Umbră, John Saul

......................................................................................
                                             6-9

                         - Cred că n-ar trebui să ne gândim că Amy face ceva...
    O clipă ezită, alegându-şi cuvintele, apoi continuă:
    - ...ceva ireversibil. N-a avut niciodată astfel de probleme şi dacă s-ar fi gândit la aşa ceva, ar fi făcut-o în primele zile când a venit aici; era mult mai nefericită decât azi. Aproape sigur că se plimbă pe afară, pe undeva, oblojindu-şi orgoliul rănit şi încercând să găsească vreo cale pentru a ne-o plăti.
    - Dar dacă nu? contestă Conners, cu voce tăioasă. Ce facem noi ca s-o găsim?
    - Cam tot ce putem face legal, trânti Hildie, arsă de insinuarea din cuvintele profesorului că nu şi-ar face meseria cum trebuie. Am alertat paza campusului, au pornit s-o caute. Deocamdată, nu pot face nimic mai mult.
    - Dar poliţia din oraş? sugeră Conners. Ai vorbit cu ei?
    - Dacă aş fi crezut că era cazul, crede-mă, aş fi făcut-o, răspunse ea, afişând un zâmbet acru. N-are rost să-i chemăm până mâine. Pur şi simplu, ne-am face de râs; Amy n-a dispărut de suficient timp, asta dacă presupunem că a dispărut şi nu cumva se ascunde de noi. Dar fii convins, dacă nu apare până la noapte, primul lucru pe care-l voi face dis de dimineaţă, va fi să le telefonez.
    - Dar a dispărut, protestă Josh. Şi după ce i-a făcut doctorul Engersol...
    Hildie îl fixă pe Josh cu cea mai dură privire din arsenalul ei.
    - Josh, ajunge! Ştii bine că doctorul n-a rănit-o defel. Da, e supărată, dar a fost de acord să ia parte la experiment.
    - Nu ştia nici măcar despre ce era vorba, insistă indignat Josh. Dacă i s-ar fi spus dinainte... ce o aşteaptă, ar fi refuzat!
    - Te rog, Josh, calmează-te. Nu s-a întâmplat nimic cu Amy...
    - N-ai de unde să ştii asta, o întrerupse, brutal, puştiul.
    Conners interveni.
    - Stai aşa, Josh. Dă-mi voie să aflu şi eu câte ceva despre experimentul ăsta.
    O fixă cu privirea pe Hildie. Ea îi povesti, pe scurt, despre testul Hobson la care fusese supusă Amy.
    - Nu prea i-a plăcut, încheie Hildie. Dar aici a stat tot clenciul. Subiectul nu trebuie avertizat. Desigur, nu înţeleg întotdeauna ce urmăreşte doctorul, dar...
    - Dar ai fost de acord ca el să se comporte astfel cu ea? întrebă Conners, nevenindu-i să creadă. L-ai lăsat să se folosească de acrofobia ei şi s-o umilească în faţa tuturor prietenilor? Doamne, Hildie, n-are decât zece ani, ce naiba!
    Hildie dădu, nervoasă, din mână.
    - Nu sunt responsabilă pentru ce s-a întâmplat, Steve. Dacă ai vreo obiecţie la procedeele lui Engersol, spunei-o lui, dar nu mă învinovăţi pe mine. Nu încerc decât să-mi fac treaba cât pot mai bine.
    - O să-i cer socoteală lui Engersol, crede-mă! Însă mai întâi o să fac tot ce pot pentru a o ajuta pe fetiţă. Ai vreo poză a ei?
    Hildie păru că ezită. În cele din urmă, nu spuse nimic, deschise o mapă de pe birou din care extrase mai multe fotocopii după o poză pe care o dăduse mai devreme celor din paza campusului.
    Conners le luă şi se ridică în picioare.
    - O să mă duc cu astea în orăşel să încerc să descopăr dacă a văzut-o cineva.
    - Merg şi eu! anunţă Josh.
    - Josh, e aproape ora cinci... începu Hildie.
    Conners i-o reteză:
    - Ştiu, Hildie, vine ora mesei. O să luăm ceva pe drum. E prietena cea mai bună a lui, mă înţelegi?
    Administratoarea medită o clipă, apoi aprobă.
    - Bine. Dar vreau să se întoarcă în două ore. Mai are de terminat nişte teme şi nu vreau să stea la noapte să lucreze.
    - Promit c-aşa va fi. Hai, Josh. Să vedem dacă o găsim pe Amy.
    Băiatul alergă la maşină. Până să ajungă şi Steve acolo, el se instalase deja pe locul de lângă şofer.
    - Să mergem mai întâi la staţia de autobuz, propuse puştiul când Steve se aşeză la volan. Pun pariu că s-a hotărît să plece acasă. Dar dacă n-a avut bani suficienţi? Chiar aşa, cât costă un bilet până la Los Angeles?
    Continuă să vorbească, sărind de la o idee la alta, în timp ce maşina părăsi zona academiei.
    Începură cu magazinul universal din staţia de autobuz.
    Josh era convins că bărbatul de la automatul de răcoritoare, care vindea şi bilete de maşină, o va recunoaşte pe Amy imediat ce-i vor arăta fotografia. Dar acesta o studie atent prin ochelarii săi groşi şi clătină din cap.
    - Nu, n-aş putea spune că o recunosc. Şi poza e cam ceţoasă, nu?
    - N-aţi văzut nicio fetiţă azi după-amiază? întrebă Josh.
    - Oh, ba da, răspunse vânzătorul. A fost Jody Fraser şi Carleen Jonson. Vin pentru un jus aproape în fiecare zi. Dacă mă gândesc mai bine, cred că am zărit-o şi pe micuţa Ashbrook. Judy sau Janet, ceva cam aşa.
    - Dar trebuie să fi fost aici, insistă Josh. Are părul roşcat, pistrui, poartă ochelari şi e cam de înălţimea mea.
    Bărbatul clătină din nou din cap.
    - Nţţ. Regret.
    Continuară cu biblioteca, unde vorbiră cu bibliotecarul şi cu un licean angajat acolo. Niciunul din tre ei n-o văzuse pe Amy sau pe cineva care să-i semene. Când află că fata era elevă a academiei, bibliotecarul se arătă îngrijorat.
    - Oh, dragă, sper că nu e ca şi cu celălalt. Care era numele lui? Adam?
    După ce ieşiră din clădirea bibliotecii, o luară mai repede la picior. Cercetară librăria şi părculeţul aflat vizavi de imobilul care adăpostea municipalitatea şi poliţia.
    Când soarele începu să scapete, intrară şi în secţia de poliţie.
    De la subofiţerul de serviciu aflară aceleaşi amănunte pe care le ştiau deja de la Hildie Kramer: nu se porneau niciun fel de cercetări decât în cazul unei dovezi de violenţă sau dacă trecuse cel puţin o noapte.
    - Dar are numai zece ani! protestă Steve.
    Subofiţerul dădu, indiferent, din umeri şi indică cu capul în direcţia oraşului San Francisco.
    - Acolo, în metropolă, îi prind că fac prostii de la unşpe sau doişpe ani. Ehe, lumea s-a schimbat. Când eram eu copil...
    La ieşire, deşi Josh îl imploră să continue căutarea, Steve insistă să meargă până la El Pollo Gordo pentru a mânca ceva.
    La masă, profesorul comandă o cină mexicană. Josh nu rosti nicio vorbă, nici măcar când sosi mâncarea. Nici nu se uită la enchilada din faţa lui.
    - Amy nu e ca Adam - rosti, într-un târziu, Steve, încredinţat că ştie ce-i trece puştiului prin minte. Ştii cum era el, ţinea totul ferecat în el. Nimeni nu ştia cu adevărat ce gândeşte el.
    Se sili să zâmbească şi continuă:
    - Nu era deloc ca Amy. Întotdeauna toată lumea ştie ce opinie are ea. Dacă e furioasă, află toţi imediat!
    Începutul de chicotit îi muri pe buze.
    - Ascultă, amice, o s-o găsim. N-are nimic!
    - Dar dacă a păţit ceva? întrebă Josh.
    Steve nu mai ştiu ce să răspundă.
    Josh reluă:
    - Dar dacă n-a murit nici Adam?
    Steve rămase cu gura căscată.
     - Adam? Ce tot spui tu acolo? Doar am fost cu toţii la înmormântare.
    Josh deschise gura pentru a încerca să explice, dar îşi dădu seama că orice ar fi rostit, avea să sune ca o nerozie. Chiar dacă ceea ce îi spusese Jeff era adevărat, cine l-ar crede? După expresia de pe faţa profesorului, Josh înţelese că acesta n-o va face şi dacă aşa stăteau lucrurile cu el, mai mult ca sigur că ceilalţi nici măcar nu-l vor băga în seamă.
    Doar dacă nu găsea vreo cale de a-şi demonstra afirmaţiile.
    Şi dacă Adam nu era cu adevărat mort, atunci era posibil ca nici Amy să nu fie, indiferent de tonul mesajului ei.
    Poate i-au făcut ceva.
    Poate că experimentul nu se terminase.

                                                                   2.

