PROLOG
Timmy Evans se trezi în umbră.Beznă atât de adâncă încât nu putea distinge nimic.
Obscuritate care-l înconjura pe Timmy, învăluindu-l într-o mantie atât de densă că se întreba dacă nu cumva imaginea vagă a lumii care plutea la marginea amintirilor lui nu era decât un vis.
Cu toate astea, Timmy era sigur că nu visa şi că lumina exista cu adevărat; simţea că undeva, mult în spatele opacităţii în care se găsea, era o altă lume.
Dintr-o dată a fost sigur că el nu mai făcea parte din această lume. N-avea idee cât era ora, ce zi era, nici măcar în ce an se afla.
Era zi sau noapte?
Nu ştia.
Treptat, primele tentacule ale fricii începură să-i dea târcoale. Timmy începu să exploreze bezna din jurul său, încercând să apuce întunericul. Nu simţi nimic.
Era ca şi cum propriile sale degete dispăruseră. Îşi împreună mâinile. În loc de aşteptata căldură palmelor presate una peste alta, nu simţi nimic. Nu percepea absolut nimic.
Caracatiţa uriaşă a spaimei îşi strânse mai tare tentaculele în jurul lui.
Mintea sa refuză panica, se trase înapoi din faţa ei, încercând să se ascundă de întuneric.
Ce s-a întâmplat? Unde se află? Cum ajunsese aici?
Instinctiv, începu să numere:
- Unu, doi, trei, patru.
Numerele mărşăluiau prin creierul său, dilatându-se pe măsură ce îşi asculta vocea interioară intonând discret cuvintele care însemnau pentru el tot ce era mai nepreţuit. Era aceeaşi voce pe care şi-o amintea din trecutul devenit deodată confuz, pe când era lumină şi se auzeau multe sunete.
Chiar şi atunci, înainte ca el să se deştepte în beznă, singurele care aveau importanţă pentru el erau numerele.
Întotdeauna fusese aşa, de când era micuţ şi stătea întins pe spate, zgâindu-se la un obiect suspendat deasupra pătuţului său. Numerele întipărite pe acel lucru mobil însemnau de pe atunci ceva pentru el. Deşi fusese prea mic pentru a defini obiectul mişcător, amintirea imaginii acestuia îi era foarte clară.
- Unu, doi, trei, patru.
Lucrul acela colorat, suspendat cu un fir de tavan, se răsucea încet deasupra lui, în timp ce vocea din creier rostea răspicat fiecare număr pe măsură ce-l observa.
- Unu, doi, trei, patru.
Mai târziu a văzut alt obiect, pe peretele de lângă el.
- Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece.
Timmy Evans a învăţat să numere după bătăile pendulei, deşi n-avea nici cea mai mică idee despre ce era un ceas sau la ce servea el. Stătea toată ziua întins în pătuţ, cu ochii fixaţi pe ceas, numărând de fiecare dată când limba orologiului atingea o cifră.
Când a învăţat să meargă, a început să-şi contabilizeze paşii, spunând fiecare număr cu voce tare. Îşi număra paşii pe veranda casei părinteşti. Număra crăpăturile din trotuarul care separa curtea de şosea.
După ce părinţii l-au luat cu ei la biserică, număra geamurile locaşului şi coloanele care susţineau tavanul înalt. Număra panglicile orizontale ale jaluzelelor de la fereastra camerei lui şi rândurile ordonate de legume plantate de mama sa în grădiniţa din spatele casei.
Număra orice. Prin minte i se răsuceau şiruri nesfârşite de numere.
Numere care însemnau ceva.
Numere care însemnau ordine.
Numere care-i defineau universul.
Numerele îi umpleau mintea şi îl sufocau. Ele erau prietenii şi jucăriile lui. Le împreuna şi le separa, examinându-le, până ce a înţeles modul exact în care trebuiau folosite. Le multiplica, le diviza, le extrăgea rădăcina, le ridica la putere. Numerele au fost întotdeauna acolo, defilându-i prin minte chiar şi când a crescut şi a început să vorbească despre alte lucruri.
Încercă acum, în înfricoşătorul întuneric în care se deşteptase, să se joace încă o dată cu ele. Timmy o porni de la un milion. Îi plăcuse întotdeauna acest număr. Un unu cu şase zerouri după el.
Îl multiplică cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, nouă sute nouăzeci şi nouă. Multiplică apoi totalul cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, nouă sute nouăzeci şi opt. Continuă aşa, numerele mărindu-se şi ocupând din ce mai mult spaţiu în creier.
Şi totuşi se găsea în întuneric.
Încerca să se concentreze numai asupra numerelor, nepierzând niciodată controlul asupra totalului, dar bezna şi tăcerea îl împresurau încă.
Alungă cifrele în spatele minţii, lăsându-le să curgă, şi, cu jumătatea de creier eliberată încercă din nou să descopere unde era şi cum ajunsese aici.
Şcoala.
Fusese la şcoală înainte de a se deştepta în obscuritate.
Era o şcoală drăguţă. Îi plăcea. Ceilalţi puşti erau aproape la fel de buni la cifre ca şi el. Era o şcoală simpatică, într-o casă mare, aşezată pe o pajişte largă şi umbrită de cei mai mari copaci pe care îi văzuse Timmy vreodată.
Copaci cu lemnul roşu. Nu mai văzuse copaci atât de imenşi înainte ca părinţii să-l aducă aici. Şi nici nu avusese prieteni.
Prieteni, aşa, ca el, care să-şi folosească creierul într-un mod în care alţi copii nu o puteau face. Acum însă i se întâmplase ceva.
Ce?
Încercă să-şi aducă aminte. Fusese în camera lui. Camera lui de la etajul trei. Dormea. Şi înainte de asta, a plâns.
Plânsese pentru că îi fusese dor de mama, de tata şi chiar de micuţul lui frăţior, pe care în realitate nu-l plăcea prea mult.
Plânsese până adormise, întrebându-se dacă a doua zi de dimineaţă îl va tachina cineva pentru că izbucnise în lacrimi în sufragerie şi fugise, pe scări, în camera lui, trântind uşa şi nelăsând pe nimeni înăuntru toată seara.
Apoi, cândva în noapte, se trezise şi auzise ceva. Ce auzise? Timmy nu-şi aminti.
Se concentra mai mult şi îi apăru, foarte, foarte vag, o amintire. Un hârâit, ca al bătrânului ascensor care urca de la etajul întâi până la patru.
Apoi - nimic!
Până ce se trezise în întuneric.
Se trezise ca să descopere că nu era, în continuare, nimic.
Încercă încă o dată să apuce ceva cu mâinile, dar corpul refuză să răspundă; refuză chiar să înţeleagă comanda dată de creier.
Paralizat! Întregul său corp era paralizat!
Panica stârnită îl acapara cu o forţă irezistibilă.
Ţipă.
Ţipă în tăcere.
Încercă să urle din nou când, în spatele umbrelor, începură să strălucească lumini scânteietoare, într-un spectru de culori pe care nu-l observase niciodată până atunci în viaţa lui.
În tăcerea din jurul lui izbucniră puternice sunete. Era o cacofonie de acorduri dizgraţioase ce săreau unele peste altele, precum strigătele sinistre ale sufletelor blestemate din iad. Continuând să ţipe, încercă să se desprindă de luminile şi sunetele care-l asaltau. Încercă să se întoarcă în sine şi să se îngroape în numerele ce curgeau încă la periferia conştiinţei.
Era însă prea târziu.
Nu putu găsi cifrele. În locul lor, găsi o bolboroseală fără sens.
Când atacul la adresa senzorilor lui ajunse la culme, Timmy Evans îşi dădu seama ce i se întâmplase. Atunci sosi însă ultimul moment. Luminile îl loviră încă o dată, cu o intensitate care îi sfâşie creierul, iar cacofonia sonoră îi zgudui din temelii mintea slăbită.
Într-o explozie de lumină, însoţită de uruitul a o mie de trenuri, Timmy Evans muri.
Muri fără a-şi aminti exact ce i se întâmplase.
Muri fără a înţelege cum şi de ce.
Muri când avea numai unsprezece ani.
Muri oribil.
1.
Prima zi de școală a fost mai rea decât crezuse, parțial din cauza vremii. Era una din zilele acelea minunate în care orice băiat normal de zece ani ar dori mai degrabă să fie afară, hârjonindu-se prin deşertul care înconjura Edenul, căutând insecte şi fluturi sau mulţumindu-se să urmărească cum se rotesc vulturi pe cer, căutând un stârv din care să se ospăteze.
Dar Josh MacCallum nu era un băiat normal şi nimeni nu dădea vreun semn că ar fi intenţionat să-l facă să uite asta. Nici măcar mama lui, care întotdeauna se lăuda cu el faţă de prietene, chiar şi când vedea cât de îngrozitor îl chinuie stânjeneala, de fiecare dată când ea le povestea cum sărise el peste clasele obişnuite.
Să sară! Ca şi cum era o chestie extraordinară, ceva de care trebuia să se simtă mândru. Numai că nu era plăcut, nu era plăcut deloc. Însemna că erai un fel de om ciudat; suficient de bizar ca, în momentul când intrai în sala de clasă, în prima zi - clasă în care nu cunoşteai pe nimeni, pentru că toţi puştii cu care merseseşi la şcoală anul trecut erau în altă cameră, din altă clădire -, toţi să te privească fix, să înceapă să şuşotească între ei şi să se holbeze la tine.
Totul a început în acea dimineaţă, înainte de a se duce la şcoală, când a încercat să vorbească cu unul din viitorii colegi. S-a ciocnit cu Ethan Roeder la ieşirea din blocul cu apartamente urâte şi mici în care locuiau.
- Cum e doamna Schulze? întrebă el.
Ethan nici măcar nu catadicsi să-l privească.
- Ce-ţi pasă? Toţi profesorii te iubesc, nu-i aşa?
Sentimentul de a fi respins îl arse pe dinăuntru şi-i aduse tot sângele în obraji. Ethan strigă apoi după nişte prieteni şi plecă fără a mai arunca o privire înapoi.
Josh se lupta cu lacrimile. O secundă simţi o nevoie arzătoare să ia o piatră de pe jos şi s-o arunce înspre Ethan. Se stăpîni, îşi vârî mâinile în buzunarele pantalonilor şi porni să se târască pe străzile prăfuite spre adunătura de clădiri răscoapte de soare care se numea Eden Consolidated School.
Eden.
