Umbră, John Saul

...................................................................................
                                         4-9

                       În timp ce Jeanette se apucă să cerceteze locul unde fusese izbit Adam, Chet începu să caute, fără tragere de inimă, indicii ale prezenţei corpului. Investigatorul, realizând ce căuta Chet, îşi coborî vocea, ca să nu fie auzit de Jeanette şi spuse:
    - L-am luat deja pe fiul dumneavoastră, domnule Aldrich. E..., ei bine, e cam făcut bucăţi şi nu sunt convins că aţi dori să-l vedeţi.
    Chet dădu aprobator din cap. Se simţi uşurat. El şi nevastă-sa fuseseră scutiţi, cel puţin deocamdată, de a vedea realitatea în întregime.
    - Unde l-au dus? izbucni Jeanette, trezindu-se din reverie. Unde e?
    Investigatorul rosti stingherit:
    - La morga din Santa Cruz. După întocmirea formalităţilor, îl ţin acolo până le veţi spune dumneavoastră ce să facă.
    - Vreau să merg la spital, anunţă Jeanette. Acum, vă rog.
    Chet o ajută pe nevastă-sa să urce în maşină şi simţi cum îi apare un gol în stomac. Dorinţa ei nu avea cum să fie contrazisă.
    "Iluzii", se gândi Chet. "îşi pune speranţa în iluzii". Ştia însă că nu-i putea spune nimic.
    Tot ce putea face era să stea cu ea şi să-i ofere tot sprijinul de care avea nevoie până ce avea să se convingă de oribilul adevăr.
    Dar cu el ce se va întâmpla? Către cine să se plângă? De când deschisese uşa şi o zărise pe Hildie, i se formase un nod dureros în gât, care ameninţa acum să-l stranguleze. Cât timp trecuse? O jumătate de oră?
    Îşi privi, neîncrezător, ceasul. Avea senzaţia că se scursese o veşnicie. Simţise, în această jumătate de oră, că se împietreşte, că se apără faţă de cumplita veste prin această încremenire, deşi o parte din el respingea realitatea la fel de înverşunat precum Jeanette.
    Cum era posibil ca Adam să fi murit? Cum putea accepta ideea de a numai vedea niciodată faţa fiului său, atât de deosebită de a lui Jeff şi totuşi atât de asemănătoare cu a lui?
    În minte îi apăru imaginea lui Adam, o poză tăcută a lui, aşa cum era el adesea, singur, explorând universul din interiorul propriei sale minţi, care era total necunoscut restului lumii, chiar şi fratelui său geamăn.
    Întotdeauna cel extrovertit, cel care lega prietenii fusese Jeff şi el îl atrăgea pe Adam, adeseori în ciuda protestelor acestuia, în jocurile cu ceilalţi copii. Oare ceea ce se întâmplase de dimineaţă fusese protestul final al lui Adam? Fusese actul de respingere definitivă a unei lumi din care nu simţise niciodată că face parte? Sau fusese un capriciu momentan, peste care ar fi trecut dacă i s-ar fi dat suficient timp?
    Chet îşi dădu seama că nu va şti niciodată răspunsul corect. Adam plecase irevocabil.
    Ajunseră, într-un târziu la intrarea de urgenţe. Cei doi Aldrich intrară împreună în spital. Îi întâmpină un individ deşirat şi palid, într-o uniformă albă, încreţită. Era medicul de gardă. Pe faţa lui se puteau citi ravagiile făcute de lungile ore ale nopţii care trecuse.
    Doctorul veni spre ei fără tragere de inimă, ceea ce-l determină pe Chet să se întrebe dacă nu cumva era pentru prima oară că trebuia să discute cu părinţi care tocmai îşi pierduseră copilul.
    - Domnul şi doamna Aldrich? întrebă medicul. Mă numesc Joel Berman. Eu am fost de gardă când l-au adus pe fiul dumneavoastră.
    Le făcu semn, indicându-le o canapea şi două scaune, situate în jurul unei măsuţe, pe care aburea o stacană cu cafea.
    - Dacă vreţi să luaţi loc...? îi invită el.
    Jeanette negă.
    - Vreau să-l văd pe Adam.
    Nervii începură să o lase, iar vocea îi căpătă accente de nesiguranţă.
    - Vă rog, trebuie să-mi văd fiul.
    Faţa lui Joel Berman deveni severă.
    - Eu... Doamnă Aldrich, nu sunt convins că v-ar plăcea să-l vedeţi.
    - Ba da, rosti, sec, Jeanette. Trebuie s-o fac.
    O clipă, Berman păru că are de gând să obiecteze din nou. Apoi se răzgândi şi-i făcu semn femeii, spunându-i încet:
    - Pe aici.
    Îi conduse de-a lungul unui coridor scurt şi apoi în camera de autopsie. Pe o targă, acoperit de un cearşaf, se afla ceva ce aducea cu un trup uman. Jeanette se opri în uşă. În cele din urmă, îşi făcu curaj.
    Se deplasă până la targă, atinse, ezitând, cearşaful şi îl trase încet la o parte. Privi faţa lui Adam. Cu greu putea fi recunoscută.
    Era mânjită de sânge şi zdrobită din impactul cu locomotiva. Cu toate astea, Jeanette ştiu imediat că era fiul ei. Zidul pe care şi-l construise în ea se frânse. Începu să plângă.
    - Oh, Adam, şopti ea cu noduri în gât. Îmi pare aşa de rău, copilul meu. Îmi pare aşa de rău. De ce n-ai venit acasă? Aş fi rezolvat eu totul, dragule. Aş fi avut eu grijă de tine.
    Cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji, se înclină şi-l sărută blând, în ciuda sângelui uscat de pe faţa lui. Abia după aceea îngădui doctorului să acopere din nou capul lui Adam şi ca soţul ei să o ia de acolo.
    Câteva minute mai târziu, Jeanette încercă cu greu să bea o ceaşcă de cafea fierbinte. Mâinile îi tremurau. Depunea toate eforturile să urmărească cuvintele medicului, prin care acesta o asigura că Adam nu suferise.
    - A murit instantaneu. Se pare că se afla pe şine, cu spatele la tren. A murit, probabil, chiar de la primul impact. Sunt convins că n-a simţit nimic.
    "Dar teroarea?", se gândi Jeanette. Ce a simţit când a auzit trenul cum duduie venind spre el? Auzi în minte ţipătul sirenei şi uruitul locomotivei; îşi imagină chiar şinele vibrând sub masa trenului. Se scutură ca de un fior de groază. Cafeaua sări din ceaşcă, pătând rochia fină, din dantelă albă, pe care o purta încă.
    Îşi dădu seama abia acum că plecase de acasă fără a se schimba.
    Puse ceaşca de cafea jos şi rosti:
    - Du-mă acasă, Chet.
    Când ieşi din spital, simţi cum în ea începe să se cuibărească durerea.

                                                           3.

                                   Puțin după ora șapte dimineața, Steve Conners ajunse la academie. Imediat îşi dădu seama că se întâmplase o tragedie.
    În faţa clădirii principale, erau trase două maşini ale poliţiei. Lângă ele, şi Olds mobile-ul bleumarin al doctorului Engersol. Ignorând obiceiul său matinal de a se duce în primul rând la clasa lui din aripa de vest a clădirii, Conners parcă lângă celelalte automobile şi urcă scările spre veranda largă.
    Când intră în imobil o văzu pe Hildie Kramer discutând cu un poliţist. Lângă piciorul scării, un grup de copii şuşoteau între ei, urmărind conversaţia dintre administratoare şi omul legii.
    Steve se duse lângă Hildie.
    - Ce se întâmplă aici? întrebă el.
    Hildie se uită în direcţia copiilor. Decise că n-avea niciun rost să se retragă în biroul ei. În mod sigur, toţi puştii aflaseră până acum ce se întâmplase.
    - Adam Aldrich, răspunse ea. Mă tem că nu o să-ţi placă. S-a sinucis azi noapte.
    - Oh, Doamne! gemu Steve.
    Îşi aminti brusc de toate lucrurile pe care nu le făcuse cu o zi înainte. Nu împărtăşise nimănui îngrijorarea sa legată de băiat. Intenţionase să facă asta, dar ceva îi abătuse atenţia şi-l făcuse să uite. Să uite! Acum Adam Aldrich era mort.
    Probabil că această cumplită remuşcare i se citea pe faţă, pentru că Hildie îl privi ţintă şi-l întrebă:
    - Steve, ce e?
    Conners scutură din cap ca şi cum ar fi încercat să îndepărteze presiunea vinovăţiei care-l copleşise. Însă gestul nu rezolvă nimic.
    - Trebuia să fi făcut ceva, răspunse el. Ştiam că e ceva care merge prost. Intenţionam să vorbesc, despre el, cu tine şi cu George.
    Poliţistul îl privi fix.
    - Ştiţi ceva despre băiat? îl interogă el.
    Steve încuviinţă amărât.
    - Făcea parte din clasa mea de engleză.
    Le povesti, pe scurt, ce se întâmplase cu o zi înainte.
    - Ştiam că e supărat pe ceva şi voiam să vorbesc cu tine, Hildie, despre asta, dar mi-a ieşit din minte. Şi acum...
    - Şi acum te simţi ca şi cum ai fi putut preveni evenimentul - completă Hildie propoziţia în locul lui.
    Îşi îndreptă, din nou, atenţia spre poliţist.
    - Dacă aţi terminat cu mine deocamdată, aş vrea să am o discuţie cu domnul Conners.
    Ofiţerul dădu aprobator din cap şi-şi închise carneţelul de notiţe. Rosti:
    - Cred că am aflat tot ce puteam afla. Se pare că nimeni n-a vorbit cu el şi nimeni nu l-a auzit plecând. Iar nota de pe monitor e limpede. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să vă caut.
    După ce omul legii plecă, Hildie îl trase pe Conners în biroul ei şi-i făcu semn să ia loc.
    - Steve, să ştii că n-am să pretind că n-a avut nicio importanţă faptul că ai uitat să vorbeşti cu mine. Probabil am fi putut rezolva ceva, pe termen scurt. Dar, dacă vrei să pricepi ce se întâmplă în această şcoală, trebuie să înţelegi un lucru.
    Se opri ca şi cum aştepta un răspuns de la tânărul profesor. Cum el nu scoase nicio silabă, continuă:
    - Nu e prima şi nici ultima oară că pierdem un elev pe această cale. Ăsta e unul din motivele pentru care existăm ca instituţie. Aproape toţi copiii de aici au probleme, iar unii au încercat în trecut să se sinucidă. Adam se număra printre ei. Desigur, dacă mi-ai fi povestit ce s-a întâmplat ieri, i-aş fi vorbit şi l-aş fi pus, probabil, de îndată în discuţia consiliului. Dar nu l-aş fi introdus nicidecum sub supraveghere permanentă.
    Conners se încruntă.
   - Dar de ce nu? întrebă el. Dacă a mai încercat aşa ceva şi înainte...
    - Ultima dată, nimeni n-a luat-o în serios. Adeseori, copiii nu încearcă în mod serios să-şi ia viaţa. Cei mai mulţi dintre ei nu ştiu exact ce înseamnă moartea. Ei ştiu că există aşa ceva, dar numai în mod abstract. Majoritatea lor se simt nemuritori, nu simt că vor muri vreodată. Unui copil îi e greu să conştientizeze chiar şi faptul că el creşte. Aşa că mă îndoiesc că l-am fi spitalizat pe Adam, date fiind aceste circumstanţe. Bineînţeles că m-aş fi consultat cu doctorul E., dar nu am nicio garanţie că tragedia n-ar fi avut loc. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că nu există nicio garanţie că nu se va mai întâmpla din nou, cu un alt elev. De fapt, sunt aproape sigură că aşa va fi. E trist, dar nu e nici o cale, în afară de a-i izola pe fiecare, ca să oprim definitiv fenomenul.
    Pe faţă îi apăru un zâmbet palid.
    - Mă îndoiesc că te-ai pronunţa mai abitir decât oricare altul în favoarea izolării acestor copii.
    Steve Conners ascultase cuvintele ei în tăcere. Ştia că, orice ar fi zis ea, el se simţea încă vinovat pentru cele întâmplate, şi va continua să se simtă aşa, probabil, toată viaţa.
    Ştia că băiatul se aflase în dificultate, dar nu făcuse nimic. Pentru că îi ieşise din minte. Îi ieşise din minte! Iar acum nu mai putea întreprinde nimic ca să îndrepte situaţia şi să-l învie pe Adam.
    Singurul lucru pe care-l putea face era să observe, pe viitor, copiii mai bine şi să nu mai rateze acţiunea dacă va vedea că unul dintre ei are probleme.
    Cu tot acest jurământ tăcut, Conners îşi dădu seama că nu era suficient.
    Indiferent ce-ar fi făcut, nu-şi va putea ierta vina niciodată.