                                        Deși ar fi trebuit să doarmă de o oră, Josh era încă treaz. Stătea întins pe pat şi privea în gol, în întuneric.
    Steve îl adusese la academie după cină, iar băiatul făcuse tot posibilul ca să se concentreze asupra temelor pe care le avea de rezolvat. Îi era imposibil. Gândul îi zbura la alte lucruri.
    Amy.
    Şi Adam.
    Îşi tot spunea că nu putea face nimic, însă fără niciun spor. Într-un târziu, lăsase cărţile şi se decisese să se culce, numai că nu-l ajutase nici asta. Observă strălucirea lunii şi se gândi că lumina ei îl va feri de priviri indiscrete dacă se va duce să lucreze la computer. Se strecură afară din pat, îşi puse halatul de baie, îşi încălţă papucii şi se aşeză la birou. Dădu drumul monitorului.
    Începu să joace unul dintre jocurile lui favorite; o aventură în care el alese să fie vrăjitor. Trebuia să-şi croiască drum prin temniţe şi peşteri, să se bată cu monştri care apăreau pe neaşteptate din întuneric.
    Cât jucă, imaginaţia i-o luă înainte şi mintal imaginea de pe ecran se transformă în sediul academiei; labirintul de caverne întunecate deveni, ca prin minune, un loc familiar: coridoarele şcolii.
    Prinţesa din joc era Amy, iar el se transformă într-un cavaler în armură strălucitoare.
    Jocul continuă, dar din ce în ce mai mult Josh realiză că el participa de fapt la ceea ce se întâmpla în propriul său creier.
    Dacă era adevărat?
    Dacă Amy nu dispăruse?
    Dacă era undeva în această casă?
    În mintea lui ideea luă amploare. Abandonă computerul, lăsându-l fixat pe imaginea unui paznic îmbrăcat în negru, care străjuia poarta unui castel cocoţat pe un deal.
    Se duse la uşă, o întredeschise şi ieşi pe culoar. Era pustiu.
    Pustiu şi tăcut.
    Părăsi camera, trăgând uşa după el atât de încet, încât nu se auzi decât uşorul clic al broaştei. Un clinchet care i se păru lui Josh, în tăcerea din casă, că sună ca o împuşcătură.
    Încremeni.
    Aşteptă să se deschidă celelalte uşi. Se pregăti deja să tragă o minciună cusută cu aţă albă pentru a-şi motiva lipsa din pat.
    Nu se întâmplă nimic. Nu apăru nimeni să-l ia la întrebări. Se furişă în tăcere până la capătul scărilor şi ezită.
    Sus sau jos?
    În niciun caz sus. Dacă Amy era în clădire, în niciun caz nu o duseseră la etajul trei, unde putea fi auzită de ceilalţi copii.
    Nu. Au dus-o în pivniţă. Poate au legat-o. Poate chiar au drogat-o.
    Inima începu să-i bată cu putere. O luă pe scările largi înspre parter.
    În holul slab luminat se opri încă o dată. Vaga strălucire a candelabrului ţinea tot spaţiul în penumbră, în imaginaţia puştiului, în fiecare colţ umbros se afla ceva care-l urmărea, care stătea la pândă, aşteptând să-l înşface.
    Fu pe punctul de a-şi pierde stăpânirea de sine, dar îşi reaminti privirea îngrozită a fetiţei şi-şi închipui primejdia în care se putea afla ea acum. Curajul îi reveni.
    Traversă în fugă, cu paşi mărunţi, holul şi intră în sufrageria care primea doar o dâră de lumină de la acelaşi candelabru din hol.
     Ştia că între această cameră şi bucătărie erau scările ce duceau spre pivniţă.
    Ajunse la uşă, întinse o mână tremurătoare şi încercă clanţa. O parte din el dorea ca aceasta să fie închisă.
    Nu era. O împinse, deschizând-o larg şi se făcu mic când îi scârţâiră balamalele. Se opri în prag, scrutând întunericul de dedesubt.
    O lumină.
    Undeva, jos, trebuie să fie o lumină.
    Pătrunse în beznă ţinându-se de zid. Atinse cu mâna ceva care se mişcă.
    Josh sări înapoi.
    Pielea i se făcu ca de găină când se gândi ce animal putuse să fie. Fu pe punctul de a renunţa la expediţie.
    O clipă mai târziu, îşi regăsi controlul asupra nervilor şi se grăbi să reintre în beznă, cu mâna întinsă înaintea sa în căutarea unui comutator care trebuia să existe pe undeva, prin preajmă.
    Îl găsi. La capătul de jos al scărilor se aprinse un bec chior. Josh îl privi o secundă, uimit, apoi trase uşa după el. Descoperi că se află pe o mică platformă, în capul unor trepte de lemn care coborau abrupt.
    Din perete ieşea o bârnă, pe post de singur obiect de care te puteai ţine dacă voiai să cobori sau să urci. La poalele scării, lumina albă a becului părea că e înghiţită de întunericul din jur. Josh se abţinu din răsputeri să nu zboare înapoi din această cavernă necunoscută de sub clădire.
    "Idiotule!" îşi spuse.
    "E numai o pivniţă şi aici nu se ascunde nimic. Probabil că Amy nu-i nici aici."
   Dar dacă era, iar el se întorcea în pat fără a se uita măcar?
   O porni pe scări, simţind un fior rece pe şira spinării de fiecare dată când o treaptă îi scârţâia sub picior. Atunci încremenea, ascultând tăcerea până când se asigura că nimeni nu-l auzise, după care reîncepea să coboare.
    Într-un târziu, atinse podeaua de beton. Protejându-şi ochii de strălucirea slabă a bulbului luminos care îi atârna acum deasupra creştetului, începu să bâjbâie în penumbră.
    Când ochii i se obişnuiră, observă ce era în jur: nişte mobilă veche şi câteva cutii lungi de carton, stivuite lângă peretele din spatele scărilor.
    O clipă, fu tentat să deschidă una, dar se răzgândi şi se decise să exploreze restul subsolului înainte de a-i ceda nervii. Se îndepărtă de sursa luminoasă, aplecându-şi capul pentru a evita pânzele de păianjen care spânzura de stâlpii imenşi pe care se sprijinea clădirea.
    Subsolul era un labirint în adevăratul sens al cuvântului. Era împărţit în camere de diverse mărimi. Josh începu să se plimbe prin el. Găsi mai multe comutatoare electrice, le aprinse şi, încet-încet, pivniţa se lumină.
    Fiecare nou bec aprins mătura câte un val de întuneric.
    Găsi spălătoria şi cazanul de calorifer. De la un boiler uriaş porneau ţevi care purtau în toate direcţiile apa caldă. Pe măsură ce întâlnea o altă încăpere, Josh o cerceta, apoi pleca mai departe, cu fiecare pas îndepărtându-se de scările care constituiau singura cale de acces spre pivniţă.
    După fiecare cercetare infructuoasă murea încă puţin din speranţa lui de a-şi găsi prietena.
    Cu toate astea, continua să se târască prin labirintul umbros.

                                                            3.

                                        Trecuse de miezul nopții când Hildie Kramer îşi părăsi apartamentul de la parterul academiei şi începu să urce scările. Se opri la etajele doi şi trei pentru a se asigura că niciunul dintre copii nu era treaz. Apoi urcă până la etajul patru şi intră în mica anticameră din faţa uşii apartamentului doctorului Engersol.
    Ştia că acesta e gol, aşa că îşi folosi propria cheie pentru a descuia broasca. Intră şi încuie uşa după ea.
    Aprinse o lampă.
    Nu-şi făcu griji în privinţa luminii, pentru că Engersol era recunoscut pentru orele târzii la care se culca.
    Aruncă o privire de jur împrejurul încăperii principale. Într-unul din colţuri, se afla biroul doctorului, unde acesta elabora proiectele care erau mult prea periculoase pentru a fi lăsate în biroul lui din sala de clasă. În cameră se mai aflau o canapea, largă şi confortabilă, o pereche de scaune vechi, pe care Engersol refuzase cu obstinenţă să le retapiţeze şi un mic bar, unde, uneori, se serveau amândoi cu câte un pahar de băutură, la sfârşitul vreunei zile mai obositoare. În jurul încăperii erau împrăştiate mici măsuţe acoperite cu cărţi din imensa bibliotecă a doctorului, ale cărei rafturi erau dispuse pe fiecare bucăţică liberă a pereţilor. Draperiile de la cele două ferestre mari erau trase şi Hildie nu se obosi să le schimbe poziţia, în ciuda senzaţiei de spaţialitate pe care o oferea apartamentul în timpul zilei, noaptea acesta devenea foarte intim.
    Hildie se îndreptă spre unul din rafturile de pe peretele de est, scoase un volum gros şi bâjbâi după micul buton ascuns într-o scobitură în lemn.
    Când apăsă pe el, o parte din bibliotecă se răsuci pe un pivot şi lăsă să se vadă uşile închise ale unui ascensor. Un lift al cărui puţ era ascuns de un zid dispus în spatele ascensorului ciudat al academiei, cel care era mereu admirat de toţi copiii.
    Niciunul dintre vizitatorii reşedinţei şi niciun copil nu ştia de acest al doilea ascensor care era, de fapt, cauza zgomotelor auzite, din când în când, noaptea, de puşti.
    Când George Engersol descoperise că există aşa ceva, ca şi încăperile de dedesubtul pivniţei, la care se putea ajunge numai cu el, înţelesese imediat că, pe undeva, legenda despre fiul dispărut al lui Eustace Barrington avea un sâmbure de adevăr; înţelesese că găsise locul în care acest băiat se "pierduse".
    Din acel moment, doctorul a folosit legenda şi noile spaţii în propriul lui scop.
    Hildie apăsă un alt buton, de apelare a cabinei, şi aşteptă nerăbdătoare, timp de treizeci de secunde, până ce uşile se deschiseră. Intră, şi acţionă ultimul buton de pe peretele ei. Ascensorul începu să coboare, încet, cele cinci etaje de sub cupolă, până la nivelul de sub fundaţia pe care fusese construită vila. Până în camerele subterane în care fusese izolat, de la vârsta de cinci ani, fiul care pentru Eustace Barrington era un idiot genial.
    Izolat pentru a fi îngrijit, sau pentru a fi ţinut prizonier? "Oricum nu mai are nicio importanţă acum, la un secol după acele evenimente", reflectă Hildie, deşi numai gândindu-se la tăcutul copil care îşi trăise întunecatele zile îngropat adânc sub pivniţă simţea cum i se ridică părul măciucă.
    "Singurul lucru important e ca nimeni să nu ştie de această construcţie", îşi reaminti ea.
    Nimeni, până ce va sosi ceasul potrivit.

                                                              4.

                                       Când ajunse lângă ceea ce i se păruse a fi un sac cu cărbuni, Josh auzi sunetul.
    Îl recunoscu deși era slab de tot.
    Ascensorul.
    Cineva era în ascensor.
    Încremeni.
    Descoperise cineva că nu se găsea în cameră şi venise să-l caute? Începu să i se facă frică. Îşi dădu însă seama că, dacă îl căuta cineva, nu însemna că îl va şi găsi.
    Zgomotul deveni mai puternic. Îl ascultă, venind mai aproape de el şi convins că va înceta în clipa în care cabina va ajunge la parter.
    În faţa lui era un zid de beton, cam de douăzeci de centimetri grosime. Când se îndreptă spre marginea lui, descoperi un al doilea perete.
    Sunetul părea că vine din spatele acestuia.
    Îşi apropie urechea de zid şi ascultă. Zgomotul deveni şi mai puternic. Josh continuă să se deplaseze. Ajunse la un alt colţ de zid, apoi la al patrulea.
    Puţul! Descoperise fundul puţului liftului!
    Îşi presă din nou urechea de perete, tocmai când uruitul maşinăriei încetă. Cabina ajunsese la destinaţie. O clipă mai târziu, el fu sigur că auzise uşile deschizându-se.
    Sunetul venise de aproape, deşi nu reuşi să-l localizeze. Oare de la parter?
    Dacă acel cineva care fusese în lift vedea lumină pe sub uşa de intrare în subsol? Gândul îl electriza. Se năpusti înapoi.
    Pe drum, stinse toate luminile. Ajunse la scări. Urcându-le încet şi fără zgomot, ajunse în capul lor, stinse lumina de lângă uşă şi încremeni acolo, atent la orice mişcare care ar fi venit din afară.
    Trecură astfel câteva secunde.
    Fiecare dintre ele i se părură lui Josh cât o veşnicie.
    Încet, respiraţia i se normaliză şi inima îşi încetă goana nebunească. De cealaltă parte a uşii nu se auzea nimic.

                                                                   5.

                                        Tremurând încă, Josh apucă, pe nimerite, de mânerul clanţei şi-l răsuci.
    Întredeschise uşa şi se zgâi în lumina slabă. Totul părea a fi exact cum fusese cu câteva minute mai înainte.
    Se strecură afară, închise cu grijă clanţa, apoi se furişă până la uşa ce dădea spre holul mare, unde se opri.
    Privi şi ascultă.
    Nimic.
    Lipăi pe lângă peretele holului şi o luă la fugă pe scări până la etajul doi.
    Înainte de a apuca să răsufle, se trezi înapoi în cameră, cu uşa închisă în spate. Dădu drumul, uşurel, aerului din plămâni, se duse la fereastră şi se uită afară.
    Totul părea paşnic.
    Ceva însă îi spunea că nu era aşa. Cu siguranţă, undeva se întâmpla ceva. Fie în casă, fie în afara ei.
    Trebuia să stea treaz în acea noapte şi să observe. Să observe şi să asculte.

                                                                    6.

                                          Când se deschiseră ușile ascensorului, Hildie păşi într-un coridor luminat puternic de mai multe tuburi fluorescente. O luă la dreapta. Trei paşi mai încolo, ajunse în dreptul unei uşi şi se opri să privească prin ferestruica tăiată în cadrul ei de lemn.
    Înăuntru, George Engersol muncea intens.
    Purta o mască chirurgicală şi un şorţ şi avea părul acoperit cu o şapcă de un verde deschis.
    Repede, Hildie intră în camera alăturată, unde îşi spălă atent cu peria mâinile şi braţele, frecându-le cu o periuţă, apoi se echipă identic cu Engersol.
    Când fu gata, intră cu spatele prin uşa culisantă care separa anticamera de sala de operaţii.
    Engersol îşi înălţă privirea.
    - Ţi-am spus să fii aici la unsprezece, rosti el, tăios.
    - Sunt acum, replică Hildie. E gata totul?
    - Bineînţeles. Dar nu sunt încă sigur că e momentul potrivit. Am sperat că mai putea aştepta o săptămână, două.
    - Nu mai ai o săptămână sau două. Nu cu Amy Carlson. Voia să fugă.
    - Ai fi putut s-o convingi să n-o facă, rosti sec, doctorul.
    - Dacă aş fi putut, aş fi făcut-o, replică ea.
    Îşi aminti conversaţia pe care o avusese cu ea când o găsise ascunsă în cercul de copaci de pe pajişte, încercase totul pentru a o linişti, dar eşuase.
    - Mă duc acasă, insistase Amy. Şi dacă n-o să mă laşi s-o sun pe mama, am să fug. N-o să rămân aici nici dacă o să mă încui în camera mea!
    Hildie se predase.
    - Bine, Amy, spusese. Hai să mergem în biroul meu ca să-ţi suni părinţii. Dacă nu vrei să stai aici, noi nu te putem ţine cu forţa.
    Aparent dezorientată de acordul neaşteptat al administratoarei, Amy se lăsase condusă în biroul acesteia.
    - Ce-ar fi să-ţi aduc un pahar cu apă, se oferise Hildie. Până îl bei, o să te simţi mai bine şi o să fii suficient de calmă ca să te înţeleagă mama ta. În regulă?
    Încă pufnind, fetiţa încuviinţase. Hildie îi dăduse un şerveţel ca să-şi şteargă nasul, apoi dispăruse o clipă. La întoarcere, avea în mână un pahar cu apă. Prompt, Amy l-a sorbit până la fund.
    În treizeci de minute drogul îşi făcuse efectul şi fata căzuse într-un somn adânc.
    Hildie o luase rapid în braţe până la ascensor, apoi urcase cu ea la etajul patru şi, de acolo, pe cealaltă cale, coborâse până în subsol.
    De atunci Amy se afla aici.
    Acum stătea întinsă, inconştientă, pe masa de operaţie.
    Hildie privi, placidă, faţa fetiţei adormite şi şuviţele de păr roşcat care îi încadrau obrajii pistruiaţi. Îşi mută atenţia spre echipamentul din jurul mesei, care avea s-o ţină pe Amy în viaţă pe durata următoarelor patru ore.
    O aşteptau un aparat de respiraţie artificială şi o pompă sanguină.
    - Începem? întrebă Hildie.
    Dând aprobator din cap, Engersol apucă bisturiul. O clipă mai târziu, el făcu o incizie care porni de la urechea stângă a fetei, o luă pe toată lăţimea occipitalului şi se opri în spatele urechii drepte.
    Lucrând cu repeziciune, el îi îndepărtă pielea capului de pe craniu. Nu se îngriji prea mult de faţa fetiţei. Ştia că la sfârşitul operaţiei, aceasta nu mai avea nicio importanţă. Se îndoia că va mai rămâne ceva din acest chip când fetei avea să i se găsească cadavrul.
    Dacă i se va găsi.
    Oricum, nu va mai rămâne niciun indiciu cu ajutorul căruia să se descopere ce-i făcuse el.

                                                          XIX
                                                            1.

                               Cei doi terminară operaţia la ora patru dimineaţa.
    - S-a isprăvit, oftă el.
    Se dădu înapoi de lângă masa de operaţie, îşi scoase masca de pe faţă şi-şi şterse sprâncenele transpirate cu mâneca de la halat. Îşi privi ceasul şi fu surprins când văzu cât e ora; operaţia îi luase aproape cu o oră mai mult decât prevăzuse. Privirea i se îndreptă către Hildie, care îmbrăca deja corpul lipsit de viaţă al fetiţei cu hainele pe care ea le purtase cu o după-amiază în urmă.
    - Ce-ai de gând să faci cu ea? întrebă el.
    Expresia de pe faţa femeii se înăspri. Toată noaptea primise ordine de la Engersol şi urmase, tăcută, fiecare instrucţiune. Acum însă venise rândul ei, exact aşa cum se întâmplase şi cu o săptămână înainte, în cazul lui Adam Aldrich.
    - Nu mă întreba, răspunse. Nu trebuie să ştii decât că nu va semăna cu ceea ce i s-a întâmplat lui Adam. Nici prea multe întrebări nu vor fi, pentru că toţi cei de pe aici ştiau cât era Amy de deprimată. Când or s-o găsească, or s-o treacă la capitolul sinucideri.
    - De ce n-o băgăm, pur şi simplu, în incinerator? sugeră Engersol. E aproape ziuă. Dacă te vede cineva...
    - Nu fi prost, George, replică Hildie. Dacă n-o să-i apară cadavrul nicăieri, o să fie poliţie peste tot, în căutarea ei. Mai devreme sau mai târziu, cineva o să se gândească şi la crematoriu. Un singur dinte dacă găsesc acolo şi e cumplit. O să se agațe de el până vor afla cum a ajuns acolo. Doar nu-ţi imaginezi că s-ar putea crede că cineva, oricât de deprimat ar fi, s-ar sinucide băgându-se singur în cuptor şi aşteptând acolo liniştit să fie ars bucată cu bucată?!
    Engersol păru că vrea să protesteze, dar se răzgândi când văzu expresia de răceală din ochii ei, expresie care îi spunea că ea ştie exact ce are de făcut şi n-o să lase nimic la voia întâmplării. Oricum, până acum totul mersese ca pe roate. Dintre cele patru „sinucideri" aranjate de ei doi, niciuna nu fusese pusă la îndoială. În definitiv, fuseseră atenţi şi aleseseră numai copii care mai încercaseră să-şi ia viaţa.
    Cu toate astea, cu Amy fusese altceva. Deşi aranjaseră ca zeci de oameni să asiste la umilirea sa, nimic din dosarul ei nu indica că ar fi avut intenţii sinucigaşe. Şi totuşi, chestia asta putea fi şi ea pusă la punct. Câteva ajustări minore la rezultatele testelor de personalitate şi semnele de avertisment vor apărea acolo limpezi pentru oricine ar dori să le vadă.
    Chiar aşa, putea să facă aceste mici modificări cât timp Hildie se dispensa de corpul fetiţei.
    - Bine, fu el de acord. Să-i dăm drumul.
    O ajută pe Hildie s-o împacheteze pe Amy într-o folie de plastic, apoi o luă în braţe şi o cără până la ascensor. Odată ajunşi la etajul patru, ieşiră din cabină în biroul lui. De acolo, ea preluă conducerea, urmată de Engersol.
    Părăsiră apartamentul şi ajunseră pe îngusta platformă de la capul scărilor care duceau la etajul trei. Hildie îi făcu doctorului semn să stea pe loc şi se deplasă până la prima treaptă, unde verifică coridorul şi scările în jos. Satisfăcută de rezultat, îi semnală complicelui s-o urmeze.
    Repetară procedura la etajul doi. În mai puţin de un minut ajunseră la parter. Părăsiră clădirea prin uşa din spate. Hildie descuie portbagajul maşinii sale şi se dădu deoparte pentru a-l lăsa pe Engersol să depoziteze acolo corpul neînsufleţit.
    - Gata, şuieră Hildie. De restul am eu grijă!
    Engersol privi neliniştit cerul care începea să se lumineze.
    - Dacă te vede cineva....
    - N-o să mă vadă, îl asigură ea. Şi dacă o să se întâmple aşa ceva, e logic să fi fost pe afară toată noaptea, căutând-o pe Amy, nu?
    Citi o altă întrebare în ochii doctorului şi i-o luă înainte.
    - Crede-mă că n-o să fac nimic ieşit din comun ca să dau motive pentru a-mi fi cercetată maşina.
    Înainte ca Engersol să mai aducă vreo altă obiecţie, Hildie închise ferm portbagajul şi se urcă în automobil.
    O clipă mai târziu dispăru. George Engersol se întoarse rapid în casă şi urcă în fugă cele patru etaje.

                                                          2.

                                    În camera sa, Josh moțăi o vreme pe scaun, răsucit într-o poziție incomodă, apoi căzu în cel mai neodihnitor somn cu putință, în ciuda intenției sale de a rămâne treaz.
    Nu văzu și nu auzi ce se întâmplă jos la ivirea zorilor.

                                                           3.

                                   Hildie lăsă stinse farurile mașinii până ce trecu  de porţile mari de la intrarea în parcul academiei. Parcursese nişte drumuri lăturalnice pentru a se îndrepta spre nord, până ce ieşi din oraş. La fiecare câteva secunde privea în oglinda retrovizoare, dar nicio maşină nu o urmărea, iar în casele pe lângă care trecea nu se zărea nicio lumină.
    Conducând atentă, sub limita de viteză, Hildie o luă, într-un târziu, la stânga, pe un drumeag care se intersecta cu autostrada de pe coastă, la două mile nord de orăşel. Dincolo de autostradă fusese construit un turn de observaţie, în vârful unei stânci enorme care creştea abrupt în apele oceanului.
    Când ajunse la intersecţie, se asigură că nu venea nicio maşină din nicio direcţie, apoi traversă autostrada şi se înscrise pe aleea în formă de U ce ducea, de-a lungul unui tăpşan săpat în stânca promontoriului, până la turn. Lângă acesta era o mică parcare, complet ascunsă vederii de pe autostradă.
    Alesese cu grijă acest loc. Faleza promontoriului plonja drept în jos până la linia ţărmului, plină de stânci de care se spărgeau neîncetat valuri înalte.
    Până când avea să fie Amy descoperită, dacă se va întâmpla asta, corpul ei nu va mai fi decât o masă însângerată de carne.
    Nu-i luă mai mult de câteva secunde pentru a scoate cadavrul fetiţei din portbagaj şi pentru a-l arunca dincolo de marginea stâncii. Hildie privi cum marea îl înghite, apoi împături grijulie folia de plastic şi o reintroduse în portbagaj.
    Aranjă apoi şi ultimul amănunt.
    Aşeză un pulover pe solul de lângă marginea promontoriului. Era un tricou roşu, cu numele Amy Carlson cusut pe o etichetă prinsă de guler, în interior.
    Un pulover pe care îl luase din dulapul fetei cu o după-amiază înainte.
    La numai trei minute de când ajunsese acolo, Hildie Kramer era gata să ia drumul de întoarcere.

                                                            4.

                                     Steve Conners se sculă în zori  şi îşi urmă rutina de dimineaţă. Goli un castron cu fulgi de cereale, bău un pahar de suc de portocale şi îşi turnă o ceaşcă de cafea decofeinizată. Până mâncă îşi trase pe el un tricou şi un şort verde, pe care le avea încă din liceu. Părăsi micuţa casă de oaspeţi pe care o închinase pentru tot anul şcolar, şi pe care trebuia s-o elibereze de îndată ce începea sezonul de vară, şi o luă pe aleea ce trecea pe lângă casa proprietăresei, aflată încă în întuneric. O secundă mai târziu, se aşeză la volanul vechii sale Honde şi porni pe strada Solano până la autostradă, apoi o luă la dreapta spre nord. Îşi va parca maşina lângă turnul de observaţie de pe promontoriu şi-şi va începe joggingul de dimineaţă.
    Asta era partea zilei care îi producea cea mai mare plăcere. Nu vedea pe nimeni şi se bucura de aerul proaspăt şi tare al brizei marine din zori. În acelaşi timp, simţea cum i se limpezesc gândurile. Adeseori, reuşea să rezolve astfel probleme la care se gândise o întreagă noapte.
    În această dimineaţă se gândea la Amy Carlson.
    Avusese un somn agitat, din care se trezise mereu cu imaginea fetiţei proaspătă în minte, întrebându-se unde putuse să dispară. Era convins că nu se sinucisese, cu tot mesajul ambiguu lăsat în urma ei. Nu era genul de fiinţă umană care să cedeze atât de uşor, indiferent cât de rău ar fi mers lucrurile. Îşi aminti cum fusese impresionat, în prima săptămână de când venise ea la academie, de încăpăţânarea ei de a nu-şi părăsi camera.
    Odată ce se hotărâse că nu-i mai place să rămână aici, nici nu se izolase şi nici nu fugise, ci făcuse tot ce-i stătea în puteri pentru a o înnebuni pe Hildie şi pe ceilalţi, ca să-i determine să renunţe şi s-o expedieze chiar ei acasă.
    Deşi planul nu-i reuşise, Steve bănui că, dacă nu sosea acolo şi Josh, cu care se împrietenise, fetiţa s-ar fi descurcat până la capăt, căci şi răbdarea lui Hildie avea limite.
    Conners ajunse la turn, o luă la stânga şi o porni pe drumul îngust care ducea la mica parcare.

                                                           5.