Chiar şi numele oraşului era o farsă. Descoperise, cu mult timp în urmă, că numele nu era decât un bluf publicitar, gândit de vreun individ interesat să prostească lumea, făcând-o să creadă că aici exista şi altceva în afară de cactuşi şi murdărie. Aşa cum se întâmplase cu Groenlanda, despre care citiseră că nu era decât o mare bucată de gheaţă şi care fusese numită aşa de vreun negustor, de mult pierit dintre cei vii, care sperase astfel va determina lumea să se mute acolo.
Bine că lumea nu s-a mutat în Eden, chiar dacă acest loc însemna California. Oraşul părea trist aşa cum se simţea Josh. În timp ce se apropie de şcoală îi trecu prin minte s-o depăşească şi să se îndrepte spre autostradă, aflată la cinci mile traversând deşertul. Fu tentat să facă autostopul şi să plece altundeva. Poate la Los Angeles, unde locuia taică-său. Cel puţin acolo stătea când Josh a auzit ultima oară de el.
Tentaţia dură doar câteva clipe. Josh intră în clădirea din mijloc a şcolii, găsi clasa doamnei Schulze şi pătrunse înăuntru.
Păţi la fel ca ultima dată când a sărit o clasă. Stătu afară pînă în ultima secundă posibilă. Când se strecură, în final, înăuntru, sperând că se va scurge neobservat până într-o bancă din ultimul rând, doamna Schulze îl recunoscu şi-i dărui un zâmbet larg şi vag ironic.
- Ei, ei, iată-l şi pe micul nostru geniu.
Josh se făcu mic, vrând parcă să dispară prin podea, dar dorinţa lui n-avu nicio şansă să devină realitate aşa cum nu se împlinise niciuna din rugăminţile lui adresate, de-a lungul timpului, puterilor supranaturale care erau cu ochii pe el. Asta dacă exista vreo putere de acest fel. Decisese să se îndoiască de acest adevăr, impus în fiecare săptămână la Şcoala de Duminică.
Privi drept înainte.
Ceilalţi copii, toţi mai mari cu doi ani decât el, se întoarseră să se zgâiască la el. Nu avu nevoie să se uite la ei ca să ştie care le era expresia de pe feţe. Nu-l doreau printre ei. Nu mai doreau să afle că el lua note maxime la toate testele, în timp ce ei puteau cu greu să răspundă la întrebări.
Înainte n-a fost atât de rău, până când a sărit pentru prima oară o clasă, cu doi ani în urmă. Atunci - lui Josh i se părea că trecuse o eternitate - restul copiilor erau de vârsta lui şi-i cunoştea de o viaţă.
Avea şi un prieten foarte bun - pe Jerry Paterson - şi nimănui nu-i păsa că Josh lua întotdeauna cele mai bune note din clasă. Jerry îi spusese de mai multe ori:
- Cineva trebuie să fie cel mai bun. Cel puţin e bine că tu eşti acela şi nu vreo fată mută.
Chiar dacă avea numai opt ani, Josh ştia că o fată deşteaptă nu putea fi mută. Atunci a sărit peste o clasă prima dată. Până la mijlocul anului următor, Jerry avea un nou foarte bun prieten. Josh însă n-a găsit un altul.
Cînd ai nouă ani, un an înseamnă mult. Toţi băieţii din noua clasă aveau deja amici cu care să se înţeleagă şi nu voiau, cu siguranţă, un "bebeluş" prin preajma lor.
O vreme a sperat că va veni cineva nou în şcoală. A sperat degeaba - lumea nu venea în Eden; toţi încercau să plece de acolo.
Sărise acum din nou şi puştii din clasa lui erau cu doi ani mai mari decât el. Putea să-i simtă - acum, când vocea profesoarei îi penetra gândurile - cum îl priveau; putea să le simtă ura înăbuşită. Le auzi murmurele dezaprobatoare când îşi dădură seama că el nu acorda profesoarei nicio atenţie.
- Haide, Josh, insistă profesoara. Îţi aminteşti cu siguranţă data la care fortul Sumter a fost atacat, nu?
- 12 aprilie 1861, izbucni Josh. Două zile mai tîrziu, garnizoana fortului s-a predat şi a început războiul civil.
Murmurele încetaseră, dar Josh simţea priviri chiorâşe fixându-l din toate colţurile clasei. Ce era atât de rău să fii deştept? Nu era vina lui că memora tot ce citea şi putea rezolva mintal probleme de algebră.
Nu-şi fluturase mâna în semn de dispreţ pentru întrebare. Nu avea pretenţia că nimeni altcineva nu putea răspunde.
În afară de asta, îşi petrecuse majoritatea verii citind cărţi despre istoria Americii şi de aceea i se păreau uşoare chestiunile pe care ceilalţi elevi nu erau capabili să ie desluşească.
Avea să fie deci un alt an de nesfârşită plictiseală în clasă şi cumplită singurătate în afara ei. Când sună clopoţelul de prânz, Josh îşi făcu de lucru cu ghiozdanul până ce restul copiilor plecară. Se strecură apoi afară din bancă şi porni spre uşă. Înainte de a evada din clasă, vocea profesoarei îl opri:
- Josh?!
Nu se întoarse.
Auzi paşii grei ai doamnei Schulze grăbindu-se către el pe intervalul dintre bănci. Când îi simţi mâna pe umăr, avu din nou acea dorinţă ca podeaua să se despice şi pămâtul să-l înghită.
- Am vrut doar să-ţi spun cât sunt de bucuroasă că te am anul acesta în clasa mea - rosti Rita Schulze. Ştiu că nu-ţi va fi uşor...
Înainte de a termina, Josh se răsuci pe călcâie şi o privi fix, cu ochii înlăcrimaţi.
- Nu, nu ştiţi! izbucni el.
Vocea îi tremura de emoţie.
- Nu ştiţi dacă îmi va greu sau uşor. Şi nici nu vă pasă! Tot ce vă interesează e să răspund la întrebările alea idioate!
Pierdu controlul lacrimilor şi vocea i se ridică.
- Asta sunt ele - idioţenii, idioţenii, idioţenii!
Smulgându-se de lângă profesoară, Josh se întoarse şi se împletici până în hol, care, din fericire, era pustiu, apoi fugi spre toaleta băieţilor, de la capătul culoarului.
Cinci minute mai târziu ieşi de acolo cu lacrimile şterse şi faţa spălată, şi scoase un suspin de uşurare când văzu că nu e nimeni în jur. Merse la dulăpiorul lui, îşi puse ghiozdanul înăuntru şi scoase de acolo pacheţelul învelit în hârtie maro care conţinea mâncarea sa de prânz. Când fu pe punctul de a închide cuşeta îşi schimbă intenţia; băgă mâna în ghiozdan de unde pescui Mizerabilii, o carte pe care i-o dăduse mama lui cu o săptămână în urmă. Admiră coperta: avea un desen înconjurat de un chenar poleit, deşi ştia că nu era din piele adevărată.
De vreme ce ştia că va sta în cantină de unul singur la masă, putea încerca să citească câteva capitole.
Ajuns în sala de mese, se aşeză la rândul format în faţa liniei de autoservire, mişcându-se tăcut înainte până ce apucă o pungă cu lapte, apoi se îndreptă spre casieriţă.
- Ei bine, iată cine a venit! exclamă Emily Sanchez, zâmbindu-i călduros în timp ce taxă achiziţia băiatului. Deja într-a şaptea! Nu m-ar mira dacă la anul o să dai la liceu.
Josh reuşi să dea din cap aprobator, întinzând mâna spre a primi restul de la bancnota de un dolar pe care i-o dăduse casieriţei. Când îi puse monedele în palmă, Emily se aplecă înspre el şi-i şopti:
- Dacă te necăjeşte vreun copil să-mi spui, O.K.? Nu sunt chiar aşa deştepţi pe cât cred ei, corect?
Îi făcu conspirativ cu ochiul, dar Josh n-o văzu. Se întorsese deja, cu faţa în flăcări, căutând din ochi o masă goală în colţul cel mai îndepărtat. Nimeni nu îi vorbi cât timp el îşi croi drum spre masă. Simţea însă cum îl urmăreau toţi.
Se aşeză cu spatele la încăpere, hotărât să ignore restul copiilor, şi îşi desfăcu pacheţelul pentru a-şi scoate sandvişul cu unt şi brânză, ce constituia, invariabil, prânzul lui.
- Ştiu că nu e prea apetisant. Dar îţi face bine şi e tot ce-mi pot permite, îi explicase maică-sa când el se plânsese de monotonia mesei lui.
Aşa că îl mânca, zi după zi, de la un an şcolar la altul. Şi totuşi, astăzi nu era deloc sigur că va reuşi să-l înfulece pe tot.
Mușcă din el, mestecă și încercă să înghită, dar îmbucătura i se opri în gât. Reuşi s-o desţepenească cu o înghiţitură zdravănă de lapte. Deschise cartea şi începu să citească. Se cufundă curând în povestea lui Jean Valjean, care tocmai fura un set de candelabre din argint de la preotul care îl găzduise.
Josh întoarse rapid paginile. Ochii săi mâncau textul şi devorau fiecare cuvânt. Simţea cum îl acaparează din ce în ce mai mult povestea. Dintr-o dată, fără vreun avertisment, cartea îi fu smulsă din mâini. Se uită, surprins, în sus şi-l văzu pe Ethan Roeder cum îi rânjeşte, ţinând cartea în aşa fel încât el să n-o poată recupera.
- Ce citeşti, deşteptule?
Vocea batjocoritoare îi izbi auzul. Îşi împinse scaunul şi se ridică în picioare.
- E numai o carte. Dă-mi-o înapoi!
- De ce?
Ethan se îndepărtă dansând şi ţinând cartea astfel ca Josh să nu ajungă la ea.
- Ce-o să faci? O să chemi vreun profesor? îl batjocori el.
- Dă-mi-o, se rugă Josh. Oricum nu ţi-ar plăcea!
Rânjetul batjocoritor al celuilalt se preschimbă în furie.
- Asta cine o spune? mârâi el. Crezi că sunt prea tâmpit ca s-o citesc?
Păstrând cartea la distanţă de eforturile zadarnice ale lui Josh de a o apuca, Ethan o deschise. Abia acum realiză că nu era în engleză.
- Pe dracu! ţipă el. Amărâtul ăsta citeşte în altă limbă!
- E în franceză, gemu Josh. Asta e limba în care e scrisă cartea. Aşa că dămi-o înapoi, bine?
Încercă din nou să apuce cartea, dar Ethan era prea rapid pentru el. Băiatul mai mare îl apucă pe Josh de braţ, strângându-l dureros. Degetele lui lăsară urme în carnea puştiului. Copiii de la celelalte mese priveau toţi confruntarea, dar nimeni nu schiţă vreun gest pentru a-l ajuta pe Josh.
