8-9
Când dispăru, Josh fixă cu privirea locul din care plecase.Podeaua puţului era solidă şi liftul nu putea coborî mai jos. Sau, cel puţin, acest ascensor nu putea coborî mai jos.
Dar dacă exista şi un al doilea?
Începu din nou să urce scările, gândindu-se la această variantă.
3.
Era aproape de miezul nopții. Jeff scoase cele trei coli de hârtie de sub saltea, se furişă afară din camera lui şi ascultă la uşa dormitorului părinţilor săi, până ce fu sigur că aceştia dorm profund, după care coborî tăcut pe scări până la parterul întunecat al locuinţei. Ajunse în sufragerie, porni computerul, activă modemul, tastă un număr de telefon urmat de un cod de securitate şi, o clipă mai târziu, fu în contact direct cu computerul Croyden din laboratorul lui George Engersol.
O SĂ FIU GATA ÎN CINCISPREZECE MINUTE, ADAM
Răspunsul apăru imediat:
SUNT AICI
Jeff trecu fără zgomot prin bucătărie şi intră în garaj. După ce închise uşa în spatele lui aprinse lumina. Ridică capota maşinii, studie primul desen trimis de Adam şi găsi locul cutiei care conţinea componentele electronice ale automobilului. Trase de clapetele de plastic care închideau capacul, studie al doilea desen, apoi se folosi de şurubelniţă pentru a slăbi papucii de la unul din circuite, îl scoase din lăcaşul său şi închise cutia la loc. Lăsă capota să cadă şi încremeni când auzi sunetul făcut de încuietoarea automată, dar se relaxă imediat deoarece din casă nu parveni niciun zgomot.
Luă plăcuţa cu el, se întoarse în sufragerie şi studie cel de-al treilea desen, care era o schemă a circuitului scos.
Băgă mâna în buzunarul de la halatul de baie pe care-l purta, scoase cablul cumpărat în acea după amiază şi-l introduse într-o mufă din spatele computerului. Studie încă o dată schema şi o compară cu circuitul care se odihnea pe birou, lângă tastatura computerului. Ataşă cu atenţie mufa de la capătul cablului la conectorii de pe plăcuţă, după care tastă un mesaj pe tastatură:
SUNT GATA PENTRU PROGRAM
O secundă mai târziu, ecranul se şterse şi pe el apăru un program complex. Jeff îl studie cu atenţie până când ajunse la secţiunea care îl interesa.
Şterse două linii de instrucţiuni şi le înlocui cu alte două noi linii. Apăsă pe tasta "Enter" şi pe o fereastră a ecranului apăru:
REPROGRAMAŢI CIP-? (N) Y.
Jeff apăsă pe Y, apoi pe "Enter".
O clipă, se gândi că nu se întâmplase nimic, dar în fereastra ecranului apăru un alt mesaj:
REPROGRAMAREA VERIFICATĂ
Detaşă cablul din ambele mufe, îl băgă la loc în buzunar, apoi stinse computerul fără a-şi lua rămas un de la Adam. Se grăbi să se întoarcă în garaj, reinstală plăcuţa în cutia cu circuite electronice şi închise definitiv capota.
Cele trei foi de hîrtie se alăturară cablului, în buzunar.
Stinse luminile din garaj, se strecură înapoi în casă şi începu să urce scările când auzi o mişcare sus.
Zgomote de paşi.
O clipă, îşi pierdu capul, dar îşi reveni rapid.
Se duse tiptil până la bucătărie, aprinse luminile, deschise frigiderul şi scoase în grabă o casoletă cu maioneză, o bucată de brânză şi muştar. Câteva secunde mai târziu, în uşa bucătăriei apăru Chet. Jeff îşi prepara deja un sandviş.
Privi peste umăr şi se sili să-şi schimonosească buzele într-un zâmbet vinovat.
- M-ai prins! rosti el. O să-i spui mamei că mi-am făcut un sandviş pe furiş sau vrei şi tu unul?
Chet ezită, apoi îi întoarse zâmbetul.
- Fă-mi şi mie unul. Dacă o să fim prinşi, o să ne primim pedeapsa ca nişte bărbaţi, rosti el.
Scoase o cutie cu lapte din frigider, turnă lichid în două pahare şi se aşeză la masă.
- N-ai putut să dormi? întrebă Chet.
Jeff îşi clătină capul.
- Îhî, bolborosi el.
- Poate că o să-ţi fie mai uşor să adormi dacă pui cărţile pe masă ca să te uşurezi. Nu spun că n-a fost o porcărie ceea ce ai făcut, dar nici nu-i un capăt de ţară. Nu trebuie decât să recunoşti şi să-mi spui cine te-a ajutat şi cu asta basta.
- Mda, rosti Jeff cu vocea dispreţuitoare. Şi o să continuu să fiu consemnat pentru tot restul vieţii şi n-o să mă pot întoarce la academie, nu?
- N-are rost să discutăm asta până ce nu mărturiseşti ce ai făcut.
- Şi dacă n-o fac? îl provocă Jeff. Dacă nu-ţi spun?
- Atunci cred că o să rămâi închis în casă, replică Chet pe un ton amabil.
Refuza să trădeze mânia pe care o simţea cum se urcă în el datorită insolenţei fiului său.
- Să ştii însă că nu o să mă las înduplecat, Jeff. Poţi să-mi spui acum, sau mâine, sau săptămâna viitoare. Dar ai să-mi spui!
Jeff apucă sandvişul.
- Iar eu mă gândeam cu un minut în urmă că poate nu mai eşti atât de supărat pe mine, făcu el aparent amărât. Sandvişul tău e pe frigider. Eu o să-l iau pe al meu la mine în cameră.
Chet fu, involuntar, pe punctul de a sări de pe scaun. Simţise nevoia să-l înşface pe Jeff de ceafă şi să-l scuture bine, până ce el avea să-şi ceară scuze pentru ceea ce-i făcuse maică-si, să-şi ceară scuze pentru felul în care vorbea cu el şi pentru întreaga atitudine pe care o afişase în ultima vreme.
Dar n-o făcu. În schimb, se gândi la Jeanette. În această noapte, pentru prima oară de la moartea lui Adam, ea adormise împăcată cu ea însăşi.
Dacă îl va zgâlţâi pe Jeff acum, n-ar face decât s-o trezească şi s-o lipsească de aceste câteva ore de linişte sufletească.
Îşi păstră cumpătul, muşcă din sandviş, încercă să mestece şi scuipă îmbucătura în coşul de gunoi. Aruncă şi restul sandvişului.
Stinse luminile şi o porni pe scări. Se gândi că uneori meseria de tată e cea mai dificilă din lume. Şi totuşi îl iubea pe Jeff, în ciuda comportamentului său. O să treacă şi prin asta. Lucrurile aveau să ia din nou o întorsătură bună.
În final, vor sfârşi prin a se apropia iarăşi unul de celălalt.
4.
În camera sa, Josh privi fişierul de pe ecranul computerului. Nu înţelegea ce însemna el şi nici la ce slujea. Dar ştia de unde provenea.