                                   Pe punctul de a se urca în mașina ei, Hildie auzi zgomotul unui motor care se apropia pe autostradă. Convinsă că automobilul va depăşi turnul de observaţie şi-şi va continua drumul, aşteptă liniştită, dar încremeni când auzi autoturismul încetinind.
    O clipă fu incapabilă să reacţioneze, însă îşi reveni rapid, dându-şi seama ce avea de făcut. Smulse puloverul fetiţei de unde îl pusese şi alergă spre maşina care se apropia, gesticulând din mâini şi ţipând. De după curbă apăru maşina. Şoferul frână brusc când farurile o prinseră pe Hildie în luminile lor.
    - Ce dracu...? înjură Steve când Honda lui se înţepeni la câţiva paşi în faţa femeii.
    O recunoscu şi coborî geamul portierei.
    - Hildie? Ce...
    - Amy! strigă Hildie, ţinând puloverul deasupra capului.
    Înainte ca Steve să mai spună ceva, vorbi din nou. Cuvintele i se îmbulziră pe limbă, încât ceea ce rosti ea fu aproape ininteligibil.
    - Slavă Domnului că eşti aici! Am căutat-o toată noaptea. Tocmai eram pe punctul de a renunța, când m-am gândit şi la acest loc. Aşa că am venit aici şi...
    Conners trase frâna de mână, coborî din maşină şi luă puloverul din mâna femeii, care părea că se află în pragul unei crize de isterie.
    - Unde era? Unde l-ai găsit?
    - Chiar aici! ţipă Hildie. Zăcea pe pământ, împăturit. Eu...
    - Împăturit? se miră Conners. Adică nu era pur şi simplu căzut la pământ?
    Hildie dădu din cap.
    - Voiam să chem poliţia...
    - Ce-i cu Amy? interveni Conners din nou. Ai văzut-o?
    Hildie negă.
    - M-am uitat în jos, dar...
    - Arată-mi! îi porunci Steve. Arată-mi exact unde era.
    O apucă de mână şi o conduse în capătul parcării.
    - Aici, şopti ea cu voce străină. Chiar lângă perete.
    Ţinând-o în continuare de mână, Steve păşi până lângă zidul jos de piatră care fusese construit pe marginea prăpastiei.
    - Aici! exclamă Hildie, oprindu-se brusc. Era chiar aici.
    Steve dădu drumul braţului ei şi se aplecă peste zid pentru a scruta ţărmul stâncos de dedesubt. Observă cum mâinile femeii se îndreaptă spre spatele lui şi se gândi că ea vrea să-l ajute să-şi menţină echilibrul. Simţi brânciul când era prea târziu.
    Mâinile i se zbătură în aer, căutând instinctiv ceva de care să se apuce.
    Apoi căzu.
    Se rostogoli prin aer. Nu scoase decât un geamăt scurt când corpul i se izbi de stânci. Se balansă o clipă, apoi plonjă în oceanul care fierbea dedesubt.
    Hildie aşteptă o clipă, până când se asigură că el dispăru se în apă, apoi se întoarse. Se grăbi înspre maşina lui Conners, al cărei motor mai torcea încă. Se urcă, băgă maneta în viteză, eliberă frâna de mână şi îndreptă Honda spre o zonă unde zidul era întrerupt şi înlocuit cu un lanţ ruginit, ancorat de doi piloni de beton.
    Ţinând piciorul drept pe frână, se strecură pe jumătate afară din maşină, apoi dădu drumul pedalei şi sări din mers.
    Goală, cu portiera din dreptul şoferului deschisă, maşina traversă mica platformă din faţa zidului, zdrobi lanţul, deschizându-şi drumul spre hăul din faţă. Dispăru, lăsând în urma ei capetele rupte ale lanţului.
    Hildie aranjă puloverul fetei pe sol, ca şi cum ar fi aterizat acolo în urma unei lupte, şi se urcă la volanul micii sale maşini marca Acura.
    "Păcat că Steve Conners a trebuit să moară", se gândi ea când o porni pe drumul de întoarcere. Păruse a fi un bun profesor. Dar acorda copiilor mai multă atenţie decât ar fi trebuit.
    Se gândi că era cazul să menţioneze asta poliţiştilor dacă va fi ridicată chestiunea. În definitiv, nu ar fi prima oară când un profesor se dovedea a fi periculos pentru un elev. Iar în aceste circumstanţe, nu mai era nevoie să fie falsificate dosarele pentru a demonstra înclinaţia spre sinucidere a fetei.
    Hildie răsuflă mulţumită. Cel puţin, Steve Conners avusese decenţa de a-şi lua singur viaţa, după ceea ce-i făcuse fetiţei.

                                                             6.

                                  Era ora nouă şi Jeanette Aldrich se holba la computerul din birou. Îi era frică să-i dea drumul.
    "Oare de ce mi-e frică?” se întrebă ea.
    Ceea ce se întâmplase ieri nu fusese decât o glumă sinistră. Iar Jeff nu era amestecat. În mintea ei, incidentul revenise la proporţii normale cu o seară înainte când ea şi Chet luaseră cina la Lazio's. La urma urmei, ce se întâmplase aşa de rău? Un copil îi jucase o farsă.
    Iar ea avusese o reacţie exagerată, aşa cum sperase, fără îndoială, iniţiatorul acestui joc. Îşi îngăduise să devină surescitată la simpla vedere a numelui fiului său pe un ecran de computer.
    Fusese minunat la restaurant. Se bucuraseră împreună de o sticlă de vin şi priviseră cum se ascunde soarele în apa ocenului şi cerul devenind purpuriu pe măsură ce venea seara. Când au ajuns acasă, aproape uitase de cele întâmplate şi de teza luată de la birou pentru a o citi.
    Pentru prima dată de când murise Adam, au făcut dragoste. Au făcut-o încet, cu tandreţe, iar după aceea stătuse întinsă în pat, simţindu-se în siguranţă în braţele lui Chet, şi începuse să se gândească că era timpul să revină la viaţă.
    Dar în această dimineaţă, în lumina aspră a zilei şi fără ajutorul binefăcător al alcoolului, tristeţea i se insinuase din nou în suflet. Încercase să se debaraseze de ea şi insistase în faţa lui Chet că o să-şi revină, deşi chiar şi ea îşi putea auzi amărăciunea din voce când rostea cuvintele. Acum era în biroul ei. Începu să tremure.
    "Nu fi proastă!", îşi spuse. "E numai un computer. Chiar dacă acel cineva va continua farsa, nu-ţi poate produce niciun rău. Nu te poate decât supăra, şi asta dacă îi permiţi tu. Iar tu nu-i vei permite!"
    Dădu drumul ecranului. În câteva clipe acesta se lumină. Pe el apărură cuvinte.
    Cuvinte care nu trebuiau să fie acolo.
    De această dată, mesajul nu era tipărit. Era scris de mână, cu caracterele precise şi ordonate de care Adam era atât de mândru.
    Jeanette le recunoscu instantaneu.
    Un minut, nu fu capabilă de nimic. Se holbă, pur şi simplu, la acel scris familiar şi îşi aminti de celelalte ocazii când îl mai avusese sub ochi. Pe biletele pe care i le lăsa Adam, prinse de uşa frigiderului cu ajutorul magnetului ei în formă de gărgăriţă, care devenise favoritul lui încă de când abia fusese capabil să ajungă să-l plaseze pe metalul emailat, surprins că nu se mişca. Pe felicitările pe care el le decupa din hârtie roşie şi pe foile de hârtie pe care el compusese în ultimii ani scurte povestioare.
    Povestioare pe care ea le găsise întotdeauna cam neliniştitoare, pentru că demonstrau o maturitate pe care vârsta lui o respingea. Totdeauna acelaşi scris, cu litere alungite, care îi umplea acum ecranul.
    Într-un târziu, privirea i se concentră asupra slovelor şi începu să le citească, încet:
    Bună, mami,
    Îmi dau seama că n-ai crezut cu adevărat că eu am fost ieri, pentru că nu mi-ai răspuns. Puteai s-o faci. Tot ce trebuia să faci era să apeşi o tastă. Dar nu mai contează, pentru că nu sunt supărat pe tine. Nu mai sunt supărat pe nimeni. Îmi place unde mă aflu acum. Nu mai e nimeni să mă deranjeze când mă gândesc la ceva şi nimeni nu mă forţează să fac ce nu vreau.
    Cred că eşti tare furioasă că am plecat fără să-mi iau nici măcar rămas bun. Era cât p-aci s-o fac, dar m-am gândit că tu şi tati aţi fi în stare să mă determinaţi să mă răzgândesc. Aşa că am plecat, pur şi simplu.
    Oricum, sunt mult mai fericit unde mă aflu acum şi nu mai vreau să fii tristă deloc. Şi poţi să vorbeşti cu mine oricând vrei. Tot ce ai de făcut e să tipăreşti ceea ce vrei să mă întrebi şi eu o să-ţi răspund.
    Aşa că nu prea am plecat de tot, nu?
    Te iubesc, mami. N-am plecat pentru că eram supărat pe tine sau din alt motiv. Am făcut-o pentru că aşa am vrut. Şi sper că nu eşti furioasă pe mine.
    Vrei să-i spui lui tati că-l iubesc şi pe el?
    Fiul tău, Adam
    Jeanette citi scrisoarea de două ori. În timp ce ochii i se umplură de lacrimi, simţi cum creşte în ea o furie rece.
    Cine se juca cu ea nu se mulţumise să copieze scrisul lui Adam. Descoperise chiar şi cum să întocmească scrisoarea ca să sune ca şi cum ar fi scris-o chiar el. O făcuse să sune ca şi cum sinuciderea lui fusese un act hotărât în urma unei decizii conştiente, la care se gândise profund şi care se dovedise, în final, a nu fi decât un mod de a scăpa de inconvenientele vieţii.
    Ca atunci când părinţii îi spuneau să se culce, dar el voia să citească. Sau când profesorii îi dădeau teme pe care n-avea chef să le execute.
    Aşa că se hotărâse să-şi ia viaţa.
    Fără a-şi face griji în privinţa sentimentelor mamei sale.
    "Nu vreau să mai fii tristă".
    "Sper că nu eşti furioasă pe mine".
    Şi, mai rău ca toate: "Spune-i lui tati că-l iubesc..."
    Simţi cum îi creşte furia în faţa acestei nesimţiri. O clipă, fu tentată să apuce monitorul şi să-l zdrobească de podea.
    Îşi recâştigă controlul.
    Îşi dădu seama că, astfel, reacţiona exact cum ar fi dorit cel care făcea toate astea. Dar nu şi de data asta. Acum va privi problema cât mai raţional.
    Cu degetele tremurânde, apăsă butonul de tipărire de pe tastatură.
    O secundă mai târziu, imprimanta de lângă ea prinse viaţă şi scuipă o copie a scrisorii de pe ecran. Apoi, refuzând să ofere celui care se afla la celălalt capăt al legăturii cu computerul satisfacţia de a şti că ea primise mesajul, întinse mâna şi închise monitorul. Culese coala de hârtie din făraşul imprimantei şi se uită încă o dată la ea.
    De această dată, nu citi cuvintele. De această dată, studie scrisul.
    Cine ar fi putut-o face?
    Desigur însă că ştia cine.
    Exista o singură persoană cu un scris aproape identic cu al lui Adam... O singură persoană cunoştea modul lui de gândire şi felul în care se exprima.
    De această dată, când va da ochii cu Jeff, va avea dovada a ceea ce făcuse şi să îndrăznească el să nege!
     Părăsi în trombă biroul şi o porni spre academie, de cealaltă parte a campusului. O luă pe alee. Se mişca repede.
    Pe obraji îi curgeau lacrimi de furie. Nici măcar nu observă privirile curioase pe care i le aruncau cei pe lângă care trecea şi nu se gândi nicio clipă că mesajul pe care-l ţinea strâns în mână putea proveni, într-adevăr, de la Adam.

                                                          7.

                               - Lăsați-mă și pe mine să văd! ceru Josh şi-şi croi loc printre Jeff Aldrich şi Brad Hinshaw ca să observe mai îndeaproape ce făcea doctorul Engersol.
    Până la micul dejun, continuase s-o caute pe Amy. Sperase ca, prin miracol, ea să se fi întors în academie în timpul în care el adormise pe scaun. Cum nu apăru niciun indiciu despre ea, fu pe punctul de a se duce în biroul administratoarei pentru a afla dacă auzise cineva ceva, dar se răzgândi. O dată ce ar fi început să vorbească despre Amy, era convins că n-ar fi putut ascunde ce ştia, de azi-noapte despre subsol.
    Iar singura persoană căreia i-ar fi destăinuit tot acel mister era Steve Conners.
    O vreme se gândise să chiulească de la seminarul doctorului Engersol şi să se ducă să-l găsească pe Steve, însă renunţă la acest plan şi se decise se să aştepte până la ora de engleză.
    Cu toate astea, acum îşi dori să fi chiulit de la acest seminar. În această dimineaţă aveau să facă nişte experienţe suplimentare pe aceeaşi pisică pe care lucraseră cu o zi înainte. Animalul era inconştient. O parte a craniului îi fusese scoasă pentru a expune creierul. Josh se holbă la masa de circumvoluţiuni şi încercă să se concentreze asupra vorbelor rostite de doctor, dar în mintea sa era prezentă Amy, cu obiecţiunile ei la ceea ce se întâmplase în dimineaţa anterioară.
    Dacă ar fi venit aici, acum, probabil că ar fi fost deja plecată.
    Când doctorul începu să le explice ce aveau de făcut, Josh nu fu sigur că va rămâne nici el.
    - Azi vom începe să explorăm diferite părţi ale creierului, rosti Engersol. Actualmente, după cum vedeţi, pisica e inconştientă, dar curând o s-o trezim. Primul lucru pe care o să-l facem după aceea va fi s-o imobilizăm pentru a preveni orice încercare a ei de a ne răni şi de a se răni.
    Cu grijă, ajutat de Jeff, Engersol legă cele patru picioare ale animalului şi torsul lui de o lespede de lemn aşezată pe masă, folosind curele de nailon proiectate special în acest scop.
    - Aşa cum ştiţi majoritatea dintre voi, animalul îşi foloseşte o mare parte din creier pentru a-şi coordona funcţiile corpului şi pentru a reacţiona la stimuli din exterior. În această dimineaţă, o să începem identificarea acestor zone, după care vom deconecta unele dintre ele. Vă asigur că pisica nu va simţi nimic. Creierul în sine nu deţine niciun senzor şi nu-i voi provoca animalului nicio neplăcere majoră. Desigur că va conştientiza nişte stimuli falşi, dar asta va fi tot.
    Josh se încruntă.
    Chiar dacă stimulii nu erau reali, pisica tot va fi rănită, nu? Înainte de a reuşi să rostească întrebarea cu voce tare, doctorul începu să opereze.
    Introduse un ac într-o venă de la piciorul din faţă al animalului, apăsă pistonul seringii şi, peste câteva clipe, pisica începu să se agite. Apoi se trezi şi se încordă când realiză că nu se putea mişca.
    Începu să se lupte, dar, curând, se relaxă, ca şi cum sesizase că nu putea defel scăpa din legăturile care o imobilizau. Studie cu ochii îngustaţi feţele ciudate strânse în jurul ei.
    - După cum vedeţi, pisica e acum pe deplin trează şi răspunde la stimuli.
    Ca s-o dovedească, Engersol îşi plimbă mâna prin faţa ochilor ei şi animalul încercă să-şi retragă capul. Apoi doctorul îşi pocni degetele lângă una din urechile ei. Corpul animalului se tensionă, încercând să se îndrepte spre sunet. Când Engersol îi atinse vârful urechii cu sonda pe care o ţinea în mână, aceasta se mişcă instinctiv, ca şi cum s-ar fi apărat de o muscă. După aceste demonstraţii, doctorul se apucă serios de treabă. Se folosi de o sondă laser ghidată de computer şi focaliză instrumentul pe o zonă de pe cortexul animalului.
    - O să distrug mai întâi zona responsabilă de stimulii vizuali, explică el. Vreau să urmăriţi animalul cu atenţie. Dacă observaţi vreun semn de durere, mă înştiinţaţi imediat.
    Cât Josh privi pisica, computerul potrivi sonda asupra zonei cu o precizie de sub un milimetru. Într-un târziu, doctorul apăsă pe buton.
    Păru că nu s-a întâmplat nimic.
    - Aţi făcut-o? întrebă cineva. N-a mers?
    Engersol zâmbi.
    - De ce nu-ţi fluturi mâna prin faţa ochilor ei?
    Băiatul se execută. Nu primi niciun răspuns.
    Engersol refocaliză laserul şi-l acţionă din nou.
    Acum pisica deveni şi surdă.
    Cu toate astea, nu exista niciun indiciu al prezenţei durerii. La câteva secunde după ce-i fusese luată vederea, pisica păru a decide că e timpul să doarmă, aşa că-şi închise ochii. Josh întinse mâna şi o atinse.
    Ochii i se deschiseră din nou şi i se mişcară ca şi cum animalul încerca să vadă, în ciuda orbirii sale.
    Engersol continuă să lucreze. O jumătate de oră mai târziu, el îndepărtă legăturile de pe membrele şi corpul pisicii. Începu să le explice băieţilor:
    - Aşa cum puteţi vedea, pisica e acum complet neajutorată. E surdă şi oarbă şi nu mai posedă gust şi miros. De asemenea, nu mai simte nimic, deoarece i-au fost deconectaţi şi centrii durerii. Totuşi puteţi vedea că n-a murit. Respiră şi inima încă îi bate, pentru că funcţiile care sunt suplinite de sistemul nervos autonom n-au fost afectate. Vreau să vă uitaţi la ceea ce am făcut.
    Băieţii se mutară de lângă masă şi se strânseră în jurul unui monitor de computer care afişa o imagine mărită a creierului pisicii.
    - Aşa arată el în condiţii normale, rosti doctorul. Să introducem acum datele despre zonele de cortex distruse şi să vedem ce se întâmplă.
    Tastă pe claviatură câteva instrucţiuni. Aproape instantaneu imaginea începu să se schimbe. Anumite zone, cele care fuseseră arse de laser, se colorară pe ecran în roşu. Petele roşii se întinseră cu repeziciune sub ochii copiilor, până ce rămase o surprinzător de mică zonă albă.
   - Să marcăm acum porţiunile de creier responsabile numai cu păstrarea în funcţiune a organelor vitale.
    Pe imagine începu să se răspândească o pată albastră, care micşoră şi mai mult zona albă iniţială.
    - Pisica gândeşte cu ceea ce a rămas, explică Engersol. După cum vedeţi, creierul ei este ocupat, în marea lui majoritate, de zonele care au sarcina simplă de a recepta stimuli şi de a menţine funcţionarea organismului. De aceea, nu e de mirare că animalele mai mici nu sunt recunoscute pentru inteligenţa lor. Pur şi simplu, nu au capacitatea intelectuală necesară. Vă imaginaţi ce s-ar întâmpla dacă i-aţi elimina animalului unele funcţiuni?
    Degetele i se plimbară din nou pe tastatură şi petele albastre începură să se retragă.
    - Am eliminat sistemul nervos autohton. Observaţi cât de mult spaţiu a ocupat el.
    - Mda, replică Brad Hinshaw. Dar, fără el, animalul e mort, nu-i aşa?
    Engersol încuviinţă.
    - Cu siguranţă. Dar, după cum vedeţi, am eliminat o serie de alte lucruri şi pisica e încă în viaţă.
    - Dar nu poate mânca, evidenţie Josh. N-aţi spus că e complet paralizată acum?
    - Aşa e, fu de acord Engersol. Dar o putem hrăni. E doar o problemă de tub intravenos. Important e că distrugerea unor părţi ale creierului n-a ucis-o.
    Josh se încruntă.
    - Nu înţeleg, mărturisi el. Ce are asta de-a face cu inteligenţa? Pisica nu a devenit mai deşteaptă, nu? N-aţi făcut decât s-o mutilaţi.
    - Poate că aşa e, încuviinţă Engersol. Dar am învăţat ceva. Am învăţat ce mult creier e irosit pentru chestiuni care n-au nicio legătură cu inteligenţa sau, dacă îţi convine mai mult, cu gândirea. Am învăţat că o mare parte a creierului unei pisici, ca şi al unui om, de altfel, e folosită pentru a menţine sistemul de funcţionare a organismului. Ce-ar fi dacă el n-ar trebui să menţină acest sistem? Presupune că şi-ar folosi întreaga sa masă pentru raţionamente. Ce crezi că s-ar întâmpla?
    Jeff Aldrich rânji maliţios.
    - Am fi mai deştepţi, interveni el.
    Engersol străluci de satisfacţie.
    - Exact! exclamă el. Şi nu numai asta, dar...
    Fu întrerupt de uşa laboratorului, care fu izbită cu violenţă de perete. În cameră intră Jeanette Aldrich, cu faţa răvăşită şi cu mâinile, în care ţinea o coală de hârtie, tremurânde.
    - Vino-încoace, Jeff! porunci ea, cu voce dură. Vreau să-ţi vorbesc. Chiar acum!
    Uluit de asprimea din vocea mamei sale, Jeff se supuse instinctiv ordinului ei. O clipă mai târziu, se trezi că se află în hol şi că maică-sa îl priveşte cu severitate.
    - Cum îndrăzneşti? tună ea. Cum ai îndrăznit să mă minţi ieri şi cum ai îndrăznit să-ţi continui de dimineaţă gluma ta idioată?
    Pălind în faţa mâniei ei, Jeff se sprijini, năuc, de peretele din spatele lui.
    - Ce? îngăimă el. Ce-am făcut?
    - Asta!
    Jeanette aruncă brutal cuvântul şi-i puse în faţa ochilor mesajul semnat "Adam".
    - Să nu-mi spui că habar n-ai despre ce-i vorba! continuă ea cu vocea tremurândă.
    Jeff privi, prostit, hârtia.
    - Dar n-am făcut-o eu, mami, protestă el. Eu n-am...
    - Să nu mă minţi, băiete. Vii chiar acum acasă cu mine!
    Jeff făcu ochii mari.
    - A... acasă? murmură el. Adică mă iei de aici?
    - Exact! Şi acum, vino!
    Luă braţul băiatului şi încercă să-l tragă după ea, dar el se eliberă.
    Când se întoarse să-l privească, văzu că se uita la ea cu furie mocnită.
    - Nu, rosti el cu voce joasă. Nu merg. Şi nu mă poţi forţa. Dacă nu, jur să fac acelaşi lucru pe care l-a făcut Adam. Jur s-o fac!
    Jeanette îşi privi uluită fiul. Cuvintele îi penetraseră auzul ca nişte cuţite.
    - N... nu, murmură ea, dând înapoi. Nu spune asta, Jeff. Nici măcar nu glumi pe tema asta.
    - Nu glumesc, mami, rosti Jeff fără pic de emoţie în glas. Îţi comunic doar un fapt. Dacă mă sileşti să părăsesc academia, repet, o să fac ce a făcut şi Adam. Iar atunci nu vei mai avea niciun copil.
    După o clipă care ţinu cât o veşnicie, din gâtlejul femeii ieşi un ţipăt slab. Era un sunet care exprima frica şi durerea. Apoi ea se răsuci pe călcâie şi fugi.

                                                             XX.
                                                              1.

                                     - Chiar o să te ia de la școală? întrebă Josh.
    Seminarul se terminase și Josh încerca să-l zorească pe Jeff să traverseze pajiștea către una din noile clădiri care flancau reşedinţa. Mai aveau numai două minute până la începutul orei de engleză, iar Jeff refuza să se grăbească, păşind alene, de parcă avea la dispoziţie tot timpul din lume.
    - Nuu, replică Jeff. Ea mă lasă să fac tot ce vreau. În acest sens, cu părinţii e uşor, nu trebuie decât să le atingi corzile sensibile. După ce am ameninţat că mă sinucid, mă vor lăsa în pace. Mai ales după ce i s-a întâmplat lui Adam.
    Josh îi aruncă colegului său o privire lungă.
    - Credeam că, după tine, Adam n-a murit, rosti el.
    Pe faţa lui Jeff apăru acelaşi zâmbet dispreţuitor ca şi în ziua funeraliilor lui Adam.
    - Dar cine crezi tu că trimite mesajele acelea pe computerul maică-mi?
    Josh se opri uimit.
    - Fii serios, spuse el. Toată lumea ştie...
    Vocea lui Jeff deveni de gheaţă.
    - Nimeni nu ştie nimic, îl întrerupse el pe Josh. Ei nu cred decât că Adam e mort. Iar asta e doar rahat. Adam n-a vrut să moară. A vrut numai să evadeze din locul ăsta idiot. Singurul lucru care îi făcea plăcere era cursul doctorului Engersol şi computerul lui.
   - D... dar unde s-a dus? întrebă, mirat, Josh.
    Jeff zâmbi cu superioritate.
    - Se presupune că eşti deştept, nu? Atunci descoperă singur. Nu e prea greu. Cel puţin n-ar trebui să fie pentru tine.
    Izbucni în râs şi intră în clădire, înainte ca Josh să mai poată spune ceva.
    Clopoţelul sună exact când Josh se apropia de uşa sălii de clasă. Se strecură înăuntru, sperând ca profesorul să nu observe că nu ajunsese la timp, dar, spre surprinderea lui, Conners nu era acolo. Restul elevilor din clasă stăteau în bănci şi începuseră deja să şuşotească între ei, făcând presupuneri asupra motivului absenţei profesorului. Când Josh se grăbi de-a lungul intervalului dintre bănci către propriul său loc, Jeff îi şopti încet:
    - Băiete, eşti tare norocos.
    Josh nu răspunse. Alunecă pe scaunul lui şi auzi uşa deschizându-se. Făcu tot posibilul să arate ca şi cum era acolo de mai multe minute.
    Numai că în încăpere nu intră Steve Conners. În locul lui, păşi înăuntru Carolyn Hodges, o absolventă a universităţii care lucra cu orar redus ca asistentă a administratoarei. Fata se postă în faţa clasei cu faţa spre elevii al căror şuşotit încetă când realizară că se întâmplase ceva neobişnuit.
    Carolyn le zâmbi nervoasă copiilor. Se simţea încă intimidată de elevii academiei, deoarece avea senzaţia că majoritatea lor posedau cunoştinţele pentru care ea avusese nevoie de douăzeci şi doi de ani de învăţătură.
    - Domnul Conners nu e azi aici, anunţă ea. Am încercat să găsim pe altcineva care să-i ţină cursul..
    - E bolnav?
    Carolyn ezită, apoi dădu, neajutorată, din umeri.
    - Nu ştiu. Ştiu doar că nu e aici şi că Hildie Kramer a hotărât să folosim această oră ca timp de studiu.
    - Bine, dacă nu-i bolnav, ce i s-a întâmplat? întrebă altcineva.
    - N-avem cunoştinţă că i s-ar fi întâmplat ceva, răspunse Carolyn. Cu siguranţă însă că Hildie vă va răspunde la toate întrebările în timpul pauzei de prânz.
    Josh nu scoase nicio vorbă, dar mintea îi lucra cu febrilitate. Oare se dusese Steve s-o caute pe Amy de dimineaţă? Şi dacă da, de ce n-a apărut la şcoală? Doar dacă nu cumva o găsise şi ea păţise ceva. Josh se întrebă cum ar putea afla unde era Steve. Vocea lui Jeff îi întrerupse gândurile.
    - E-n regulă dacă mă duc să studiez în bibliotecă? întrebă el. Trebuie să fac nişte cercetări în legătură cu un proiect pentru seminarul doctorului Engersol.
    Josh se întoarse să-şi privească colegul, a cărui faţă reflecta numai inocenţă. Dar despre ce proiect vorbea el? Josh înţelese imediat. Jeff nu voia decât să părăsească sala de clasă.
    - C... cred că e-n regulă, rosti Carolyn Hodges. Atâta vreme cât studiezi, eu...
    Josh ridică mâna.
    - Pot să mă duc şi eu cu Jeff? întrebă. Lucrez la acelaşi proiect.
    Carolyn ezită. Ochii ei îl priviră pe Jeff. Spre uşurarea lui Josh, acesta îl susţinu.
    - E un proiect asupra biologiei inteligenţei, improviză Jeff. Trebuie să facem cercetări asupra relaţiei dintre hormoni şi inteligenţă. Doctorul Engersol spune că...
    Carolyn îşi ridică mâinile în semn de protest.
    - Bine, bine. Şi voi doi şi oricine altcineva care vrea vă puteţi duce la bibliotecă. Dar vă ţineţi de cuvânt, da?
    Clasa îşi murmură acordul instantaneu, apoi copiii îşi adunară lucrurile şi se îndreptară spre uşă. Câteva clipe mai târziu, ei năvăliră afară şi majoritatea lor apucând către bibliotecă, la o sută de metri mai încolo. Pe drum, Josh se trezi alături de Jeff Aldrich.
    - Ştii unde locuieşte Steve? întrebă el.
    Jeff se miră.
    - Adică nu vrei să mergi la bibliotecă şi să lucrezi la proiect?
    Josh se roşi uşor.
    - Mersi că nu i-ai spus, rosti el. Chiar ai un proiect la care să lucrezi?
    Jeff izbucni în râs.
    - Pe dracu', nu! Nu voiam să mai stau acolo încă o oră. Deci: de ce vrei să ştii unde locuieşte Conners?
    Josh îşi linse buzele nervos.
    - Vroiam să aflu ce se întâmplă. Asta-i tot. Adică, dacă nu se ştie nici măcar unde e el, ce înseamnă asta?
    - Deci vrei să mergi să vezi?
    Josh încuviinţă. Cei doi băieţi continuară drumul către bibliotecă, dar, când fură siguri că nu mai pot fi observaţi din vilă, o tăiară spre ieşirea din campus. Ajunseră, cincisprezece minute mai târziu, pe trotuarul din faţa casei de pe strada Solano, în spatele căreia era mica reşedinţă pentru oaspeţi pe care o închinase Conners.
    Josh privi împrejur după maşina profesorului. Nu se vedea nici urmă din ea.
    - Vrei să priveşti pe fereastră? propuse Jeff. Josh ezită, cu ochii spre una din ferestrele din faţă ale casei proprietăresei.
    O femeie în vârstă se zgâia la ei. Când Josh realiză aceasta, îi făcu semn cu mâna şi alergă la uşă. Ciocăni.
    Imediat femeia deschise, privindu-l mustrător pe Josh.
    - Băieţi, n-ar trebui să fiţi la şcoală? întrebă ea cu voce dezaprobatoare.
    - Îl căutăm pe domnul Conners, explică Josh. E unul din profesorii noştri şi n-a venit la şcoală azi.
    - Aa, voi sunteţi de la şcoala aia pentru copii deştepţi, nu?
    - Da, doa'nă, murmură Josh, stânjenit, şi se uită la Jeff care, din şosea, se bucura de stinghereala lui.
    - Şi v-au lăsat ăia să vă vânturaţi prin oraş toată ziua? continuă femeia.
    Josh ezită.
    - Îl căutăm pe domnul Conners, repetă el. N-am vrut decât să vedem dacă e aici.
    - Ei bine, nu e, răspunse, în sfârşit, ea. I-am auzit maşina în zori, ca întotdeauna. Nu ştiu de ce nu poate alerga el prin împrejurimi dacă tot îi place, dar nu te poţi pune cu tineretul de azi. Oricum, nu s-a întors de atunci.
    - Să alerge prin împrejurimi? se miră Josh. De ce ar face el asta?
    Ochii femeii se îngustară şi ea ridică vocea.
    - N-o face! Nu mă asculţi, tinere? Am spus că asta ar trebui să facă! Dar el se duce cu maşina până la turn, apoi aleargă două mile în sus şi fuge înapoi. Nu întrece orice închipuire?
    - Turn? se miră din nou Josh. Unde...?
    - Ştiu eu unde e, interveni Jeff. Haidem.
    Josh şovăi, dar iritarea din vocea femeii, combinată cu faptul că Jeff se îndrepta deja către plajă, îl hotărâră.
    - Mulţumesc, spuse el şi sări peste cele trei trepte care dădeau pe pajiştea din faţa casei.
    - Hei, ai grijă cu iarba mea, băiete! strigă femeia după el.
    Dar era deja prea târziu. Până să închidă uşa, cei doi puşti erau departe. Ajunseră la turnul de observaţie douăzeci de minute mai tîrziu. Se uitară la lanţul rupt dintre pilonii de beton.
    - Poate nu s-a întâmplat nimic, rosti încet Josh. Poate e aşa de multă vreme.
    - Sigur, îl ironiză Jeff. De asta urmele de frână de pe ciment sunt proaspete, nu? Nu vezi că o maşina s-a dat de-a berbeleacul de aici?
    Se duse până în margine şi se zgâi în jos.
    - Oh, Isuse, Josh! rosti el cavernos. Vino aici.
    Josh se apropie de prăpastie şi se uită în jos tocmai când un val se spărgea de ţărm. Abia când acesta se retrase, văzu ceea ce văzuse şi Jeff. Pentru o clipă, se zări o maşină, cu roţile în sus şi cu una din portiere deschisă. Apoi veni un alt val, care o deplasă uşor, acoperind-o din nou cu apă.
    - E... e a lui Steve? îngăimă Josh.
    - Nu sunt sigur, rosti Jeff, cu o voce teribil de emoţionată de descoperirea făcută. Dar una din portiere e deschisă, aşa că e posibil să fi ieşit din ea cel care o conducea.
    - Ce facem? întrebă Josh. N-ar trebui să anunţăm poliţia?
    Jeff negă din cap.
    - Hai să ne uităm pe plajă mai întâi. Dacă mai trăieşte cineva? Se poate duce la fund până vom căuta noi pe cineva să ne ajute!
    Întinse braţul înspre nord, arătându-i lui Josh scările care duceau spre micul estuar unde avusese loc picnicul în ziua în care acesta venise la academie.
    - O iei pe acolo, iar eu o să caut un drum către plajă pe cealaltă parte. Dacă găseşti ceva, vino şi ia-mă!
    Jeff o luă la fugă. Alergă în josul drumului pe care veniseră, apoi ieşi în autostradă şi o apucă spre sud, căutând din priviri o cărare care să ducă la plaja de dedesubt.
    Josh se mişcă mai încet.
    O luă în lungul marginii cimentate a prăpastiei. La fiecare câţiva metri parcurşi se oprea să se zgâiască la rocile ce formau partea de sud a estuarului.
    Când se afla la jumătatea scărilor ce duceau spre plajă, îi atrase atenţia ceva care plutea pe apă.
    Se gândi mai întâi că era nişte gunoi luat de curentul oceanic şi purtat către ţărm. Îşi dădu seama că nu era vorba de aşa ceva când obiectul fu ridicat de creasta unui val. Îl strigă pe Jeff, apoi fără să-şi aştepte colegul, începu să sară treptele două câte două, grăbindu-se spre plajă.
    Reuşi să ajungă fără a se dezechilibra şi alergă de-a lungul liniei ţărmului până în zona în care văzuse obiectul.  Însă, când ajunse acolo, acesta dispăruse ca şi cum l-ar fi înghiţit mareea.
    Josh îşi scoase pantofii şi ciorapii, aruncându-i cât putu de departe, înapoi, pe plajă, apoi se avântă în apă.
    Îl văzuse! Ştia că-l văzuse! Dar unde era acum?
    Se deplasă câţiva metri mai departe şi simţi că se izbeşte ceva de piciorul lui gol. Oripilat, simţi nevoia s-o ia la goană, dar îşi reveni. Trase adânc aer în piept, se scufundă şi bâjbâi prin apa nisipoasă. Degetele i se încleştară pe un obiect.
    Un pantof, de aceeaşi mărime cu al lui.
    Un pantof asemănător celor purtaţi de majoritatea copiilor din academie.
    Sperase ca mama lui să-i facă şi lui cadou, de Crăciun, o asemenea pereche. Ieşi la mal, curăţă nisipul din el şi-l examină cu atenţie.
    Chiar dacă era îmbibat cu apă, nu era deformat, iar şireturile păreau noi. Observă apoi ceva bizar.
    De-a latul bombeului şi al tălpii erau două şiraguri de mici tăieturi, în formă de semilună, care perforau pielea în faţă şi muşcau adânc în cauciucul dur al tălpii.
    Ca şi cum ar fi fost urme lăsate de dinţi. Ca şi cum ceva muşcase pantoful, şi-l muşcase zdravăn.
    Brusc, inima porni să-i bată cu putere. Josh scrută din nou marea.
    De această dată revăzu o biectul.
    Tocmai se forma un val. Când acesta se înălţă, înainte de a se sparge, razele soarelui reflectară imaginea acelui lucru pe care îl văzuse de pe stâncă.
    Era un cadavru.
    Sau cel puţin ceea ce rămăsese dintr-un cadavru.
    Chiar şi de unde se afla, Josh îşi putea da seama ce se întâmplase.
    Valul se sparse şi apa se scurse, rostogolind pe plajă rămăşiţele dezarticulate ale fetiţei. Le depuse la picioarele puştiului ca pe un grotesc sacrificiu pe care marea i-l aduce a băiatului, drept penitenţă pentru cine ştie ce păcate misterioase comise de ea.
    Josh se uită în tăcere la corpul mutilat.
    Unul din braţe lipsea complet; din trunchi fuseseră smulse bucăţi imense de carne. În ciuda acestei privelişti cutremurătoare, puştiul ştia a cui era această rămăşiţă.
    Amy Carlson.
    Simţi cum i se face rău şi vomită pe nisip tot conţinutul micului dejun.
    Ştia că ar fi trebuit să-l găsească pe Jeff sau pe altcineva, dar ceva îl împiedica. Nu putea să plece şi s-o lase pe Amy să zacă acolo.
    Se aplecă şi apucă, grijuliu, de braţul rămas. O trase mai sus pe nisipul plajei, în afara razei de acţiune a valurilor.
    Ce se întâmplase cu ea?
    Cât se uită fix la corpul măcelărit al prietenei lui, îşi aminti de un film pe care îl văzuse la televizor cu câtva timp în urmă.
    Îşi dădu seama ce se întâmplase cu ea.
    Rechini.
    Fusese atacată de rechini.

                                                               2.

                                   Pe plajă se strânsese mulțimea. Era obișnuita adunătură care părea că vine din neant în clipa în care se întâmpla o tragedie. Unii veniseră din orăşel, în care vestea că oceanul aruncase un corp pe ţărm se răspândise ca fulgerul.
    Deasupra, pe drumul ce şerpuia pe lângă malul abrupt, se aliniaseră maşini. Prima dintre ele răspunsese semnalelor disperate ale lui Jeff.
    Băiatul îl văzuse pe Josh cum stă tăcut lângă cadavrul prietenei lui, şi, fără a-l striga, făcuse semn primului automobil pe care îl observase. După aceea, sosiseră rapid alte două.
    Până când apăru şi Hildie Kramer, care fusese anunţată de poliţie, pe marginea drumului se adunase o grămadă respectabilă de autovehicule. Hildie reuşi, cu greu, să-şi strecoare mica ei Acura într-un spaţiu strâmt, rămas liber între o camionetă plină cu planşe pentru surfing şi o motocicletă cu ataş. Îşi abandonă acolo maşina şi se grăbi spre scările de la marginea crestei.
    Pe plajă erau deja câteva zeci de persoane, dintre care mai mult de jumătate, poliţişti şi medici, iar restul, o gaşcă de privitori care şuşoteau între ei, pasându-şi unul altuia orice informaţie surprinsă în alte conversaţii.
    Până când ajunse jos, Hildie auzi deja trei sau patru versiuni ale celor întâmplate.
    - A fost răpită dintr-un supermarket din Santa Cruz, spusese cineva.
    - Dar eu n-am auzit aşa ceva, replicase altcineva. E o fetiţă din oraş şi a fost prinsă de curentul apei.
    - Am auzit că era deja moartă înainte de a intra în apă, emise versiunea sa o a treia persoană. Unii spuneau că a fost înjunghiată de cincizeci şi şapte de ori. Vă daţi seama? Cum poate cineva să facă o chestie ca asta unui copil? Nu mai ştiu încotro merge lumea asta.
    Hildie trecu nepăsătoare pe lângă toate, chiar şi când îşi auzi numele strigat şi fu întrebată dacă fata nu era unul dintre copiii de la academie. Nu răspunse şi continuă să înainteze până ce ajunse, în sfârşit, lângă grupul de poliţişti şi medici care înconjurau cadavrul mutilat.
    Privi cu ochi reci ceea ce mai rămăsese din fetiţă şi avu un sentiment de uşurare. Ideea ei funcţionase.
    În timp ce se întreba dacă fusese găsit şi Steve Conners, reuşi să dea drumul câtorva lacrimi de durere şi compasiune pentru Amy.
    - Doamne! suspină ea. Ce i s-a întâmplat?
    Unul dintre medici ridică privirea.
    - Rechini, rosti el laconic. Nu ştiu ce căuta în apă, dar a fost, cu siguranţă, la locul nepotrivit şi la ceasul rău. O dată ce primul monstru a atins-o, n-a mai avut nicio şansă.
    Ceea ce rămăsese din Amy era aproape de nerecunoscut.
    Braţul drept îi dispăruse cu desăvârşire, ca şi cea mai mare parte a piciorului stâng. Abdomenul îi era deschis şi, în locul organelor interne, nu rămăsese decât o cavitate pustie.
    Peste tot, carnea fusese sfâşiată de pe oase, care nu păreau că se ţin între ele decât prin fragmente de cartilaje. Nici capul nu-i fusese scutit de atac.
    Partea din spate a craniului nu mai exista, iar marginile golului lăsat erau zdrenţuite.
    "Exact cum le-a lăsat George", îşi spuse Hildie, care asistase la operaţia lui făcută cu cleştele şi ciocanul.
    - Creierul ei! exclamă Hildie. Ce s-a întâmplat cu el?
    Medicul dădu, neajutorat, din cap.
    - Ceva l-a luat. Poate un rechin sau chiar o vidră de mare. O vidră l-ar fi putut scoate ca pe o moluscă din cochilia ei.
    Gemând, Hildie se întoarse şi dădu nas în nas cu Josh, care ascultase fiecare cuvânt.
    - Josh? Ce faci tu aici? se miră ea.
    - Eu am găsit-o pe Amy, şopti, cu voce stinsă, băiatul, care rămăsese cu ochii fixaţi la rămăşiţele prietenei lui. Am fost cu Jeff. Îl căutam pe Steve.
    Înainte ca Hildie să poată spune ceva, se auzi o pocnitură şi una din staţiile portative de emisie recepţie ale poliţiei prinse viaţă. Josh şi Hildie se întoarseră să asculte.
    Un poliţist vorbi la microfonul ei, ascultă o clipă, apoi promise să trimită de urgenţă înapoi doi oameni. Puse talkie-walkie-ul la locul lui de la centură şi o privi pe Hildie, recunoscând-o imediat de la investigaţia făcută asupra morţii lui Adam Aldrich.
    - Unul din oamenii mei tocmai a găsit un pulover, rosti el. Sus, pe promontoriu. Ştiţi unde e turnul de observaţie?
    Hildie îşi compuse o expresie de uimire.
    - Un pulover? Ce...
    Ofiţerul o întrerupse.
    - Are numele fetei pe el. Era aruncat pe jos, ca şi cum cineva l-ar fi părăsit acolo.
    Uimirea administratoarei se accentuă.
    - La turnul de observaţie? De ce tocmai acolo sus?
    Poliţistul îşi dădu seama că Hildie nu auzise încă despre celălalt eveniment.
    - În apă e o maşină, doamnă Kramer. N-am ajuns încă la ea, dar i-am putut zări numărul de înmatriculare. Aparţine unuia dintre profesorii dumneavoastră. Steve Conners.
    - Oh, Doamne! şopti îngrozită Hildie. Doar nu presupuneţi că...
    - Încă nu facem presupuneri, doamnă Kramer. O să dorim însă să aflăm tot ce deţineţi dumneavoastră ca informaţii despre el.
    Hildie clătină din cap.
    - N-a început lucrul decât din trimestrul ăsta. Dar părea atât de ataşat de copii...
    Ochii poliţistului se îngustară.
    - Poate chiar prea ataşat, dacă înţelegeţi la ce mă refer.
    Hildie încuviinţă.
    - Cred că ar fi cel mai bine să mă duc şi să-i chem pe părinţii fetei, rosti ea.
    Oftă, apoi continuă.
    - Josh, cred că ar trebui să te întorci la şcoală cu mine.
    Dar, când se întoarse spre locul unde stătuse băiatul, observă că el dispăruse.

                                                            3.

                                   Puțin după ora prânzului, Hildie luă încă o dată  ascensorul spre laboratorul ascuns sub fundaţia reşedinţei.
    Când ajunse jos, ignoră sala de intervenţii chirurgicale şi se îndreptă rapid spre o uşă din capătul coridorului. În spatele ei fusese pe vremuri camera de studiu a tânărului Barrington. Formă codul ei de acces pe claviatura numerică de lângă tocul uşii şi pătrunse în încăperea reamenajată, care devenise laboratorul şi inima proiectului de inteligenţă artificială al doctorului Engersol.
    Într-o mică sală alăturată, care avusese cândva destinaţia de nişă pentru dormit, dar care era acum complet separată de laborator printr-un perete de sticlă, se afla un computer Croyden cu un aspect sinistru.
    Cele două arce gemene, negre, ce conţineau gama sa largă de microprocesoare, formau un cerc incomplet ce avea aproape doi metri înălţime. Era cel mai puternic computer din lume, la fel de sensibil pe cât era de rapid. Când Alex Croyden, cel care proiectase acest echipament, destinase această cameră ca amplasament, o făcuse pentru a-l feri cât mai mult de orice sursă posibilă de contaminare. De aceea, computerul trona singur şi beneficia de aer condiţionat şi filtre de aer. În afară de Croyden, George Engersol, Hildie Kramer şi de şeful companiilor din Silicon Valey, nimeni nu ştia că acest aparat e aici. În eventualitatea că se defecta, singurul care avea acces la el pentru a-l repara era Croyden.
    Încăperea fusese amenajată în aşa fel încât acest computer să nu se defecteze.
    Până acum, totul mersese bine. Era controlat de la o tastatură din camera în care se afla acum Hildie şi singurele sale conexiuni cu lumea exterioară se făceau printr-o serie de cabluri groase  montate sub podea şi printr-o uşă sigilată ermetic, ale cărei coduri de deschidere le avea numai Alex Croyden.
    În ceea ce privea supercomputerul lui, Croyden nu se încredea nici măcar în Engersol.
    Camera în care se afla Hildie conţinea restul laboratorului. Şi aici exista un număr de computere, toate conectate la două bazine din sticlă, care se aflau, montate într-o ladă specială, la capătul încăperii.
    Fiecare bazin conţinea un creier uman viu.
    Introduse într-o soluţie sărată, creierele pluteau, fără greutate, în mediul lor. Arterele şi venele lor erau conectate prin tuburi de plastic la maşini care recirculau permanent sângele, îl oxigenau, îl curăţau, eliminau surplusurile şi adăugau elemente nutritive.
    Computerele supravegheau în permanenţă compoziţia sângelui furnizat. Balanţa sa chimică era păstrată în stare echilibrată de programe complexe, care determinau nivelul corect al fiecărui element necesar pentru hrana organelor din bazine.
    Fiecare sistem dispunea de câteva rezerve.
    Hildie privi maşinăriile în funcţiune şi fu, încă o dată, uluită de faptul că totul mergea.
    Şi totuşi, aşa era. O pompă lucra în tăcere pentru a menţine curgerea sângelui, iar o maşină de dializă acţiona ca un rinichi artificial. Multe din aceste echipamente fuseseră proiectate de computerul Croyden, care analizase un volum uriaş de date înainte de a determina cu precizie configuraţia sistemului şi programele necesare pentru a păstra un creier în viaţă în afara mediului său natural.
    Nu numai în viaţă, ci chiar în funcţiune.
    Tuburile de plastic nu erau singurele lucruri conectate la aceste organe.
    Din tulpina cerebrală ieşea un mănunchi de cabluri subţiri. Fiecare dintre ele era ataşat unui nerv. Mănunchiul se constituia într-o coloană senzitivă flexibilă care făcea conexiunea directă între creiere şi computerul Croyden.
    Pe lângă acestea, în creiere erau inserate sonde, ale căror terminaţii treceau prin nişte orificii practicate în bazine şi se alăturau celorlalte cabluri care şerpuiau pe sub podea.
    Acum, în sfârşit, sosise timpul ca planurile făcute cu ani în urmă să rodească. Când Hildie privi monitoarele de deasupra bazinelor, văzu că organele erau în stare biologică perfectă.
    Engersol îşi luă privirea de pe claviatură şi se încruntă când văzu expresia de pe faţa colaboratoarei lui.
    - Ceva s-a întâmplat, deduse el.
    Hildie încuviinţă cu o mişcare violentă a capului.
    - Azi dimineaţă Josh MacCallum i-a găsit corpul fetei.
    - Josh? repetă Engersol, pălind. Cum s-a întâmplat?
    - Îl căuta pe Steve Conners. Cadavrul ei a fost aruncat de ocean pe ţărm, în estuarul unde mergem noi la picnic.
    Expresia de pe faţa doctorului deveni dură.
    - De ce îl căuta Josh pe Steve pe plajă? A lipsit profesorul azi?
    Hildie îl informă pe scurt asupra evenimentelor din zori. Văzu cum doctorul păleşte tot mai mult şi văzu cum îi tresaltă de mânie muşchii feţei.
    - Ţi-am spus că e prea riscant. Ar fi trebuit s-o păstrăm pe Amy aici şi...
    - E-n regulă! i-o reteză Hildie cu suficientă duritate ca să-l reducă la tăcere. Se presupune deja că Steve a intenţionat s-o violeze şi ceva n-a mers. Încă nu i-au găsit cadavrul, dar, dacă judecăm după cum a ajuns corpul fetei, nu mai are importanţă.
    Pe faţă îi apăru un surâs diabolic.
    - Se pare că au halit-o rechinii, căci n-a mai rămas mare lucru din ea. Când l-am întrebat pe unul dintre poliţişti ce s-a întâmplat cu creierul ei, a sugerat că o vidră de mare i l-a scos. Dacă îmi aduc corect aminte, a spus cam aşa: "Ca pe o moluscă din carapacea ei". I-au găsit şi puloverul lângă turnul de observaţie. Pune toate astea lângă mesajul lăsat de mine pe computerul ei şi alături de accidentul lui Conners şi ai să vezi că o să se presupună fie că el însuşi a pus acel mesaj acolo, fie că a găsit-o pe Amy undeva, în timpul nopţii. În aceste condiţii, nu cred că va mai exista vreo îndoială asupra celor întâmplate.
    Engersol începu să respire mai uşor.
    - Le-ai comunicat părinţilor ei situaţia?
    - Vin încoace, răspunse Hildie, încuviinţând. Bănuiesc că vor sosi după-amiază. Ştiu că va fi neplăcut să-i privim în faţă, dar o să ne descurcăm. Cu toate astea, cred că o să mai pierdem câţiva elevi. Unii nu vor suporta ideea că aici au fost două decese în două săptămâni.
    Engersol rânji.
    - Eh, ştiu eu că o să te descurci. Nu mai contează dacă o să pierdem câţiva, atâta vreme cât îi păstrăm pe cei de care avem nevoie.
    - Mi-ar plăcea să garantez asta, replică Hildie. Dar n-o pot face.
    Îşi îndreptă atenţia spre bazinul din stânga.
    - E totul sub control? întrebă ea neliniştită.
    Îşi aminti ce se întâmplase cu un an în urmă, când într-unul din bazine a fost transferat creierul lui Timmy Evans, care decedase când era pe punctul deşteptării. Hildie era convinsă că atunci a fost vorba de o eroare de programare, deşi Engersol insistase că problema rezida chiar în creierul băiatului. Era sigură că datele transmise cortexului puştiului fuseseră eronate şi-l uciseseră în loc să-l readucă la nivel conştient.
    Cu toate astea, niciunul nu avea de unde să ştie ce se întâmplase exact cu Timmy. Spre deosebire de el, Adam supravieţuia.
    - Niciun semn de deteriorare? se interesă ea.
    - Adam nu va fi un al doilea Timmy Evans, replică liniştit Engersol, dându-i de înţeles că sesizase precis de unde îi venea îngrijorarea. De fapt, o duce chiar mai bine decât am sperat. Priveşte!
    Apăsă pe tastele computerului şi pe monitorul de pe biroul doctorului, apăru imaginea unui organ cerebral.
    - Aşa arăta creierul lui acum douăzeci şi patru de ore. Şi acum priveşte ce se întâmplă.
    Apăsă alte taste şi peste prima imagine se suprapuse o alta.
    - Uită-te aici, rosti doctorul, indicând o zonă pe ecran cu vârful stiloului. Vezi?
    Hildie studie monitorul pentru o clipă, apoi clătină din cap.
    - Ce trebuie să caut?
    - O secundă. Dă-mi voie să-ţi măresc imaginea.
    Folosindu-se de un mouse, Engersol încadră zona de imagine după care comandă mărirea ei.
    - Acum. Vezi?
    Hildie făcu ochii mari când înţelese la ce se referea Engersol. Creierul lui Adam creştea.
    - N-am crezut că aşa ceva e posibil! şopti ea.
    - Nici eu. Şi nu ştiu încă de ce are loc acest proces. Cel care creşte e lobul frontal, partea de creier responsabilă pentru procesul de gândire. Deci iată că nu e numai vorba de supravieţuire, Hildie. El creşte cu adevărat. Am reuşit! Am introdus un creier uman în computer, unul care e încă viu şi în funcţiune.
    Privirea femeii fu atrasă de activitatea pe care o înregistra monitorul de deasupra celuilalt bazin. Privi cum liniile care fuseseră continue începură să vălurească uşor, apoi să formeze vârfuri şi goluri. Imediat prinseră viaţă alte două linii. Una dintre ele se ridică abrupt spre marginea de sus a ecranului până o atinse, iar cealaltă înregistră un salt, se relaxă uşor, apoi sări din nou.
    - Ce e? întrebă Hildie. Ce se întâmplă?
    - E Amy, răspunse Engersol. Se trezeşte.

                                                          XXI.
                                                             1.

                              Întuneric.
    Când ultima picătură de narcotic dispăru din creierul ei, mintea îi redeveni conştientă; era o conştientă cum numai experimentase înainte. Se trezi într-o tăcere mormântală şi într-o beznă care o făcură să urle de groază. Dar nu se întâmplă nimic.
    Nu simţi nimic în corzile vocale şi nu o izbi niciun sunet în urechi.
    În minte, urletul continua să răsune, înconjurând-o, estompându-se apoi devenind din nou puternic. Sau era ea care ţipa din nou?
    Nu ştia. Dispăruse tot ce ştia şi dădea sens existenţei ei. Dispăruse întreaga lume.
    Se simţea ca şi cum era suspendată în vid, lăsată singură într-o beznă şi o tăcere atât de impenetrabile încât o sufocau.
    Încercă să respire, să-şi umple plămânii cu aer.
    Din nou nu se întâmplă nimic. Nu percepu nicio particulă de aer proaspăt care s-o oxigeneze. Nu simţi nicio uşurare în faţa groazei care o stăpânea.
    Pe ea puse stăpânire panica. Nu putea respira.
    Avea să moară.
    Încercă iar să urle, încercă să strige după ajutor, dar din nou nu se întâmplă nimic.
    În minte i se formară cuvinte, dar nu-şi putea simţi limba mişcându-se ca să le dea formă, nici gura că se deschide să emită sunete.
    Încercă încă o dată să respire, şi încă o dată nu simţi nimic, ca şi cum corpul refuza să răspundă ordinelor emise de creier.
    Paralizată.
    Era paralizată!
    Dar cum se întâmplase aşa ceva?
    Îşi încordă memoria, încercând să găsească un fir raţional de gândire prin panica care venea peste ea din întuneric şi care o dobora.
    Era pe moarte!
    Asta i se întâmpla!
    Era singură şi era pe moarte, şi nimeni nu ştia de ea ca s-o ajute.
    Încercă să-şi deschidă ochii, convinsă că nu era decât un coşmar şi că, o dată ce va ridica pleoapele şi va lăsa lumina s-o înconjoare, groaznica beznă din jurul ei va dispărea, iar ea va face din nou parte din lume.
    Clipi.
    Din nou, nu se întâmplă nimic. Clipi iar, încercând să perceapă senzaţia puţin intensă a pleoapelor care reacţionează la comandă.
    Nimic! Ca şi cum ochii ei nu mai existau!
    Încercă să-şi mişte corpul, să se rostogolească şi să se smulgă din lanţurile nevăzute şi insensibile care o ţineau în strânsoarea lor.
    Corpul nu-i răspundea. Precum ochii, părea a nu mai fi acolo!
    Din abisul negru ţâşni un nou urlet, care răsună numai în mintea ei şi care muri repede în întunericul bizar din jurul său.
    Simţi că groaza o copleşeşte. Chiar înainte de a sucomba din pricina ei, cu o clipă înainte ca ea să-i zdrobească creierul, o înfrânse încă o dată, convinsă că dacă avea să-i cedeze, nu va mai scăpa niciodată de ea.
    Panica devenise acum o vietate, care se zbătea pe lângă ea. Era un iad negru, invizibil, plin de cumplite monstruozităţi care voiau s-o epuizeze, să se înfăşoare peste ea şi s-o scufunde pentru totdeauna în propria ei frică.
    Panica era ca o prăpastie, ca o creastă înaltă, pe a cărei margine balansa ea. O parte a ei era deja dedesubt, doritoare de a se abandona plonjonului eliberator, iar cealaltă trăgea de ea înapoi, dorea ca ea să se retragă de pe această margine, să-şi revină înainte de a fi prea târziu.
    Încet, cumplit de încet, împinse frica înapoi.
    Trebuia să existe un motiv pentru ceea ce i se întâmpla. Trebuia să fie o explicaţie a acestui sentiment îngrozitor de a fi înnămolită, singură într-o necuprinsă beznă.
    Dorea să ţipe după mama ei ca s-o ajute, dar ştia deja că era inutil.
    Mama n-o putea auzi pentru că nu se putea auzi pe sine. Iar mama ei era acasă. La Los Angeles.
    Pe când ea era la academie.
    Dar era pe punctul de a pleca acasă.
    Îi spusese lui Hildie că voia să plece, iar aceasta o luase cu ea pentru a-şi suna părinţii.
    Dar nu vorbise cu mami şi tati. Era în biroul lui Hildie şi...
    Îşi cercetă memoria, căutând o imagine a ceea ce se întâmplase.
    Cu ochii minţii văzu o imagine.
    Un pahar cu apă.
    Hildie îi dăduse un pahar cu apă şi ea îl băuse pînă la fund. Iar apoi totul devenise un hău pustiu, până când se trezise în groaznicul întuneric.
    Drogată.
    Hildie pusese ceva în apă.
    Ce?
    Începu să se gîndească la asta. Un drog. Ceva ca o doctorie. Dar ce fel de doctorie?
    Narcotice. Pilule de adormit. Cât timp enunţă noţiunile, în minte i se formară noi imagini. Întunericul era încă acolo, înconjurând-o, iar acum în creier i se formulau liste de cuvinte, ca şi cum le-ar fi vizualizat.
    Se concentră şi cuvintele îi apărură mai clare. Torazină. Darvon. Halcion. Percodan. Cuvintele ţâşneau către ea din beznă. Nici nu ştia că le cunoştea.
    Şi totuşi, nu numai că le recunoscu, dar dădu fiecăruia şi definiţia completă. Erau droguri. Calmante şi tranchilizante.
    Când i se perindară prin minte, îşi dădu seama că ştia precis destinaţia şi efectele fiecăruia, în funcţie de doza luată.
    Era o senzaţie bizară, ca şi cum citea dintr-o carte care nu exista decât în mintea ei.
    Precum modul în care rezolva problemele matematice complexe, când îşi imagina problema în minte şi o rezolva ca şi cum ar fi ţinut un creion în mână, timp în care imaginea nu se estompa niciodată, iar creierul nu dădea drumul niciunei cifre până ce nu ajungea la soluţia finală.
    Sau când dădea un test la istorie şi răspundea la întrebări închipuindu-şi o poză a textului studiat şi răsfoind paginile de răspunsuri până ce-l găsea pe cel corect.
    Acest proces simplu de gândire păru că-i diminuează panica, aşa că Amy începu să se concentreze asupra celor ce i se întâmplaseră.
    Întunericul era încă acolo şi o înconjura, dar ea descoperi că îl putea înfrânge dacă îşi imagina diverse lucruri şi le vedea cu ochii minţii, care îi înlocuiseră organele vizuale cu care se născuse.
    Îşi formă imaginea unei plaje. O zonă largă de nisip, razele soarelui care curgeau din belşug dintr-un cer albastru, limpede, şi valuri moi care mângâiau ţărmul.
    Se introduse şi pe ea în poză şi-şi imagină picioarele care se îngropau în nisip în timpul mersului.
    Simţi căldura acestuia în jurul călcâielor.
    Păsări.
    Trebuia să existe şi păsări în imagine. Dar ce fel de păsări?
.....................................................................................