                                                              XI.

                             Josh.
    Băiatul își înălță privirea de pe cartea în care o citea în timpul micului dejun. Când o văzu pe Amy, albă ca varul la faţă, şi când i se uită în ochi, care aveau o privire sălbatică, puse cartea deoparte.
    - Ai mai fost la vreo înmormântare? întrebă Amy.
    Josh negă.
    - Nici măcar n-am cunoscut pe cineva care să fi murit până acum.
    - O să ne facă să ne uităm la Adam?
    Vocea ei era neliniştită, iar faţa i se îmbujoră.
    - Ce contează? o linişti Josh. Ţi-e frică să te uiţi la un cadavru?
    Amy roşi şi mai tare.
    - N...nu ştiu, murmură ea. Doar că... În fine, nu sunt sigură că vreau să privesc un om mort.
    - Ei bine, s-ar putea să nu ne facă aşa ceva. Vreau să spun, dacă Adam a fost lovit de un tren...
    Josh lăsă cuvintele în suspensie. Îşi imagină un tren care duduie pe şine şi-l izbeşte pe Adam, aruncându-i corpul la mare distanţă. Oare picioarele şi mâinile îi fuseseră retezate? Posibil. Chiar şi capul putea să fie zdrobit, dacă fusese lovit într-o anumită poziţie. Imaginea îi dădu fiori, şi se decise să nu se mai gândească la asta.
    Numai că sâmbătă şi duminică nu se discutase decât despre Adam şi despre ce păţise el. De sâmbătă dimineaţă, Jeff nu se întorsese la şcoală.
    Cei mai mulţi dintre copii nu credeau că se va mai întoarce vreodată.
    Brad Hinshaw nu fusese de acord.
    - Am vorbit cu el adineauri, dăduse el raportul cu o după-amiază în urmă. El zice că vine înapoi, iar Jeff obţine întotdeauna ceea ce vrea.
    - Eu pun pariu că nu vine, îl contrazisese Amy. Pariez că mama lui îl va ţine acasă. Nu crezi că îşi pune problema dacă nu va proceda şi el la fel ca fratele lui?
    - Nu Jeff, replicase Brad. Dacă el vrea să vină înapoi, va veni.
    În acel moment, Josh încetase să mai asculte discuţia. Mintea i se agăţase de cuvântul folosit de Amy, când ea făcuse referire la cele întâmplate cu Adam.
    O va face.
    Acest "o" părea a fi vorba utilizată de toţi, ca şi cum era o greşeală să se afirme cu glas tare că Adam s-a sinucis. Dar exact acest lucru făcuse el, nu? Se aşezase pe şine şi aşteptase ca trenul să-l lovească. Josh simţi un nou fior.
    - Mă întreb cât de zob a fost făcut, gândi el cu voce tare.
    Amy tocmai mesteca o budincă de cereale. La cuvintele lui Josh, se înecă şi expulză îmbucătura pe şerveţel.
    - Asta-i nesimţire, Josh! exclamă ea, când îşi recăpătă putinţa de a vorbi.
    - Mă rog, mă întrebam doar, replică Josh. Ce e rău în asta? N-a spus domnul Conners că e bine să vorbim deschis despre asta?
    Amy îl privi dispreţuitoare.
    - A spus că e bine să discutăm despre ce a făcut Adam. Dar n-a spus că ar trebui să vorbim despre cât...
    Se opri, nefiind în stare să-şi găsească cuvintele potrivite. De la masa alăturată, Brad, care ascultase conversaţia, zâmbi maliţios.
    - Despre cât de zdrobit a fost? sugeră el.
    Amy păru neajutorată. Se uită, furioasă, la Brad şi-şi trase scaunul de la masă.
    - Sunteţi mitocani! Nu vreau să mai vorbesc cu voi.
    Se răsuci pe călcâie şi părăsi masa. Josh se duse imediat după ea.
    - Nu te înfuria, o rugă el când o prinse din urmă, în foaier. Mă gândeam doar la ce i s-a întâmplat.
    I se alătură. Amy nu-i răspunse, dar nici nu-l goni de lângă ea. Ieşiră din clădire şi se aşezară pe scările din faţa uşii de la intrare. Josh aruncă o privire de jur-împrejur. Văzu că nu se află nimeni în apropiere şi îi vorbi din nou prietenei lui, cu voce joasă:
    - A...ai auzit ceva vineri noapte?
    Amy ridică din sprâncene, intrigată.
    - Ce să aud?
    Josh se înroşi, dar îşi continuă ideea, chiar cu riscul ca Amy să-l creadă un nătărău:
    - As...scensorul, se bâlbâi el. Eu l-am auzit de două ori şi, după ce mi-am amintit povestea lui Jeff despre bătrânul domnBarrington, m-am dus să văd despre ce era vorba.
    Amy strânse din buze.
    - Şi?
    - Şi nu mergea, explică el. Se afla la parter, ca de obicei. Dar îl auzisem!
    Amy îl privi cu severitate.
    - Să nu încerci să mă sperii, Josh MacCallum!
    - Nu încerc, protestă Josh. Îţi spun doar ce s-a întâmplat. Şi dacă...
    Ezită, apoi se avântă:
    - Dacă Adam nu s-a sinucis? Dacă... ei bine, dacă bătrânul domn Barrington l-a luat cu el?!
    Amy făcu ochii mari. Ideea îi stimula imaginaţia. Imediat însă negă violent din cap.
    - Asta e o poveste scornită de Jeff! îl temperă ea. Pun pariu că n-ai auzit nimic. Şi apoi, toată lumea ştie că Adam s-a sinucis!
    Josh tăcu. Cântărea în minte cuvintele fetei. Dacă nu auzise, într-adevăr, niciun zgomot? Era posibil? Oare totul fusese doar în imaginaţia lui din cauza poveştii lui Jeff?
    Întoarse problema pe toate feţele şi decise că n-avea cum să afle ce se întâmplase cu adevărat în noaptea aceea.
    Vorbi din nou, cu o voce care tremura uşor, dar nu mai făcu nicio referire la acele zgomote ciudate.
    - Tu ai fi putut face aşa ceva? Să stai, pur şi simplu, pe şine şi să aştepţi trenul să te izbească?
    Amy dădu din cap.
    - Nici măcar nu mă pot gândi la un asemenea lucru.
    Josh se răsuci ca s-o privească mai bine.
    - Dar cum ai face? Adică, dacă ai vrea să te omori.
    Amy înălţă din umeri. Se uita, pierdută, în zare.
    - Nu ştiu, răspunse ea. Cine se gândeşte la chestii d-astea?
    - Vrei să spui că n-ai făcut-o niciodată? Nu te-ai gândit niciodată să te sinucizi?
    - N...nu ştiu, rosti ea cu vocea îndoită. Adică, anul trecut, când eram la şcoala normală şi n-aveam niciun prieten, mă culcam uneori cu speranţa că nu mă voi mai scula de dimineaţă.
    Se uită la Josh.
    - Te-ai simţit vreodată aşa?
    Josh încuviinţă. Apucă o rămurică de pe ultima treaptă şi o răsuci printre degete.
    - Îmi doream asta permanent, mărturisi el. Totdeauna am avut sentimentul că mamei mele i-ar fi fost mai bine dacă eu nu m-aş fi născut.
    - Şi eu am simţit asta, îl secundă Amy. Dar nu cred că m-am gândit vreodată la sinucidere. Vreau să spun că asta e puţin altceva faţă de a-ţi dori numai să nu te mai scoli, nu-i aşa?
    Josh dădu din umeri nesigur. Rămurica îi căzu dintre degete când atinse, involuntar, cicatricile de la încheietura mâinii. Când îi zări cicatricile, încă proaspete, Amy ezită o clipă, apoi se hotărî şi-i puse o întrebare pe care o rumega în minte de când domnul Conners petrecuse o oră cu copiii, discutând despre cele întâmplate. Atunci Amy tăcuse. Acum, ea rosti:
    - A durut? Adică... ştii, când te-ai tăiat?
    Josh ezită. Încercă să-şi aducă aminte. Fusese amuzant - îşi amintea cum ţinuse cuţitul în mână şi cum izbucnise sângele, dar nu-şi putu aminti gestul în sine. Şi nici dacă îl duruse sau nu.
    - Nu-mi reamintesc, replică el. Dacă m-ar fi durut, mi-aş fi adus aminte, nu?
    Amy dădu din umeri.
    - M...mă întreb dacă Adam a simţit ceva când l-a lovit trenul, zise ea meditativ. Să fii mort nu e chiar atât de rău dacă nimic nu te-a făcut fericit, nu? Dar dacă doare când mori...
    - Ştiu, interveni Josh. Numai la asta mă gândesc. Şi o dată ce-ai făcut-o... ei bine, nu prea mai ai loc să te răzgândeşti, nu?
    Amy îşi scutură capul.
    - Nu cred c-aş putea s-o fac, se decise ea. Oricât de rău ar fi, cred că aş fi prea înspăimântată chiar şi numai pentru a încerca.
    Conversaţia le fu întreruptă de o maşină care trecuse de poartă şi o luase pe aleea spre reşedinţă. Când se apropie, Josh o recunoscu. Era mama lui. Ce căuta ea aici?
    Simţi un gol în stomac.
    Auzise, probabil, de ceea ce i se întâmplase lui Adam şi se răzgândise, iar acum venea să-l ia acasă. Simţi impulsul de a fugi să se ascundă. Îşi dădu însă seama că astfel nu rezolva nimic. Dacă venise să-l ia de acolo, l-ar fi găsit indiferent unde ar fi fost şi s-ar fi făcut de râs. Aşa că rămase pe loc, nervos, privind cum maică-sa parchează maşina şi coboară, făcându-i semn cu mâna. O clipă mai târziu, ea se repezi pe scări şi îl luă în braţe, strângându-l la piept de parcă nu l-ar fi văzut de un an.
    - Isuse, mamă, se plânse Josh. Lasă-mă jos! Dacă mă văd copiii? O să mă tachineze tot anul!
    În ciuda motivului pentru care venise, Brenda nu se putu opri să nu râdă de stinghereala fiului ei.
    - Şi ce-o să creadă ei dacă mama ta nu te pupă când te vede?
    - Dar nu trebuie să mă iei aşa în braţe, bombăni el. Nu mai sunt un copilaş!
    - Just! fu de acord Brenda şi-i dădu drumul. De acuma eşti mare şi eşti gata a începe să-ţi câştigi existenţa, ca s-o sprijini pe bătrâna ta mamă, da?
    - Maamă! gemu Josh.
    Brenda se întoarse spre Amy şi-i făcu cu ochiul. O întrebă:
    - Mama ta te stinghereşte tot aşa de mult ca eu pe Josh?
    - S-ar putea, răspunse fetiţa.
    Dădu drumul gândului care-i trecuse lui Josh prin minte în clipa în care văzuse maşina maică-si:
    - O să-l luaţi pe Josh acasă?
    Zâmbetul de pe faţa femeii dispăru. Brenda îşi privi fiul.
    - Nu ştiu, admise ea.
    Se lăsă să cadă pe trepte. Simţise brusc o sfârşeală, datorată oboselii acumulate pe parcursul drumului străbătut. Auzise vestea despre Adam deabia ieri după-amiază, când o sunase Hildie, şi încă nu-şi revenise din starea de şoc. Abia dacă îl ştia pe băiat, dar simţise că ea şi cei doi Aldrich sunt deja prieteni.
    Pe toată durata schimbului său de la serviciu se gândise dacă să întreprindă sau nu călătoria până la Barrington.
    Îşi dăduse seama, în final, că n-are altceva de făcut. Şi asta nu numai din cauza funeraliilor. Ci şi din cauza lui Josh.
    Trebuia să vadă cu propriii săi ochi ce făcea el şi cum reacţiona în urma tragicului eveniment. Mai mult, trebuia să vadă cum se adaptase cu şcoala. Era hotărâtă ca, dacă el nu era fericit aici, să-i împacheteze lucrurile şi să-l ia acasă atunci în acea după-amiază.
    Dacă Adam Aldrich se comportase astfel, cine îi garanta ei că Josh nu-l va imita? Chiar şi numai acest gând îi îngheţa sângele în vine. În timpul orelor lungi de noapte, cât condusese prin deşert, se auto-convinsese că şcoala aceasta fusese o alegere greşită.
    Se răzgândise însă, la răsăritul soarelui, când pătrunsese pe autostrada 101.
    Josh nu era ca Adam, niciun copil de la academie nu era identic cu altul. Chiar şi fratele geamăn al lui Adam era diferit de acesta. Şi nu-i spuseseră că sinuciderea era o problemă pentru cei de aici? Dar eşuaseră cu Adam Aldrich. N-au fost capabili să vadă ce avea să urmeze şi să ia, în consecinţă, măsuri de precauţie.
    Se certase cu ea însăşi până când se simţise epuizată. Într-un târziu, se hotărâse să se rezume la a-l urmări pe Josh şi la a vorbi cu el; abia după aceea să ia o decizie finală.
    Reuşi să zâmbească când văzu cât de nevinovată se uita la ea fetiţa cu părul roşu şi cu ochelari cu lentile groase.
    - Cred că sunt îngrijorată pentru el, recunoscu ea.
    - Din cauza lui Adam? întrebă Amy.
    Brenda fu şocată de cât de directă fusese întrebarea.
    - C...cred că da, îngăimă ea.
    - Tocmai vorbeam despre asta, îi comunică Amy. Am ajuns la concluzia că noi n-am putea face aşa ceva.
    - Nu? rosti Brenda.
    Simţi că i se învârteşte capul. Era adevărat că stătea aici şi discuta despre sinucidere cu o puştoaică de zece ani? Şi totuşi, Amy şi Josh păreau a crede că ăsta e cel mai natural lucru din lume.
    - Am vorbit despre asta multă vreme, continuă Amy. Problema e că, dacă faci ce a făcut Adam, nu te mai poţi răzgândi mai târziu. Adică, odată ce ai murit...
    Vocea i se stinse.
    Brenda interveni:
    - Pe lângă asta, a te sinucide e un păcat.
    - De ce? întrebă Josh.
    Brenda îşi privi fiul, care se uita serios la ea şi aştepta un răspuns. Dar avea ea unul? îşi dădu seama că nu. Acceptase, placidă, întotdeauna că a te sinucide era o eroare. Dar de ce?
    - Ei bine, pentru că Dumnezeu nu vrea să te sinucizi, răspunse ea, amintindu-şi învăţăturile bisericii catolice, pe care le primise cu mulţi ani înainte.
    - Tatăl meu spune că nu există Dumnezeu, rosti Amy. El e ateu.
    - Aha, înţeleg, spuse Brenda, deşi nu înţelegea deloc.
    Cum putea să existe cineva care să nu creadă în Dumnezeu? Deşi nu mai fusese la biserică de mai bine de zece ani, ea credea încă. Încercă să găsească un răspuns potrivit la afirmaţia fetiţei, dar căutările îi fură întrerupte când Hildie Kramer apăru în uşă şi o salvă.
    - Doamnă MacCallum? Bănuiam eu că sunteţi dumneavoastră.
    Brenda se grăbi să se ridice în picioare.
    - N-am putut sta deoparte, explică ea. M-am hotărât să vin la funeralii.
    Hildie îşi petrecuse cea mai mare parte a ultimelor două zile la telefon, vorbind cu aproape toţi părinţii elevilor academiei. Reuşi acum să zâmbească obosită.
    - Sunt bucuroasă c-aţi făcut-o, spuse ea. În special de dragul lui Josh. O să vă dea o idee despre cum se simte el aici.
    Întinse mâna şi ciufuli părul băiatului. Chicoti când el se feri de degetele ei.
    - De ce nu vă duceţi voi să vă îmbrăcaţi cum se cuvine, ei? le sugeră ea, arătând, semnificativ, ceasul ei. Ceremonia începe la zece şi nu vreau să întârziem.
    - Dar nu e nici măcar ora nouă, protestă Josh.
    - Cât vei aştepta la duş? ripostă Hildie. Să nu-mi spui că ai făcut deja unul, văd murdăria de pe urechile tale de aici. Hai, plecaţi acum, amândoi.
    Spre surprinderea ei, Amy şi Josh se supuseră dispărând în clădire. După ce nu se mai văzură, Hildie se întoarse spre Brenda:
    - Presupun că te afli aici pentru că te îngrijorează Josh, rosti ea.
    Brenda ezită puţin înainte de a încuviinţa.
    - După ce s-a întâmplat cu Adam Aldrich...
    - Sigur, rosti Hildie. Nu pot spune că sunt surprinsă să te văd. Nu eşti singurul părinte îngrijorat şi ai tot dreptul să fii aşa. Sunt, într-adevăr, bucuroasă că ai venit. Ce-ar fi să bem nişte cafea şi o să-ţi dau atunci toate informaţiile despre ce s-a întâmplat şi cum facem faţă situaţiei.
    Brenda se aşteptase la o atitudine evazivă din partea celor de la academie.
    O oră mai târziu, descoperi că rămăsese impresionată de atitudinea deschisă discuţiei, adoptată de Hildie Kramer referitor nu numai la sinuciderea băiatului, ci şi la repercusiunile posibile asupra colegilor lui.
    În final, Hildie îi spuse:
    - În ceea ce-l priveşte pe Josh, nu-ţi pot spune decât să-l observi pe timpul zilei şi apoi să te hotărăşti dacă vrei să stea cu noi sau nu.
    La urma urmei, Brenda era mişcată cel mai mult de decizia lui Hildie de a nu-i impune rămânerea lui Josh în academie. Când Hildie o conduse în micul ei apartament de la parterul reşedinţei pentru a se împrospăta şi a-şi schimba ţinuta, Brenda era deja pe jumătate convinsă că, în ciuda celor întâmplate, nu-l va lua pe Josh cu ea după-amiază.
    Îl va observa totuşi pe toată durata dimineţii şi a după-amiezii. Numai dacă va fi satisfăcută de ceea ce va vedea se va hotărî.