Încercase toată seara să dea de vreo urmă a lor.
N-avusese deloc succes până în urmă cu câteva minute. Atunci îi venise o idee şi se decisese să încerce să pătrundă în computerul familiei Aldrich.
Găsise numărul în agenda din biroul lui Jeff. Când încercase să sune, linia era ocupată. Asta însemna că cineva din casă folosea deja modemul.
Jeff?
Josh se pusese pe treabă, pătrunzând direct în computerul de la centrala telefonică. Un minut mai târziu, reuşise să intre pe linia de modem a familiei Aldrich.
Dădu peste fişierul care era acum afişat pe ecranul său.
Câteva linii, care arătau că Jeff şi Adam comunicau unul cu altul în legătură cu un program. Văzu apoi o masă de linii care îi părură lui Josh a fi o adunătură fără sens.
În final, văzu încă o linie:
REPROGRAMAREA VERIFICATĂ
Reprogramarea cui? Ce însemna asta?
Închise computerul. Cuvintele îi rămaseră agăţate în minte.
"Reprogramare verificată".
În bezna nopţii, cuvintele aveau ceva ameninţător în ele.
Ameninţător şi periculos.
XXVI.
1.
- E aproape cinci și jumătate, anunță Chet. Sorbi ultima gură de cafea şi puse ceaşca în chiuvetă.
- Dacă vrem să ajungem la ei la ora şase, trebuie s-o luăm din loc.
- Poate ar fi mai bine s-o sun pe Frieda şi să anulez, sugeră Jeanette. Nu prea vreau să-l las pe Jeff de capul lui. Când se va trezi...
- O să-l lăsăm toată ziua singur, îi reaminti Chet. Iar dacă nu plecăm, nu vom face decât să-i permitem să ne manipuleze încă o dată. În afară de asta, Curt şi Frieda pleacă spre Londra după-amiază. Îţi aminteşti că asta a fost toată poanta meciului din această dimineaţă? L-am planificat acum o lună, un meci de drum bun, în care vrem să câştigăm.
- Ştiu, oftă Jeanette. Numai că...
- Mergem! declară Chet fără a lăsa loc vreunui comentariu.
Jeanette îşi dădu seama că el avea dreptate - aşteptase tot atât de mult ca şi el această dimineaţă. Li se păruse amândurora că era o idee minunată să te scoli în zori, să mergi până în Stratford şi să joci un set înainte de a pleca la lucru.
Aranjaseră chiar ca acesta să devină un obicei după ce Curt şi Frieda se vor întoarce din călătorie.
- O cale excelentă de a lupta cu vârsta! spusese Curt, la care Chet replicase, cinic, că era o cale la fel de bună pentru a face un atac de cord înainte de micul dejun.
- Bine.. . Lasă-mă, cel puţin, să-l trezesc şi să-mi iau la revedere, îl rugă Jeanette pe Chet.
Chet ezită o clipă, după care se decise să-i povestească ce se întâmplase peste noapte. Pe măsură ce asculta, Jeanette se făcu tot mai palidă şi începu să-şi muşte buza de jos.
- Dacă vrei să-ţi distrugă buna dispoziţie din această dimineaţă cu atitudinea lui, atunci nu te pot opri, încheie el. În locul tău, însă, l-aş lăsa să doarmă. Până ne vom întoarce o să se trezească, iar eu o să fiu suficient de vlăguit ca să nu-mi sară ţandăra imediat ce va deveni din nou obraznic.
"Asta e o greşeală", gândi Jeanette cu o intuiţie bruscă.
"N-ar trebui să mergem la Stratford. Ar trebui să rămânem aici ca să discutăm cu Jeff, indiferent cât de dureros ar fi".
Însă expresia feţei lui Chet îi spuse limpede că o confruntare cu Jeff acum ar fi îngrozitor de dură. Asta o ajută să se hotărască.
- Să mergem, atunci! fu ea de acord, forţându-se să zâmbească, deşi avea sentimentul clar că dimineaţa era deja ratată pentru ea.
Luară rachetele de tenis şi un set de mingi, apoi se duseră în garaj, înghesuiră lucrurile pe bancheta din spate a maşinii şi plecară.
Niciunul nu-l văzu pe Jeff cum îi obsearvă din spatele ferestrei sale de la etajul doi, cu un zâmbet drăcesc în colţul buzelor.
Cinci minute mai târziu, soţii Aldrich lăsară Barrington-ul în urmă. O luară pe autostradă şi Chet începu să apese pe accelerator. Soarele era pe punctul de a răsări din spatele dealurilor de la estul şoselei, iar ceaţa de dimineaţă se retrăsese deja, lăsând norii de pe cer să strălucească galben portocalii în lumina zorilor. Admirând panorama oceanului, Jeanette începu să se simtă mai bine.
- În definitiv, poate că ai avut dreptate, rosti ea, oftând şi aşezându-se mai confortabil pe scaun. Poate că tocmai de asta aveam amândoi nevoie.
Chet întinse mâna dreaptă şi o mângâie uşor. Apăsă mai tare pe accelerator şi îşi răsuci o idee capul spre panorama Pacificului.
- Într-o dimineaţă ca asta nimic nu poate fi mai frumos, nu?
Acul vitezometrului continuă să crească încet. Depăşi 90 de kilometri pe oră şi Chet reduse apăsarea pe pedală, pentru că urmau o serie de curbe strânse, pe care şoseaua le făcea de-a lungul coastei învolburate dintre Barrington şi Stratford.
În loc să încetinească, maşina acceleră.
Chet simţi un fior în faţa comportării ciudate a maşinii, dar crezu că ştia ce se întâmplase. Controlul automat de croazieră.
Probabil că l-a lăsat deschis şi a apăsat accidental pe butonul de pornire a lui.
Însă când apăsă pe frâne pentru a scoate din funcţiune controlul automat de viteză şi începu să încetinească autovehiculul, îşi dădu seama că el nu funcţiona.
Principial, oricând doreai să opreşti şi apăsai pe frână, sistemul era automat anulat. O altă cale era de a tăia alimentarea motorului.
Piciorul drept apăsă pedala de frână mai tare. În loc să se facă simţit impulsul care demonstra că acel control automat fusese dezangajat şi că motorul, ca şi frânele, lucrau pentru încetinirea vitezei, el simţi cum motorul se luptă cu frâna.
Jeanette îl privi îngrijorată şi-l întrebă:
- Nu mergem un pic prea repede?
Chet nu răspunse. Apăsă mai puternic pe pedală.
Maşina începu să încetinească, iar el simţi o uşurare.
- Cred că s-a înţepenit acceleraţia, murmură. Probabil că s-a slăbit vreo legătură. N-o să-mi ia mai mult de un minut s-o aranjez dacă am în portbagaj o pereche de cleşti sau o cheie franceză.
- Oh, Doamne, gemu Jeanette. Numai de o notă de plată pentru reparaţii nu aveam acum nevoie!
- N-o să fie nicio notă, replică Chet.