Înspăimântat, Josh aruncă o privire sălbatică în jur. Căuta o faţă prietenoasă, cineva care să-l ajute. Nimeni însă nu mişcă. În acea secundă îşi dădu seama că e complet singur şi ceva înăuntrul lui se frânse.
- Lasă-mă în pace, cretinule! urlă el.
Smucindu-se cu putere, îşi eliberă braţul. Apucă un scaun, încercînd să îl azvârle spre Ethan. Acesta se feri, prinse scaunul de un picior şi-l smulse cu totul din mâinile lui Josh.
Descurajat, Josh bâjbâi cu mâna la spate, simţi punga cu lapte şi îşi strânse degetele în jurul ei. Când Ethan îşi luă avânt pentru a-i zdrobi faţa cu pumnul, Josh îi aruncă laptele în ochi. La una dintre mese se stârni un hohot de râs la vederea lichidului alb şiroind pe faţa lui Ethan şi care începuse să se prelingă pe cămaşă.
- Isuse! urlă, ca apucat, Ethan. De ce ai făcut asta?
- De ce nu mă poţi lăsa în pace? i-o întoarse Josh.
Josh se aplecă repede să-şi ridice cartea din balta de lapte în care zăcea pe podea. Încercă să şteargă lichidul de pe paginile deja zbârcite, dar era prea târziu. O primise cu mai puţin de o săptămână în urmă şi era deja distrusă.
- Uită-te! ţipă el. Uite ce ai făcut din cartea mea!
Aruncă volumul ud spre Ethan Roeder. Când Josh era pe punctul de a sări asupra băiatului mai mare, din uşă se auzi o voce tunătoare.
- Gata, terminaţi!
Arnold Hodgkins era de prea multă vreme directorul instituţiei ca să nu ştie cum să calmeze rapid o dispută de la cantină.
Făcu un salt croindu-şi drum prin mulţimea adunată în jurul celor doi băieţi. Îşi înfipse mâinile groase în umerii combatanţilor.
- Ajunge! Aţi priceput?
Josh tresări sub strânsoarea degetelor directorului, dar nu scoase o vorbă. Ethan Roeder aruncă o privire mânioasă spre Josh.
- Eu n-am făcut nimic! răcni el, cu vocea tremurând de furie. El a început! Noi doar stăteam aici şi el a aruncat laptele pe mine! Priviţi cămaşa mea! E îmbibată!
Josh deschise gura, înmărmurit de amploarea minciunii, dar, înainte să poată spune ceva, un alt băiat, Jose Cortez, se apropie de Ethan. Cei doi erau amici.
- E adevărat, spuse Jose cu privirea înfiptă în ochii lui Josh, ca şi cum abia aştepta o provocare. Ethan n-a făcut nimic. Josh s-a tâmpit. E nebun!
Josh îşi plimbă ochii de la o faţă la alta, sperând ca cineva - oricine - să spună adevărul. Dar toţi puştii adunaţi în jurul lui Ethan erau prietenii acestuia; doar erau din aceeaşi clasă, nu? Pe el, toţi îl urau deja. Ochii săi căutară mai departe prin cantină şi se fixară în final pe Jerry Peterson, care se urcase în picioare pe scaunul lui, aflat la o masă de lângă perete, încercând să urmărească conflictul din cealaltă parte a sălii şi comentându-l pentru prietenii din jurul său.
Cu doi ani în urmă, Josh fusese şi el la acea masă, alături de Jerry, hlizindu-se la fiecare glumă a amicului său. Acum, Jerry părea că nici măcar nu-l observă. Ochii lor se întâlniră o clipă, dar Jerry privi imediat în altă parte. Sări de pe scaun şi dispăru în spatele mulţimii de copii mai mari care îi înconjurau pe Josh şi pe director.
- Ei, ce ai de spus? îl soma directorul. Aşa s-a întâmplat?
Josh negă, amărât, din cap.
- Stăteam liniştit, de unul singur, şi citeam. Ethan mi-a înşfăcat cartea şi n-a vrut să mi-o înapoieze.
- Oh, Jeez, gemu Ethan. La ce aş fi avut nevoie de cartea ta tâmpită? L-am întrebat numai ce citea şi a şi început să se stropşeacă, aşa cum face mereu!
- Ajunge! tună Hodgkins.
Privirea din ochii directorului îl somă pe Ethan să nu-şi forţeze prea mult norocul. Continuă, poruncitor:
- Roeder, tu şi Cortez o să curăţaţi mizeria! Fără comentarii! MacCallum, tu vii cu mine.
Josh încuviinţă din cap şi nu spuse nimic. Spăşit, el îl urmă pe director, pregătit deja pentru muştruluiala pe care avea s-o primească pentru dezordinea provocată.
Era clar că prima zi de şcoală a acestui an era mai rea decât prima zi a anului trecut. Şi situaţia nu avea să se îmbunătăţească.
2.
- O porție de chili, fără lacrimi!
Brenda MacCallum auzi strigătul din bucătărie, dar nu putu face mai mult decât să dea ușor din cap. Încerca să țină pasul cu comenzile celor patru oameni care voiau să servească prânzul. Nu-i putea învinovăți pe aceștia pentru starea ei nervoasă. Era ea de vină, cumva, că Mary-Lou se îmbolnăvise în acea dimineață, lăsându-le singure pe ea și pe Annette să se descurce? Și totuși nu servirea înceată era de vină. Încercă să-și țină firea când unul dintre bărbați schimbă comanda pentru a treia oară. Când auzi, însă, vocea încărcată de sarcasm a lui Max, care voia să știe dacă nu asurzise cumva dintr-o dată, simți că explodează:
- Te aud, strigă ea. Dar n-am decât două mâini și două picioare.
- Mai mult decât suficient după cum suntem serviți aici, mormăi un individ.
Brenda strânse din dinți și nu scoase nicio silabă din cuvintele care îi stăteau pe vârful limbii. Se întoarse şi se îndreptă spre bucătărie. Mai avea numai patruzeci şi cinci de minute până când se va termina nebunia de prânz. Patruzeci şi cinci de minute până va găsi, în sfârşit, timp să se aşeze şi să bea o ceaşcă de cafea ca să-şi revină.
Când trecu pe lângă casa de marcat, începu să sune telefonul. Brenda îl ignoră şi continuă să se deplaseze spre ghişeul de la bucătărie pentru a strecura comanda înăuntru şi a ridica cele trei vase cu chili, din care încă ieşeau aburi.
- La dracu, Brenda! mârâi Max. Crezi că clienţii îşi doresc mâncarea rece?
- În primul rând, dacă vor mâncare nu vin aici! Şi nu te răţoi la mine! Nu sunt d-alea cu care să-ţi permiţi aşa ceva.
Max deschise gura, gata să-i mai arunce o rafală de cuvinte, dar îşi zise că nu merită. "Şi are dreptate", reflectă Brenda în timp ce încerca să echilibreze mâna stângă, în care ţinea vasele cu chili, un coş cu pâine tăiată felii şi o farfurie cu brânză ce începuse deja să se îngălbenească - cu dreapta în care ţinea castroanele cu salată. Nu era ziua în care s-o presezi. Nu după acea dimineaţă, când a trebuit să-l convingă pe Josh să se ducă la şcoală şi când a avut de îngrijit şi colicile stomacale ale bebeluşului.
În drum spre masa la care îşi aşteptau prânzul trei femei - cu care Brenda fusese colegă de liceu cu zece ani înainte - ea aruncă o privire în oglindă şi simţi o clipă că se prăbuşeşte. Deşi avea aceeaşi vârstă cu fostele ei colege, părea cu cel puţin zece ani mai bătrână.
Părul, pe vremuri o coamă bogată de şuviţe blonde, i se transformase într-o masă amorfă şi murdară, ce arăta de parcă n-ar fi fost spălată de o săptămână, deşi îl şamponase de dimineaţă, după ce Josh plecase la şcoală. Pe faţă îi apăruseră primele riduri, deşi n-avea decât douăzeci şi opt de ani. Realiză brusc că nu fusese decât vina ei. În definitiv, ea luase decizia de a se mărita cu Buck MacCallum, în ciuda obiecţiilor mamei ei şi ale tuturor cunoştinţelor. Pe atunci însă Buck era chipeş şi ea drăguţă şi prea tânără ca să vadă altceva în afară de statura lui frumoasă şi de ochii lui căprui cu gene lungi. Avea să descopere imediat că ochii aceia nu scăpau niciodată vreo faţă drăgălaşă - sau chiar mai puţin drăguţă.
La un an după ce se născuse Josh, Buck şi-a luat zborul, plictisit de Eden, plictisit de a pompa benzină şi a regla carburatoare, plictisit de ea.
Aşa că a trebuit să vină să lucreze pentru Max, luptându-se să câştige suficient pentru ea şi Josh. Apoi, acum un an şi jumătate, se ciocnise, pentru prima oară de la terminarea liceului, de Charlie Decker, fostul ei coleg. A crezut atunci că problemele ei s-au terminat.
Charlie o flatase, spunându-i că nu arată deloc altfel faţă de cum era cu nouă ani în urmă. I-a promis c-o ia şi pe ea şi pe copil la San Francisco de îndată ce îi va ieşi o afacere în care era angrenat. Au plănuit să se căsătorească. N-a avut nicio grijă când a rămas gravidă.
Până când l-a sunat pe Charlie în San Francisco să-i anunţe vestea cea bună şi i-a răspuns o femeie. O femeie care s-a dovedit a fi doamna Charlie Decker şi care era în postura asta de şase ani. Şi care i-a spus că, dacă îl voia pe Charlie, era bine venită, deoarece Brenda era a treia târfă ticăloasă care sunase în ultimul an pentru aceeaşi problemă. Tremurând din toate încheieturile, Brenda a închis telefonul şi şi l-a scos din minte pe Charlie Decker. N-avea niciun sens să-i spună că era însărcinată. Când s-a născut Melinda, i-a pus fetiţei numele MacCallum, gândindu-se că dacă acest nume fusese bun pentru ea şi Josh, putea fi la fel de bun şi pentru bebeluş.
A trebuit atunci s-o lase baltă cu întâlnirile şi să se preocupe serios de procurarea hranei. Vocea Annettei îi alungă amintirile tocmai când aşeza ultima comandă în faţa fostelor colege.
- Ce e cu tine, Brenda?
Annette avea un timbru poruncitor.
- Nu mă auzi? E Arnold Hodgkins la telefon şi vrea să-ţi vorbească! Acum!
Cele trei femei de la masă o priviră întrebător. Inima Brendei bătu mai tare. "Nu", îşi spuse şi porni în fugă spre telefon. "Nu încă. Nu din prima zi. Te rog?!" Dar inima îşi acceleră bătăile când auzi vocea directorului la celălalt capăt al firului.
- Alo, doamnă MacCallum.
Cuvintele erau pline de resemnare şi spuneau totul.
- Oh, doamne! suspină ea. Ce a mai făcut Josh de data asta?
- A pornit o bătaie în cantină, răspunse Hodgkins. Pretinde că n-a fost vina lui, că stătea liniştit citind o carte şi că toţi ceilalţi l-au hărţuit.
- Iar ceilalţi spun că el era întărâtat, termină Brenda în locul lui, ştiind deja ce avea să urmeze.
Sperase că după buclucul de anul trecut nu va mai avea probleme; că urmând povaţa conducerii de a-l trece pe Josh într-o clasă superioară, băiatul va fi suficient de ocupat, nemaiavând ocazia să-şi manifeste plictiseala în faţa întregii clase, stare generatoare de probleme şi tulburări. Ei bine, la revedere acestei speranţe.
- Cred că cel mai bine ar fi dacă aţi veni până aici - o povăţui Hodgkins. Nu vorbeşte deloc şi refuză să se întoarcă în clasă.
Brenda scrută mesele ocupate din cafenea, apoi se uită din nou la ceas. Îl văzu pe Max cum se uită mânios la ea din bucătărie. Când privirile li se încrucişară, el îi făcu semn cu capul către comenzile care soseau mereu prin uşiţa de la ghişeu. Ea îşi cântări posibilităţile, apoi hotărî.
- Domnule Hodgkins, nu pot veni chiar acum. Sunt în mijlocul îmbulzelii de la ora prânzului şi una din fete n-a venit azi. Max e deja mânios pe mine şi dacă plec acum o să mă concedieze. Nu-l puteţi duce în bibliotecă sau altundeva? Măcar pentru o oră?
Vocea căpătase deja o notă plângăreaţă. Întoarse instinctiv spatele zonei în care se servea masa şi, implicit, ochilor iscoditori ai fostelor colege. Din fericire, directorul păru c-o înţelege. Aproape surprinzător, îl auzi că e de acord:
- În regulă. O să-l ţin în biroul meu. Încercaţi să veniţi până într-o oră, da? Am o întâlnire cu administratorul şef al şcolii şi n-am intenţia să întârzii.
- Mulţumesc, domnule Hodgkins. O să ajung într-o oră acolo, vă promit.
Închise telefonul şi alergă spre ghişeu. Annette încerca să facă faţă avalanşei de comenzi. Max era ocupat cu grătarul pentru friptură şi stătea cu spatele la ea.
- Probleme? o întrebă Annette.
Brenda încuviinţă, apoi i se adresă lui Max:
- Va trebui să mă învoiesc pentru o oră după ce terminăm cu prânzul. E-n legătură cu Josh...
Max îi aruncă o privire acidă. Pusese la fript nişte carne pentru o duzină de hamburgeri. Strecură lopățica de apucat carnea sub unul din ei şi-l întoarse cu o smucitură bruscă.
- Cum se face că are întotdeauna probleme când eşti de serviciu?
Brenda trase adânc aer în piept. Simţea o aprigă dorinţă să-i arunce în faţă că Josh nu avea decât zece ani, că toţi copiii aveau probleme şi că această chestiune o afecta material la fel de mult ca şi pe el. "Dar, cine ştie, poate vrea să-mi plătească ora în care voi lipsi", se gândi ea. "Ăsta da început!" Preferă să tacă. Nu-i fusese uşor să găsească slujba asta; era şi mai greu să găsească alta.
Annette îi simţi disperarea şi îi zâmbi încurajator.
- Hei, ia-o mai uşor. Poţi să lucrezi două ore mâine seară în locul meu şi asta nu ţi-o spun pentru că bacşişurile sunt grase la prânz. Fă ce ai de făcut şi lasă-l naibii pe Max, bine?
- Bine, fu de acord Brenda, strâmbându-şi buzele când ridică alt grup de comenzi şi se îndreptă către o masă de lângă fereastră.
Numai că a-l da naibii pe Max nu era un răspuns, pentru că nu el era problema. Problema era Josh şi n-avea nici cea mai mică idee ce putea face.
3.
La unu treizeci, majoritatea meselor, mai puțin două, se goliră și fură rearanjate pentru adolescenții care veneau acolo după școală. Brenda își scoase șorțul și îl atârnă de unul din cârligele din capătul bucătăriei, unde se aflau și vestiarele. Ochii mereu mânioși ai lui Max o priviră când ea porni către ușă.
- Ai de gând să pleci cu uniforma pe tine?
- E vorba numai de o oră, Max. Doar nu dispar toată după-amiaza să mă duc la dans...
Privi la rochia de nailon roz ce avea fusta prea scurtă și continuă:
- Și dacă m-aș duce, n-aș purta chestia asta împuțită.
- ”Chestia asta împuțită” m-a costat cincisprezece dolari, grohăi Max. Și nu sunt obligat să vă dau uniforme, să știi. Dacă puștiul ăla vomită pe ea...
- Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Max! Nu poți să fii om măcar pentru cinci minute? John nu se simte rău, el doar...
Ezită, căutând cuvintele potrivite, însă Max interveni:
- Da, da, știu. E prea deștept pentru a-i fi bine, nu? Cu toate că dacă era aşa de-al dracu', învăţa până acum să evite buclucul. Să te întorci aici într-o oră, ai înţeles?
- OK, replică Brenda.
Luă replica lui ultimă ca pe o aprobare de a nu-şi schimba hainele. Se grăbi spre uşa din spate. Căldura toridă o făcu să transpire instantaneu, lipindu-i rochia de trup. Se strecură la volanul vechiului ei Chevrolet.
Motorul gemu descurajant când introduse cheia în contact. Brenda înjură printre dinţi.
- Te rog, te rog, murmură ea, răsucind de cheie o dată şi încă o dată şi rezistând tentaţiei de a apăsa pedala de acceleraţie până la fund. Măcar de data asta, nu mă părăsi.
Tocmai când bateria era pe punctul de a muri, motorul tuşi brusc apoi începu să sforăie. Ţinând piciorul pe pedală, Brenda se întinse spre geamul portierei din spate şi manipula maneta pentru a-l coborî, apoi se aplecă spre cea din dreapta ei. Era înţepenită în poziţia închis, dar ea încerca mereu în speranţa că va da un miracol şi peste maşina asta hărtănită.
N-avu noroc.
Merse cu spatele, din parcare până pe drumeag. Câteva clipe mai târziu era pe Strada Principală, îndreptîndu-se spre şcoală.
Eden Consolidated, o adunătură de tot râsul de clădiri făcută din chirpici, se afla la marginea oraşului. În spatele ei nu era decât deşertul arid, întrerupt doar de lanţul muntos care se vedea ca prin ceaţă din cauza smogului dens ce provenea din Los Angeles, oraş aflat la două sute de mile distanţă.
Brenda conduse încet. Voia să răsufle câteva minute înainte de a da cu ochii de Arnold Hodgkins. Rezistă tentaţiei de a se autolamenta. Dintr-o dată, îşi aminti un film vechi cu Bette Davis.
Care era numele lui? Bette era ospătăriţă într-o cafenea jegoasă din deşert şi, de jur împrejur, nu era niciun orăşel, nici măcar unul pricăjit ca Edenul. Davis n-avusese decât o singură aventură cu un poet care nu ţinea cu adevărat la ea. "Cel puţin eu am fost îndrăgostită de câteva ori", reflectă Brenda cu sinceritatea şi umorul negru care o însoţiseră uneori în momentele mai grele din viaţă, chiar dacă asta era o laşitate. "Şi am doi copii care nu sunt, cu siguranţă, laşi! De fapt, unul din ei e un geniu. Şi nu murim de foame, avem unde locui, iar lucrurile ar putea sta mai prost."
Spre surprinderea ei, când parcă maşina şi se îndreptă spre biroul directorului, se trezi că fredonează ceva ininteligibil. Curajul o părăsi însă când îşi zări fiul şezând într-o rână, pe scaun, în colţul biroului directorului, cu ochii săi căprui şi mari, adânci ca ai lui taică-său, uitându-se îmbufnat la ea.
- Ha, uită-te la tine! rosti Brenda. Dacă mai stai mult aşa o să te cocoşezi.
- Cui îi pasă? se răţoi Josh, continuând să stea în aceeaşi poziţie.
- Mie, de exemplu, îi răspunse Brenda. Şi până nu te aşezi ca lumea n-o să te ascult.
Josh făcu o strâmbătură în semn că nu credea deloc că ea avea să-l asculte, dar se aşeză corect pe scaun.
- Ethan a fost, începu el. El a început. Nu făceam decât să citesc Mizerabilii şi a venit şi mi-a smuls cartea. N-a vrut să mi-o dea înapoi, aşa că am aruncat laptele spre el.
Privirea Brendei se mută spre Arnold Hodgkins.
- Ce spune Ethan Roeder despre povestea asta?
Directorul ridică din umeri şi-i făcu semn Brendei să ia loc.
- Exact ceea ce bănuiţi - că el n-a făcut nimic. După Ethan, Josh n-a avut niciun motiv să arunce cu punga cu lapte în el.
Dădu din cap descurajat.
- Din nefericire, nu ştiu ce pot să fac. Toţi ceilalţi îl sprijină pe Ethan.
- Dar e ridicol, izbucni Brenda. Ethan e cu doi ani mai mare decât Josh. Are cel puţin zece kilograme în plus şi e cu opt centimetri mai înalt. Nu-mi pasă de alte probleme pe care Josh le-ar putea avea, dar prost nu e. Nu s-ar bate cu cineva atât de solid ca Ethan!
Mâinile directorului se despărţiră într-un gest de neputinţă.
- Încercaţi să vă calmaţi, doamnă MacCallum. Nu iau partea nimănui - pur şi simplu transmit ce mi-au spus ceilalţi copii. Nu e prima dată când primesc plângeri în legătură cu faptul că Josh se comportă violent fără a fi provocat. Din păcate, ăsta nu e singurul episod pe care trebuie să-l discutăm împreună azi.
Brenda ezită. Indignarea i se micşorase.
- Vreţi să spuneţi că mai e ceva? întrebă ea.
Hodgkins îşi muşca, stânjenit, buza de jos.
- În timpul pauzei de prânz a venit aici Rita Schulze. Se pare că a avut o mică ciocnire cu Josh imediat după orele de dimineaţă.
Brenda îşi întoarse ochii spre fiul său. Josh se roti pe scaun.
- N-a vrut să mă lase în pace, se plânse el. De fiecare dată când întreba ceva mă punea pe mine să răspund de parcă aş fi fost cine ştie ce atotştiutor. Ceilalţi copii mă priveau şi vorbeau despre mine şi...
Se opri când văzu supărarea din ochii mamei sale.
- Aşa că ai fost necioplit cu profesoara ta şi ai aruncat cu laptele în Ethan, nu? Aşa e?
- Nu!
- Nu mă minţi, Josh. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat.
- Dar ţi-am spus, mami! N-am făcut nimic!
Josh privi de jur împrejurul camerei, ca şi cum căuta o portiţă de evadare. Brenda îl apucă de bărbie şi-l forţă să se uite în ochii ei.
- Ăsta e adevărul, Josh?
Tăcut, Josh, încuviinţă. După o secundă, Brenda lăsă mâna să-i cadă şi se întoarse încetişor spre director.
- Ce o să facem? întrebă ea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi anul trecut. Bill Cooley îl evidenţia mereu pe Josh în faţa clasei, de parcă toţi ar fi trebuit să fie la fel de deştepţi ca şi el. Nu era drept nici pentru ei şi, cu siguranţă, nici pentru Josh.
Pe faţa directorului se citi şi mai mult neajutorarea.
- E o situaţie dificilă, admise el cu vădită aversiune. Dar...
- Dar nu trebuia să-l săriţi din nou peste o clasă, îi tăie Brenda vorba, mânioasă. Trebuia să-l lăsaţi cu colegii lui.
Hodgkins dădu, încăpăţânat, din cap.
- Nu e asta problema! Problema e că nu avem niciun fel de programe pentru copii ca Josh. Şcoala e încă prea mică şi resursele prea limitate.
Brenda îl privi ţintă pe director.
- Şi ce trebuie să fac? Să-l iau pe Josh de la şcoală? Nu e vina mea că şcoala e prea slabă pentru el.
Hodgkins se aplecă luând de pe birou o broşurică.
- N-am spus că a fost vina dumneavoastră, doamnă MacCallam, şi îmi cer scuze dacă s-a dedus asta din vorbele mele. Faptele sunt însă fapte. Nu prea mai putem face multe pentru Josh pe aici. El are nevoie de programe speciale, de profesori antrenaţi special pentru asta şi de copii la fel cu el.
Ochii săi erau fixaţi pe prospectul din mână, care îi sosise cu o săptămână în urmă, însoţit de o scrisoare imprimată pe calculator şi adresată "personal", în care se sugera ca Josh să fie un cursant al şcolii descrise în broşură.
Iniţial, le lăsase deoparte pe amândouă, fiind sigur că solicitarea nu fusese făcută decât în urma rezultatelor testelor de inteligenţă pe care toţi copiii din Eden le dăduseră primăvara trecută. După incidentul din cantină însă studiase cărticica cu multă atenţie.
- Ce vreţi să spuneţi? Credeţi că ar trebui, pur şi simplu, să-mi strâng lucrurile şi să plec în altă parte? Dar credeţi că pot aşa ceva? Şi chiar dacă aş putea, unde să mă duc? Cum să găsesc şcoala de care vorbiţi?
Înainte de a continua, Hodgkins îi întinse broşura.
Provenea dintr-un loc care se numea Academia Barrington. Pe coperta de hârtie era imprimată o schiţă a unui bloc înconjurat de o peluză largă, presărată cu pini masivi. Brenda privi uluită desenul, apoi se uită la director.
- Ce e asta? N-arată deloc a şcoală.
- Nici nu e, replică Hodgkins. E o instituţie particulară destinată copiilor talentaţi. Se află în nord la...
Brenda nu-l lăsă să termine. Se ridicase deja în picioare, cu ochii în flăcări.
- Şcoală privată? tună ea. De unde să iau bani pentru şcoală privată? Eu sunt chelneriţă. Nu primesc decât salariul minim şi bacşişurile, iar în Eden, nu înseamnă mare lucru! De când s-a născut Melinda a trebuit să apelez la hrană din conserve!
Făcu o pauză pentru a se lupta cu lacrimile ce dădeau să ţâşnească. Apoi continuă cu toată demnitatea de care mai era în stare:
- O să am o discuţie cu Josh şi fiţi sigur că, de acum înainte, o să-i intre minţile în cap. V-aş fi recunoscătoare dacă i-aţi face pe ceilalţi copii - şi pe profesori - să se comporte astfel încât el să nu se mai simtă un proscris! Haide, Josh!
Arnold Hodgkins sări în picioare şi înconjură rapid biroul:
- Aşteptaţi, doamnă MacCallum. Trebuie să mai discutăm ceva. Dacă v-aţi calma şi...
Era însă prea târziu. Brenda, cu Josh de mână, era deja în holul de la intrare. O secundă, Hodgkins se gândi să se ia după ea, dar decise apoi că starea femeii nu era potrivită pentru a-i mai spune ceva. Problema lui Josh MacCallum putea să aştepte; preşedintele consiliului de administraţie însă, nu.
4.
Brenda conduse în tăcere de-a lungul periferiei mizerabile a orașului către clădirea părăginită în care locuia. Simțea supărarea lui Josh, dar făcea tot ce putea ca s-o ignore. Când băiatul vorbi, știu că trebuia să răspundă.
- Nu trebuia să vorbești despre mine ca și cum n-aș fi fost acolo, rosti el.
O secundă, Brenda crezu că nu-şi mai poate ţine lacrimile. Îşi puse mâna pe genunchiul puştiului.
- Îmi pare rău, spuse ea. Cred că m-am supărat pe domnul Hodgkins aşa de tare că am uitat, pur şi simplu, că erai acolo şi ascultai.
- Mă rog, eram. Şi am auzit tot ce ai spus. Şi nu e drept, mami. Chiar că n-am făcut nimic.
Brenda trase adânc aerul în piept.
- Nu spun că ai făcut ceva, dragostea mea. Dar dacă toţi ceilalţi copii...
- Sunt toţi nişte mincinoşi! răcni Josh, nemai-putându-şi înfrâna mânia. Cum de nimeni nu mă crede? Nu e drept!
Băgă mâna în ghiozdan, scoase cartea pe care o citea în cantină şi începu să-i smulgă filele, una câte una. Coborî geamul de la portieră şi aruncă paginile pe fereastră, în deşert. Brenda le văzu cum zboară în spatele maşinii.
- Josh? Ce faci? Ştii cât m-a costat cartea asta? A trebuit s-o comand tocmai de la Los Angeles!
- Nu-mi pasă! strigă el. Urăsc cartea, urăsc şcoala, îi urăsc pe doamna Schulze şi pe domnul Hodgkins, şi pe toată lumea! Urăsc totul!
Cu fiecare propoziţie furioasă sfîşia altă foaie din carte şi o arunca pe fereastră, până ce începu să rupă mai multe odată, producând în zona din spatele maşinii o furtună albă:
- Şi te urăsc şi pe tine! ţipă el. Urăsc pe oricine şi orice!
Brenda se întinse şi apucă ce mai rămăsese din carte, o smulse din mâinile copilului şi o aruncă pe bancheta din spate.
- Ei bine, amice, să ştii că acum nu sunt prea îndrăgostită de tine nici eu.
O secundă, se gândi să-i tragă o palmă. Apoi privirea ei fixă geamul portierei din dreptul lui. Pentru prima dată în ultimii doi ani era larg deschis. Mica minune avusese loc.
Josh o privi contrariat.
Brenda îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă în hohote. Imediat însă râsul i se opri. Aşa cum era şi normal, izbucnirea nervoasă nu-şi găsi alinarea decât când începu să plângă.
Miracolul geamului deschis era prea mic. Avea nevoie de unul mult mai mare. Dar de unde putea veni el?
5.
Brenda trase mașina sub șopronul părăginit din spatele imobilului unde locuia. Se întrebă pentru a suta oară dacă era mai bine să cheme proprietarul casei pentru a îndepărta zugrăveala cojită de pe bloc sau să facă un mic apel la voluntariat printre tineri, ca să-şi vopsească singuri clădirea. Bill Roeder putea chiar să facă ceva cu grinzile hodorogite ale şopronului - să pună nişte stâlpi sau altceva.
- Locul ăsta e infect, remarcă Josh, ca şi cum ar fi citit gândurile ei.
- Ar putea fi şi mai rău, îi reaminti Brenda. Sunt milioane de oameni care nu au nici măcar un asemenea loc în care să trăiască.
Urcară scările până la etajul doi şi o luară pe pasarela scăldată în soare spre apartamentul de la capătul dinspre sud al clădirii. Locuinţa avea un mare inconvenient: deşi avea ferestre pe trei laturi, toate trei erau în bătaia soarelui. După-amiaza, pe la ora patru, camerele luau, în mod obişnuit, aspectul chinuitor de cuptor încins.
Brenda căutase peste tot o altă locuinţă, dar nu putuse găsi nicăieri ceva mai bun faţă de chiria pe care o plătea aici.
Introduse cheia în broască şi descuie uşa. Fu uşurată când văzu că Mabel Hardwick, vecina de jos care se oferise să stea cu Melinda în timpul orelor ei de serviciu, işi amintise să lase draperiile jos. Cu toate ca aflase că astfel se păstrase răcoare, în cameră era întuneric. Brenda se duse la fereastra dinspre est şi dădu la o parte draperiile. Lumina şi sunetul ascuţit de metal hârşâit o treziră pe Mabel, care moţăia pe canapea, cu televizorul zumzăind în faţa ei.
- Oh! icni femeia mai vârstnică.
Îşi înăbuşi un căscat şi-şi ridică capul semiconştientă.
- Brenda! Ce faci...
Îl zări pe Josh, care stătea tăcut în cadrul uşii, şi-l compătimi:
- Oh, dragă! N-ai reuşit să treci nici măcar de prima zi?
Deşi tresări - chiar şi doamna Hardwick credea, cu siguranţă, că venise acasă devreme din vina lui -, Josh nu scoase o vorbă.
Până să apuce Brenda să explice ce se întâmplase, Melinda, care stătea în ţarcul ei şi privea televizorul, o zări pe maică-sa, se ridică anevoie pe picioruşe şi începu să se smiorcăie. Brenda o luă în braţe şi o strânse la piept.
- Gata, gata, iubita mea, o linişti ea. Mama e cu tine acum. Totul e bine.
Melindei i se deranjase programul obişnuit, aşa că începu să orăcăie şi mai tare. Brenda se duse cu bebeluşul la frigider, scoase o sticlă şi puse conţinutul ei la încălzit.