                                                                      XII
                                                                       1.

                                   Jeanette stătea în faţa oglinzii de la măsuţa de toaletă, zgâindu-se la imaginea reflectată de sticlă.
    Era chiar ea? Ale ei erau pungile de sub ochii roşii de nesomn şi înconjuraţi de cearcăne negre de oboseală? Ale ei erau firele albe care se vedeau în masa de păr castaniu şi care apăruseră peste noapte? Puteau fi, într-adevăr, ale ei? Oare trecuseră numai trei zile de când arătase şi se simţise cu zece ani mai tânără?
    Părea că trecuse mai mult de un an. De când se holbase la faţa desfigurată a lui Adam, fiecare minut care se scursese i se păruse a avea lungimea unei ore de cumplită tortură. Acea imagine îi rămăsese atârnată în faţa ochilor.
    Nu mai era Adam cel cunoscut de ea. Nu mai era băiatul frumos şi liniştit, cu ochii mari, negri, şi părul ondulat moştenite de la ea. Acea imagine, care-i zâmbea încă enigmatic dintr-o fotografie înrămată de pe toaletă, dispăruse. Era pierdută pentru totdeauna şi fusese înlocuită de faţa oribil zdrobită văzută pe targa de la spital.
    Nicio trăsătură a lui nu mai era la locul ei. Pielea îi fusese sfâşiată şi umplută cu sânge, părul nu era decât o masă năclăită, iar pielea capului fusese aproape complet jupuită.
    Va putea ea să uite acea imagine? Va fi capabilă să o înlocuiască cu altele pe care le avea despre copilul ei când acesta trăia încă? Sau va fi mereu acolo, impunându-se în faţa tuturor amintirilor despre Adam?
    N-ar fi trebuit s-o facă, n-ar fi trebuit să insiste să-l vadă; n-ar fi trebuit să refuze, fără nicio logică, să accepte adevărul morţii sale până nu se convingea singură de existenţa cadavrului.
    Cadavru.
    O trecură fiorii când rosti, pentru sine, cuvântul. Suna aşa de urât pentru a descrie ce rămăsese din splendidul ei copil. Dar era prea târziu; prea târziu pentru a se întoarce în timp, acceptând să nu-l vadă mort ca să-şi a-mintească de Adam aşa cum fusese el când trăia. Acea viziune de coşmar avea s-o chinuiască tot restul vieţii.
    Începu să se machieze, cu degete la fel de amorţite ca şi creierul. Făcu tot ce-i stătu în puteri pentru a remedia ravagiile făcute de durere, deşi asta nu rezolva nimic. Indiferent ce mască îşi punea pe faţă, nu exista vreo cale de a cicatriza rana sângerândă din ea, nu exista vreo modalitate de a alina durerea care îi măcina sufletul.
    Doisprezece ani!
    N-avea decât doisprezece ani! Nu era drept. De ce nu venise acasă în acea noapte ca să-l îngrijească ea? De ce îi întorsese spatele? N-avea să ştie niciodată. Nu va mai avea niciodată vreo şansă de a-l alina şi de a-l asigura că nu era nimic în neregulă cu el, că era un copil perfect.
    - Iubito?
    Ea îşi ridică ochii, privind în oglindă imaginea reflectată a soţului ei.
    Vocea lui, îngrijorată, îi întrerupse reveria.
    Chet stătea în cadrul uşii deschise a dormitorului.
    - Se face târziu, îi spuse. Maşina o să fie aici peste câteva minute.
    Jeanette încuviinţă, scurt, din cap, dar nu făcu nicio mişcare pentru a-şi continua machiajul. Privirea ei rămase aţintită pe Chet. El arăta şi acum ca întotdeauna.
    Voinic, chipeş, părea cu câţiva ani mai tânăr decât era în realitate. Oare nu simţea nimic faţă de pierderea fiului lui? Nici măcar nu-i păsa că Adam plecase definitiv?
    "Nu-i corect ce faci", îşi spuse ea, făcând un efort pentru a se întoarce la treaba pe care o avea de făcut. El doar se comportă altfel, asta-i tot. Nu e decât diferenţa dintre bărbaţi şi femei.
    "Noi ne exteriorizăm sentimentele, pe când ei, nu. Asta nu înseamnă că suferă mai puţin ca mine."
    Reuşind să-şi controleze tremurul mâinilor, termină de machiat, apoi îşi îmbrăcă rochia bleumarin închis pe care o alesese pentru înmormântare.
    Când auzi o portieră de maşină şi sunetul clopoţelului de la intrare, porni să coboare scările. Evită să se uite în direcţia uşii închise de la camera lui Adam. Nu putuse până acum nici măcar să intre în această cameră, darmite să se achite de îndatorirea de a se debarasa de lucrurile lui.
    N-avea idee când, sau dacă va fi în stare să-i păşească pragul.
    Îi găsi pe Chet şi pe Jeff aşteptând-o la capătul scărillor. Inspecta automat, cu ochi matern costumul lui Jeff şi-i aranja nodul la cravată.
    - Unde-i...?
    Vocea i se stinse brusc.
    "Adam", avusese ea de gând să zică din reflex. Se redresa însă la moment, muşcându-şi buza până la sânge în timp ce se lupta cu lacrimile care ameninţau să se reverse.
    Ieşi în lumina soarelui şi se strecură pe canapeaua din spate a limuzinei care aştepta. Geamurile fumurii de la portiere filtrau lumina şi-i dădeau o iluzie de uşurare. Pe locul din faâa ei se aşeză Jeff. De cum intră, băiatul exploră comenzile sistemului de televiziune şi audio.
    - Pot să iau o Coca? întrebă el, descoperind răcitorul cu gheaţă ascuns sub una din rezemătoarele de cot.
    - Nu acum, Jeff, replică Chet.
    O simţi pe Jeanette că se încordează. Luă loc lângă ea.
     - Mai târziu, bine?
    Jeff pufni înciudat.
    - Dar n-o să mă întorc cu voi, nu? Nu mă duc înapoi la şcoală azi? Mâine o să am cursuri.
    Părinţii schimbară o privire. Jeff se îmbufna şi mai tare.
    - O să mă lăsaţi să mă duc înapoi, nu? întrebă el, cu o voce încărcată de suspiciune.
    - Nu ne-am hotărât încă, îi răspunse Chet.
    Privirea i se îndreptă spre şofer. Atinse butonul care comanda ridicarea geamului despărţitor dintre conducător şi pasageri.
    - Mama ta crede că..., începu el după aceea.
    - Dar nu-i drept! izbucni Jeff. Mie îmi place în academie. Acolo sunt toţi prietenii mei!
    - Nu! exclamă Jeanette, mai dur decât intenţionase. Nu te mai vreau deloc acolo. Nu poţi înţelege asta? După... după ce i s-a întâmplat lui Adam, te vreau acasă.
    - Dar de ce? vru să afle Jeff, încăpăţânat. N-am făcut nimic rău. De ce mă pedepseşti?
    - Nu te pedepsesc.
    Jeanette încercă, pentru a patra oară în ultimele douăzeci şi patru de ore, să-i explice.
   - Iubitule, trebuie să înţelegi cum mă simt eu. Vreau să te ştiu acasă, unde pot să am grijă de tine. Iar ţie îţi plăcea şcoala normală.
    - Ba nu, o contrazise Jeff. O uram la fel de mult ca şi Adam. Toţi profesorii erau nişte tâmpiţi, ca şi ceilalţi copii. Dar la academie...
    Degetele femeii strânseră mai tare braţul soţului ei. Chet ridică mâna pentru a-şi face fiul să tacă.
    - Nu acum, Jeff, spuse el cu un ton ce nu admitea nicio replică. O să vorbim mai târziu şi-ţi promit c-o să ai dreptul de a-ţi spune părerea. Acum însă va trebui să trecem printr-un moment greu, suficient de dureros pentru noi toţi ca să nu fie nevoie de a-l face tu şi mai dificil... Aşa că las-o baltă deocamdată, bine?
    Gura lui Jeff se strâmbă de furie. Chet crezu o clipă că băiatul se va repezi mai departe, însă Jeff păru că acceptă, momentan, situaţia. Se cufundă în tăcere pe tot restul drumului până la capela din campusul Universităţii Barrington.
    Cinci minute mai târziu, maşina trase în faţa capelei. După ce mângâie liniştitor mâna soţiei sale, Chet deschise uşa pentru a coborî din limuzină şi fu orbit de strălucirea luminii soarelui. Odată ajuns afară, el întinse mâna pentru a o ajuta pe Jeanette să iasă. Pentru ea, lumina avu un efect mai puţin brutal, căci borul de la pălărie îi filtra razele.
    La sfârşit coborî şi Jeff. O porni instinctiv spre colegii adunaţi laolaltă în faţa bisericuţei, dar, înainte de a putea face vreun pas, mâna liberă a lui Chet i se puse pe umăr, forţându-l să stea locului. Se îndreptară toţi trei spre uşile deschise ale capelei.
    Mulţimea de copii şi adulţii veniţi cu ei, urmă în tăcere familia îndoliată.
    Când Jeanette trecu pragul capelei, în faţa ei apăru o femeie pe care n-o recunoscu imediat. Abia după ce-i vorbi îşi dădu seama că e Brenda MacCallum.
    - Îmi pare aşa de rău, Jeanette, o compătimi ea. Ştiu că nu pot face nimic, dar...
    Jeanette făcu un efort să zâmbească.
    - Brenda. Ce bine c-ai venit. Un drum aşa de lung...
    Vocea i se stinse când nu mai găsi altceva să spună.
    - Trebuia să vin. Ştiu că nu ne cunoaştem prea bine, dar simt că suntem prietene.
    - Sigur, murmură Jeanette.
    Făcu un pas ezitant, ca şi cum ar fi vrut să treacă pe lângă Brenda.
    Când îşi dădu seama, jenată, că a pătruns în intimitatea Jeanettei, Brenda se îndepărtă de ea. Însă Jeanette îi apucă braţul, oprind-o.
    - Am greşit în legătură cu academia, spuse ea. Ştiu ce ţi-am spus week-end-ul trecut, dar am greşit, în locul tău l-aş lua pe Josh de aici înainte de a fi prea târziu.
    Brenda încremeni la auzul vorbelor femeii, iar Chet îşi conduse soţia de-a lugul culoarului spre strana din faţă. Îl simţi pe Josh cum o bate uşurel pe mână.
    - Hai, mami, şopti el. N-ar trebui să vorbim cu ei până după înmormântare. Hildie ne-a spus asta!
    Brenda îl lăsă pe Josh s-o conducă către una din stranele din spate. Va avea ea ocazia să discute mai pe larg cu Jeanette după amiază. Oare asta era reacţia Jeanetttei la tragedia ce se abătuse peste fiul ei? Sau era ceva legat de moartea lui Adam, despre care nu-i spusese încă nimeni nimic?

                                                              2.

                                        Pentru Jeanette, înmormântarea dură o veșnicie, dar ajunse, în sfârșit, la capăt. Necrologul fu rostit de George Engersol.
    Jeanette nu-l ascultase decât câteva minute, pentru că acel Adam de care se vorbea acum, cel care fusese un "elev devotat ale cărui orizonturi erau la fel de luminoase ca şi mintea", nu era băieţelul de care îşi amintea ea.
    Îşi aminti de bebeluşul care venea plângând la ea de fiecare dată când cădea şi îşi julea genunchii; de el la vârsta de cinci ani, când se ruga mereu să i se spună o poveste înainte de culcare; de el la şapte ani, când se decisese, încăpăţânat, să continue a crede în Moş Crăciun, chiar şi după ceea şi Chet îi explicaseră că acesta nu era decât un mit.
    - Dar şi Dumnezeu e numai un mit, nu-i aşa? întrebase Adam.
    - Corect, răspunsese Chet, cel mai fanatic ateu pe care ea îl cunoscuse.
    - Dar mulţi oameni mai cred încă în Dumnezeu, observase Adam. Aşa că am să cred în continuare în Moş Crăciun. Şi, atâta vreme cât voi crede în el, îmi va aduce mereu cadouri de sărbători.
    După aceea, de fiecare Moş Crăciun, Jeanette pusese întotdeauna sub pom cel puţin un pachet cu inscripţia: "Pentru Adam, de la Moş". Chiar şi în anul care trecuse, Adam aşteptase nerăbdător Ajunul, zâmbind fericit când dăduse la o parte ambalajul.
    - Vezi? îi spusese el lui Jeff. El niciodată nu mă uită. Iar ţie nu ţi-a dat nimic de când aveam şapte ani.
    Jeff, mai realist, evidenţiase că scrisul de pe etichetă semăna cam izbitor cu cel al mamei lor, dar Adam rămase netulburat.
    - Verifică-ţi darurile tale, rostise el. Mami şi taţi ne dau întotdeauna acelaşi număr de cadouri, dar eu primesc unul şi de la Moş Crăciun.
    Jeff verificase şi descoperise, spre dezamăgirea sa, că fratele lui avusese dreptate. Tot restul acelei zile, Adam îl luase pe Jeff peste picior cu faptul că refuzul lui de a crede îl costase, de-a lungul anilor, o mulţime de chestii oribile. La sfârşitul zilei, spumegând de furie şi frustrare, Jeff insistase ca frate-său să-i găsească o metodă de a trişa de Crăciun.
    La auzul acestei rugăminţi, chiar şi Chet nu se putuse abţine să nu râdă de faptul că, pentru prima dată, Adam îl învinsese şi-l convinsese pe Jeff.
    Iar acum toate acestea s-au terminat.
    George Engersol terminase necrologul. Se rostiseră ultimele rugi lângă micuţul sicriu din faţa altarului şi începuse marşul funebru. După ce privi ultima dată sicriul cu corpul fiului ei, Jeanette se lăsă condusă până la uşa capelei, unde se aşeză, alături de Chet, pentru a primi condoleanţele.
    Era mai rău decât îşi imaginase ea. Nimeni nu părea a şti ce să-i spună, ce cuvinte să rostească pentru a consola o femeie al cărei fiu îşi luase de tânăr viaţa. Toţi prietenii ei, toţi oamenii pe care îi ştia de ani de zile, păreau acum că-şi pierduseră graiul.
    Se opreau numai pentru un moment scurt pentru a o săruta pe obraz şi pentru a-i şopti un scurt: "îmi pare rău", după care se îndepărtau rapid.
     "Oare ei cred că e vina mea?", se trezi ea întrebându-se. "Cred ei că l-am părăsit cumva?" Dar oare nu era chiar aşa? Bineînţeles că îl părăsise. Dacă ar fi fost o mamă bună şi i-ar fi oferit lui Adam toată dragostea şi atenţia de care avea atâta nevoie, el ar fi mai trăit acum, nu-i aşa?
    Încercă să-şi spună că nu era adevărat. Că Hildie Kramer avusese dreptate când o asigurase, cu o zi în urmă, că n-ar fi putut face nimic mai mult decât făcuseră ea şi cu Chet, dar că au existat forţe înăuntrul lui Adam pe care nimeni nu le-a înţeles.
    "Nu pot să-mi petrec viaţa învinovăţindu-mă", îşi repeta Jeanette mereu. "ÎI am încă pe Jeff şi nu pot înceta să exist din cauza celor întâmplate. Şi nu-i pot impune nici lui să înceteze a mai exista."
     Din capelă ieşiră ultimii oameni. Chet, Jeanette şi Jeff urmăriră cum sicriul e purtat până la dricul ce aştepta afară. Oamenii care cărau sicriul pe umeri se opriră un moment, când ajunseră în dreptul familiei.
    Jeanette îşi puse mâna pe cutia de lemn şi murmură un singur cuvânt:
    - Adio.
    Familia privi în tăcere cum sicriul e pus pe catafalcul dricului. Peste câteva clipe, acesta dispăru din raza privirii lor.
    Până la sfârşitul zilei, rămăşiţele pământeşti ale lui Adam aveau să fie incinerate, iar cenuşa împrăştiată pe mare.

                                                             3.

                                  Brenda MacCallum  îşi privi ceasul. Era aproape ora două. Trebuia să plece curând dacă voia să ajungă în timp util în Eden, însă n-apucase să vorbească cu Jeanette Aldrich. Se temu că ea plecase deja, pentru că nu o zărea în mulţimea adunată pe pajiştea din faţa academiei.
    Îl descoperi pe Chet, care purta o conversaţie cu George Engersol, apoi pe Jeff, stând alături de Josh, Amy şi de alţi copii, la umbră, lângă cercul de copaci pe care îl porecliseră Gazebo. Pe Jeanette însă n-o descoperi nicăieri.
    Brusc, intuiţia maternă o făcu să-şi dea seama unde putea fi prietena ei. Îşi puse paharul de limonadă golit pe una din mesele întinse pe pajişte şi se îndreptă spre casă, mişcându-se cu multă prudenţă, pentru că tocurile înalte de la pantofi se înfundau în pământ la fiecare pas. Le observase, tristă, pe celelalte femei cum se balansau pe vârfurile picioarelor, fără ca tocurile pantofilor lor să atingă covorul verde în felul în care o făceau ai ei.
    Desigur, în Eden puţini aveau o pajişte, care era, în general, arsă de soare, iar pământul era tare ca piatra. Cu toate astea, îşi dori să fi purtat pantofi cu toc jos.
    Intră în casă şi se opri în prag pentru a curăţa noroiul de pe pantofi. Apoi urcă scările până la etajul doi. Traversă coridorul în lung şi se opri în faţa camerei în care locuise Adam. Bătu încet în uşa închisă, dar nu primi niciun răspuns.
    Se întoarse să plece, dar instinctul îi spuse că încăperea nu era pustie, aşa că puse mâna pe clanţă şi deschise uşa.
    Jeanette Aldrich se sprijinea de perete, lângă fereastră, şi se uita, pierdută, în zare.
    - Te superi dacă rămân? întrebă Brenda, simţindu-se ca o intrusă. Adică, dacă vrei să fii singură...
    Jeanette negă rapid din cap, ca şi cum s-ar fi întors la realitate, apoi făcu un pas înainte.
    - Nu. E-n regulă, Brenda. Doar că...
    Privi, neajutorată, în jurul camerei. Încăperea părea lugubră fără lucrurile lui Adam, cu dulapul deschis şi gol şi cu patul de pe care se luase tot până la saltea.
    - Doar că îţi aduceai aminte, completă Brenda ideea, intrând şi închizând uşa după ea. Nu te-am văzut pe afară aşa că mi-am imaginat că ai venit aici.
    Ochii ei se plimbară prin cameră.
    - Arată cam lugubru, nu?
   Jeanette aprobă, scurt, din cap şi spuse:
    - Dar cel puţin pot sta în ea. Dacă lucrurile lui ar mai fi fost aici, nu cred c-aş fi reuşit. Acasă n-am putut deloc să intru în camera lui.
    Brenda se aşeză pe marginea patului.
    - Ştiu cum te simţi. După ce soţul meu m-a părăsit, timp de o săptămână cu greu am putut să mă culc în acelaşi pat pe care îl împărţisem cu el.
    Se simţi stânjenită şi roşi.
    - Desigur că nu e acelaşi lucru, dar sentimentul e cam acelaşi, nu?
    Jeanette zâmbi, pentru prima dată în acea zi.
    - Mă uimeşte că ştii.
    Veni alături de Brenda, pe pat.
    - Eşti prima persoană care vine să mă caute. Mi se pare că niciunul din prieteni nu doreşte să-mi vorbească. Nu ştiu ce să spună.
    - Ei bine, eu ştiu, cu siguranţă, cum vine chestia asta, oftă Brenda. După ce Josh şi-a tăiat venele, toată lumea a fost drăguţă cu mine, dar niciunul nu voia să vorbească despre asta. Câteva zile, m-am simţit ca o leproasă. Dar la ce te poţi aştepta? Copiii noştri nu sunt la fel cu ceilalţi copii şi, când fac gesturi de acest gen, înspăimântă pe toată lumea.
    Zâmbetul de pe faţa Jeanettei dispăru.
    - Pe tine nu te-a înspăimântat? Când Josh a încercat să se sinucidă?
    - Cum să nu? M-a speriat de moarte. Dar a trebuit să fac faţă, aşa cum a trebuit să fac faţă tuturor bărbaţilor care m-au înşelat. Şi o mai am şi pe Melinda. Aşa că l-am adus aici.
    Jeanette se întristă.
    - Aşa cum am procedat eu cu Adam şi cu Jeff, rosti ea. Iar acum Adam e mort.
    Brenda se ridică şi se duse la fereastră.
    - M-am gândit la ce ai spus înainte de ceremonie, în legătură cu a-l lua pe Josh acasă.
    - Bun, replică Jeanette. Bănuiesc că de acum ştii că am decis să-l iau pe Jeff de aici. De acum înainte îl vreau acasă, cu mine.
    - Înţeleg de ce, aprobă Brenda. Dar nu ştiu dacă eu îl pot scoate pe Josh.
    Îi făcu semn Jeanettei.
    - Vino aici să te uiţi la ceva.
    Intrigată, Jeanette se ridică şi se apropie de Brenda. Se zgâi fereastră, dar nu văzu nimic remarcabil afară. Era numai un grup de copii, împrăştiaţi pe pajişte şi discutând între ei.
    - Ştii, n-am mai văzut aşa ceva înainte, rosti Brenda. Încă de când a mers prima dată la şcoală, Josh n-a făcut parte niciodată dintr-un grup. Mereu a suferit fiindcă ceilalţi nu-l băgau şi pe el în seamă, însă aici nu suferă. Cum aş putea să-l iau cu mine? Chiar crezi că ar fi bine să-i fac aşa ceva? Să-l duc înapoi unde a fost, unde toţi râdeau de el şi unde se plictisea permanent?
    Observând scena prin ochii celeilalte femei, Jeanette reuşi pentru prima dată, să rememoreze evenimentele trecute, dincolo de ultimele două zile.
    Îşi aminti de anii de dinaintea înscrierii fiilor ei în academie, când Jeff şi Adam nu aveau niciun prieten în afară de ea şi de Chet. Şi acum, când Adam murise...
    - Oh, Doamne, oftă ea. Ce-ar trebui să fac?
    - Nu-ţi pot spune, replică Brenda, urmărind în continuare grupul de pe pajişte. Dar ştiu sigur că nu-l pot îndepărta pe Josh de acest mediu. Poate ar fi bine să mai aştepţi o ţâră până să procedezi la fel cu Jeff.
    Se întoarse spre Jeanette.
   -  Ştiu cât de mult suferi, Jeanette. Şi eu am suferit mult în viaţă. Dar suferinţa trece. Uneori crezi că ai să mori, dar fiecare zi care s-a scurs face durerea mai suportabilă. Cel mai important lucru e să nu faci vreo tâmpenie când te doare, ceva ce n-ai mai putea remedia.
    Jeanette tăcu câteva clipe, apoi vorbi, calmă:
    - Adică ceva în genul gestului lui Adam?
    Brenda ridică din umeri.
    - Nu mă gândeam la Adam, dar cred că asta am vrut să spun. Mai cred că nu trebuie să-l faci pe Jeff să plătească pentru greşelile lui Adam. Ştii ce vreau să spun, nu?
    Jeanette ezită, apoi încuviinţă.
    - Cred că da. Ştii că e amuzant? Aceleaşi lucruri mi le-a spus şi Jeff pe drumul spre ceremonie.
    Brenda zâmbi strâmb.
    - Ei, doar ştii zicala: "Copiii nu ştiu să mintă."
    Jeanette oftă adânc, apoi zise:
    - Haidem. Să mergem şi noi jos şi să luăm o limonada. Tot nu servescc ei nimic mai tare. Iar după aia o să-i spun lui Jeff că poate rămâne aici.
    Când ieşiră din cameră, Jeanette luă mâna Brendei într-a ei.
    - Sunt foarte bucuroasă că ai venit, spuse ea. Dacă nu erai aici, nu ştiu ce-aş fi făcut.
    - Ai fi făcut ceea ce trebuie, îi spuse Brenda. Poate nu chiar acum, dar ţi-ai fi dat, în cele din urmă, seama. În definitiv, dacă avem copii aşa de deştepţi ca Jeff şi Josh, nu putem fi nici noi prea proaste, nu?
    Jeanette se trezi că râde în hohote. Cu câteva minute înainte era sigură că nu va mai râde niciodată.

                                                           4.

                                 - Jeff? întrebă Josh.
    Jeff se întoarse spre el. O clipă, Josh se întrebă dacă era bine să-i povestească despre sunetele ciudate pe care le auzise în noaptea în care murise Adam.
    Cu cât se gândise mai mult la ele şi cu cât aprofundase mai tare semnificaţia mesajului lăsat de Adam pe computer, cu atât mai mult se încurcase fiindcă nu găsise nicio explicaţie logică. Deşi le vorbise lui Hildie şi domnului Conners despre mesaj, ei nu dăduseră vreun semn c-ar înţelege la ce se referea el. Nu le spusese, desigur, despre faptul că auzise ascensorul mergând când, de fapt, el nu funcţionase deloc, şi asta fiind convins că ei vor râde de el pentru că s-a lăsat prins de povestirea cu fantome a lui Jeff. Însă Jeff văzuse mesajul, aşa că, poate...
    Se hotărî.
    - Ce crezi că s-a întâmplat, în realitate, cu Adam?
    Brad Hinshaw, care stătea întins pe spate lângă Jeff, se ridică în capul oaselor. Ochii lui Jeff se aburiră uşor, ca şi cum peste ei se lăsase o cortină.
    - Despre ce vorbiţi? întrebă Brad.
    - Nu prea ştiu, răspunse Josh. Numai că... Mă rog, ce spunea el în mesaj: că se duce undeva. Într-un loc mai bun. N-a spus că se va sinucide. Adică, ce-ar fi dacă el ar fi fugit, pur şi simplu?
    Brad oftă plictisit.
    - Las-o baltă, Josh. A fost lovit de tren, nu? Doar am fost cu toţii la funeralii!?
    Josh se simţi încurcat, dar insistă:
    - Dar dacă n-a fost Adam? Dacă a fost altcineva? Se puteau schimba corpurile sau se putea face altceva, nu?
    Jeff se ridică în picioare şi plecă de lângă ei.
    - Asta a fost o bădărănie, Josh! exclamă Brad. Dacă eşti aşa de deştept, cum de ai putut spune o asemenea prostie în faţa lui Jeff? Isuse!
    Josh se ridică, grăbindu-se să-l ajungă din urmă pe Jeff. Când fu lângă el, îl luă de braţ şi-i spuse:
    - Jeff? Îmi... îmi pare rău. N-am vrut să spun nimic rău. Mă... ei bine, mă întrebam doar care ar fi semnificaţia mesajului. Asta-i tot.
    Jeff se opri şi-l privi pe Josh în ochi.
    - Minţi! rosti el. Mai e şi altceva în afară de mesaj, nu?
    Josh scurmă cu pantoful pământul din faţa lui.
    - A...am auzit şi ascensorul, admise el, convins că Jeff va izbucni în râs.
    Cum celălalt nu scoase nicio vorbă, continuă:
    - A fost aşa cum ai spus tu, l-am auzit, dar nu se mişca.
    Pe faţa lui Jeff apăru cel mai ciudat zâmbet pe care îl văzuse Josh vreodată.
    - Atunci poate că asta s-a întâmplat, spuse Jeff. Poate Adam n-a murit de tot. Poate că Eustace Barrington s-a întors din mormânt şi l-a luat cu el. Şi poate, cine ştie, odată când o să te aştepţi mai puţin, va veni chiar Adam în persoană şi-ţi va povesti ce s-a întâmplat în realitate.
    Uluit de cuvintele lui Jeff, Josh depuse armele.
    Prietenul lui se întoarse, continuând să zâmbească, şi plecă.

                                                             5.

                                    Târziu, în acea noapte, Hildie Kramer se duse în biroul personal al doctorului Engersol şi închise uşa în urma ei. Engersol se uită la ea, o salută din cap şi termină ce avea de lucru la dosarul de pe masă. Puse, după aceea, dosarul deoparte, se lăsă pe spătarul scaunului şi-şi încrucişă braţele pe piept.
    - Bun, zise el. Cât e de rău?
    Hildie zâmbi.
    - Nu-i rău deloc. Familia Lowenstein o scot pe Monica din şcoală şi nu-i pot convinge să n-o facă. Dar e singura. Toţi ceilalţi rămân, inclusiv Jeff Aldrich.
    - Nu-i rău, replică Engersol. O să ne descurcăm. Dar asta înseamnă că seminarul meu special are cu doi elevi mai puţin. Am doi candidaţi în minte, dar vreau să aud mai înainte recomandările tale.
    Hildie n-avu nicio ezitare.
    - Josh MacCallum şi Amy Carlson, spuse ea. Sunt amândoi foarte buni. Sunt printre cei mai străluciţi elevi şi au profilul psihic şi intelectual pe care-l căutăm.
    Engersol zâmbi.
    - Foarte bine, Hildie. Sunt exact aceiaşi candidaţi la care mă gândeam şi eu. Reorganizează-le orarele ca să înceapă de mâine.
    După ce Hildie plecă din birou, Engersol revăzu dosarele lor. Dădu încet din cap. Erau perfecţi pentru seminar.
    Josh MacCallum intenţionase deja să se sinucidă. Dacă o va face din nou, nimeni n-ar avea nimic de comentat.

                                                               XIII.
                                                                 1.

                                            Josh și Amy se agitau, nervoşi, pe bancheta din faţa biroului administratoarei. Clădirea era tăcută. Restul copiilor se duseseră deja la primele cursuri ale zilei. În timpul micului dejun, Hildie intrase în sufragerie şi le comunicase celor doi să se prezinte la biroul ei înainte de a intra la ore. Josh schimbă o privire temătoare cu Amy. Din partea lui, Josh era convins că intrase în bucluc. Chiar într-unul mare. Probabil Jeff le dezvăluise părinţilor lui ce i se povestise după funeralii şi doamna Aldrich o chemase pe Hildie. Dar ce era atât de rău în a întreba dacă Adam s-a sinucis în realitate?
    Iar Jeff nu se supărase, de fapt, păruse chiar să-l fi crezut.
    Amy se gândise că fuseseră chemaţi de Hildie din alt motiv.
    - Pun pariu că mamele noastre au decis să ne retragă din şcoală, spusese ea. Pariez că au luat legătura cu familia Monicăi şi vor acum să ne ia şi pe noi acasă.
    Josh privise semnificativ la scaunul gol de la masa învecinată, care fusese ocupat, până în acea dimineaţă, de Monica. Dăduse din cap.
    - Cum se face că adulţii se comportă, uneori, ciudat? Monica n-avea de gând să facă ceva. Ea credea că Adam a fost un tâmpit că s-a sinucis. Oricum, nu poate fi vorba de asta. Dacă mama m-ar fi luat acasă, ar fi făcut-o ieri. În afară de asta, mi-a spus că a hotărât să mă lase aici. Iar ai tăi nici n-au venit la ceremonie, aşa că de unde i-au contactat ei pe părinţii Monicăi?
    Amy se strâmbase la el.
    - N-ai auzit până acum de o chestie care se numeşte telefon?
    - Asta e o prostie, replicase Josh. Părinţii Monicăi nici nu ştiu, probabil, unde locuiesc ai tăi.
    Amy nu replicase, ci se mulţumise să-şi vâre, tristă, furculiţa în budincă.
    - Poate că nu e nicio problemă, de fapt, sugerase, în final, Josh.
    - Oh, desigur! se oţărâse Amy. Ai fost vreodată chemat în biroul directorului fără a avea necazuri?
    Josh rămăsese fără replică. Pentru restul micului dejun, cei doi se cufundaseră într-o tristă tăcere. N-a ajutat prea mult nici faptul că unul din ceilalţi copii a început să-i ia peste picior când a plecat la cursuri.
    - Ne vedem mai târziu, le-a strigat Brad Hinshaw. Asta dacă veţi mai fi încă aici.
    Îşi urmase drumul râzând în hohote, în timp ce Josh şi Amy s-au înghesuit pe bancheta din faţa biroului lui Hildie. Întunericul din holul mare nu contribuia cu nimic la îmbunătăţirea stării lor de spirit.
    Într-un târziu uşa biroului se deschise şi Hildie păşi afară pentru a-i invita înăuntru.
    - Ei, ei, ia uite la voi, le spuse ea zâmbind. După feţele astea lungi, trebuie că aţi făcut ceva despre care eu n-am auzit încă!
    Când Josh şi Amy se uitară neliniştiţi unul la altul, Hildie izbucni în râs.
    - Dacă aş fi ştiut că vă veţi face atâtea griji amarnice, nu v-aş fi spus nimic la micul dejun. V-aş fi oprit pe drumul spre sala voastră de clasă. Acum, veniţi înăuntru.
    Sfioşi, cei doi copii o urmară pe Hildie în biroul ei. Se simţiră amândoi mai bine când ea nu închise uşa. Observându-le reacţia, Hildie îşi zâmbi sieşi. Descoperise cu mult timp în urmă că toţi puştii se nelinişteau când îi chema pentru o discuţie cu uşile închise. Era ca şi cum ştiau că o uşă închisă însemna muştruluială.
    Pe de altă parte, ea mai descoperise că simplul gest de a închide uşa era suficient pentru a băga spaima în cel aflat, temporar, în ofsaid.
    - Am vorbit cu doctorul Engersol azi-noapte, îi informă.
    Se aşezase în fotoliul din spatele biroului ei şi le făcu semn celor doi copii să ia loc pe canapea.
    - Din cauză că Monica ne-a părăsit, au rămas acum două locuri vacante la seminarul lui, continuă ea. Şi el, şi eu credem că voi doi sunteţi candidaţii ideali pentru a le lua locul.
    Josh simţi o uşoară excitaţie. Îşi aminti de ceea ce-i povestise Jeff, cu o săptămână în urmă, legat de acest seminar. Ştia doar că era vorba de computere, o chestie de care se îndrăgostise de prima oară când văzuse un asemenea aparat, şi că numai câţiva copii din şcoală aveau acces la ele. Cei mai deştepţi şi talentaţi copii.
    Adam şi Jeff Aldrich, Monica Lowenstein şi câţiva alţii. Jeff. Care era situaţia lui? Era posibil să se întoarcă la şcoală? îşi rosti gândurile cu voce tare, ceea ce făcu ca zâmbetul de pe faţa administratoarei să se lărgească.
    - Revine mâine, îi spuse ea. Asta te face fericit, nu? Nu e el cel mai bun prieten al tău?
    - În afară de Amy, răspunse Josh. El va rămâne la seminar?
    - După câte ştiu eu, da.
    - Dar ce se face la acest seminar? întrebă Amy. Niciunul dintre copiii care au participat la el n-a povestit prea multe.
    - Ei, nu e cine ştie ce secret, replică Hildie. În principiu e un curs de inteligenţă artificială.
    Josh făcu ochii mari.
    - Uau! exclamă el. Adică e vorba de a învăţa computerul cum să gândească?
    - Exact. Noi credem că sunteţi foarte potriviţi pentru aşa ceva fiindcă aveţi amândoi talent matematic.
    Amy păru nesigură.
    - Mie nu prea îmi plac computerele, rosti ea. După ce joci de câteva ori un joc, devine o tâmpenie. Vreau să spun că se repetă, mereu şi mereu, aceeaşi chestie.
    - Şi de ce crezi tu că e întotdeauna aceeaşi chestie? întrebă Hildie.
    Amy fu contrariată de întrebare, dar Josh văzu răspunsul instantaneu:
    - Pentru că tot ce face un computer e să pună laolaltă lucrurile în felul în care îi spunem noi. El nu poate descoperi ceva nou, pentru că nu poate gândi precum oamenii.
    Sprâncenele fetiţei se uniră datorită concentrării.
    - Dar cum ar putea gândi un computer ca un om? întrebă ea.
    - Asta e problematica seminarului, explică Hildie. Majoritatea eforturilor doctorului Engersol sunt îndreptate asupra aflării modului de gândire uman. Într-un fel, creierele noastre sunt ca nişte computere, dar e o mare diferenţă. Nu se ştie cum, noi reuşim să asamblăm datele în minţile noastre şi venim cu idei noi. Computerele nu pot face asta. Multă lume crede că, dacă vom afla cum produc idei creierele noastre, vom putea programa şi un computer să facă asta. Cu aşa ceva se ocupă inteligenţa artificială.
    - Dar ce o să facem noi? se interesă Amy.
    Hildie înălţă din umeri.
    - O să vă explice doctorul Engersol. Însă vă promit că o să vă placă seminarul. Toţi care participă la el l-au îndrăgit.
    Zâmbi trist.
    - Din nefericire, nu-l înţeleg suficient de bine pentru a şti de ce ţin ei atâta la el, dar e o realitate.
    - Nu ştiu, rosti Amy, agitându-se pe loc. Chiar trebuie să mă duc la el? Şi dacă nu vreau?
    - Sunt convinsă că, dacă n-o să vrei, doctorul Engersol o să înţeleagă, o calmă Hildie. Desigur că, în acest caz, nu va mai trebui să te muţi la etajul doi. Dar asta depinde în întregime de tine.
    - Etajul doi? repetă Amy, brusc interesată.
    Camerele de acolo erau mult mai mari decât cele de la etajul trei, unde, iniţial, fuseseră încăperile servitorilor reşedinţei.
    - De ce ar trebui să ne mutăm mai jos?
    Hildie zâmbi de parcă răspunsul ar fi trebuit să fie evident.
    - Are de-a face cu seminarul. Tuturor elevilor de la cursul doctorului Engersol li se dau computere speciale, iar pentru ele camerele de la trei sunt prea mici. Şi, de vreme ce încăperile în care au locuit Adam şi Monica sunt goale...
    Lăsă momeala agăţată în undiţă. Aşa cum se aştepta, amândoi copiii muşcară din ea.
    - Putem să ne mutăm azi? întrebă Amy, dintr-o dată nerăbdătoare. În această dimineaţă?
    Hildie chicoti.
    - Puteţi să vă mutaţi chiar acum, dacă vreţi, le spuse. Asta înseamnă că vreţi amândoi să participaţi la seminar?
    Cei doi copii încuviinţară imediat.
    Hildie extrase două coli de hârtie dintr-un dosar care se afla pe biroul ei.
    - În acest caz, iată noile voastre orare. Începând de mâine, veţi intra amândoi în programul noii clase. V-am pus împreună la cursul de matematică; începe la ora două.
    Josh zâmbi.
    - De vreme ce intrăm în altă clasă, înseamnă că putem înceta orele de educaţie fizică? întrebă el neliniştit.
    Hildie adoptă o atitudine de dezaprobare făţişă.
    - Nu. Nu înseamnă că nu veţi mai face orele de educaţie fizică, dar înseamnă că vor fi unele schimbări. Aşa că, imediat ce veţi pleca de aici, vreau să vă duceţi amândoi la sala de gimnastică şi să vorbiţi cu domnul Iverson. O să vă scriu un bilet care să explice de ce vă duceţi acolo, iar el o să vă dea nişte exerciţii şi apoi o să vă facă un orar de gimnastică care să nu se interfereze cu vreun alt curs de-al vostru. În regulă?
    Uşor ameţiţi de schimbarea bruscă de orar, amândoi copiii încuviinţară în tăcere. Hildie le înmână o notă pentru Joe Iverson, cel care conducea programul de educaţie fizică al şcolii. Cu câţiva ani înainte, lucrând împreună cu doctorul Engersol, Iverson proiectase un regim special pentru elevii academiei, care îmbina sporturi individuale cu activităţi de echipă.
    - Niciunul dintre puştii cu care lucrăm noi nu va fi un jucător de echipă, explicase Engersol înainte ca academia să-şi deschidă porţile. Vor fi toţi copii unici şi majoritatea lor vor veni cu experienţe triste în ceea ce priveşte sportul de echipă. Dacă vor fi forţaţi să facă faţă unor situaţii în care vor trebui să-şi restrângă folosirea intelectului în favoarea superiorităţii fizice a altcuiva, se vor simţi jigniţi, iar eu nu am intenţia ca această academie să fie o nouă experienţă nefericită pentru ei. Or să fie câţiva cărora să le placă base-ball-ul şi fotbal-ul, dar pentru ceilalţi o competiţie sportivă nu va însemna nimic. Aşa că vreau să proiectezi un program care să-i antreneze cât au nevoie, dar care să nu-i plictisească. E posibil aşa ceva?
    Iverson încuviinţase.
    - Orice e posibil, spusese el şi se apucase de treabă.
    În scurt timp, a ieşit la iveală cu un program ce cuprindea înot, despre care ştia că e îndrăgit de copii, şi gimnastică, care necesita, pentru a fi bine însuşită, o putere a minţii echivalentă dezvoltării musculare. Mai mult, sporturile selectate de el pentru copii erau suficient de individuale, pentru ca majoritatea dintre ei să poată să-şi efectueze educaţia fizică după cum le convenea, astfel încât să acopere un minimum de cinci ore pe săptămână.
    Pentru Josh şi Amy alegerea fusese uşoară, o oră pe zi la bazin le satisfăcea gusturile mai mult ca orice altceva.
    Acum părăsiră biroul administratoarei şi o luară peste pajişte, trecură de poartă şi o apucară la stânga, spre principalul campus universitar, vizavi de care se aflau sala de gimnastică, bazinul şi stadionul de fotbal. Pe drum, Amy îl privi intrigată pe Josh şi-l întrebă:
    - Cum de ne-au schimbat orele de educaţie fizică? De ce nu putem continua să mergem la înot în fiecare zi, aşa cum făceam până acum?
    Josh înălţă din umeri.
    - Poate e ceva special pentru copiii din seminar.
    - Dar de ce? insistă Amy. Ce are de-a face sportul cu inteligenţa artificială?
    - Cui îi pasă? rânji Josh. Avem acum camere noi şi computere, nu?
    Amy încuviinţă fără chef. Noua cameră era mare şi ea abia aştepta să se mute. Dar nu-i prea păsa de computer, iar schimbarea orelor de educaţie fizică i se părea o tâmpenie. Începuse discuţia, dar se răzgândi. La urma urmei, Josh nu ştia mai multe despre seminar decât ea, iar ceilalţi copii care participau la el nu spuseseră niciodată nimic.
    Asta i se părea o altă ciudăţenie.
    De ce se comportau toţi de parcă ar fi fost o mare scofală? Nu era decât un alt curs, nu? Sau nu era aşa? De ce simţea că fusese împinsă să facă ceva ce nu voia cu adevărat?
    Mă rog, nu conta prea mult. Dacă se va dovedi că nu-i va plăcea, o vor lăsa, probabil, să renunţe. În definitiv, până acum n-au făcut-o niciodată să execute ceva ce nu i-ar fi plăcut. Sau o făcuseră?
    Începu să revadă mintal zilele de când venise în academie şi modul în care fusese tratată de către Hildie Kramer.
    Ea fusese întotdeauna drăguţă, dar Amy sfârşea întotdeauna făcând ce voia administratoarea de la ea. Iar acum ea şi doctorul Engersol doreau să participe la acest curs.
    De ce?

                                                                       2.

                                        Joe Iverson le zâmbi celor doi copii care stăteau nervoşi în faţa biroului său şi introduse nota de la Hildie Kramer sub agrafa metalică a agendei sale.
    - Aşa... Deci doctorul E mai are doi proaspeţi participanţi la cursul lui, nu? întrebă el.
    Josh şi Amy schimbară o privire nervoasă şi încuviinţară.
    - Ei, atunci să începem, bine? continuă Iverson.
    - Dar ce vom face? vru să afle, îngrijorată, Amy. De ce nu putem continua să înotăm, aşa cum am făcut înainte? Nouă ne place înotul!
    Sprâncenele lui Iverson se înălţară a mirare.
    - Dar cine a spus aşa ceva?
    - Hildie, răspunse Amy. Ne-a spus că vom avea un program special, iar eu nu văd motivul.
    - Să vă spun ceva, replică antrenorul. Ce-ar fi să vă schimbaţi hainele şi să veniţi pe urmă la sala de gimnastică? Bine? O să vă spun acolo ce o să facem.
    Zece minute mai tîrziu, Josh şi Amy ieşiră din vestiare şi-l zăriră pe Iverson aşteptându-i. El le spuse:
    - O să vedem acum care e condiţia voastră fizică. Nu ştiu dacă v-a explicat Hildie, dar doctorul E, la seminar, pe lângă că vă învaţă, vă şi studiază.
    - Cum vine asta? se încruntă Josh, suspicios.
    Când văzu expresia de pe faţa băiatului, Iverson izbucni într-un hohot de râs.
    - Ei, nu e ca şi cum aţi fi cobai, îl linişti el pe băiat. Dar îşi închipuie că, de vreme ce creierul are un rol în tot ceea ce se întâmplă în organism, voi ar trebui să vă deosebiţi de ceilalţi copii cu un coeficient de inteligenţă normal. Aşa că încearcă să fie la curent cu tot ce are legătură cu voi, atât din punct de vedere al intelectului, cât şi fizic. În dimineaţa asta o să vă măsor şi o să vă cântăresc, o să vă iau tensiunea şi pulsul, apoi o să vă dau să faceţi nişte exerciţii, după care o să vă iau din nou tensiunea şi pulsul.
    - O să ne luaţi sânge? se impacientă Amy. Nu pot să sufăr când doctorul îmi bagă un ac în braţ.
    Iverson chicoti.
    - Nu, n-o să fac aşa ceva. În principal, ne interesează să vedem cum reacţionează corpurile voastre la mişcarea fizică. E-n regulă?
    Se lăsară amândoi în voia antrenorului, deşi niciunul dintre ei nu înţelesese exact ce căuta domnul Iverson. În final, începură exerciţiile fizice.
    Avură de făcut flotări, cât de multe erau în stare. Amy se dădu bătută după cincisprezece, iar Josh reuşi să execute douăzeci si cinci.
    Apoi alergară pe loc timp de zece minute, după care făcură o serie de sărituri. După fiecare rundă de exerciţii, Iverson le luă pulsul şi tensiunea.
    - Bine. Mai avem un singur lucru de făcut aici, după care vom merge la bazin, le comunică, în final, Iverson.
    Le indică o frânghie groasă, care avea noduri la fiecare douăzeci de centimetri şi care atârna de un inel prins în tavan.
    - Care dintre voi se va căţăra pe asta cel mai rapid?
    Amy se zgâi la tavan, care era la cel puţin zece metri deasupra. El chiar se aştepta ca ea să se urce pe frânghie până acolo? Numai gândindu-se la asta, simţi un gol în stomac.
    - D...dar dacă o să cad? întrebă ea.
    - Cum să cazi dacă nu dai drumul la frânghie? replică Iverson.
    - Dar dacă o să cad? insistă ea.
    - Pentru asta sunt făcute nodurile. Dacă îţi vine rău, nu te urca mai sus. Mulţumeşte-te să cobori la loc. Bine?
    Amy se uită la Josh. Brusc, el îşi aminti cât de îngrozită fusese ea în prima zi a venirii lui aici, când au trebuit să coboare, în zig-zag, scările până pe plajă.
    - E-n regulă, o linişti el. Nu te uita în jos.
    Amy se uită la frânghie, dar nu făcu nicio mişcare. Dându-şi seama că era prea speriată ca să încerce acum, Josh făcu un pas în faţă şi apucă funia în mâini. Se aruncă asupra ei şi, rămas cu vârful picioarelor pe podea, alergă câţiva paşi în faţă, după care îşi duse genunchii la piept şi începu să se legene suspendat de frânghie.
    - Hei, e amuzant! îi spuse prietenei lui.
    Se opri din legănat şi începu să se caţere, cu picioarele înfăşurate în jurul funiei, astfel încât cea mai mare parte a greutăţii corpului său să fie preluată de braţe. Începu, încet, să se înalţe către tavan.
    - Fii atent! îi strigă Amy când se afla la jumătatea drumului. Să nu cazi!
    - N-o să cad! strigă Josh. E-n ordine.
    Se căţără până sus şi atinse inelul cu mâna dreaptă, după care îi rânji fetei.
    - Am reuşit! chiţăi el. Am făcut tot parcursul.
    - Vino înapoi jos, se rugă de el Amy.
    Râzând, Josh începu să coboare. Când mai avea trei metri până jos, dădu drumul frânghiei şi ateriză pe saltea, după care se rostogoli pentru a atenua efectul căderii.
    Uluită de gestul lui, Amy scoase un ţipăt scurt.
    - Ai făcut asta ca să mă sperii, îl acuză ea pe Josh când băiatul se ridică în picioare.
    - Nu-i adevărat! protestă Josh. Am făcut-o din distracţie. Hai, încearcă şi tu.
    Amy aruncă din nou o privire frânghiei, apoi o apucă cu mâinile. Trase de ea în jos, sperând ca aceasta să se rupă şi să cadă colac la picioarele ei.
    N-a căzut.
    În sfârşit, oftând din adâncul sufletului, Amy începu să se caţere. Se împinse în sus şi-şi aduse picioarele sub ea. Făcu la fel din nod în nod.
    Josh avusese dreptate. Nu era chiar aşa de rău.
    - Mă caţăr! ţipă ea.
    Uitând povaţa lui Josh, privi în jos spre el. O apucă un val de ameţeală. Ochii i se măriră de spaimă.
    - Nu privi în jos! strigă Josh. Uită-te numai în sus!
    Luptându-se cu groaza, Amy se sili să privească în sus, dar i se păru că tavanul era şi el prea departe.
    Încercă să coboare, dar panica ce-o cuprinsese nu-i permise să dea drumul frânghiei.
    - Nu pot s-o fac! urlă ea. Nu pot să mă întorc jos.
    Instantaneu, Iverson se căţără ca o maimuţă până ce ajunse sub ea.
    - E-n regulă, rosti el. Sunt chiar sub tine. Pune-ţi picioarele pe umerii mei. Ţine-te de frânghie şi sprijină-te de mine. Bine? Poţi să faci asta, Amy?
    Josh privi de jos cum piciorul drept al fetei se desface încet de pe funie şi atinge umărul antrenorului. Când simţi întreaga ei greutate transferată pe propriul său corp, Iverson vorbi din nou:
    - E bine, Amy. Sprijină-te de mine. O să încep să cobor, iar tu susţine-te cu ajutorul frânghiei. Şi să nu te uiţi în jos, bine?
    - Îh...îhî, îngăimă Amy cu un nod în gât.
    Câteva clipe mai târziu, fură înapoi pe saltea. Joe Iverson întinse braţele lui puternice şi o apucă pe Amy, apoi o aruncă pe saltea.
    - Gata, spuse el. Eşti în siguranţă. Vezi? Am reuşit.
    Amy se ridică, palidă şi tremurând în tăcere, pe măsură ce panica începea s-o părăsească.
    - Eşti bine? întrebă Josh, privind-o neliniştit.
    Amy încuviinţă.
    - N-am putut s-o fac, rosti ea. Când am privit în jos, m-a luat ameţeala.
    - Gata, a trecut, o asigură Iverson.
    Îşi făcu o însemnare în agendă, apoi o bătu uşor pe spate.
    - E doar un pic de acrofobie. Ce-ar fi să vă puneţi costumele de baie şi să ne vedem la bazin? O să faceţi câteva lungimi şi cu asta terminăm. Bine?
    Amy aprobă din cap, recunoscătoare, şi se grăbi să părăsească sala de gimnastică.
    Dar douăzeci de minute mai târziu, când ieşi din bazin după cinci lungimi parcurse, ea simţi cum se întoarce frica.
    - Ai sărit vreodată de pe trambulină? întrebă Iverson.
    Amy se holbă la platforma de sărituri suspendată la trei metri deasupra suprafeţei bazinului. Dădu negativ din cap.
    - Vrei să încerci?
    Amy negă din nou din cap. Ochii i se umeziră numai la gândul de a se urca pe scară şi de a trebui să păşească pe îngusta scândură.
    - Haide, o zori Iverson. Încearcă o dată. Dacă n-o poţi face, asta e. Dar trebuie să încerci.
    - Îi e frică, rosti Josh din bazin, în care stătea lipit de margine şi plescăind apa cu picioarele. Dar de ce trebuie să sară de la trambulină?
    - Nu trebuie, îi spuse Iverson. Dar dacă nu încearcă, cum va scăpa de răul de înălţime?
    - Poate că nu va scăpa, îl provocă Josh. Dumitale nu ţi-e frică de nimic?
    Joe Iverson simţi impulsul de a-l admonesta pe Josh pentru insolenţă, dar îşi aminti instrucţiunile pe care i le dăduse George Engersol:
    - Nu mă interesează să-i transform pe aceşti copii în atleţi. Vreau să aibă parte de pregătirea care le e necesară, dar mă interesează în primul rând mintea lor. Aşa că nu începe să te porţi cu ei ca un sergent la instrucţie. Dacă îţi face vreunul probleme, spune-mi şi o să am eu grijă. Cei mai mulţi dintre ei sunt deja îngroziţi când aud de antrenori. Toată viaţa lor au fost trataţi ca slăbănogi şi neajutoraţi şi, din această cauză, orgoliul lor a avut de suferit. N-o să tolerez aşa ceva aici.
    Deşi nu era de acord cu Engersol, Iverson nu se obosise să-l contrazică, pentru că i se spusese deja, de către preşedintele universităţii, să facă orice ar fi dorit doctorul.
    - Ai fi uimit dacă ai şti câte fonduri aduce el pentru acel program, îi zisese Jordan Sanford. Aşa că fă ce-ţi cere şi lasă-l pe el să se preocupe de copii. Crede-mă că ştie ce face.
    Aşa că, în loc să-l muştruluiască pe Josh, Iverson se mulţumi să dea, indiferent, din umeri. Îşi făcu o însemnare în agendă şi-i trimise pe copii să facă un duş.
    Iverson se retrase, după aceea, în biroul lui. Porni terminalul calculatorului şi apelă din fişierul de date dosarele lui Josh şi Amy. Începu să introducă datele colectate în ultima oră. Deşi ele aveau o mică însemnătate pentru el, presupuse că aveau importanţă pentru doctorul Engersol.

                                                                  3.

                                        O oră mai târziu, în biroul său, George Engersol apelă aceleaşi dosare. Mânuind cu dexteritate tastatura, el începu să studieze datele introduse de antrenor.
    Îl intrigă cel mai mult, nota din dosarul fetei, care semnala că ea pare să sufere de acrofobie acută. Nu fusese capabilă să se caţere pe frânghie în sala de gimnastică, iar apoi refuzase să încerce săritura de la trambulină.
    În aparenţă, fobia ei era mai puternică decât crezuse el când o observase coborând scările spre plajă.
    În minte îi apăru o idee. Era posibil să existe o cale de a folosi fobia ei la seminar.
    Se întinse pe spate în scaun şi-şi dezvoltă gândul, care începu să-i placă din ce în ce mai mult. Rămânea de văzut dacă îi va face plăcere şi fetei. Desigur însă că n-aveau nicio importanţă pentru el lucrurile care le făceau plăcere elevilor.
    Singura chestiune care conta era cum putea să-i folosească.
    Şi tocmai descoperise o utilizare perfectă pentru Amy Carlson.

                                                               XIV
                                                                1.

                                     Josh își puse ultimul obiect în cutia de carton. Făcuse deja de trei ori drumul până la noua sa cameră şi de fiecare dată dusese cu ascensorul cutia plină, după care revenise cu ea goală.
    De fiecare dată când apăsa pe butonul care punea maşinăria în mişcare, îşi amintea de noaptea morţii lui Adam şi de sunetele ciudate pe care le auzise. De acum era convins că Amy avusese dreptate când spusese că totul s-a petrecut în imaginaţia lui, pentru că, din acea noapte, când auzea liftul funcţionând şi alerga să vadă ce e, în el se afla întotdeauna cineva.
    De fapt, în acea zi uitase chiar să se mai ducă să vadă.
    Acum, la ultimul lui drum, cutia era pe punctul de a se revărsa.
    Josh înghesui ultimele sale tricouri în cele câteva spaţii rămase libere în amestecătura de cărţi, pantofi şi perna favorită. Aruncă o ultimă privire prin încăpere. N-o ocupase mai mult de două săptămâni. Cu toate astea, într-un fel îi şi părea rău după ea, pentru că i se păruse perfectă.
    Era suficient de încăpătoare pentru a-i adăposti toate obiectele şi suficient de mică pentru a se simţi plăcut în ea. Era convins că Jeff inventase povestea celor întâmplate cu Timmy Evans. În afară de asta, camera de jos nu avea o lucarnă cu un pervaz tocmai potrivit pentru a te urca pe el când vroiai să citeşti...
    Camera de jos.
    Camera lui Adam.
    Simţise un frison ciudat înainte de prânz, când Hildie îl dusese în cameră. Primul lui impuls fusese să-i spună că prefera să rămână unde era, căci, deşi camera era acum golită, el şi-l amintea limpede pe Adam cum stătea la birou, aplecat deasupra computerului său. Cel puţin, nu-l cunoscuse niciodată pe Timmy Evans. Hildie îi citise toate aceste gânduri, când el rămăsese tăcut la uşă, neîncercând să-i treacă pragul.
    Îi spusese:
    - Ce-ar fi să aducem mobila? Aşa va deveni camera ta şi, în câteva zile, nici măcar nu-ţi vei mai aminti că a fost a altcuiva.
    A altcuiva.
    Josh se gândise că e tare ciudat că Hildie nu menţionase numele lui Adam. De fapt, i se părea că adulţii nu-l mai pomeneau deloc pe Adam, ca şi cum el n-ar fi existat niciodată.
    Oare le-ar place ca şi prietenii lui să-l uite?
    Înainte de a putea protesta, Hildie începuse rearanjarea mobilei. Fără a-şi da seama, Josh se trezi că ajută la împinsul patului spre perete, unde fusese biroul lui Adam, şi mută biroul la fereastră. Spre uimirea lui, descoperi că Hildie avusese dreptate, camera părea deja a lui numai prin rearanjarea mobilei.
    Dar ce avea să se întâmple la noapte, când va încerca să doarmă în această încăpere?
    Târî ultima cutie spre ascensor. Auzi liftul cum se pune în mişcare. Când ajunse lângă puţ, avu o mică strângere de inimă, datorită aceleia şi idei de a găsi cabina acolo unde o lăsase, în timp ce motorul ar fi mers.
    Din păcate, putu vedea cabina coborând. Auzi clicul de oprire, apoi cum se deschide uşa şi se închide la loc cu cineva în ea. O urmări cum se urcă.
    Când trecu de etajul trei, doctorul Engersol îl privi prin plasa ce proteja cabina, îl salută din cap şi dispăru mai sus, la etajul patru.
    Josh aşteptă până ce-l auzi pe doctor că iese din lift, după care apăsă butonul pentru a chema cabina la etajul trei. "Măcar nu va mai trebui să aud ascensorul în noua mea cameră", gândi el şi împinse cutia înăuntru.
    Însă, câteva clipe mai târziu, când lăsă cutia să cadă pe pat, îşi dădu seama că încăperea nu era totuşi a lui. Era încă a lui Adam.
    Reflectă un minut, întrebându-se dacă era prea târziu să se ducă la Hildie şi să-i spună că se răzgândise şi că dorea să-şi păstreze vechea cameră. Hotărî că asta era o prostie. Nu era decât o cameră ca oricare alta, iar Adam nu murise în ea.
    "Dar ce se va întâmpla la noapte", se gândi el din nou, "când o să trebuiască să dorm aici?". Decise să nu se mai gândească nici la asta. Începu să despacheteze.
    Îşi puse hainele în dulap şi cărţile pe rafturile ce spânzurau pe peretele de deasupra patului. Ochi, suspicios, rafturile. Dacă se prăbuşeau noaptea, tot conţinutul lor avea să se răstoarne pe pat. Era mai bine dacă găsea o şurubelniţă şi le muta deasupra biroului.
    Luă cutia golită şi porni cu ea de-a lungul coridorului, spre scări. Când ajunse în hol, auzi un miorlăit, apoi îl simţi pe Tabby că se freacă de piciorul lui stâng, cu spatele arcuit şi cu coada înălţată ca o lumânare.
    - N-o găseşti pe Amy? îi vorbi Josh.
    Pisoiul mieună din nou. Josh puse cutia jos, îl luă în braţe şi o porni spre cealaltă aripă a etajului, unde se afla noua cameră a prietenei lui.
    - Iată-te! ţipă Amy când deschise uşa.
    Pisoiul sări instantaneu din braţele lui într-ale ei.
    - Pe unde ai fost? dojeni Amy animalul. Te-am tot strigat, dar n-ai apărut!
    Pisoiul se smulse din braţele fetiţei, sări pe podea şi cutreieră, intrigat, prin toată camera, inspectând fiecare colţ, ca şi cum ar fi făcut inventarul. Păru satisfăcut de rezultat, drept care sări pe patul fetei, se cuibări pe pernă şi adormi.
     - Nu-i haios aici? întrebă Amy. Camerele astea sunt mult mai mari decât cele de sus. Îmi place enorm.
    Pentru că Josh nu răspunse nimic, voioşia ei se stinse încet-încet.
    - Ce s-a întâmplat? rosti ea.
    - Stau în camera lui Adam, explică Josh. E cam fioroasă.
    Amy îl privi, năucită.
    - Acolo te-au plasat? În locul tău, aş urî camera aia. Nici măcar n-aş putea dormi în acel pat.
    - Ei, nu-i chiar aşa de rău, rosti el ca să se apere.
    Însă Amy îl citi ca pe o carte deschisă şi-i zâmbi:
    - Şi totuşi e, îl necăji ea. Pariez că el se va întoarce la noapte. Pariez că a uitat ceva în cameră şi o să vină după acel ceva şi, când o să dea peste tine...
    - Amy! izbucni băiatul. Încetează!
    - Josh e un pisoiaş fricos, Josh e un pisoiaş fricos! îl tachină ea cântând.
    - Nu sunt! Am spus numai că e ciudat. N-am spus că mi-e frică!
    Se răsuci pe călcâie şi se năpusti afară din cameră.
    În tăcerea ce urmă, Amy realiză cum îi apăruse ea lui Josh. Exact precum toţi ceilalţi care o tachinaseră mereu.
    - Josh? îl strigă.
    Fugi după el, uitând uşa larg deschisă.
    - Josh, aşteaptă. Iartă-mă! N-am vrut!
    Aflat deja la capătul scărilor, Josh se opri. Cuvintele ei ironice îl ardeau încă.
    - Dacă n-ai vrut, de ce le-ai spus?
    - Glumeam doar, rosti Amy rugător. Nu fii supărat pe mine. Te rog?
    O clipă Josh se simţi tentat s-o ignore şi să-i întoarcă spatele. Îşi aminti însă cum fusese la şcoala de acasă şi se calmă.
    - E-n regulă, mormăi el. Să nu mai povesteşti şi altora, bine? Dacă află că mi-e frică, sunt în stare să-mi facă cine ştie ce farsă cretină în mijlocul nopţii.
    - N-o s-o fac, promise Amy. Numai să nu fii supărat pe mine, bine?
    Josh simţi o căldură în suflet, când văzu expresia de pe faţa ei, şi zâmbi.
    - Haide. Să mergem la biroul doctorului Engersol şi să vedem când primim noile computere.
    Alergară, mână în mână, în jos, pe scări, şi ieşiră pe uşa principală. Când îi văzu, din biroul ei, Hildie Kramer zâmbi satisfăcută. Alesese corect. Curând, poate chiar de azi, va începe formarea lor. Şi când le va sosi timpul, vor fi pregătiţi.

                                                                   2.

                                      Steve Conners încuie uşa de la sala de clasă, după ultimul lui curs din această zi, şi porni spre parcarea din spatele aripii academiei în care se aflau toate sălile de clasă. Mai avea la dispoziţie încă două ore din după-amiază. Avea intenţia să se ducă acasă, lângă plajă, pentru a înşfăca planşa de surf şi a se duce până la Santa Cruz. Cu puţin noroc, putea prinde ceva valuri înainte ca soarele să se scufunde în ocean.
    Introduse cheia în broasca portierei, dar se opri surprins.
    Îl zări pe Josh MacCallum ieşind pe uşa şopronului lipit ca o meduză de partea din spate a reşedinţei.
    Băiatul ţinea strâns într-o mână o şurubelniţă mare. Deşi se afla la o oarecare distanţă de el, Steve văzu că acesta nu era prea sigur că alesese scula potrivită pentru a duce la bun sfârşit ceea ce îşi propusese.
    Pe punctul de a pleca, Conners îşi aminti că Josh şi Amy nu apăruseră de dimineaţă la cursul de engleză, în cutia sa poştală, el găsise un bilet, scris de Hildie Kramer, prin care ea îl lămurea că amândoi copiii aveau orarul schimbat, dar aveau să-şi reia cursul de mâine.
    Trebuia să existe o explicaţie pentru această schimbare.
    Se hotărî să lase surful pe altă zi. Închise din nou portiera şi-l strigă pe băiat tocmai când acesta urca scările ce duceau la masiva uşă din spate.
    - Josh? Hei, Josh!
    Puştiul privi peste umăr, îl recunoscu pe profesorul de engleză şi-i făcu semn cu mâna, apoi îşi continuă drumul. Când fu pe punctul de a intra în imobil, se auzi strigat încă o dată:
    - Josh! Aşteaptă!
    Copilul se opri, nesigur. Era domnul Conners supărat pe el fiindcă nu venise în dimineaţa aceea la curs? Hildie le spusese că îi comunicase profesorului faptul că el şi Amy aveau să absenteze. Dar dacă n-a făcut-o?
    - Ce faci? întrebă Conners când ajunse la picioarele treptelor.
    Nesiguranţa băiatului făcu loc unei adevărate îngrijorări. Poate n-ar fi trebuit să se ducă în atelierul cu scule.
    - A...am avut nevoie de o şurubelniţă, murmură el. Atelierul nu era încuiat...
    Detectând nervozitatea din vocea puştiului, profesorul zâmbi liniştitor:
    - Nu ştiu ce ai de înşurubat, dar pare a fi ceva cu adevărat mare.
    Josh privi unealta şi zise:
    - E singura pe care am văzut-o. Trebuie să mut nişte rafturi în noua mea cameră.
    - Te referi la rafturile care se sprijină pe console?
    Josh dădu aprobator din cap.
    - Atunci ar fi mai bine să găsim ceva mai potrivit pentru acest scop. Majoritatea obiectelor astea sunt montate cu şuruburi în cruce. Scula asta nu-ţi foloseşte. Hai cu mine.
    Josh se simţi uşurat că nu părea a exista vreo încurcătură. Îl urmă pe Conners în atelier, unde profesorul scormonea deja prin învălmăşeala de scule ce acopereau unul din bancurile de lucru.
    - E cam dezordine pe aici, nu-i aşa? rosti Conners.
    Josh dădu din umeri şi nu spuse nimic. Profesorul deschise o serie de sertare înglobate în banc. Găsi ceea ce căuta în al treilea de jos. Scoase de acolo trei şurubelniţe speciale, de mărimi diferite, şi continuă vânătoarea până ce găsi o bormaşină de mână şi un set de burghie.
    - Ai riglă? îl întrebă el pe Josh.
..................................................................................