Piciorul apăsa pedala tot mai mult, căci motorul continua să nu asculte de frâne.
- Dacă e de vină o legătură, atunci nu va fi nicio problemă.
Brusc, îşi dădu seama că problema era mult mai serioasă. Frânele începură să se încălzească şi, ca atare, să alunece, aşa că maşina reîncepu să accelereze. La jumătate de milă în faţa lor era prima curbă şi drumul începea să şerpuiască printre stânci.
- Iubitule, încetineşte! se sperie Jeanette. Nu poţi...
- Încerc! exclamă Chet. Dar frânele se încălzesc şi trebuie să le mai dau drumul.
Relaxă pedala şi maşina ţâşni înainte cu motorul zumzăind parcă fericit că fusese eliberat din strânsoare.
Chet privi înspăimântat cum viteza automobilului trece de 110, apoi de 120 de kilometri pe oră.
- Încetineşte, Chet! strigă Jeanette, stând încordată în scaun şi holbându-se prin parbriz la curba strânsă spre stânga care se afla acum la numai o sută de metri în faţă.
Chet îşi înfipse piciorul în pedală.
Maşina începu din nou să încetinească, dar, în câteva secunde, frânele se reîncălziră şi el simţi cum ele încep să cedeze.
O clipă, acul vitezometrului coborî sub 120, dar începu să crească la loc.
Înnebunit, Chet apăsă pe ambreiaj. Când acesta nu răspunse la comandă, încercă să taie alimentarea motorului.
Cheia refuză să se răsucească în broasca de contact.
Maşina părea scăpată de sub orice control.
Abordară prima curbă cu 135 de kilometri pe oră. Pumnii lui Chet se făcuseră albi datorită încleştării cu care mânuia volanul. Cauciucurile scrâşniră, dar drumul era taluzat în această curbă, aşa că roţile nu cedară.
La cincizeci de metri mai departe drumul o lua la dreapta şi apoi, dacă îşi amintea bine, intra în prima curbă în ac de păr, răsucindu-se cu 180 de grade pentru a evita peretele de nord al unei crevase adânci din faleză.
Maşina supravieţui şi celei de-a doua curbe, însă auziră amândoi un zgomot ascuţit, când aripa din spate se frecă de zidul de protecţie din piatră care fusese singurul obstacol protector pentru a nu fi proiectaţi de forţa centrifugă în ocean.
- Opreşte! ţipă Jeanette. Pentru numele lui Dumnezeu, fă ceva!
Chet redresă maşina, dar aceasta era complet scăpată de sub control şi continuă să accelereze pe măsură ce se apropia de curba periculoasă şi de podeţul îngust care mărginea golul despicăturii în punctul cel mai periculos.
- N-o să reuşim! strigă el. Lasă-ţi capul în jos!
Când ajunseră la curbă aveau aproape 150 kilometri la oră. Chet răsuci de volan până la capăt, dar nu putu împedica nimic.
Botul maşinii se înscrise pe podeţ, dar, în aceeaşi clipă, roţile din spate alunecară şi limuzina ieşi de sub control. Partea dreaptă a automobilului se izbi de capătul parapetului de beton al podeţului.
Uşa din dreptul Jeanettei se curbă în interior, smulgând instantaneu prinzătoarea centurii de siguranţă a femeii.
Jeanette fu aruncată în poala lui Chet.
Maşina continuă să se răsucească. Partea din spate părăsi drumul şi autovehiculul începu să oscileze pe marginea podeţului. O clipă mai târziu, se rostogoli peste margine şi pluti câteva secunde în aer până ce se zdrobi de stâncile de dedesubt. Luă, instantaneu, foc. Dar Chet şi Jeanette erau deja morţi.
Deasupra epavei se formă imediat un nor de fum.
Un minut mai târziu, dinspre nord se apropie agale de locul dezastrului un camion. Şoferul zări fuiorul de fum care răsărea de dedesubtul podului.
- Isuse! îngăimă el.
Imobiliză autovehiculul şi se dădu jos pentru a căuta supravieţuitori. Văzu despre ce era vorba şi se întoarse la bord. Apucă microfonul staţiei sale de emisie recepţie şi începu să raporteze:
- Cineva a căzut de pe podul de deasupra Barringtonului. Arată ca şi cum tocmai s-ar fi întâmplat. Maşina e în fundul prăpastiei şi arde ca naiba.
2.
Când începură știrile de dimineaţă, în apartamentul lui Hildie Kramer sună telefonul. Apucă receptorul şi tăie sonorul televizorului.
- Doamna Kramer? întrebă o voce masculină.
- Da.
Simţi o furnicătură de-a lungul sirii spinării. Vocea grea a interlocutorului o avertiza că avea să primească veşti proaste.
- Aici e sergentul Dover de la departamentul poliţiei din Barrington.
Hildie simţi că-i bate mai tare inima.
- L-aţi găsit pe Steve Conners? întrebă ea.
Îşi compuse deja o voce plină de compătimire ca reacţie la aflarea veştii morţii lui.
- Aş fi vrut eu, răspunse Dover. V-am sunat în legătură cu băiatul care i-a găsit maşina.
Hildie gândi cu repeziciune.
Josh se comportase cam ciudat cu o noapte în urmă. Oare se strecurase afară din casă pe timpul nopţii? Dar cu ce scop? El nu ştia nimic despre cele ce se petreceau în laboratorul secret.
- Josh MacCallum? întrebă ea, mirată.
- Nu, celălalt. Jeff Aldrich.
- Aha, rosti ea, ca şi cum n-ar fi fost surprinsă, deşi simţi instantaneu un ghimpe în inimă.
Ce se mai întâmplase? Le spusese Jeff adevărul părinţilor săi?
- Mă aflu acum chiar în casa băiatului, continuă Dover. Mă tem că a avut loc un accident şi băiatul a rămas singur. M-a rugat să vă sun.
- Un accident? repetă Hildie. Ce fel de accident?
- Mă tem că ai lui au încurcat-o. Maşina lor a căzut de pe podul de la nord de oraş. S-a întâmplat cam cu patruzeci şi cinci de minute în urmă.
- Oh, Doamne! îngăimă Hildie. Chet şi Jeanette? Au păţit ceva?
- Da, doamnă, răspunse Dover. De asta v-am sunat. Niciunul dintre ei nu mai e în viaţă.
Hildie se sprijini de măsuţa telefonului. După câteva minute, reuşi să îngaime cu voce tremurătoare câteva vorbe:
- Vin imediat acolo! Spuneţi-i lui Jeff că vin.
Nu aşteptă replica poliţistului. Închise telefonul, îşi trecu degetele prin păr şi plecă în grabă spre parcare.
3.
Josh stătea încă în pat, complet treaz. Dormise prost în acea noapte; se trezise mereu, cu gândul la ciudatul fişier pe care-l văzuse pe computerul lui şi la semnificaţia acestuia. La un moment dat, avusese chiar un vis despre computere, în care el se întorsese în bizara lume pe care o văzuse pe ecranul căştii de iluzionare a realităţii.