- Stai jos aici şi lasă-mă pe mine să fac asta, rosti Mabel Hardwick, ridicându-se în picioare. În primul rând, n-ar fi trebuit să aţipesc, dar ştii cum e când ai vârsta mea.
Porni către bucătăria care era doar ceva mai mare decât o scobitură în peretele sufrageriei, dar se opri când Brenda clătină din cap.
- Mabel, de ce nu-ţi iei câteva minute pentru tine? Mă întorc la lucru abia peste o jumătate de oră.
Asta era o minciună, dar Max nu va observa dacă ea avea să întârzie un sfert de oră.
- Pe lângă asta, ai nevoie să fii odihnită dacă vei avea grijă de amândoi copiii în această după-amiază.
Josh, care se dusese după bătrână în bucătărie, îşi dădu ochii peste cap.
- Au, zău aşa, mami! Nu e cazul ca doamna Hardwick să vină înapoi. Pot să am eu singur grijă de Melinda.
- Chiar aşa? îl ironiză Brenda. Nu pot să fiu liniştită nici măcar că vei termina prima zi de şcoală fără a fi dat afară şi vrei să am încredere că o vei îngriji pe soră-ta?
Josh căscă gura şi îşi simţi ochii plini de lacrimi, întoarse spatele rapid celor două femei ca să nu i se vadă durerea din suflet.
- Nemaipomenit! murmură el. Dacă nu pot face nimic ca lumea, atunci n-o să mişc niciun deget pentru absolut nimic!
O luă cu paşi mari spre holul micuţ, ce separa cele două mici dormitoare şi baia de living. Se auzi o bubuitură când trânti uşa de la camera pe care o împărţea cu surioara lui.
6.
Josh se aruncă pe pat şi-şi înfundă faţa în pernă.
Nu era drept. Nimic nu era drept. Nici ce-i făcuse Ethan Roeder, nici faptul că domnul Hodgkins nu-l crezuse, nici felul cum procedase mama lui, luându-l acasă de la şcoală, nimic. De ce nu i-au tras un şut în fund lui Ethan? El începuse bătaia! Şi de ce n-a vrut mama lui să-l lase să aibă grijă de Melinda?
Nu mai era mic. O groază de copii de vârsta lui stăteau acasă în timp ce mămicile lor munceau.
Melinda era de vină. Nu avea încredere să-l lase cu Melinda.
Se ridică, uitându-se chiorâş la pătuţul din colţul opus al camerei. Nici măcar nu mai era camera lui. Devenise şi camera Melindei şi părea din ce în ce mai mult că e numai a ei. Privirea lui mânioasă mătură podeaua şi se fixă pe jucărelele soră-si, împrăştiate peste tot. Poate ar trebui să deschidă fereastra şi să le arunce pe toate în praful din stradă.
Ridică jucăria favorită a Melindei, un ursuleţ pe care el însuşi i-l alesese după ce se născuse ea, şi se îndreptă spre fereastră, însă se răzgândi când puse mâna pe cercevea.
Melinda nu era cu nimic vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Era numai un bebeluş. De ce ar pedepsi-o? Luă ursuleţul şi-l puse lângă perna din pătuţ, ca să fie acolo când Melinda va fi pusă din nou în el. Îndreptă apoi cu grijă pătura peste jucărie, astfel ca ursuleţul să stea cuibărit acolo. Îi lăsă afară numai capul îmblănit, cu ochii strălucitori care parcă-l priveau.
Curăţenia şi aspectul îngrijit al pătuţului îl făcură să se simtă ceva mai bine. Fără a conştientiza, începu să culeagă de pe jos restul jucăriilor împrăştiate.
Literele din alfabetul ei păreau a fi peste tot. Le strânse şi le aşeză atent pe raftul care servea şi ca bibliotecă pentru cărţile lui, şi drept cutie de jucării. Lăsă spaţiu pentru literele pe care nu le găsise. Când termină, erau toate acolo, mai puţin C şi N. Litera C o descoperi sub pat, iar după multe căutări, găsi litera N îndesată în papucul lui. După ce le aranjă pe toate, luă o cutie mare de puzzle, puse literele la locul lor în cadrul jocului şi aşeză cutia lângă perete. Începu apoi să strângă desenele şi creioanele care inundaseră, pur şi simplu, spaţiul.
După ce termină cu lucrurile soră-si, începu cu ale lui. Era o adevărată adunătură în neorînduială, ce umplea toată partea lui de cameră.
Metodic, începu să sorteze fleacurile pe care le strânsese şi puse fiecare articol acolo unde îi era locul. Când ridică o cămaşă murdară de pe masa de lângă patul lui, privirea îi căzu pe cuţitul de vânătoare, pe care tatăl său i-l trimisese anul trecut drept cadou pentru ziua de naştere.
Nu, nu anul trecut.
Acum doi ani.
Anul trecut n-a primit nici măcar o carte poştală.
Apucă cuţitul şi privi lama. Se întrebă unde era taică-său şi ce făcea el. Îşi mai amintea că avea un fiu pe care-l chema Josh? Sau avea de acum un nou fiu, un alt băiat, cu care juca base-ball şi pe care-l lua la picnicuri sau în alte locuri unde merg taţii cu băieţii lor?
Lucruri pe care Josh nu le făcuse niciodată cu tatăl lui. Nici măcar nu şi-l amintea prea bine.
Îi trecu un gând prin minte, dar se descotorosi de el. Lăsă cuţitul jos, făcând mai departe curăţenie. Dar, pe măsură ce continuă cu aranjatul, gândul îi reveni în minte şi începu să-l obsedeze.
După ce puse ultimele haine murdare în coş şi atârnă în cuier ultimele cămăşi, suficient de curate ca să mai poată fi purtate, se aşeză pe pat şi aruncă o privire prin cameră.
Acum, că era totul pus în ordine, era surprinzător să vadă cât de puţin îi revenea lui. Până şi rafturile de cărţi păreau a conţine mai multe obiecte de-ale Melindei decât de-ale lui.
Peste puţin timp, când se va face mai mare, va avea nevoie de un pat. Camera nu era suficient de mare pentru două paturi. Dulapul şi garderoba erau deja pline.
Ochii săi se îndreptară încă o dată spre cuţitul de vânătoare de pe masă.
Îl ridică şi-l răsuci astfel încât lama să sclipească în lumina soarelui.
Degetul îi atinse tăişul. Petrecuse ore în şir ascuţind oţelul, până când putea tăia firul de păr de pe mână fără a lăsa nici cea mai mică urmă. Mută lama pe pielea de la încheietura mânii şi văzu cum cade părul, despicat.
Dacă răsucea cuţitul o idee doar, apoi apăsa tare pe el...
Mintea i se umplu de imaginea sângelui care pulsa din arterele sale deschise.
De ce nu?
Îşi puse întrebarea în tăcere şi lăsă gândurile să-i plutească în jurul ei. Cui i-ar păsa dacă el s-ar duce?
Melindei în niciun caz - abia dacă era conştientă de prezenţa lui. Nici tatălui său - taică-său îl uitase de mult. Nu erau nici prietenicare să-i simtă lipsa. Maică-sa?
Se gândi la ea multă vreme. Într-un târziu, hotărî că era posibil să-i fie dor de el la început, dar era sigur că viaţa ei fără el ar fi fost mult mai uşoară. Nu mai trebuia să-şi facă griji pentru el şi pentru faptul că nu "trăia la potenţialul lui", ce-o mai fi însemnând şi asta.
Auzise această expresie toată viaţa, de când a luat prima notă în clasa întâi şi a citit comentariul profesorului din carnetul de note. Cuvintele îi rămăseseră săpate în memorie: "Josh nu pare motivat să lucreze la adevărata lui capacitate".
Când a ajuns, în acea zi, acasă a căutat înţelesul frazei. După ce a descoperit semnificaţia fiecărui cuvânt, s-a întrebat ce dorise profesorul să spună cu asta. El putea să scrie şi să citească mai bine ca oricine din clasa lui! De fapt, la început era singurul care ştia să facă aşa ceva. Ştia deja tabla înmulţirii c\nd ceilalţi învăţau abia să adune şi să scadă. De ce nu erau suficiente notele lui maxime?
Mama lui i-a spus că totul era în regulă; profesorul voise doar să spună că Josh era mult mai deştept dec\t ceilalţi. De atunci încoace a avut întotdeauna sentimentul că, indiferent ce ar fi făcut, nu era suficient. Nici pentru profesori, nici pentru mami. Nici chiar pentru el însuşi.
Îl apucă furia. Ce trebuia să facă? Era vina lui că îi plăcea să citească şi cunoştea deja toată materia predată la şcoală? Şi în fiecare an era la fel.
"Josh nu lucrează la potenţialul lui".
Şi el intra mereu în bucluc, iar mama lui era întotdeauna chemată în biroul domnului Hodgkins pentru a discuta despre el. Când se întâmpla aşa ceva, însemna că mami nu putea fi la lucru şi Max n-o plătea.
Lama cuţitului licărea în lumina soarelui. Gândul luă proporţii.
Dacă ar fi fost mort...
Dacă ar fi fost mort, n-ar mai avea nicio problemă. Nici cu mami, nici cum să nu intre în bucluc, nici cum să-i evite pe ceilalţi copii. N-ar mai trebui să se îngrijoreze că nu corespunde aşteptărilor altora. Şi nici mami n-ar mai trebui să-şi facă griji în legătură cu el. Ar putea să se ducă la lucru, să vină acasă şi să se ocupe de Melinda fără a-i mai purta lui de grijă. Şi când Melinda ar creşte, ar avea camera numai pentru ea.
Ţinea cuţitul cu dreapta, cu ochii aţintiţi pe lama scânteietoare. Se întrebă dacă îl va durea.
Şi chiar dacă da, nu-l va afecta prea mult timp. Şi nici nu-l va durea la fel de mult pe cât suferise în viaţa lui.
Mâna i se strânse pe mâner. Cu ochii larg deschişi, trecu lama peste încheietura mânii stângi. Instantaneu ţâşni o fântână de sânge.
Transferă rapid cuţitul în mâna stângă.
O secundă mai târziu, sângele erupse şi din mâna dreaptă.
Ciudat, nu durea deloc.
Dar era mult mai mult sânge decât crezuse.
7.
Brenda se trezi la reclame. Privi ceasul de pe televizor şi-şi dădu seama că aţipise.
Jumătatea de oră pe care şi-o permisese, după ce Mabel Hardwick plecase, era pe ducă. Melinda dormea senină în braţele ei. Brenda se ridică încet în picioare.
Dacă era atentă, o putea duce în pătuţul ei fără a o trezi. De-acum Josh trebuia să se fi calmat suficient ca să recepţioneze scuzele ei.
Se deplasă tăcută spre uşa dormitorului copiilor, o deschise încetişor şi paraliza în prag, şocată de ceea ce văzu. Josh, palid, stătea în mijlocul camerei. Peste tot era sânge - pe hainele lui, pe pat, pe carpeta de pe jos, care din verde se făcuse maro închis.
I se păru că timpul s-a dilatat. Percepu fiecare amănunt al imaginii din faţa ei cu ochii măriţi de groază.
Cuţitul de vânătoare, cu lama acoperită de sânge, întins pe perna lui Josh. Lumina soarelui, care scânteia roşie din cauza unor stropi de sânge, ajunşi tocmai pe geamul ferestrei. Căutătura pierdută din ochii lui Josh, expresia de uluială de pe faţa lui.
Preţ de o secundă cât o veşnicie, mamă şi fiu se priviră reciproc cu groază. Cei care vorbi primul fu Josh. Vocea îi tremura.
- Mami? Mi... Mi-e frică.
Cuvintele avură efectul unui duş rece pentru Brenda.
Zbură spre pătuţ, smulse păturile cu o mână şi o aşeză înăuntru cu cealaltă pe Melinda, care se trezise şi urla. Ignoră ţipetele fetiţei. Fugi la Josh, îi apucă încheieturile mâinilor pe rând şi i le înfăşură zdravăn în pătură.
- Ajutor! strigă ea. Cineva să mă ajute!
Josh încercă să se îndepărteze, dar ea îl ţinu strâns, luptându-se cu pătura. Încheietura dreaptă îi scăpă şi pe uniforma ei roz scăpă un jet de sânge.
Ignorându-l, ea îl duse pe Josh în baie, pe jumătate cărându-l, pe jumătate trăgându-l. Acolo aruncă pătura într-o parte şi începu să-i înfăşoare mâinile cu prosoapele mici, de faţă, care spânzurau lângă cadă.
Auzi uşa de la intrare deschizându-se şi apoi vocea bătrânei chemând-o:
- Brenda? Ce s-a întâmplat? Tu ai strigat?
- Mabel, sună la 911, ţipă Brenda. E Josh! S-a tăiat!
Mabel apăru imediat în cadrul uşii făcându-şi loc lângă Brenda.
- După aspectul sângelui sunt arterele, rosti ea. Cheamă tu ambulanţa şi lasă-mă pe mine să mă ocup de asta.
Înainte ca Brenda să scoată vreo silabă de protest, Mabel o împinse afară din baie şi închise uşa. Rămasă singură cu Josh, ea desfăşură prosopul de pe încheietura dreaptă, îl răsuci strâns până făcu o frânghie groasă, apoi puse o bucată de săpun pe interiorul antebraţului. Înfăşură strâns garoul obţinut în jurul braţului peste bucata de săpun. Sângele încetă imediat să curgă.
- Ţine-l aşa, porunci ea.
Josh apucă prosopul cu mâna stângă, care-i sângera încă. Mabel apucă de poala unui halat care atârna în cuierul din baie şi făcu al doilea garou pentru a înăbuşi şuvoiul de sânge de la încheietura stângă.
- Aşa! exclamă ea când termină. Acum stai liniştit un minut până mă uit eu la tăieturi.
Dădu drumul la apă, îndepărtă sângele de pe rana de la încheietura dreaptă şi simţi o uşurare. Se tăiase de-a latul şi oasele împiedicaseră cuţitul să intre mai adânc. Era doar o crestătură.
- Unde e banda adezivă? îi ceru ea şi Josh îi indică, tăcut, cu capul, dulăpiorul cu medicamente.
Când începu să-i bandajeze încheietura dreaptă se deschise uşa şi Brenda, la fel de palidă ca şi Josh, se zbătu să intre în spaţiul strâmt.
- O să fie aici în cinci minute. E... e rău?
Mabel nu-şi întrerupse munca şi rosti:
- Nu e atât de grav pe cât ar fi putut fi. Arată mai rău decât e în realitate. Când o să ajungă salvarea aici, pleci cu el. Eu o să rămân cu fetiţa şi o să-i dau de mâncare.
Privi în sus şi văzu şocul şi panica de pe faţa Brendei.
- Nici să nu te gândeşti să faci o criză, Brenda MacCallum! Mi s-au întâmplat chestii mult mai urâte decât aceasta şi nimeni nu m-a văzut vreodată pe punctul de a leşina. Dă-ţi cu nişte apă pe faţă şi revino-ţi!
Cuvintele dure îi îndepărtară Brendei spaima. Se puse în mişcare şi urmă automat instrucţiunile vecinei. Când sosi ambulanţa, Brenda îşi revenise şi era gata să înfrunte totul cu curaj.
Medicii insistară ca Josh să se întindă pe targa. Urmându-i, Brenda o strigă pe Mabel:
- Sună, te rog, la local, Mabel! Spune-i lui Max ca nu mă mai duc azi.
Neaşteptând răspunsul, se ghemui în salvare lângă targa. Unul dintre medici trânti uşa. Maşina demară de pe loc, scrâşnind cu sirena vuind.
Brenda privi faţa vlăguită a băiatului.
- Ce s-a întâmplat, dulceaţa mea? Ce ai vrut să faci?
Josh o privi o clipă, apoi îşi întoarse ochii în altă parte.
- Am vrut numai să nu mai stau în calea nimănui, asta e tot, spuse el cu voce stinsă.
Brenda îşi dădu seama, pentru prima dată de când îl văzuse sângerând, că tăieturile nu se datorau unui simplu accident. Fiul ei, minunatul, strălucitorul ei fiu de zece ani intenţionase să se sinucidă.
8.
Jumătatea de oră pe care Brenda a petrecut-o în fața camerei de urgență a spitalului a durat o veșnicie. A sunat și ea la cafenea simtindu-se ușurată când, în locul lui Max, i-a răspuns Annette, care a asigurat-o că sunase şi Mabel şi i-a spus să stea liniştită.
Max zisese că putea să-şi ia liber şi ziua următoare, dacă avea nevoie. Voia chiar să-i trimită o plăcintă băiatului. O pregătea chiar atunci şi îi pusese de două ori mai multe alune decât se obişnuia.
- Bineînţeles că a trebuit să bolborosească el ceva ca să se simtă bine, dar, ştii bine, aşa e Max, încheie Annette. Să nu te îngrijorezi de nimic. De îndată ce plec de aici mă duc la tine şi pregătesc
ceva de mâncare. Și fără contraziceri, da?
Închise telefonul înainte ca Brenda să-i poată măcar mulțumi.
O secundă se gândi să-l caute pe Buck MacCallum. Renunţă rapid la idee. Văzuse cu mult timp în urmă că orice încercare de a apela la el pentru a ajuta băiatul era sortită eşecului. Nici măcar nu mai ştia unde locuieşte.
Debusolată, se trezi că formează numărul părinţilor ei. Aşteptă impacientată să răspundă cineva la celălalt capăt al firului. Ei se mutaseră din Eden cu cinci ani în urmă, când taică-său decisese că era timpul să ia afaceri pe cont propriu şi vânduse, în ciuda obiecţiilor mamei ei, casa, pentru a-şi deschide, în Texas, un magazin de capcane pentru animale, într-un târziu, răspunse maică-sa, care ascultă în tăcere istorisirea Brendei, apoi spuse că ea mereu crezuse că e ceva în neregulă cu Josh, aşa că Brenda n-avea de ce să fie surprinsă.
- Mersi, mamă, rosti, rece, Brenda. Scuză-mă că te-am deranjat.
Închise telefonul şi dădu, dezamăgită, din cap. Într-adevăr, nu trebuia să fie surprinsă. Se măritase cu Buck şi ca să plece de acasă. Se simţea cu ei de parcă în locuinţa aceea nu mai exista niciun pic de umanism.
Începu să se plimbe nervoasă în jurul sălii de aşteptare, meditând. Oare de aceea făcuse Josh gestul? Crezuse că ei nu-i pasă? Fusese întotdeauna aşa de grijulie cu el tocmai ca băiatul să fie sigur că ea îl iubeşte şi e mândră de el.
Dar ce altceva ar mai fi putut fi? Copiii de vârsta lui nu încearcă să se sinucidă, nu? Bineînţeles că nu! Nici măcar nu se gândesc la aşa ceva.
Dar Josh s-a gândit.
Brenda fu abătută de la gândurile ei de vocea unei femei. O soră o înştiinţa că-şi putea vedea fiul acum.
Stătea în pat în capul oaselor, cu faţa albă, cadaverică. Părea mai mic decât cei zece pe care îi avea. Lângă pat stătea un doctor, care îi dărui Brendei un zâmbet încurajator când o văzu şi-i spuse:
- Tipul ăsta micuţ cred că a făcut multă mizerie, dar dacă a vrut să-şi facă rău n-a prea reuşit. Câteva zgârieturi la fiecare încheietură şi nişte bandaje pentru publicitate.
Îi zâmbi lui Josh şi-l mângâie pe păr.
- Data viitoare când vrei să vii pe la spital să mă anunţi, bine?
Se îndreptă spre uşă, oprindu-se o secundă pentru a o pofti pe Brenda în cabinetul lui, după ce avea să termine cu Josh. Apoi dispăru şi ea rămase singură cu băiatul.
Dintr-o dată îşi dădu seama că n-avea nici cea mai mică idee ce săi spună. Se opri nemişcată, uitându-se la el. În sfârşit, privirile li se întâlniră.
- E... Eşti supărată pe mine, mami? întrebă el.
Şoapta lui înspăimântată o făcu să-i dea lacrimile. Ştiu imediat ce să facă. Se duse la el, îl îmbrăţişa şi-l strânse la piept.
- Supărată pe tine? Cum aş putea să fiu supărată pe tine? Eşti cel mai bun fiu pe care cineva şi l-ar putea dori. Mă doare că am fost atât de dură cu tine astăzi. Doar că... Oh, iubitule, doar că uneori nu sunt o mamă prea bună.
Josh icni, înconjurând gâtul mamei cu braţele şi ţinând-o aşa de parcă îi era frică să-i dea drumul.
- Îmi pare rău, mămico, spuse el. Eu... Eu m-am gândit că poate dacă nu mai sunt îţi va fi mai uşor. Nu mai am niciun prieten, nu lucrez suficient de mult la şcoală şi mi se pare că nu fac decât să-i dezamăgesc pe toţi.
Cuvintele lui îi sfâşiară Brendei inima. Lacrimile începură să-i curgă şiroaie şi-l strânse mai aproape.
- Nu, dragul meu, murmură ea. Nu e aşa. Eu te iubesc şi sunt mândră de tine, şi nu cred că am să rezist dacă ţi se întâmplă ceva, aşa că va trebui să îndreptăm toată situaţia asta, bine?
O bucată de vreme se ţinură strâns îmbrăţişaţi, într-un târziu, Brenda îl lăsă încet înapoi pe pernă.
- Mă întorc, îi promise ea. Trebuie să mă duc să vorbesc cu doctorul un minut şi voi fi imediat înapoi, în regulă?
Josh încuviinţă şi reuşi un zâmbet vag, apoi închise ochii. Brenda mai zăbovi o clipă privindu-l, plimbându-şi ochii pe faţa lui, senină acum. Când ieşi însă din cameră, temerile şi îngrijorarea îi cuprinseră din nou sufletul.
Cum putea să se ţină de promisiune? Cum ar fi putut să îndrepte lucrurile pentru Josh, când abia putea să-l hrănească şi să-l îmbrace?
Dar trebuia să existe o cale. Trebuia să fie.
9.
- Sper că nu m-ați înțeles greșit acum câteva minute, zise Richard Hasborough.
Fişele cu observaţiile medicale asupra lui Josh MacCallum erau împrăştiate peste tot pe birou.
- Vă rog să luaţi loc, doamnă MacCallum.
Îi indică cu un gest scaunul din faţa biroului. Începu apoi să inspecteze dosarul din faţa lui. Când se uită la ea, ochii lui albaştri erau severi.
- În cazuri ca ale lui Josh, eu sunt convins că e necesar să adopţi o tactică total neagresivă. Dar nu vreau să credeţi, nici măcar pentru o secundă, că am încercat să minimalizez ce s-a întâmplat.
Brenda se propti mai bine în scaun. Simţi că se eliberează de tensiunea care pusese stăpânire pe ea din clipa în care îl descoperise pe Josh în camera lui. Îşi dădu seama că făcuse faţă până acum mai mult din instinct.
Acum, când spaima i se diminuase, descoperi că tremura din cap până în picioare.
- Nu pot crede că s-a întâmplat așa ceva, rosti ea cu o voce ce era mai mult o șoaptă, ca și cum se adresa sieși. Știam că era nefericit - adică nici măcar n-a vrut să se ducă la școală azi-dimineață - dar am crezut că sunt numai fandoselile obișnuite din prima zi - ştiţi doar cum e să fii într-o nouă clasă, cu alţi colegi, alţi profesori.
Sprâncenele doctorului se împreunară a mirare. Ca atare, Brenda începu să-i explice cum sărise Josh peste o clasă pentru a doua oară şi cât de dificil îi era să se simtă atât de mic şi copil printre colegi şi cât de cruzi puteau fi uneori copiii mai mari. Şi cât de îngrijorată era pentru el.
Apoi îi veni o idee îngrozitoare.
- Va trebui să-l trimit de aici, doctore Hasborough? şopti ea. Vreau să spun, la un spital sau aşa ceva?
Doctorul pufni şi ridică împăciuitor mâna.
- Ei, haide ţi să nu ne pierdem cu firea, bine? Deocamdată aş vrea să-l ţin aici peste noapte ca să-l pot supraveghea şi să încerc să aflu cum se simte. M-ar ajuta enorm să aflu ce s-a petrecut cu el în ultimele zile.
În următoarele cincisprezece minute Brenda reuşi să înjghebeze o istorie a celor întâmplate în acea zi. Răspunse nervoasă întrebărilor precise ale doctorului legate de purtarea puştiului din ultimele zile ale vacanţei de vară. Încheie cu un suspin:
- Tot ce vă pot spune e că n-a vrut să se reîntoarcă la şcoală. Dar cei mai mulţi puşti de vârsta lui se comportă la fel, nu?
Întrebarea suna ca o rugăminte, ca şi cum îi cerea doctorului să-i furnizeze o dovadă că Josh nu era nebun.
- Ehei, eu unul n-am vrut cu siguranţă să mă întorc la şcoală când aveam zece ani, fu de acord Hasborough.
Zâmbetul încurajator îşi făcuse din nou loc pe faţa lui.
- Şi din ceea ce mi-aţi spus nu mi se pare că joaca lui Josh cu cuţitul a fost premeditată. Mai degrabă, a fost foarte supărat pe toată lumea şi furios pe dumneavoastră; aşa că a găsit o cale să vă atragă atenţia.
Brenda răsuflă adânc. Uşurarea dură însă doar o secundă.
- Dar ce înseamnă asta?
Un nou gând îngrozitor îi dădea târcoale.
- Va... ar putea să încerce din nou?
O bună bucată de vreme doctorul tăcu, parcă ezitând să-i spună adevărul.
- Nu ştiu - rosti el în final. Dar mie mi se pare că trebuie să găsim nişte răspunsuri pentru el.
Folosi deliberat pronumele "noi" şi răsuflă uşurat când o văzu că are o uşoară relaxare, ca şi cum faptul că nu mai era singură în faţa problemelor le făcea pe acestea mai uşor de rezolvat. Descoperise deja că Brenda MacCallum nu avea pe nimeni căruia să i se adreseze şi să ceară ajutor - nici părinţilor ei şi, cu siguranţă, nici fostului ei soţ. Era la fel de limpede că şcoala din Eden nu putea fi de ajutor. Suspiciunea îi fu confirmată când o întrebă ce o sfătuiseră cei de la şcoală.
- Asta e de la domnul Hodgkins - remarcă Brenda, scoţînd din geantă broşura pe care i-o dăduse directorul.
- Iată marea lui idee.
Puse broşura pe birou.
- Vă vine a crede? Cum aş putea să-l trimit pe Josh într-un astfel de loc?
Îşi împreună mâinile încet, pentru a le controla tremurul - nu ştia dacă aceasta se datora fricii sau supărării - observându-l, nervoasă, pe doctor cum studiază broşura.
Richard Hasborough nu făcu nicio remarcă la sfârşit, ci se mulţumi să dea meditativ din cap. Brenda luă gestul ca pe o aprobare a propriului ei raţionament.
- E o prostie, nu?
Hasborough privi spre ea.
- Prostie? Nu, deloc.
Brenda amuţi, pierdută.
- Vreţi să spuneţi că aveţi cunoştinţă despre acest loc?
- Desigur. E ataşat universităţii la care a învăţat nevasta mea. Odată a lucrat şi ea cu copiii de acolo. A predat chiar şi câteva lecţii de artă.
- Şi cât costă? întrebă Brenda. Ştiţi cumva?
Orice sumă ar fi menţionat el era peste puterile ei.
- Dacă Josh e admis, probabil că nu va costa nimic, răspunse Hasborough. Această academie n-a fost înfiinţată pentru a face bani. Lucrează în cooperare cu universitatea care îi studiază pe copii încă de la această vârstă.
Expresia de pe faţa Brendei trăda scepticismul.
- Vreţi să spuneţi că e un fel de laborator şi-i folosesc pe copii pe post de cobai?
Era rândul doctorului să fie surprins.
- Nici pe departe! răspunse el rapid. De fapt, acolo e ca într-o familie. Deşi copiii sunt observaţi, ei nici măcar nu-şi dau seama de asta.
Brenda deschise gura să întrebe ceva, dar Hasborough o opri cu un gest al mâinii.
- Ascultaţi, înainte să discutăm mai multe pe marginea acestei chestiuni, lăsaţi-mă să dau nişte telefoane. Cunosc câţiva oameni de acolo. Haideţi să vedem care e situaţia actuală. S-ar putea să nu mai aibă niciun loc disponibil, după cum este posibil să nu fie pregătiţi să-l examineze pe Josh. Dar merită o încercare.
Brenda rămase nemişcată. Nu mai îndrăznea nici să respire. În mintea ei era un talmeş-balmeş: imagini ale fiului ei închis într-o cameră dintr-un spital psihiatric; sau terorizat de colegii de şcoală.
Dar orice s-ar fi întâmplat în acest loc nou nu putea fi mai rău decât altă alternativă.
Dădu drumul aerului din plămâni, blocaţi inconştient de spaimă.
- Da, aprobă. Cred că e cel mai bine să vorbesc acolo.
10.
Inițial, camera care stătea Hildie Kramer la biroul ei fusese una din micile încăperi de primire ale blocului ce adăpostea Academia Barrington.
Se strâmbă când apropie buzele pe cafeaua, rece ca gheaţa, din ceaşca de lângă telefon. Puse cana jos şi aruncă o privire afară bucurându-se, ca întotdeauna, de priveliştea paşnică a pajiştei largi pe care creşteau eucalipţi şi pini. Nu savură imaginea decât câteva secunde.
Trebuia să revadă ultima oară materialul despre Joshua MacCallum, care-i sosise prin fax în după-amiaza precedentă şi în acea dimineaţă.
Avea toate dosarele referitoare la el, începând cu perioada când fusese la grădiniţă. Avea şi rezultatele diferitelor teste la care fusese supus de-a lungul anilor.
După ea, "supus" era cel mai nimerit cuvânt pentru acele teste. De când era membră a echipei de la academie, descoperise că toate experienţele, menite să măsoare coeficientul de inteligenţă şi acumulare, dădeau numai o evaluare relativă a calităţilor reale ale copilului. Ţineau în mult mai mică măsură cont de fondul subiectului - rasă, împrejurări socio-economice, situaţie familială - şi asta putea să influenţeze rezultatul global. În privinţa talentelor din alte domenii decât cel lingvistic, sau matematic sau ştiinţific, testele nu dădeau niciun rezultat, pentru că nu exista încă o metodă riguroasă de măsurare a darului natural pentru muzică, pictură sau sculptură. Măsurau logica? Da. Ofereau informaţii asupra aptitudinilor? Discutabil. Nu spuneau însă nimic, niciodată, despre adevăratul geniu.
Cu toate astea, era evident că Josh MacCallum era un elev supradotat şi, judecând după dosarele din faţa ei, care merseseră mult mai departe decât primul I.Q. ce o făcuse să trimită o broşură la Eden Consolidated School, capabil să rezolve concomitent probleme.
Fără a-l fi întâlnit măcar, era sigură că era un puşti ros de curiozitate şi plictisit de moarte în acel orăşel uitat de lume.
Și acum, din cine știe ce motive, disperarea îl împinsese până la sinucidere.
Pe scurt, era exact genul de copil pentru care fusese înființată academia.
.....................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu