuse pe Amy!
    - N-a fost aşa, Steve, protestă el. Doctorul Engersol a folosit-o într-un experiment şi ei i s-a făcut o frică teribilă. A şi plâns!
    Conners o cercetă cu privirea pe Hildie, care dădu, aprobator, din cap.
    - I-a fost frică, într-adevăr. Şi a şi plâns. M-am dus după ea şi am găsit-o în camera ei. O vreme, a fost îmbufnată, dar am reuşit s-o calmez.
    - Atunci unde e acum? puse Conners punctul pe i.
    Hildie remarcă biletul pe care profesorul îl ţinea în mână.
    - Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse ea. Am organizat patrule s-o caute. Bănuiesc că aia e o copie după mesajul lăsat de ea pe computer, nu?
    Conners încuviinţă cu un gest scurt al capului.
    - Ei, asta e Amy, oftă Hildie. Sunt convinsă că ai observat că are tendinţa de a face o dramă din orice.
    - Dar chiar în halul ăsta? observă, reprobator, Conners. După mine, e posibil să fi fugit din şcoală, dacă nu chiar...
    După privirea lui Josh, Hildie îşi dădu seama că puştiul asculta fiecare cuvânt cu sufletul la gură, de aceea încercă să fie degajată.
..........................................................................................