Numai că în vis nu folosea niciun program de computer. Era chiar el în interiorul computerului. Nu era deloc aşa cum îi povestise Adam. Acea lume minunată care-l aştepta pe el ca s-o exploreze nu exista.
Nu era decât un imens labirint care se răsucea în jurul lui, un şir nesfârşit de coridoare care nu duceau nicăieri. Îl cuprinsese panica şi o luase la fugă prin labirint, învârtindu-se mereu în cerc. Era o capcană din care nu exista scăpare.
Încercase să ţipe, dar nu-şi găsise vocea.
Tocmai acel efort violent de a încerca să spargă tăcerea îl trezea de fiecare dată, asudat şi tremurând. Visul se repetă de câte ori readormea şi mereu era mai înspăimântător.
Când se deşteptase ultima oară, soarele de dimineaţă pătrundea deja prin fereastra deschisă. Atunci se decisese să rămână treaz. Se întinsese după o carte şi începuse să citească.
Auzi un zgomot de maşină. Se uită la ceas şi văzu că era numai şase şi ceva. Coborî, curios, din pat şi se duse la fereastră.
Ajunse la timp pentru a o vedea pe Hildie Kramer cum dispare prin porţile academiei la volanul automobilului ei.
Oare unde plecase? Şi pentru cât timp?
Josh se uită din nou la ceas. Încă o jumătate de oră nimeni din reşedinţă nu se va mişca din pat. Iar dacă Hildie nu era înăuntru...
Se hotărî.
Acum era momentul să coboare în subsol şi să încerce să descopere poziţia celui de-al doilea ascensor. Dar dacă îl va prinde cineva? Ce era cu lumea care lucra la bucătărie? Nici măcar nu ştia la ce oră veneau ei la lucru.
Se îmbrăcă în grabă.
Îi veni o idee. Scoase valiza de sub pat şi o luă cu el când părăsi camera. Dacă îl va opri cineva, va spune simplu că se duce să o pună în magazie.
Coridorul era tăcut, ca şi cum era plină noapte. O luă de-a lungul lui până la scări pe care le coborî câte două o dată până la parter.
Acesta era şi el pustiu.
Se strecură prin sufragerie, apoi se opri să asculte lângă uşa bucătăriei. Auzi un murmur de voci şi simţi aroma cafelei care se furişa prin uşa batantă întredeschisă.
Deschise în tăcere uşa de la subsol, aprinse lumina şi păşi pe platforma din capul scărilor. Trase uşa după el şi respiră uşurat. Până acum nu-l descoperise nimeni.
Coborî scările, cărând valiza după el. Ştiind că afară e ziuă şi venind aici pentru a doua oară, subsolul nu i se mai părea acum atât de monstruos.
Aşeză valiza la piciorul scării şi o luă către locul unde descoperise puţul de beton. Ajunse imediat lîngă el şi descoperi un alt comutator. Îl apăsă şi zona din jurul lui fu inundată de lumina strălucitoare a patru becuri cu incandescenţă.
Dădu ocol puţului şi-l examină cu atenţie.
Primele trei laturi cercetate se dovediră a nu fi nimic altceva decât feţe ale lui. Pe alocuri, căzuseră bucăţi din tencuială, pentru că cimentul era vechi, dar cam asta era tot.
Pe cea de-a patra latură găsi ceva ce nu observase data trecută. Din podea răsărea o ţeavă de plastic cu diametrul de aproximativ zece centimetri. Ţeava o lua în sus, lipită de peretele puţului şi era întreruptă la jumătatea drumului de o cutie cu capacul prins în şuruburi la fiecare colţ al ei. De acolo, conducta continua în sus şi dispărea prin tavanul subsolului, cu excepţia unei ramuri care făcea unghi drept, o lua pe sub tavan şi se pierdea în întuneric.
Josh înălţă capul şi studie ţeava. Ştia că plasticul nu fusese încă inventat când se construise casa. Oricum, conducta nu părea veche.
Studie apoi zona din podea de unde răsărea ea şi văzu că şi cimentul din jur arăta de parcă ar fi fost pus de curând. Putea oare această ţeavă să conţină cablurile de energie ale ascensorului? Puţin probabil.
Se îndreptă apoi spre scări şi căută în dulapurile cu scule din pivniţă până ce găsi o trusă. Deschise capacul şi apucă o şurubelniţă.
Se întoarse la ţeavă şi deşurubă capacul cutiei de pe traseul ei.
Înăuntru se vedeau cabluri.
Dar nu erau tipul de cablu gros care era folosit pentru alimentarea cu energie a unui lift.
Erau cabluri de computer.
Josh le recunoscu de îndată. Erau acolo cel puţin douăsprezece, făcute pachet, atât de strâns încât Josh nu putu să le numere pe toate.
Şi toate mergeau deasupra şi coborau dedesubtul pivniţei.
Încă nu ştia unde era maşinăria care acţiona ascensorul. Înşurubă capacul la loc şi-şi făcu în minte un plan al clădirii. Acoperişul cupolei de la etajul patru era plat, deci nu părea posibil ca motorul să fie adăpostit acolo.
Dar dacă cablurile care acţionau cabina în sus şi în jos erau montate pe ghidaje prin pereţi? În subsol era o groază de spaţiu pentru un motor electric. Se învârti pe lângă puţ, urmărind cu privirea ramura singuratică a conductei de cabluri. Aceasta dispărea într-un perete de cărămizi prefabricate, cam la cinci metri mai încolo.
Cărămizile arătau mult mai noi decât betonul podelei şi erau penetrate de o uşă.
Josh o porni către ea.
4.
Hildie parcă în fața casei familiei Aldrich. Pe aleea din faţă staţiona o maşină de patrulare a poliţiei. Coborî din automobil şi un ofiţer deschise uşa casei înainte ca ea să apese pe butonul soneriei.
- Doamna Kramer? Eu sunt sergentul Dover. Băiatul e în bucătărie.
Indică direcţia cu capul.
- Pe acolo.
Hildie traversă livingul şi se opri la uşa bucătăriei. Jeff stătea la masă, îmbrăcat în pijama, peste care îşi pusese halatul de baie. Se uită la ea şi Hildie observă că ochii lui erau uscaţi.
Era palid, dar nu vărsase nicio lacrimă.
- N-am ştiut pe cine să sun, se scuză el. N-am nicio rudă primprejur.
Hildie se duse lângă el şi se aplecă greoi pentru a-l îmbrăţişa.
- Îmi pare rău, rosti ea. Îmi pare aşa de rău!
Jeff o privi în ochi.
- Pot să mă întorc la şcoală acum?
Hildie simţi că i se taie răsuflarea. Îl privi din nou. Încet, începu să înţeleagă.
Fără lacrimi. Avea vocea calmă. Nu-i păsa.
Amândoi părinţii lui erau morţi şi lui nu-i păsa.
Hildie gândi rapid.
Oare observase şi poliţistul? Sau el presupusese că Jeff e şocat şi încă nu pătrunsese adevărul celor întâmplate?
- N... nu ştiu, spuse ea. Lasă-mă să vorbesc cu sergentul...
Vocea i se stinse când nu-şi aduse aminte de numele poliţistului.
- Dover, îi aminti Jeff. Se numeşte Dover.
Hildie se îndreptă din şale şi porni spre living, unde ofiţerul vorbea cu cineva la telefon. Îi făcu semn să aştepte, scurtă convorbirea şi închise.
- Cum se simte? întrebă el.
Hildie clătină din cap.
- Nu prea bine. Nu-s sigură că şi-a dat seama încă ce s-a întâmplat. Vrea însă să ştie dacă îl pot duce la academie.
Dover îşi împreună sprâncenele a mirare. Hildie continuă, grăbindu-se să speculeze momentul de confuzie din mintea lui:
- Cred că, mai degrabă, vrea să plece de acasă. Date fiind cele întâmplate, e greu pentru el să mai stea aici.
- Cred că ar trebui să-i informăm rudele..., începu Dover.
Hildie încuviinţă imediat.
- Pot să am eu grijă de asta. Avem toate dosarele la academie şi atât Jeanette cât şi Chet lucrează - au lucrat - la universitate. O să fac, desigur, cum spuneţi dumneavoastră, dar...
Lăsă deliberat cuvintele în suspensie pentru că voia ca decizia finală să vină din partea lui. Dover reflectă o clipă şi se hotărî.
Îi fusese şi aşa destul de greu să vină până aici şi să-i comunice unui puşti de doisprezece ani că ai lui muriseră.
Când era vorba de copii, Dover nu ştia niciodată ce să facă. În jumătatea de oră cât stătuse acolo, nu fusese capabil să-i spună nimic băiatului.
Măcar această femeie ştia cum să se poarte cu copiii şi îl cunoştea pe Jeff.
- Dacă puteţi face asta, atunci probabil că le va veni mai uşor celor din familie, fu el de acord. Ar fi de mare ajutor dacă are vreo bunică sau altă rudă. Dacă n-are, putem să-i sunăm pe cei de la asistenţa socială ca să-i găsească un loc unde să locuiască.
- Nu cred că e necesar, îi comunică Hildie. Cred că, fie Chet fie Jeanette au rude în oraş şi o să le contactez în dimineaţa asta. Mă îndoiesc că asistenţa socială se va implica în acest caz.
- Trebuie să vedem ce are de zis familia, replică Dover ca să scape de obligaţie. Mă tem însă că trebuie să vă cer actele. Nu că n-aş crede că sunteţi cine spuneţi că sunteţi, dar...
- Nu-i nicio problemă.
Scotoci într-o geantă largă pe care o lăsase pe un scaun şi scoase documentele ei de identitate. Dover examină superficial permisul ei de conducere şi legitimaţia de servici.
- Vă pot suna la acelaşi număr pe care l-am folosit mai devreme? întrebă el.
- Sau prin centrala universităţii, răspunse Hildie. Ziua mă puteţi prinde mai uşor pe această cale. Celălalt număr e de la apartamentul meu din academie. Sunt administratoarea acestei instituţii.
Cinci minute mai târziu, ea şi Jeff se îndreptau, cu maşina, spre academie. Păstrară o bucată de drum tăcerea. Hildie fu cea care vorbi prima:
- Îmi pare rău pentru părinţii tăi, Jeff. Ştiu cât îţi va fi de greu.
O clipă nu fu sigură că o auzise, însă el se întoarse spre ea.
- Doctorul Engersol o să trebuiască să mă lase acum să mă duc lângă Adam. Dacă poliţia află ce am făcut o să vină şi o să mă aresteze, nu?
Ţinând strâns volanul, Hildie nu răspunse.
5.
Josh deschise ușa și aprinse lumina. Îşi dădu seama instantaneu că găsise ceea ce căuta. Prinse de podea cu bolţuri se aflau două motoare mari, fiecare dintre ele fiind angrenate de o roată de transmisie.
Unul din motoare era vechi. Carcasa lui era înnegrită de unsoare şi inelele sale de cupru erau perfect vizibile prin grila ştanţată, de ventilare.
Cel de-al doilea părea cu mult mai nou. Cu toate astea, Josh văzu urma clară a unui motor geamăn cu cel vechi.
Oare cedase unul din cele vechi? Şi dacă da, de ce nu fuseseră înlocuite amândouă?
Examină rolele de transmisie. Amândouă susţineau cabluri mai groase decât degetul mare al lui Josh. În jurul butucului de la rola ataşată motorului mai vârstnic, cablul era înfăşurat numai de câteva ori.
Aceeaşi situaţie era valabilă şi pentru cealaltă roată, numai că rola în sine era mult mai voluminoasă.
Josh urmări cu privirea traseul cablurilor. Ele părăseau rolele, treceau pe sub doi scripeţi înţepeniţi în podeaua de beton, traversau podeaua şi se înfăşurau pe altă pereche de scripeţi. De acolo cablurile se îndreptau drept în sus şi dispăreau prin două locaşuri gemene, care păreau că traversează pereţii clădirii.
Şi le imagină urcând prin pereţi până la altă pereche de scripeţi, care le făceau să se întoarcă în subsol. Aceşti ultimi doi scripeţi trebuiau să fie poziţionaţi drept deasupra puţurilor de ascensor.
Josh descifră repede ce motor acţiona fiecare ascensor. Motorul mai vechi, ataşat rolei mai înguste, făcea să urce şi să coboare cabina pe care o vedea în fiecare zi şi care se afla acum la parter. Deci motorul mai nou acţiona liftul secret. Dar şi rola acestuia era aproape goală ceea ce însemna că şi cabina lui se afla jos.
Dar cu cât mai jos faţă de cealaltă?
Inspectă cu privirea pereţii încăperii şi zări regulatoarele celor două ascensoare.
Unul dintre ele părea că se află acolo de când fusese construită casa. Celălalt însă era la fel de nou ca şi motorul. Din carcasa sa neagră, de metal, ieşea tubul de plastic care fusese deviat de la traseul conductei mari cu cabluri, zărită de Josh mai înainte.
Deci liftul secret era controlat de un computer, iar celălalt opera încă după sistemul de acţionare în vigoare pe vremea construirii casei.
Dintr-o dată, se auzi un "clanc!" foarte sonor. Josh sări, speriat, de lângă regulatoare. O clipă se înfricoşă teribil când se gândi că fusese prins în subsol. Panica cedă însă imediat când realiză că nu auzise nimic altceva decât zgomotul pornirii unuia dintre ascensoare.
Se răsuci pe călcâie şi văzu cum se învârteşte încet rola mai îngustă.
Josh îşi ţinu respiraţia şi numără instinctiv secundele cât ea continuă să se rotească. După treizeci de secunde, rola se umplu cu cablu şi motorul se opri cu zgomot.
Josh rămase pironit locului. Peste câteva momente, se trezi la viaţă celălalt motor. Cea de-a doua rolă începu şi ea să se răsucească, mult mai rapid şi extrem de silenţios. Josh numără secundele din nou.
De această dată, trecură numai douăzeci de secunde până ce motorul se opri, dar Josh fu convins că rola se învârtise cu o viteză de cel puţin două ori mai mare decât cealaltă.
Peste încă cinci secunde, ascensorul îşi începu o nouă cursă.
Josh îşi dădu seama că cineva luase ascensorul vechi până la etajul patru, îl apelase pe cel ascuns şi îl luase pe acesta în jos până la o destinaţie obscură.
Hildie? Oare se întorsese? De cît timp stătea el ascuns în pivniţă? Nu ştia. Dar dacă fusese ea, ar fi fost bine să se întoarcă sus acum, cât timp ea se mai afla încă acolo, dedesubt.
Stinse luminile şi se grăbi spre piciorul scării.
Mintea sa elaborase deja un plan pentru ce avea de făcut pe post de următor pas. Dacă liftul secret era comandat de un computer aflat undeva, la mare adâncime sub reşedinţă, trebuia să existe o cale de acces la acesta! Şi dacă o va găsi...
Se căţără pe scări în sus, stinse ultimele lumini, împinse uşa pentru a ieşi de acolo şi fu pe punctul de a răsturna tava cuiva care căra hrană din bucătărie în sufragerie.
- Isuse! exclamă acest cineva.
Josh îl privi pe băiatul pe care-l lovise cu uşa. Era unul dintre studenţii universităţii, care lucra cu program parţial în bucătăria academiei şi care se uita mânios la el.
- Ce dracu faci, puştiule?
- E... eu îmi puneam valiza în magazie, murmură Josh.
Celălalt dădu ochii peste cap.
- Mă rog, ai grijă, da?
Trecu pe lângă Josh, continuându-şi drumul spre sufragerie. Josh îl urmă şi-şi croi drum prin mulţimea de copii care erau de acum adunaţi în jurul bufetului.
Se duse în holul mare. Când ajunse la prima treaptă a scării, de sus apăru, clătinându-se, Brad Hinshaw.
- Josh! Te-am căutat peste tot!
- Am fost să-mi duc valiza, începu Josh, dar celălalt i-o reteză.
- S-a întors Jeff! îţi vine a crede? O singură noapte şi deja s-a întors!
- Jeff? repetă Josh.
Îi reveni brusc în memorie mesajul ciudat pe care îl văzuse pe computer în noaptea ce trecuse.
- Mda! Tocmai l-am văzut când intra cu Hildie!
- Şi unde sunt? îngăimă Josh.
Brad indică, cu degetul, în sus.
- În apartamentul doctorului E. I-am văzut în lift acum vreo două minute! Hai cu mine - luăm o masă şi-i păstrăm un loc şi lui. Abia aştept să aflu cum i-a păcălit de această dată pe ai lui să-l lase să se întoarcă.
Dar Josh nu-l mai asculta. Ştia că Jeff şi Hildie nu se mai aflau în apartamentul de sus.
Erau acum, undeva, sub imobil.
De ce?
Se răsuci şi începu să urce scările către etajul doi.
Către camera sa şi către computerul său.
XXVII.
1.
Jeff se holbă la imaginea fratelui său pe monitorul de deasupra bazinului.
Bizar!
Îi era greu să-şi creadă ochilor. Adam încă trăia, trăia cu adevărat. Şi arăta chiar mai bine decât crezuse. Putea să vadă, să audă şi să vorbească, toate astea făcându-le prin complexul de circuite electronice din giganticul computer Croyden de alături.
Putea să vadă chiar şi furia din privirea lui, la fel de clar ca şi cum pe ecran ar fi fost chiar Adam în carne si oase.
- Dar n-am vrut ca mami şi tati să moară, rosti Jeff pe acelaşi ton mânios pe care îl avusese şi Adam când îl acuzase de asasinarea părinţilor lor. Ţi-am spus doar că am vrut numai să-i sperii!
- Nu mă minţi, Jeff, îl avertiză Adam.
Vocea lui era rece şi avea o duritate pe care Jeff nu o mai întâlnise niciodată înainte.
- N-ar fi trebuit să te ajut, continuă el. Dar ai spus...
- Şi ce voiai să fac? izbucni Jeff, cu ferocitate. Să-i las să mă pună la secret? Totul ar fi fost minunat dacă ţi-ai fi păstrat închisă gura aia mare a ta. Dar nu! Tu trebuia să vorbeşti cu mami!
- Pur şi simplu n-am vrut să fie tristă! contraatacă Adam.
Pe ecran ochii lui aruncau fulgere de mânie.
- A fost mama mea! Am iubit-o!
Engersol urmărea, fascinat, întreaga dispută. Era ca şi cum creierul lui Adam se mai afla încă în corpul lui. Emoţiile sale, reacţiile sale, toate erau perfecte! Chiar şi expresiile faciale se schimbau permanent, în funcţie de cuvintele fratelui său. Emoţiile apăreau în interiorul lui şi erau traduse instantaneu pe afişajul grafic al monitorului.
O animaţie adevărată, în cea mai completă formă a ei; o imagine pe care băiatul o utiliza pentru a reflecta starea fiinţei sale emoţionale.
Adam folosea simultan o parte a minţii pentru a crea imaginea de pe ecran, alte părţi pentru a expedia impulsurile electronice pe care computerul le convertea în vorbire şi restul pentru a gândi şi a reacţiona.
Adam beneficia şi de vedere. Se folosea de oricare dintre cele patru camere de luat vederi montate în colţurile încăperii, pentru a prelua imaginile convertite de computerul Croyden în informaţii binare, şi a le interpreta în propria sa minte la fel de clar şi de precis ca şi cum ochii săi erau încă intacţi.
"Incredibil!", se minună Engersol. Cele mai importante două simţuri, auzul şi văzul, funcţionau încă perfect, în ciuda lipsei organelor externe de percepţie a lor.
Doctorul era deja convins că avusese dreptate.
De când fusese scos din craniu, creierul lui Adam începuse să dezvolte căi noi de utilizare a zonelor ce nu mai erau necesare pentru întreţinerea corpului. Părea că îşi reprogramase părţi ale sistemului nervos autonom, astfel ca funcţiile de văz şi auz să nu mai treacă prin nivelul conştient. Datele erau culese de la computerul Croyden, traduse în forma potrivită şi trimise pentru a stimula centrii auzului şi văzului de pe cortex.
Probabil că sunetele şi imaginile pe care le recepţiona el erau la fel de reale ca şi cum ar fi făcut-o direct.
Dar cum stăteau lucrurile cu Amy?
În timp ce computerul continua să înregistreze orice reacţie a creierului lui Adam, pe măsură ce acesta oscila între durere şi furie în cearta cu fratele lui, atenţia lui Engersol se îndreptă spre oscilografele ataşate creierului fetei.
Era şi acolo activitate, putea s-o vadă pe afişajele grafice ale undelor emise de cortexul ei. De ieri, ea refuzase total să-i mai răspundă, deşi el era convins că era conştientă de faptul că voia să comunice cu ea.
Trebuia să decidă ce avea de făcut.
Adam îi confirmase că ea fabricase viruşi informaţionali ce puteau fi activaţi în eventualitatea că echipamentul care-i supraveghea activitatea creierului detecta ceva ieşit din comun. Dacă încerca să umble la creierul ei sau să-l deconecteze de la sistem, viruşii aveau să atace computerul Croyden.
Adam găsise deja sute de exemplare, dar azi-noapte devenise evident că nu era capabil să-i găsească pe toţi. În vreme ce Amy îi putea planta oriunde, nu numai în Croyden, ci şi în orice computer din raza ei de acţiune, ceea ce însemna, practic, orice computer de mare capacitate de pe glob -, Adam trebuia să inspecteze pe rând fiecare director din fiecare maşină.
Sarcina aceasta era imposibil de dus la îndeplinire. Deja el rămăsese mult în urmă faţă de fată. Amy trebuia oprită, numai că, până acum câteva ore, se părea că actul opririi activităţii ei n-ar face altceva decât să detoneze toţi aceşti viruşi, care ar detona, la rândul lor, alţi viruşi, până ce...
Pe Engersol îl încercă un fior de groază când se gândi la perspectiva cedării tuturor computerelor din ţară sau a simplei contaminări simultane a lor.
Răspunsul la problemă îl găsise pe la ora două a dimineţii, când îşi dăduse seama că şi computerul Croyden putea fi păcălit. Se putea fabrica o înregistrare cu răspunsurile creierului ei, care să imite funcţiile şi reacţiile normale. O înregistrare care putea conţine o instrucţiune de repetare la nesfârşit, care să hrănească computerele cu date nepericuloase, şi cum Amy ar fi fost încă acolo şi creierul ei ar fi funcţionat normal.
Şi, în timp ce computerul va procesa aceste date, el va deconecta creierul ei de la sistemul de întreţinere şi-l va distruge.
După care Adam, ajutat de viteza fantastică a Croydenului, putea începe munca de detectare a băncilor de date contaminate de pretutindeni. Şi când se va termina şi asta, şi băiatul va confirma găsirea şi lichidarea tuturor viruşilor, Engersol va izola laboratorul şi va deconecta computerul Croyden - ca şi proiectul, de altfel - de la orice sursă externă de informaţii până ce va găsi o cale pentru păstrarea minţilor copiilor sub control.
Deşi nu-i explicase lui Hildie implicaţiile complete ale acţiunii fetei, el era conştient de ceea ce se întâmplase. El deschisese cutia Pandorei şi conţinutul ei se vărsa în afară cu repeziciune.
De dimineaţă, Adam îi comunicase:
- Dacă o putem opri să mai creeze noi viruşi, eu îi pot detecta în câteva ore. O dată ce aceştia vor fi dezactivaţi, restul nu mai contează. Pot să rămână acolo unde sunt, pentru că nu mai are cine să-i iniţializeze, în plus, pot folosi datele ei proprii pentru a-i găsi pe detonanţi.
- În regulă, rosti acum Engersol, ieşind din reverie. Nu mai putem face nimic pentru a schimba cursul evenimentelor ce au avut loc. Singura noastră opţiune e să continuăm de unde suntem acum şi cel mai important lucru e să intrăm în legătură cu Amy.
- Poţi s-o faci? întrebă Hildie.
În ultimele cinsprezece minute ea nu rostise nicio vorbă. Ascultase în tăcere cum Jeff îi povestea fratelui său ce li se întâmplase părinţilor. Nu intervenise când el afirmase că n-avusese intenţia să-i ucidă, pentru că, la fel ca şi Engersol, şi ea simţea că importanţa proiectului depăşea cu mult necesitatea ca Adam să înţeleagă exact cele întâmplate.
Mai mult, dacă Adam putea fi convins că totul se întâmplase din vina lui, asta avea să le asigure cooperarea lui în orice acţiune ce va trebui întreprinsă pentru a o controla pe Amy Carlson.
Necesitatea lui de a i se aproba acţiunile, dorinţa lui de-a dreptul patologică de a se conforma la tot ce i se cerea, fuseseră principalele motive pentru care îl selectaseră pentru participarea la proiect.
Vina resimţită faţă de moartea părinţilor lui avea să se dovedească acel ultim stimul pentru ca el să execute orbeşte orice îi va cere Engersol. Chiar dacă asta însemna ca, în final, să moară şi el.
- Cred că o putem contacta pe Amy, replică Engersol.
Se aşeză în faţa tastaturii şi începu să dea instrucţiunile care aveau să trimită în sistem datele, prefabricate de el, referitoare la activitatea creierului fetiţei.
Monitorul de deasupra bazinului ei prinse, instantaneu, viaţă şi vocea lui Amy umplu camera.
- N-o să-ţi meargă, doctore Engersol!
Rostise vorbele cu o siguranţă care-i făcu pe ceilalţi să privească imediat monitorul ei. Părea că se uită, cu ochi mânioşi, direct spre doctor.
- Ştiu ce vrei să faci şi n-o să-ţi meargă, rosti ea, din nou.
Faţa doctorului se strâmbă într-un zâmbet lipsit de căldură.
- Si ce crezi tu că fac, Amy?
- Încerci să păcăleşti computerul. Dar n-o poţi face. Am studiat problema, doctore Engersol. Şi cred că un creier este exact ca o amprentă. Nu există două organe identice şi sunt atât de complicate încât nu pot niciodată repeta absolut la fel o secvenţă de răspunsuri măsurabile. Aşa că am întocmit un nou program, care compară mereu cele mai noi citiri ale datelor provenite de la creierul meu cu cele dinainte. Dacă descoperă o duplicare a acestor date, atunci acest program va presupune automat că mi-ai făcut ceva şi va începe activarea viruşilor. Mai întâi însă va porni distrugerea completă a acestui proiect.
Engersol privi îngheţat imaginea fetei cu părul roşcat. Faţa ei pistruiată nu-i dădea mai mult de zece ani, până ce el ajunse să se uite în ochii ei. Păreau că poartă în ei întreaga înţelepciune a omenirii.
- Nu te cred! rosti el aspru, deşi se simţea mult mai puţin sigur decât lăsaseră cuvintele lui să se înţeleagă.
Capul fetei se ridică puţin şi un zâmbet maliţios îi ridică colţurile gurii.
- Încearcă, dacă ţii aşa de mult. Programul e întocmit de aşa natură ca să-ţi lase treizeci de secunde pentru a te răzgândi. Însă nu cred că o să aştepţi atâta.
Engersol simţi că-l cuprinde o furie rece. Era o cacealma! Era sigur de asta!
- Dacă nu mă răzgîndesc o să mori, nu-i aşa? rosti el.
Amy ezită, după care încuviinţă.
- Da. Ca şi Adam, de altfel. Dar m-am gândit şi la asta şi nu cred că mai are vreo importanţă. N-aveai niciun drept să ne plantezi aici şi totuşi ai făcut-o. Şi te-am avertizat ce se va întâmpla dacă vei încerca să-mi faci rău, aşa că, dacă te decizi să mergi înainte, tu vei fi cel care ne va ucide pe amândoi, şi nu eu.
Engersol se uită furios la Hildie ai cărei ochi, ce reflectau mai multă ură chiar decât ai lui, o priveau pe Amy ca şi cum ar fi vrut s-o devoreze.
- Ei bine? o întrebă el.
Ea vorbi fără a-şi lua privirea de pe monitor:
- Spune adevărul? Computerul nu poate fi, într-adevăr, păcălit?
- Nu sunt sigur, răspunse, nervos, doctorul. Înclin să cred că se poate. Cred că ea blufează.
Hildie ezită o clipă apoi se decise.
- Fă-o! rosti ea. Nu ne putem permite ca tot acest proiect să devină sclavul unui copil supărat.
Engersol termină de dat instrucţiunile şi apăsă pe tasta care le permitea accesul în computer. Câteva secunde nu se întâmplă nimic.
Când fu pe punctul de a începe tastarea celorlalte instrucţiuni, care aveau să lichideze sistemul de întreţinere a creierului fetei, ecranul prinse, brusc, viaţă. Difuzoarele sistemului acustic începură să sune alarma. Pe tablourile de control ale ambelor bazine începură să clipească lumini roşii de avertizare, după care se activară buzerele pe măsură ce sistemele porniră să cadă, unul după altul.
- Ce e? ţipă, speriată, Hildie. Ce dracu' se întâmplă?
Engersol nu răspunse. Se afla deja cu degetele pe tastatură şi anula tot ce introduse în calculator.
- Ajută-mă, Adam! strigă el îngrozit.
Sunetele alarmei încetară.
Luminile de avertizare se stinseră una câte una, pe măsură ce Adam începu să lucreze şi să repare stricăciunile făcute programelor ce controlau echipamentul.
În mai puţin de un minut, totul se linişti. Engersol pălise. Cămaşa îi era îmbibată cu sudoarea ce-i ţâşnise prin toţi porii când văzuse cum începe să se ruineze în jurul lui toată munca depusă în ultimii zece ani. Îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu mână tremurătoare.
Pe monitor, Amy zâmbea satisfăcută.
- Ai văzut? rosti ea. S-a întâmplat exact aşa cum am prezis, nu?
Engersol încercă să înghită nodul care i se formase în gât şi care ameninţa să-l sufoce.
- Adam! tună el. Spune-mi unde eşti. E totul sub control?
- Verific încă, răspunse Adam.
Pe monitor imaginea sa era aceea a unui chip încremenit de pe urma concentrării cu care verifica programele atacate de virusul creat de Amy.
Înăuntrul lui era ca şi cum s-ar fi aflat chiar în interiorul computerului, examinând datele de pe suporţi, citindu-le la fel de uşor ca pe nişte cuvinte scrise pe hârtie. Se simţea parcă ar fi fost în mijlocul şuvoiului de informaţii.
În adâncul conştiinţei lui simţi o prezenţă străină.
Nu era Amy.
Se obişnuise cu mintea ei, cu prezenţa ei, ca o umbră care se mişca paralel cu el sau o lua înaintea lui.
Sesiză acum o altă prezenţă.
O adulmecă şi înţelese brusc cine era.
2.
După numai cinci minute de operare la terminalul din camera lui, Josh înţelese că nu putea pătrunde în sistemul ce acţiona în subsol. Întâlnise, la sfârşitul fiecărei comenzi de acces, acelaşi mesaj:
INTRODUCEŢI CODUL DE SECURITATE
Se simţea ca şi cum cuvintele îşi băteau joc de el. Într-un târziu, renunţă. Părăsi, nemulţumit, camera şi o luă pe culoar spre scări. Când ajunse în capătul lor, auzi un mieunat şi privi în sus.
La două etaje deasupra lui, pe platforma scărilor, îl văzu pe Tabby. În ultimele două zile, pisoiul se vânturase pe la etajele superioare, mutându-se din cameră în cameră, căutându-şi parcă prietena dispărută.
Josh îl lăsase ieri în propria lui cameră, dar animalul nu stătuse decât atâta cît îi fusese necesar să se convingă că Amy nu era acolo, după care se strecurase pe uşă afară şi îşi continuase inspecţia.
Acum stătea la etajul patru şi mieuna rugător.
Josh se opri şi observă pisica.
Parcă sesizând interesul pentru el, Tabby mai mieună o dată şi dispăru. De unde se afla, Josh putea vedea partea de sus a uşii de la apartamentul directorului Engersol. Uşa era întredeschisă.
Nu cu mult. Era doar o crăpătură cât o idee.
Inima începu să-i bată cu putere. Va îndrăzni să se urce până acolo? Dacă se va întoarce Hildie?
Dar ar auzi, în acest caz, ascensorul şi ar avea suficient timp să iasă afară. Şi, poate, dacă era chiar în interiorul apartamentului directorului...
Se decise.
Uitându-se în jurul lui pentru a vedea dacă îl observă cineva, se furişă până sus. Lângă uşă, Tabby se întoarse spre a se uita la el, apoi zgârie uşa cu lăbuţa, ca pentru a-i cere lui Josh s-o lase să intre.
- Ai dat de mirosul ei? întrebă Josh, cu voce joasă. Ai dat de mirosul ei înăuntru?
Cu inima bătându-i năvalnic, întinse mâna şi crăpă uşa mai tare.
Pisica se strecură înăuntru. O clipă mai târziu, Josh o urmări. Inspectă camera cu privirea şi ochii îi căzură imediat pe terminalul de computer ce se afla pe biroul de lângă fereastră.
Computerul doctorului Engersol.
Josh traversă repede încăperea, se aşeză în faţa terminalului şi începu să apese tastele. De această dată, nu mai apăru nicio cerere de cod de acces.
Începu să caute printre directoare pe care nu le mai văzuse niciodată înainte. În cel de-al treilea director, atenţia îi fu atrasă de numele unui fişier:
GELAB. CAM.
Creierul traduse instantaneu numele fişierului: George Engersol. Laborator. Cameră.
Se folosi de mouse, plasă cursorul pe numele fişierului şi apăsă clapeta de două ori. În partea de sus a ecranului se deschise o fereastră şi, în faţa ochilor lui, apăru o imagine.
Josh se holbă, în tăcere, la ea. Vedea un laborator cum nu mai văzuse înainte în academie, umplut cu echipament care îi făcea pielea ca de găină, deşi habar n-avea la ce putea folosi acesta.
Îşi dădu, instinctiv, seama că îi găsise pe Adam şi pe Amy.
În colţul stâng al imaginii putu zări computerul Croyden în camera lui separată, iar la capătul încăperii de unde primea imagini văzu două bazine cu câte un monitor deasupra fiecăruia.
Unul din ele era orb, iar pe celălalt era afişat chipul lui Adam. Adunaţi în jurul unui birou din apropierea bazinelor se aflau doctorul Engersol, Hildie Kramer şi Jeff Aldrich.
Păreau că poartă toţi o conversaţie aprinsă.
Sunetul!
Trebuia să existe şi un sistem de sunet!
.................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu