Limba noastră, Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

         „Cerul sărută pământul prin ploi, pământul sărută cerul prin flori.”
                               Tagore

Moartea căprioarei, Nicolae Labiș

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...

Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

            „Pentru a-i câștiga pe oameni nu este o cale mai bună decât aceea de a ne împodobi în ochii lor cu înclinațiile lor, de a rosti maximele lor, de a tămâia defectele lor și de a aplauda ceea ce fac.”
                                                  Moliere

Umbră, John Saul

...........................................................................
                                         9.

                      Josh se puse frenetic pe lucru şi începu să caute fişiere ce activau microfoanele şi difuzoarele din laborator. Dacă Adam fusese în stare să-i vorbească prin intermediul programului de iluzionare a realităţii, atunci el trebuia să fie capabil să comunice şi cu Engersol.
    Tot ce avea de făcut era să găsească fişierele potrivite şi să activeze programele respective...

                                         3.

                         În laborator se auzi vocea digitalizată a lui Adam:
    - Suntem spionaţi!
    Engersol ridică imediat privirea de la ecranul pe care îl studia.
    - Spionaţi? De cine?
    - Josh, anunţă Adam. Stă la biroul dumitale şi ne urmăreşte.
    Engersol încremeni.
    O clipă, simţi că-l copleşeşte furia îndreptată asupra lui Hildie. Fusese chiar aşa de idioată încât să lase uşa apartamentului lui descuiată?
    - Du-te după el, te rog, Hildie, rosti el, silindu-se să-şi menţină mânia sub control. Adu-l aici!
    Va trata cu Josh imediat. Cu Hildie se va răfui mai târziu.

                                         4.

                        În apartamentul de la etajul patru, Josh descoperi, în sfârşit, programul ce-i permitea accesul la sistemul sonor al laboratorului. Îi îngheţă sângele în vine când auzi ultimele cuvinte rostite de Adam şi de doctor.
    Se holbă, paralizat, la ecran. Ce să facă? Ce putea face? Ea va fi aici, sus, în douăzeci de secunde. Şi chiar dacă ar fugi din clădire, unde ar putea să se ducă? Hildie va chema toţi membrii corpului de pază şi, în câteva minute, pe afară va mişuna o armată de oameni în căutarea lui!
    Dar trebuie să facă ceva!
    Întinse mâna să stingă monitorul, dar imaginea de pe ecran se şterse brusc şi fu înlocuită instantaneu cu un chip.
    Amy.
    Josh se uită la ea cu teamă. Putea fi, într-adevăr, ea? Dar murise! Nu! Numai corpul ei murise. Creierul îi era încă în viaţă.
    Auzi un sunet înfundat.
    Ascensorul.
    Venea Hildie.
    Fu pe punctul de a zbura din apartament, când Amy îi zâmbi. Apoi îi vorbi. Vocea îi era subţire, datorită micimii difuzorului încorporat în terminal, dar distinctă:
    - Nu-ţi face griji!
    Apoi ecranul se şterse.
    Iar ascensorul se apropia din ce în ce mai mult.

                                                    XXVIII.
                                                         1.

                                Cabina se opri când ajunse în vârful puţului.
    Hildie bătu, nerăbdătoare din picior, aşteptând ca uşile să se deschidă. Simţea cum îi tremura tot corpul de furie. Nu se întâmplă nimic. Hildie apăsă cu violenţă pe butonul de deschidere a uşilor. Nicio reacţie.
    Auzi, în schimb, o voce care venea spre ea din micul difuzor montat în tavan.
    Era vocea fetei.
    - Ai rămas vreodată închisă în lift?
    Hildie căscă gura de mirare. Fu surprinsă să audă vocea fetei şi simţi, în acelaşi timp, un fior de frică.
    - Amy?
    Nu primi niciun răspuns.
    Se aruncă încă o dată asupra butonului. Din nou, nicio reacţie. Furioasă, plesni din nou butonul. Se auzi din nou vocea fetei.
    - Dacă vrei să-mi vorbeşti, foloseşte interfonul.
    Hildie trase de uşa mică de metal din peretele cabinei, aflată chiar sub micul panou de comandă. Găsi înăuntru un receptor de telefon. Îl smulse din locaşul lui şi şi-l apăsă pe ureche.
    - Amy? tună ea cu vocea stridentă. Ce vrei să faci?
    Fata vorbi din nou, de data aceasta prin receptorul interfonului.
    - Îţi place să rămâi închisă în lift?
    Hildie gândi cu febrilitate.
    "E doar o fetiţă".
    "Ăsta e modul ei de a se juca".
    - Să ştii că nu sufăr de claustrofobie, răspunse ea. Spaţiile înguste nu mă deranjează deloc.
    - Zău? Dar căderea în gol? Mie mi-a fost întotdeauna frică de căderi.
    Brusc, cabina fugi de sub picioarele femeii câţiva centimetri în jos, apoi se opri la fel de instantaneu. Hildie se bălăbăni pe picioare. Încercase să se prindă de perete pentru a-şi menţine echilibrul.
    - Ce faci Amy? ţipă ea. Să ştii că nu e deloc amuzant!
    - Nici nu trebuie să fie.
    Din voce îi dispăruse nota de tachinare.
    - Nu va fi mai amuzant decât ce mi-aţi făcut mie, doctorul Engersol şi cu tine!
    Ascensorul plonjă din nou, de această dată pe o distanţă de câţiva metri. Datorită inerţiei, Hildie rămase o fracţiune de secundă suspendată în aer, după care se izbi de podea, ţipând. Genunchii îi cedară şi ea căzu.
    Dădu drumul receptorului din mână şi se adună, cu greu, de pe jos.
    Liftul urcă, încet, în poziţia sa iniţială de la etajul patru.
    - Trei metri, rosti vocea fetei din difuzor. Mie îmi era frică să sar de la trei metri înălţime. Ţie ţi-e?
    Liftul plonjă iarăşi şi Hildie scoase încă un strigăt. Pluti în aer până când cabina se opri brusc, după care se lovi de podea.
    Inexorabil, cabina începu să urce din nou. Dintr-o dată, Hildie îşi dădu cu precizie seama ce avea să i se întâmple.
    - Nu! urlă ea. Amy, nu face...
    Cabina plonjă din nou în abis, acum pe o distanţă de şase metri. Hildie căzu după ce liftul se oprise brusc.
    Simţi cum o durere ascuţită îi străbate piciorul drept şi înţelese că îşi fracturase glezna. Se prăbuşi pe podea, ţipând de durere şi de groază.
    Ascensorul porni din nou să urce încet.
    Hildie se sprijini de zid, ţinându-şi piciorul vătămat întins în faţă, şi începu să bată cu pumniiîn uşile de metal.
    - Ajutor! Să mă ajute cineva, strigă ea.
    Cabina se opri brusc. Hildie se cuprinse cu braţele şi aşteptă. Plonjă şi Hildie începu din nou să ţipe, dar se opri imediat căci căderea fusese doar de câţiva centimetri.
    Simţi cum o cuprinde din nou furia, întrecând chiar şi durerea de la glezna ruptă. Amy se juca cu ea! Se juca de parcă ar fi fost unul din şobolanii închişi în cuşca din laborator!
    - Încetează! porunci ea. Încetează chiar...
    Ascensorul plonjă iar. Cuvintele ei se dizolvară într-un urlet de groază. Încercă să se răsucească în aer, să se pregătească pentru impact.
    Când sosi momentul, se izbi încă o dată de podea şi îşi simţi unul din şolduri cum i se zdruncină sub greutatea corpului. Faţa i se zdrobi de perete şi din nas începu să-i curgă sângele.
    - Nuuu..., scânci ea, când liftul porni. Oh, Doamne, te rog, nu-mi face aşa ceva.
    Dar se întâmplă acelaşi lucru. Din nou. Şi din nou. Unele căderi scurte, altele mai lungi.
    Unul câte unul, oasele femeii se fărâmară, până ce-i fură fracturate ambele mâini şi ambele picioare. O străbătură valuri de durere pe măsură ce se rostogolea prin cabină.
    Într-un târziu, când simţi că nu mai poate îndura tortura nicio clipă în plus, cabina se înălţă până sus de tot.
    Se opri şi din difuzor se auzi din nou vocea fetei, care tremura acum şi avea în ea o nuanţă de tristeţe.
    - Cum te simţi? Te doare? Te doare la fel de tare ca pe mine?
    - N-o face, Amy, gemu Hildie. De ce...
    - Ştiu ce vrei să-i faci lui Josh, i-o reteză Amy. El e prietenul meu şi n-o să te las să-i faci rău. N-o să las pe nimeni să-i facă rău.
    Liftul căzu din nou, numai câteva zeci de centimetri, dar impactul trimise în creierul femeii zeci de săgeţi dureroase căci, în mişcare, toate oasele rupte îşi schimbaseră poziţia.
    Din gât îi izbucni un strigăt chinuit.

                                                             2.

                          În biroul lui Engersol, Josh ascultă îngrozit ţipetele înfundate care veneau din puţul ascensorului. Ce se întâmpla? Ce făcea Amy acolo? Şi cine altcineva mai auzea strigătele administratoarei?
    Se deplasă până la uşă şi se trase suficient de aproape de golul scării ca să se poată zgâi în jos. Deşi nu văzu pe nimeni, auzi un murmur de voci la etajul doi.
    Să coboare? Dar ce-avea să se întâmple cu Amy?
    Găsi imediat răspunsul.
    Engersol va încerca să o omoare. Exact aşa cum s-ar fi întâmplat şi cu el dacă Hildie nu era oprită de Amy. Sau l-ar fi pus şi pe el în computer?
    O fracţiune de secundă, prin minte îi fluturară coşmarurile din noaptea trecută. Încercă să se imagineze prins pentru totdeauna în capcana acelui labirint nesfârşit, fără a avea nicio speranţă de trezire.
    O parte a lui vru să fugă, s-o cheme pe maică-sa şi s-o implore să vină şi să-l ia cu ea. Dar cealaltă parte îi spuse că n-o putea abandona pe Amy; nu putea s-o lase singură după tot ceea ce făcuse pentru el.
    Se strecură la loc în biroul directorului şi încuie uşa cu cheia.

                                                             3.

                              - Oprește-o, Adam! porunci Engersol. Omoar-o dacă trebuie, dar opreşte-o!
    Nu primi niciun răspuns din partea lui, dar imaginea de pe monitor a chipului lui Adam dispăru pentru a fi înlocuită de un peisaj grotesc cum Engersol nu mai văzuse înainte.
    Inumană, cu o faţă diavolească, creatura de pe ecran se uita la ei cu ură. Lângă doctor, Jeff căscă gura de uimire.
    - Ce e? îngăimă el. Ce se întâmplă?
    - Nu ştiu, răspunse Engersol cu vocea ascuţită. N-am nicio idee.
    Experimentul îi scăpa de sub control.

                                                             4.

                                Era înconjurată de demoni. Creaturi ce-i depăşeau imaginaţia o încercuiseră pe Amy. Când prima dintre ele apăruse din neant, dând din nişte aripi mari şi plesnind din coada bifurcată, primul ei gând fusese să se tupileze şi să lase pocitania să zboare deasupra ei.
    Ascultând de instinct, Amy pierdu brusc controlul asupra ascensorului.
    Din gâtul lui Hildie izbucni un ultim strigăt de frică şi de agonie când cabina pică până în fundul puţului. Urletul fu curmat brusc când ea se zdrobi pentru ultima dată de podea. Căzu cu capul înainte şi-şi frânse gâtul.
    Trucurile mintale îi erau inutile fetei, căci ea nu se putea ascunde nicăieri pentru a scăpa de asaltul cumplitei monstruozităţi.
    Îşi refocaliză concentrarea asupra bestiei. Refuză să se mai gândească la ea şi creatura dispăru, dar locul îi fu luat imediat de un alt monstru.
    Avea pielea verde, acoperită cu solzi. Ochii de un roşu sângeriu o fixau cu ură în întunericul ce o înconjura. Bestia se târî spre ea, întinse ghearele s-o apuce...
    Nu! Nu e real!
    Amy strigă cuvintele în propria ei minte, dar repetarea pentru sine a adevărului nu o ajută deloc; nu-i puteau atenua groaza care îi umplea creierul.
    Ştia că aceste creaturi nu existau - nu puteau să existe! - pentru că lumea în care trăia acum nu poseda în ea asemenea fiinţe. În afară de ea şi de Adam, nu mai exista nicio vietate în acest univers. Nu erau decât stimuli abstracţi care excitau celulele de pe cortexul ei şi care creau viziunile acestea de coşmar.
    Adam!
    El era cel care crease aceşti monştri, transmiţând imaginile prin intermediul stimulilor, către ea. Dar faptul că înţelesese ceea ce se întâmpla nu o ajută prea mult. Singura realitate din această lume specială a ei era că ea privea cu ochii minţii, iar monştrii cărora Adam le dăduse drumul împotriva ei erau mai reali decât orice altceva. Se dădu înapoi din faţa lor. Căută un loc în care să se ascundă, dar, în lumea ei fără adăposturi, creaturile erau peste tot.
    Una din ele veni ţâşnind înspre ea, cu fălcile ei mari deschise, cu maxilarele îngălbenite, lăsând să se scurgă bale pe lângă ele, cu limba bifurcată aruncându-se spre ea.
    Limba o biciui şi Amy simţi ca şi cum suprafaţa subţire a acesteia i-ar fi atins pielea. Încercă, instinctiv, să-şi şteargă saliva băloasă de pe obraz.
    Dar n-avea obraz şi nici mână cu care să-l şteargă.
    Îi rămase senzaţia usturătoare a salivei care îi arsese pielea.
    Demonii erau acum pretutindeni. Îi simţea cum o înconjoară, cum închid cercul în jurul ei, cum se târâie din ce în ce mai aproape de ea.
    Mintea ei emise un strigăt tăcut de spaimă, ca o explozie de energie.
    Incredibil! Diavolii începură să se retragă...

                                                               5.

                                      George Engersol şi Jeff Aldrich alergară spre uşile închise ale ascensorului. Doctorul apăsă butonul de lângă uşi şi ele se deschiseră, ascultătoare, dând la iveală macabra scenă dinăuntru.
    În colţul cabinei umplute de sânge zăcea corpul dezarticulat, mototolit într-o poziţie nenaturală, al administratoarei.
    Cei doi rămaseră pironiţi locului, stupefiaţi. După câteva clipe, Jeff se răsuci pe călcâie, fără a scoate vreun sunet, palid şi tremurând din tot corpul. O porni orbeşte înapoi spre laborator. Engersol intră în cabină pentru a inspecta corpul femeii în căutarea unui semn de viaţă.
    Nu găsi niciunul. O ridică, o cără cu el în sala de operaţii şi aşeză cadavrul însângerat pe masa pe care o folosise ultima dată la transplantul creierului fetiţei.
    Se uită la ochii placizi, de mort, ai femeii şi îşi dădu seama că nu-i rămăsese decât un singur lucru de făcut.
    Se îndreptă înapoi, cu paşi grei, către camera care conţinea giuvaierul carierei sale profesionale.

                                                              6.

                                     Jeff se uită șocat la monitorul de deasupra bazinului fetei.
    - Ce se întâmplă? şopti el. Ce are loc aici?
    Pe ecran era o explozie de culori. Morişti învolburate se amestecau cu izbucniri colţuroase de lumină, urmate de mase întunecate ca nişte nori care se rostogoleau din neant şi care se disipau în explozii de purpuriu şi maro.
    - Nu sunt sigur, răspunse Engersol, care fixa şi el ecranul cu privirea. Arată ca atunci când s-a trezit şi şi-a dat seama unde se află. În acea clipă a fost furioasă iar priveliştea asta a fost generată de energia produsă de creierul ei. Acum însă e puţin diferită. Cred că traduce starea ei de frică sau durere.
    Engersol activă microfonul.
    - Adam? Adam mă auzi?
    Monitorul de deasupra bazinului băiatului se trezi la viaţă. Pe el începu să se formeze conturul unei imagini, dar care dispăru însă imediat.
    Alarmat, Engersol vorbi din nou.
    - Adam, ce nu e în regulă? Îţi face ceva Amy?
    Auzi vocea băiatului în difuzorul din tavan. Era slabă şi îndepărtată, dar era a lui.
    - O pedepsesc... rosti el... l-a ajutat pe Josh...
    Jeff făcu ochii mari.
    - Josh? şopti el. Ce caută el aici?
    Engersol îl ignoră pe Jeff. Gândea cu repeziciune.
    Se terminase! Secretul avea să fie dezvăluit cu mult înainte ca el să fie gata. Îl vor descoperi! Şi vor afla nu numai despre Adam şi Amy, ci şi despre succesul răsunător al cercetării lui. Vor afla şi despre ceilalţi.
    Despre copiii cu care lucrase de-a lungul anilor şi cu care dezvoltase toată tehnica. Despre copiii care îşi dăduseră viaţa pentru tehnologia pusă la punct de el!
    Se va spune că el a ucis toţi aceşti copii.
    Iar realizarea lui măreaţă va fi uitată în scandalul pe care îl va face mass media.
    Nu-şi vor aminti decât de copiii care au murit, de "sinuciderile" despre care vor pretinde toţi că au fost crime executate cu sânge rece.
    Planurile erau încă intacte. Trebuia păstrat secretul încă mulţi ani după acest succes, iar proiectul va trebui dezvăluit cu grijă opiniei publice.
    Până când se va termina această campanie, iar lumea va înţelege cele făcute de el, nimeni nu-şi va mai aminti de trecut şi de copiii care muriseră.
    Iar toate întrebările încuietoare vor păli în faţa succesului său.
    Însă nu acum!
    Era mult prea devreme.
    Dovada era chiar acolo, pe monitor. Un gând poznaş îi trecu prin minte.
    Eva.
    Amy trebuia să se numească Eva. Atunci ar fi fost totul perfect. Adam şi Eva, primele două fiinţe ale unei lumi noi, pe jumătate oameni, pe jumătate computere.
    Şi Josh s-ar fi potrivit de minune.
    Josh din Eden.
    Acum însă trebuia să distrugă totul.
    Să distrugă şi să scape de tot înainte de a fi descoperit.

                                                         XXIX.
                                                            1.

                                    Amy simți cum o sfârtecă durerea, ca şi cum falca unuia dintre demoni i-ar fi înşfăcat piciorul drept, i-ar fi apucat carnea şi i-ar fi sfâşiat-o de pe os, apoi i-ar fi sfărâmat chiar osul. Reveniseră toţi. Ţipătul ei îi ţinuse la respect numai câteva secunde înainte ca Adam să atace din nou, plăsmuind noi monştri, azvârlindu-i spre ea ca pe nişte săgeţi, pătrunzând unul după altul în mintea ei din ce în ce mai adânc, răsucindu-se în ea ca un cuţit în rană, determinând ca propria ei minte să se răsucească şi să se zvârcolească în încercarea de a învinge agonia.
    Simţi cum îi slăbeşte mintea, simţi cum acea structură ordonată, care însemna sănătatea ei, se fisurează. Dacă toată această urgie avea să continue şi ea n-avea să găsească o cale de a se apăra, mintea avea să i se prăbuşească în curând.
    I se va prăbuşi, dar coşmarul va continua cât timp va dori Adam.
    Fugi!
    Ideea izbucni în mintea ei ca un foc. O clipă n-o înţelese cu exactitate, dar îi deveni imediat clară. Nimic din toate astea nu e realitate! Nu te lupţi cu ceva ireal!
    Întoarce-te!
    Urmărindu-şi instinctele, Amy începu să să retragă din faţa coşmarului. Îşi retrase mintea în interiorul ei înseşi, izolându-se precum o floare îşi împreunează petalele pentru a se proteja.
    Îşi construi o imagine pentru ea însăşi.
    Imaginea unui puţ adânc, solid şi negru. Un puţ în care ea putea dispărea şi unde Adam şi diavolii lui n-o puteau urma.
    Simţi cum începe să alunece în gaura fără de sfârşit care exista numai în mintea ei, simţi cum alunecă în întunericul binefăcător.
    Mârâiturile bestiilor se estompară şi fiinţele părură că dau înapoi şi că devin neclare. Se năpusti în jos; se sili să lupte cu frica de cădere, pentru a se salva.
    Îşi dădu drumul abrupt în bezna puţului şi plonja în tăcerea vidă de dedesubt, fericită că durerea începe să i se uşureze şi frica să i se micşoreze.
    Se abandonă senzaţiei în întregime şi lăsă întunericul şi tăcerea s-o absoarbă...

                                                            2.

                                     Engersol urmări cum haosul de culori de pe monitor se estompă, încet-încet, până ce ecranul se stinse, apoi îşi mută atenţia spre aparatele de înregistrare de lângă sistemul ei de întreţinere. Forma undelor creierului lui Amy se schimbase, ceea ce îl făcu să se mire. Imediat însă înţelese ce se întâmplase.
    Catatonie.
    Creierul ei cedase în faţa atacului lui Adam şi ea se scufundase într-o stare cataleptică, respingând orice stimul care ajungea la ea şi refuzând să emită, la rândul ei, vreunul.
    Cât timp va dura? Şi cum o putea scoate din ea?
    Examină cu repeziciune posibilităţile şi evaluă operaţiile pe care noua condiţie a creierului ei le oferea pentru cercetările lui.
    Scurtul moment de excitare dispăru când el realiză că are altceva de făcut şi că nu va mai avea niciodată ocazia de a lucra cu minţile acestor copii.
    Sosise timpul să termine cu ei. Venise clipa să le taie alimentarea cu hrană. Sosise ceasul ca şi creierele lor să o ia pe calea corpurilor.
    Să-i spună lui Adam ce se va întâmpla?
    Nu. Nu avea niciun rost şi nu-i mai rămăsese nici timp.
    Începu să introducă instrucţiunile în computer, conştient că Amy era acum incapabilă de a-l opri. Era convins că Adam nu va îndrăzni să i se opună. Puştiul se obişnuise prea tare să asculte de porunci.
    Cu Jeff lângă el, Engersol termină de introdus instrucţiunile. Pe monitor apăru instantaneu imaginea lui Adam. Avea ochii reci şi mânioşi.
    - Ce faci? tună el.
    Engersol îngheţă.
    Pe ecranul computerului din faţa lui comenzile introduse se blocaseră. Rosti blând:
    - Adam, o să trebuiască să lichidăm proiectul.
    Expresia băiatului se înăspri.
    - Să-l lichidezi? Eu nu...
    - Nu mai e niciun secret, Adam. Josh MacCallum cunoaşte ceea ce facem noi aici şi o să le povestească şi altora. Aşa că trebuie să punem punct acestui proiect, Adam. Trebuie să le putem demonstra că Josh s-a înşelat asupra celor întâmplate aici.
    - Dar...
    - Înţelegi, nu-i aşa, Adam?
    Engersol continuă să-i vorbească pe un ton hipnotic, acelaşi pe care îl folosise când îl convinsese să se ofere voluntar pentru proiect.
    - Ai ştiut întotdeauna că există o anumită doză de risc. Am discutat despre asta, nu?
    Ochii imaginii lui Adam clipiră.
    - O să mă ucizi, constată el.
    - Zău că nu voiam s-o fac, rosti Engersol. N-am avut nici cea mai mică intenţie în acest sens. Dar nu am altă alternativă.
    Făcu o scurtă pauză şi continuă:
    - Vrei să-ţi dau un narcotic? Te pot adormi mai întâi. N-o să simţi nimic şi nici măcar n-o să ştii ce ţi se întâmplă...
    - NU!
    Cuvântul bubui în difuzor. Jeff şi Engersol se dădură, instinctiv, înapoi şi se uitară unul la altul.
    - N-o să te las s-o faci! spuse Adam.
    Imaginea reflecta dezlănţuirea violentă din el.
    - N-o să-ţi permit să ne ucizi! fulgeră el.

                                                              3.

                               Josh se holbă  la monitorul de pe birou şi ascultă cuvintele lui Adam cu panică crescândă. Trebuia să facă ceva; trebuia să oprească evenimentele din acel laborator. Dar cum?
    Se aruncă furibund asupra tastaturii computerului, dar nu primi niciun răspuns. Părăsi calculatorul şi alergă spre biblioteca din spatele căreia auzise ţipetele camuflate ale lui Hildie. Trase de ea cu putere, încercând să găsească o cale de a o deschide, dar aceasta rezistă. Începu să azvârle pe podea cărţile din rafturi. Într-un târziu găsi, pe cel de-al treilea raft de sus în jos, butonul care elibera biblioteca, îl apăsă, rafturile se rotiră în jurul axului propriu şi el presă pe celălalt buton, de apelare a liftului.
    Nu se întâmplă nimic.
    Îl cuprinse din nou panica. Se luptă cu ea şi ochii îi inspectară camera. Trebuia să existe ceva...
    Telefonul!
    Zbură spre el, smulse receptorul din furcă şi formă trei cifre. La cel de-al doilea apel, operatorul răspunse.
    - Ajutor! ţipă el în receptor. O să-i ucidă! Aşa a spus!
    Vocea de la celălalt capăt al firului replică, calmă:
    - Cine e la aparat? Spuneţi-mi numele dumneavoastră şi adresa unde vă aflaţi.
    Luptându-se cu groaza care tindea să-l copleşească, Josh încercă să explice ce se întâmplă.
    - Ei trăiesc încă. Adam Aldrich şi Amy Carlson. N-au murit!
    Operatorul de la celălalt capăt ascultă, incredul, povestea pe care o debita Josh.

                                                              4.

                                   Jeff privi uluit imaginea de pe monitor. Fața de pe ecran nu mai semăna cu cea a fratelui pe care şi-l amintea el, a acelui frate cu ochi blânzi care făcea tot ce i se spunea. Era acesta, într-adevăr, Adam?
    Ochii lui Jeff se mutară spre masa de ţesut cerebral din bazin.
    Un creier.
    Asta era tot ceea ce mai rămăsese din fratele său. O bucată de ţesut cenuşiu într-un bazin cu soluţie nutritivă.
    Nu mai era o persoană.
    Nu mai era un om. Asta ar fi devenit el dacă ar fi plecat primul.
    Adam înnebunise, întocmai precum Amy.
    - Nu ne poţi face nimic, spuse Jeff cu vocea dispreţuitoare. Ai murit, îţi aminteşti? N-a rămas din tine decât o bucată de ţesut într-un bazin!
    Când auzi cuvintele fratelui său, furia lui Adam se transformă în ură. Îl înţelese, în sfârşit, pe Jeff. Lui nu-i păsa de el, niciodată nu-i păsase de el.
    Nu-i păsase nici de părinţi.
    - Ai crezut că am să mor, nu-i aşa, Jeff? Ai crezut că o să dau ortul popii şi doctorul Engersol o să descopere erorile, aşa că totul avea să meargă ca pe roate cînd trebuia să pleci şi tu. De asta i-ai ucis pe mami şi pe tati, nu? Ca să te întorci şi să vii şi tu în bazin?
    Jeff rânji sfidător.
    - Şi să sfârşesc ca tine? Eşti nebun, omule! Cine ar vrea să fie unde eşti tu?
    Se răsuci pe călcâie şi o porni spre ieşirea din laborator.
    - Nu poţi să pleci, îl anunţă Adam.
    Jeff se opri şi se întoarse.
    - Zău? Şi cine o să mă oprească?
    Îşi reluă drumul, dar simţi mâna doctorului pe umăr.
    - Nu! îl opri Engersol. Tocmai asta vrea el să facem noi. O să ne omoare şi pe noi exact cum a omorât-o pe Hildie. Vino cu mine!
    Trăgându-l pe Jeff după el, Engersol porni spre laborator.
    Se opri când auzi un zgomot. Un generator care începu să funcţioneze.
    Dădu drumul braţului lui Jeff şi formă codul său de acces pe dispozitivul de securitate de lângă uşa de la una din camere.
    Nu se întâmplă nimic. Îşi dădu imediat seama că Adam folosise computerul pentru a schimba codurile, izolându-l într-un spaţiu restrâns. Cercetă cu privirea camera prin mica fereastră tăiată în uşă la nivelul ochiului.
    Putu vedea înăuntru că generatorul de avarie, care fusese instalat aici la insistenţele lui pentru a menţine computerele şi sistemele de întreţinere în funcţiune în caz de avarie energetică, era acum în funcţiune.
    Dar de ce? Ce spera Adam să obţină cu asta?
    Avu senzaţia că a înţeles. Dacă venea poliţia şi vedea ce se întâmplă, ar fi fost în stare să taie alimentarea cu energie electrică a imobilului. Fără generator, Adam ar fi murit.
     Se duse în laborator.
    - N-o să ţină, Adam, rosti el. Or să te găsească, mai devreme sau mai târziu.
    - Nu e pentru mine, replică Adam.
    Din furioasă, vocea lui devenise indiferentă.
    - E pentru tine. Nu simţi niciun miros?
    Engersol se încruntă şi adulmecă aerul. Gaz de eşapament! Dar asta era imposibil - camera generatorului avea propriul ei sistem de ventilaţie, controlat automat.
    - Am verificat ţevile, explică Adam pe acelaşi ton de conversaţie banală. N-a fost prea greu. N-a trebuit decât să închid două dintre ele şi să deschid alte două.
    Engersol privi uluit imaginea băiatului.
    În spatele lui, Jeff deja tuşea şi scuipa şi chiar şi el începea să simtă efectele monoxidului de carbon care lua rapid locul oxigenului din cameră.
    Îl apucă din nou pe Jeff de braţ şi fugi cu el spre ascensor. N-ajunseră însă la jumătatea drumului că uşile se şi închiseră şi refuzară cu încăpăţânare să răspundă comenzilor date prin apăsarea butonului de lângă ele.
    - Nu! scheună el. Nu-mi poţi face una ca asta!
    Dădu drumul braţului lui Jeff şi zbură înapoi în laborator, cuprins de furie şi de panică, deopotrivă, încercă să îşi ţină respiraţia, refuzând să inhaleze gazul mortal.
    Cu privirea alergând înnebunită în jurul încăperii, cu creierul scotocind febril, încercă să găsească o soluţie de salvare, terorizat la gândul că aceste camere, care fuseseră atât de multă vreme oaza sa de linişte, deveniseră camera lui de execuţie.
    Înţelegere! Trebuie să cadă la o învoială cu Adam!
    Privi imaginea băiatului cu ură. Adam părea că-l urmăreşte cu o nuanţă de tristeţe în ochi.
    - Nu! îngăimă Engersol. Nu înţelegi? Ceea ce eşti tu acum este numai creaţia mea! Tu îmi aparţii!
    - Nu-ţi aparţin, şopti Adam. Nu mai aparţin nimănui de acum. Nu, după ce aţi făcut tu şi cu Jeff. Acum pot să fac tot ce vreau.
    Engersol se dădu înapoi clătinându-se. Plămânii i se umpluseră din nou cu gazul otrăvitor. Începu să-l cuprindă ameţeala şi simţi cum îi cedează puterea de a se lupta. Îl atinsese prima adiere a morţii.
    Se împiedică de birou şi asta îl făcu să se răsucească ca un titirez.
    Văzu monitorul computerului care refuza să i se supună când dăduse comenzile de închidere a sistemelor de întreţinere. Luptându-se cu spectrul morţii care începuse să-i umple conştiinţa, Engersol îşi canaliză furia într-o ultimă încercare de a se salva. Simţi cum corpul îi e străbătut de o doză masivă de adrenalină, ce îi dădu din nou putere. Apucă monitorul şi îl smulse din legăturile care-l conectau la tastatură.
    Se întoarse cu el în braţe şi îl azvârli peste bazinul care conţinea creierul lui Adam.
    - Nu! strigă acesta cu o clipă înainte ca geamul bazinului său să se facă ţăndări.
    În timp ce Engersol se prăbuşi la podea, doborât de otravă, elementele nutritive ţâşniră afară din bazinul lui Adam. Creierul se deplasă solid, dar cu fluidul şi se scurse pe jos. O bucată de geam de pe drum tăie în două scoarţa cerebrală.
    Când ajunse pe podea, legăturile care îl conectau cu computerul se desprinseră. Nu mai conta însă. Adam murise în clipa în care geamul ascuţit penetrase creierul care însemna întreaga sa existenţă.
    Murise exact la fel precum încetase din viaţă Timmy Evans cu un an în urmă. Măcar acesta nu-şi mai recăpătase conştiinţa. Adam se deşteptase şi creierul îi funcţionase în bazin, dovedind că, în ciuda tuturor eşecurilor, Engersol avusese dreptate.
    Dar acum totul se terminase, nu numai pentru Adam Aldrich, ci şi pentru George Engersol. Căutând o picătură de aer, cu vederea tulburândui-se, Engersol muri cu ochii la bazinul în care trăise Adam, acum la fel de pulverizat precum era visul lui.
    O clipă mai târziu, Jeff se prăbuşi şi el. Urmărise moartea lui Adam fără nicio emoţie.
    În afara zgomotului generatorului, laboratorul rămase tăcut.

                                                             XXX.

                                    Allen Dover se întorcea de la reşedinţa familiei Aldrich când auzi apelul dispecerului. Ceea ce îi comunică acesta i se păru o nebunie, Adam Aldrich şi Amy Carlson să fie încă în viaţă? Imposibil.
    Le văzuse chiar el cadavrele.
    Şi totuşi, deşi fu convins că era un apel în glumă, poate o şotie mai ciudată făcută de unul din puştii ăia superinteligenţi ai academiei, o luă spre instituţie. Oricum, voia să vorbească cu Jeff Aldrich. Găsise nişte hârtii ascunse în camera băiatului. Cu toate că nu se pricepuse să le descifreze prea bine, i se păruse evident că erau scheme electronice folosite la modelul de maşină în care se aflau Jeanette şi Chet când muriseră.
    Era oare posibil ca acest puşti să fi plănuit uciderea propriilor părinţi? Ştia, desigur, că aşa ceva era posibil - astfel de crime fuseseră comise de copii mai mici decât Jeff. Dover clătină, nedumerit, din cap. Ce fel de lume era aceasta care dădea naştere unor asemenea copii?
    Parcă în faţa academiei.
    Găsi în holul mare o mulţime de puşti, adunaţi laolaltă şi şuşotind între ei. Când îl zăriră la uşa de la intrare, aceştia îşi ridicară instantaneu vocile.
    Fiecare dorea să fie primul care să-i povestească ce se întâmplase.
    - Au fost strigăte! rosti o fată, palidă. A fost al naibii de ciudat. Sunau de parcă veneau din interiorul pereţilor!
     Dover se încruntă şi se întoarse spre un alt copil, un băiat cam de doisprezece ani. Era Brad Hinshaw, care aprobă, cu o încuviinţare a capului, vorbele fetei.
    - A durat doar câteva minute, dar a fost, într-adevăr, ciudat.
    Brad ezită înainte de a se decide să-i povestească poliţistului despre presupunerile lor.
    - Există o legendă despre domnul Barrington, începu el. Se presupune că se mai întoarce din când în când. Noaptea îl poţi auzi în lift, dar...
    - Bine, bine, i-o reteză Dover. Nu am venit aici ca să ascult poveşti cu fantome. Eu o să mă duc sus, iar voi o să staţi aici.
    Îi ţintui cu cea mai aspră privire cu putinţă.
    - Aţi înţeles sau chem să vină şi alţi poliţişti?
    Câţiva copii se dădură înapoi, iar restul părură descurajaţi în a-l urma, aşa că Dover se grăbi să urce la etajul patru, unde găsi o uşă încuiată.
    Bătu cu pumnul, violent, în ea şi strigă:
    - Josh? Eşti acolo?
    O tăcere scurtă.
    Apoi auzi o voce timidă venind prin uşa masivă de lemn.
    - Cine e?
    - Poliţia, Josh. Sunt cel care a vorbit cu tine pe plajă. Îţi aduci aminte?
    Dover aşteptă din nou, după care auzi declicul broaştei. Uşa se deschise. Din cadrul ei, Josh îl privea speriat şi palid.
    - S-a întâmplat ceva, şopti el. Ceva groaznic. Adam a murit. A murit şi doctorul Engersol şi Jeff şi Hildie şi...
    Dover îşi făcu loc în cameră şi închise uşa după el, pentru a preveni situaţia în care ceilalţi copii ar fi venit să vadă şi ei ce se întâmpla.
    Poliţistul examină rapid încăperea. În afara cărţilor împrăştiate pe podea, totul părea normal. Nu văzu niciun cadavru.
    - Bine, spuse el îndreptându-se către Josh, care se dusese la birou şi se holba la un ecran de computer, în timp ce degetele îi alergau pe tastatură. Ce-ar fi să-mi explici...
    - Uite! exclamă Josh. Uite, poţi să vezi cu ochii tăi!
    Dover înconjură biroul, privi ecranul şi încremeni instantaneu. Simţi că i se face rău în faţa priveliştii. Se uita la un fel de laborator, pe a cărui podea zăceau două corpuri cu faţa în sus.
    Le recunoscu imediat chipurile.
    Erau Jeff Aldrich, pe care îl văzuse cu mai puţin de o oră în urmă, şi George Engersol, directorul academiei.
    - Sfinte Sisoie! îngăimă el, stupefiat.
    Cu ochii aţintiţi pe ecran, i se adresă lui Josh:
    - Ai spus că...
    Josh înţelese întrebarea înainte de a fi terminată. Tastă o comandă şi priveliştea se schimbă.
    Dover o recunoscu pe Hildie Kramer, întinsă pe un fel de masă de operaţie. După poziţia în care stătea, îşi dădu seama că era moartă. Atenţia i se îndreptă spre Josh.
    - Ştii ce s-a întâmplat acolo jos?
    Josh dădu afirmativ din cap. Obrazul îi tremura şi în ochi îi licăreau lacrimi pe care cu greu şi le putea stăpâni.
    - P... parţial, murmură el.
    Se concentră cât putu de tare spre a-şi recâştiga controlul şi-i povesti lui Dover tot ce ştia.
    - N-am văzut totul, încheie el. O vreme, n-am văzut nimic, deoarece Adam a închis camerele de luat vederi. Dar după ce amurit...
    - Josh, Adam Aldrich e mort de mai mult de două săptămâni!
    - Nu, nu e adevărat! se tângui Josh. Era acolo jos! Creierul lui trăia încă!
    Dover decise să nu se certe cu băiatul, convins fiind că, după cele trăite cu propriii ochi, era pe pragul unei crize de isterie.
    - Bine, bine, rosti el împăciuitor. Ştii cum pot ajunge acolo jos?
    - Cu ascensorul, îl informă Josh. Cred că l-am făcut să meargă din nou. Am pus la loc şi ventilatoarele şi am închis şi generatorul.
    Dover îl privi uluit.
    - Ventilatoarele? Un generator? Ce tot vorbeşti tu acolo?
    - El i-a ucis! strigă Josh, de-a dreptul isterizat. Nu pricepi? Aşa i-a ucis!
    - Ia-o mai uşor, Josh, îl calmă Dover. Lasă-mă să dau un telefon şi apoi o să cobor.
    Scoase staţia de emisie-recepţie din centură şi transmise un mesaj rapid. Ceru trei ambulanţe şi mai mulţi poliţişti.
    - Încă nu ştiu ce se întâmplă aici, dar o să revin în câteva minute.
    Îşi puse emiţătorul la loc şi o porni spre lift.
    - Vin şi eu, anunţă Josh.
    Dover îl privi pe puşti.
    - Fiule, nu cred că...
    - E şi Amy acolo! ţipă Josh cu o expresie de încăpăţânare pe faţă. E prietena mea şi mi-a salvat viaţa. Hildie voia să mă lichideze şi Amy a oprit-o. Acum trebuie s-o ajut!
    Dover evalua rapid situaţia.
    Băiatul văzuse deja ce se întâmplase şi n-avea timp să se lupte cu el. În afară de asta, se părea că Josh ştia ce se experimenta în laborator. Se hotărî.
    - În regulă. Vino!
    Liftul coborî încet. Josh îşi strecură, inconştient, mâna în cea a sergentului. Acesta i-o mângâie cu blândețe.
    Ascensorul se opri şi uşile alunecară într-o parte şi alta.
    - Isuse! murmură Dover când ieşi din cabină şi văzu corpul lui Jeff Aldrich zăcând în cadrul uşii laboratorului.
    Cu Josh pe urmele lui, sergentul intră în laborator. Se opri să cerceteze corpurile lui Jeff şi Engersol pentru a vedea dacă aceştia mai dau vreun semn de viaţă.
    Erau amândoi morţi.
    Se îndepărtă de cadavre şi studie bazinul sfărâmat şi masa de ţesut cerebral care se odihnea pe podea cu bucata de geam în ea. Apoi privirea i se îndreptă spre celălalt bazin şi spre obiectul cu aspect ciudat din interiorul lui.
    Un creier.
    Un creier uman, suspendat în ceva care semăna cu un fluid şi din care ieşea un labirint de sârme; alte tuburi şi mai multe sârme se puteau observa cum ies din arterele, venele şi nervii de la baza lui.
    Îl trecu un fior de groază. Inspectă maşinăria complicată care încercuia bazinul.
    O pompă mică funcţiona cu ritmicitate şi pe un monitor de deasupra bazinului se putea vedea încă activitatea acelui creier.
    Sub monitor, o placă identifica cui aparţineau undele emise de acel cortex:
    AMY CARLSON
    Simţi cum îi vine să verse, dar se stăpâni.
    - Nu e posibil! rosti el, inconştient, cu voce tare.
    - Exact ca la curs, şopti Josh, înmărmurit.
    - Curs? se miră Dover şi se uită la băiatul de lângă el. Despre ce curs e vorba, Josh?
    Josh vorbi fără a-şi lua ochii de pe monitor.
    - Cursul doctorului Engersol. Seminarul lui despre inteligenţa artificială. Noi am monitorizat activitatea cerebrală a unei pisici.
    Tăcu, holbându-se la monitor.
    Amy? Putea fi, oare, chiar ea?
    Vru să plângă, dar îşi înghiţi suspinul care i se ridicase în gât, ameninţând să-l sufoce.
    - N... nu e moartă, şopti el. Exact cum am spus. Trăieşte încă.
    Dover ezită.
    - Josh, ştii cum să lucrezi cu acest computer? Poţi să-l închizi?
    Băiatul îşi mută privirea pe poliţist.
    - Să-l închid? D... dar dacă îl închid Amy va muri.
    Dover mângâie uşurel umărul lui Josh.
    - E moartă deja, fiule, rosti el blând. Trebuie să fi murit.
    Josh scutură, nervos, din cap.
    - Nu e moartă, insistă el. Uită-te la ecran. Dacă era moartă nu mai existau niciun fel de unde cerebrale. Nici măcar nu sunt liniare. Ca şi cum...
    Căută cuvântul potrivit.
    - Ca şi cum ar dormi sau aşa ceva! P... poate reuşesc să vorbesc cu ea. Poate reuşesc s-o trezesc!
    - Fiule, asta e curată...
    - Trebuie să încerc!
    Puştiul se îndreptă spre tastatură şi începu să exploreze programele din calculator. Dover apucă receptorul telefonului care era agăţat de un perete al laboratorului şi formă un număr. Ştia că, la o asemenea adâncime, staţia sa era inutilă.
    - Phil? rosti el când i se răspunse. Ştii unde locuiesc părinţii lui Amy Carlson?
    - Nu e nevoie să-i caut, răspunse Phil Rico. Sunt aici şi vor să ştie ce înteprindem legat de fiica lor.
    Dover oftă.
    - Pune pe cineva să-i aducă aici, Phil. Se pare că fiica lor nu a murit.
    Tăcere mormântală la celălalt capăt al firului. Apoi:
    - Ai înnebunit, Dover?
    - Tu fă ce ţi-am spus, Phil.
    Închise telefonul şi se întoarse spre Josh. Se uită peste umărul băiatului la ecranul computerului, simţindu-se mai inutil decât se simţise vreodată până atunci în viaţa lui.

                                                             XXXI.
                                                                 1.

                                   Frank Carlson manevră Honda sa închiriată într-un spaţiu strâmt, lângă maşina poliţiei care îi escortase până în faţa academiei. Se aflau deja acolo două ambulanţe.
    Opri motorul, dar nu făcu nicio mişcare pentru a coborî.
    Se uită uluit la mulţimea care se adunase în faţa vilei. Stând lângă el, Margaret îşi strecură mâna într-a lui.
    - Ce se întâmplă? şopti ea. De ce se află ambulanţele astea aici? Ce are loc aici?
    Trecuse oare doar o jumătate de oră de când intraseră în sediul poliţiei din Barrington pentru a cere mai multe informaţii din partea echipei care investiga moartea fetiţei lor? Ziua ce trecuse şi-o petrecuseră, în amorţire, singuri, întrebându-se ce mai puteau obţine dacă rămâneau în Barrington. Încă doborâtă de şocul morţii fiicei ei, Margaret dorise să plece acasă.
    - N-o s-o aducă înapoi, Frank, spusese ea încontinuu. Chiar dacă îl găsesc pe profesorul ăla, asta nu va schimba cu nimic situaţia.
    - Nu putem să plecăm aşa, pur şi simplu, acasă! argumentase Frank. Ticălosul ăla ar putea fi încă în viaţă. Şi dacă e, vreau să-l văd! Vreau să aud cu urechile mele cum recunoaşte că mi-a ucis fata!
    De dimineaţă, Margaret se predase şi se duseseră împreună la poliţie ca să afle care era stadiul anchetei. Tocmai când discutau cu detectivul însărcinat cu acest caz, sergentul de serviciu îi întrerupsese şi îi trimisese aici.
    - Vorbiţi cu sergentul Dover. Alan Dover. O să vă explice el ce se întâmplă, le spusese poliţistul.
    Acum erau în maşină şi îi cuprinse teama. Ce legătură aveau ambulanţele şi patrulele de poliţie cu ei? Sau cu Amy?
    - Ţi-e bine? o întrebă Frank pe nevastă-sa.
    Margaret respiră adânc, apoi încuviinţă.
    - Cred că da.
    Se autoîntări psihic pentru orice se va întâmpla şi ieşi din maşină. O porni spre ceata de oameni care vociferau.
    - Doctorul Engersol e mort! exclamă cineva.
    - Ca şi Hildie Kramer, replică altcineva. Au găsit-o într-un fel de laborator despre a cărui existenţă nu ştia nimeni!
    Morţi? Doctorul Engersol şi Hildie Kramer?
    Margaret auzi cuvintele, dar nu le pătrunse înţelesul. Cei doi Carlson îşi croiră drum cât de repede putură şi ajunseră, în sfârşit, la treptele scării dinspre verandă.
    Un ofiţer de poliţie le bară calea de acces.
    - Îmi pare rău, domnule. Nimeni n-are voie să intre acum în clădire.
    - Îl căutăm pe sergentul Dover, îi comunică Frank. Suntem părinţii lui Amy Carlson.
    Poliţistul şopoti câteva cuvinte în staţia lui, apoi se întoarse spre ei.
    - O să vă primească în apartamentul lui Engersol. La etajul patru.
    Încuviinţând din cap, Frank şi Margaret pătrunseră în imobil şi o luară în sus pe scări. Când ajunseră în faţa uşii apartamentului, Margaret îşi pierdu răsuflarea. Frank îşi puse braţul, instinctiv, în jurul umerilor ei.
    Din ascensorul din apartament era scos corpul lui Jeff Aldrich acoperit cu o pătură.
    Dând ordine în staţie cu voce scăzută, Dover le făcu semn să intre. Îşi termină conversaţia şi îşi îndreptă întreaga atenţie către ei.
    - Domnul şi doamna Carlson?
    Frank încuviinţă, scurt, din cap. Palidă, Margaret apucă cu degetele, strâns, braţul bărbatului ei.
    Dover îşi alese cu grijă cuvintele şi începu să-i informeze în legătură cu cele întâmplate în acea dimineaţă. La sfârşit, se uită în ochii lui Frank şi încercă să explice ce i se întâmplase fetei.
    - Nu sunt încă siguri de nimic, rosti el prudent, nevrând să le dea false speranţe. Se pare însă că creierul fiicei dumneavoastră se află încă în viaţă.
    Margaret simţi că o apucă ameţeala. Faţa i se făcu pămîntie.
    - Î... în viaţă? îngăimă ea. D... dar a murit! Corpul ei...
    Vorbele îi muriră pe buze când îşi aminti de cuvintele ciudate din raportul medicului legist, cuvinte pe care Frank refuzase să le accepte.
    Creierul fetei lipsea din cutia craniană.
    "Un peşte", sugerase cineva. Sau vreun alt animal.
    Dar acum...
    - Nu, scânci ea. Nu e posibil. E moartă! Fiica mea e moartă!
    Mâna lui Frank alunecă pe şoldul ei şi o conduse către canapea.
    - Stai jos, iubito. Încearcă să nu...
    - Nu!
    Margaret respinse mâna lui. Tremurând, se întoarse spre a-l privi pe Dover.
    - Vreau să văd ce-i acolo jos! declară ea. Dacă creierul fetei mele trăieşte încă, vreau să-l văd!
    - Doamnă Carlson... începu sergentul, dar se opri când văzu hotărârea din ochii femeii.
    - Bine, rosti el, supus. O să vă duc jos, dar vreau să înţelegeţi că tot ce a avut loc acolo jos a fost cel mai cumplit experiment imaginabil. Din câte ştiu, cel puţin unul dintre copiii despre care s-a spus că s-a sinucis, n-a făcut-o. Iar ceea ce i s-a întâmplat fiicei dumneavoastră e... de neînchipuit.
    Îi conduse în cabina liftului. În timp ce liftul coborî încet în măruntaiele imobilului, făcu tot posibilul pentru a-i pregăti cât mai bine pentru a rezista în faţa celor pe care le vor vedea.
    Bine că fuseseră luate de acolo cadavrul doctorului şi al lui Jeff Aldrich, precum şi creierul lui Adam Aldrich.
    Laboratorul era de acum plin de lume; Josh MacCallum se afla încă acolo, alături de alţi doi poliţişti şi de un bărbat în haină albă, care părea a fi doctor.
    Ochii femeii se fixară pe obiectul din bazin. Nu era capabilă să creadă cele ce i se povestiseră.
    - Nu, îngăimă ea din nou. Nu se poate. Vă rog, spuneţi-mi că...
    Vocea i se stinse, nu mai găsi cuvinte.
    Bărbatul cu haina albă se răsuci pe călcâie când auzi vocea ei. Alan Dover îl informă discret cine era.
    - Eu sunt Gordon Billings, doamnă Carlson, spuse bărbatul. Sunt de la centrul medical al universităţii. Nu ştim încă cu precizie ce se întâmplă. Nu vă pot spune decât că acel creier din bazin e uman şi se pare că e al fiicei dumneavoastră.
    - Trăieşte? întrebă Frank.
    Gordon Billings îşi compuse o faţă sceptică.
    - Biologic, da, trăieşte. Dar nu ştiu ce să vă spun din punctul de vedere al viabilităţii lui ca organ inteligent.
    Frank deveni sever.
    - Spuneţi-ne ce ştiţi, ceru el. Sau ce bănuiţi. Noi suntem părinţii ei şi avem dreptul să aflăm ce i s-a întâmplat.
    Josh interveni, uitîndu-se la ei:
    - Doctorul Engersol i-a scos creierul, rosti el. L-a legat de un computer. A făcut la fel şi cu Adam Aldrich.
    Margaret simţi cum îi tremură genunchii. Se prăbuşi pe unul din scaunele care flancau biroul.
    - De ce? şopti ea. Ce...?
    Nu fu în stare să termine întrebarea.
    - N-a murit, doamnă Carlson , o informă Josh, cu voce tremurătoare. E numai adormită. Adam i-a făcut ceva şi ea a adormit!
    Margaret îl privi şocată pe Gordon Billings.
    - E adevărat?
    Billings înălţă, stânjenit, din umeri.
    - Se află într-un fel de comă profundă. Dar mie mi se pare că e departe de a fi adormită. Arată de parcă creierul i-ar muri, încetul cu încetul, deşi instrumentele care-i monitorizează activitatea indică că e sănătoasă din punct de vedere fizic.
    - Sănătoasă?! izbucni Frank.
    Ochii lui fixară bazinul şi simţi un val de mânie cum îl copleşeşte.
    - Asta nu e fiica mea! declară el. Nu e Amy!
    Vocea începu să i se ridice.
    - Să nu-mi spuneţi că asta e Amy! Pricepeţi? N-o să accept că acest... acest lucru... face parte din fetiţa mea! Nu!
    Începu să plângă cu sughiţuri. Furia i se transformase în durere când pătrunsese adevărul celor întâmplate fiicei sale.
    - Nuuu... , se tângui el din nou. Nu cu Amy! Nu cu micuţa mea Amy!
    Când gemetele lui disperate umplură încăperea, pe ecranul ce afişa encefalograma fetei apăru o schimbare.
    Brusc, cursul blând al liniilor fu întrerupt de un puls.
    - V-a auzit! strigă Josh. V-a auzit Amy!

                                                                2.

                                  Din afara beznei tăcute în care se retrăsese Amy, se auzi o voce care îi strigă numele şi care se stinse aproape la fel de rapid precum apăruse.
    Primul impuls al ei fu să ignore stimulul, să se retragă şi mai adânc în carapacea pe care şi-o construise în jurul minţii.
    Şi totuşi vocea pe care o auzise îi era familiară.
    Nu era Adam. Nu era nici doctorul Engersol. Cu toate astea, era familiară.
    Îngrozită, îşi strânse carapacea şi mai aproape de ea, poruncindu-şi să nu răspundă niciunui stimul, să nu se lase momită în vreo capcană întinsă de Adam. O chinuiau încă amintirile demonilor şi simţea frica care o înconjura ca pe un lucru palpabil.
    Şi totuşi! O parte minusculă din mintea ei răspunse acelei voci.
    Aproape inconştient, îşi întredechise carapacea. Începu să iasă din ea, explorând grijulie lumea dinafară propriei sale minţi.
    Simţi instantaneu că se schimbase ceva. Dispăruse cacofonia de stimuli care o asaltaseră mai devreme. Ezită, convinsă fiind că în orice moment Adam îşi putea da seama că ea se redeschisese şi îşi lăsase garda jos şi, ca atare, el putea să atace din nou.
    Nu veni niciun atac.
    Îşi deschise carapacea şi mai mult şi îşi lăsă mintea să iasă din ea. Rămase prudentă şi începu să caute prin circuitele computerului arme, convinsă fiind că ele există încă şi sunt îndreptate împotriva ei.
    Încet, încet, realiză că Adam dispăruse. Nu-i mai simţea prezenţa şi nici nu mai detecta stimulii emanaţi de creierul lui.
    Se ascundea şi el? Se închisese şi el, aşteptând ca ea să îşi abandoneze toate protecţiile ca să se năpustească asupra ei într-un asalt final?
    Continuă explorarea şi inspectă universul din microcipuri şi datele stocate acolo.
    Nu se vedea nicăieri nicio urmă din Adam.
    Cu toate astea, se auzeau voci în microfon. Era o bolboroseală ininteligibilă, era instantaneu digitalizată şi transmisă spre creierul ei.
    Îndepărtă complet carapacea şi căută prin computer vreun indiciu asupra celor întâmplate, o explicaţie pentru dispariţia lui Adam.
    Descoperise deja că sistemul de întreţinere a creierului lui nu mai funcţiona şi nu putea găsi nicăieri vreo urmă a activităţii minţii sale.
    Hoinărind prin computer, descoperi fişierele de arhivă, condensate, pe care puternicul Croyden le generase la fiecare fază a experimentelor făcute în laborator. Le revăzu integral într-o secundă şi urmări cele întâmplate pe timpul cât ea se refugiase în ea însăşi. Evenimentele fuseseră mai dramatice decât îşi imaginase.
    Prin intermediul camerelor de luat vederi spânzurate de tavan îşi zări părinţii în laborator. Era şi Josh acolo. Erau şi alţi oameni, pe care nu îi recunoştea.
    Erau ei la curent cu cele întâmplate în laborator? Sau cu motivul acelor evenimente?
    Constată că mintea îi lucra la capacitatea completă.
    Începu să lucreze cu febrilitate, pentru că îşi dădu brusc seama că totul trebuia să ia sfârşit şi trebuia să se pregătească pentru acest final.

                                                                    3.

                                     - Ce e? șopti Margaret Carlson cu privirea atrasă de monitor.
    Gordon Billings se uită cu uimire în aceeaşi direcţie. Ceea ce vedea era o imposibilitate. Şi totuşi se afla acolo! Erau şi undele alfa şi undele beta, atât de familiare. Şi nu exista niciun dubiu asupra celor comunicate de ele.
    - Se deşteaptă, spuse el încetişor. Devine conştientă.
    - Conştientă? repetă Frank Carlson. Dar e imposibil! În bazinul ăla nu e Amy! Acolo nu e nicio fiinţă omenească! Nu e nimic altceva decât o masă de ţesut! Pentru numele lui Dumnezeu, să închidă cineva blestemata asta de maşină şi să lase creierul ăla să moară!
    Vorbele lui răsunară în toată camera.
    O clipă, nimeni nu scoase nicio vorbă. Când Gordon Billings deschise gura să spună ceva, din difuzorul din tavan se auzi o voce:
    - Nu încă, tati, rosti Amy. Nu sunt gata.
    Frank încremeni.
    La sunetul vocii fiicei ei, Margaret se uită, instinctiv, de jur împrejurul camerei, ca şi cum s-ar fi aşteptat cumva s-o zărească pe fată ascunsă în vreun loc.
    - Amy? îngăimă Josh. Eşti bine? Ce s-a întâmplat?
    Toţi adulţii din cameră se holbară la băiat, care părea să accepte că ei toţi o ascultau pe Amy Carlson, fapt care li se părea tuturor inacceptabil.
    Înainte ca vreunul dintre ei să reacţioneze, Amy vorbi din nou:
    - Adam a încercat să mă rănească, explică ea. A vrut să mă înnebunească şi a trebuit să mă ascund de el.
    Josh se încruntă şi încercă să înţeleagă la ce se referea ea. Unde să se ascundă? Cum?
    - Dar ce s-a întâmplat? întrebă el din nou. Au murit cu toţii, Amy. Şi Jeff, şi Adam, şi doctorul Engersol. Şi Hildie. Sunt toţi morţi.
    Amy nu zise nimic.
    Peste câteva clipe vorbi din nou, cu voce tremurătoare:
    - Adam i-a ucis, Josh. El a preluat controlul asupra tuturor, inclusiv ascensorul. N-am vrut ca Hildie să moară, dar el a preluat totul şi a omorât-o. I-a omorât pe toţi.
    Creierul ei continuă să lucreze. Manipula date din băncile imense din interiorul Croydenului şi trimitea şi recepţiona stimuli cu o viteză mult mai mare decât era capabil computerul să genereze.
    - O să mă vezi imediat, mamă, şopti ea. O să apar pe ecranul de deasupra bazinului meu. Nu trebuie decât să te uiţi în sus. Şi eu te văd. Primesc imagini de la cameră şi ele sosesc în mintea mea tot atât de clare ca şi cum aş avea încă ochi. N-am murit, mamă. Sunt doar... diferită, cred!
    Deşi nu credea o iotă din ceea ce auzea, Margaret se uită înspre monitor, la fel cum făcură şi ceilalţi.
    Construită de Croyden pe baza instrucţiunilor generate de mintea fetei, imaginea ei se formă, încetul cu încetul.
    Era portretul, uşor de recunoscut, al unei fete pistruiate, cu părul roşcat şi cu faţa încadrată de o ploaie de şuviţe ondulate.
    Şi totuşi nu era în totalitate Amy. Se schimbase ceva în fizionomia ei.
    Margaret scoase un scâncet şi se agăţă de mâna soţului ei.
    - Nu-ţi porţi ochelarii, rosti Josh.
    Amy zâmbi.
    - Îi urăsc! I-am urât întotdeauna. Aşa că nu mă mai imaginez cu ei. În afară de asta, nu cred că mai am nevoie de ei, nu-i aşa?
    - Nu e aievea, îngăimă Frank. Nu e posibil ca asta să se petreacă în realitate!
    Ochii fetei îşi schimbară poziţia pe ecran ca şi cum se uitau acum la el.
    - Dar totul e real, tati. Sunt chiar eu. Nu ştiu nici eu să-ţi spun cum funcţionează totul. E ca şi cum computerul e acum corpul meu. Ştiu cum să-l folosesc şi să-l fac să meargă, şi să facă ce vreau eu de la el.
    - Nu! strigă Margaret.
    Se ridică în picioare şi făcu un pas către bazin.
    - O să te scoatem de aici! Trebuie să existe ceva...
    - Nu există, mamă, o întrerupse Amy. M-am gândit şi eu la asta multă vreme. Dar nu există nicio posibilitate. Am studiat totul şi nimeni nu-mi poate pune creierul înapoi într-un corp. Sunt prea multe chestiuni delicate pe care nimeni nu le cunoaşte. Şi chiar dacă ar exista cineva care s-o facă, asta ar însemna ca altcineva să fie obligat să moară pentru ca eu să pot beneficia de acel corp.
    Vocea îi căpătă, pentru prima dată, o nuanţă de mânie.
    - Şi asta ar însemna că nu va fi nicio diferenţă faţă de ce ne-a făcut doctorul Engersol lui Adam şi mie.
    - Nu! exclamă din nou Margaret, ca şi cum acest cuvânt era singur în stare să înlăture adevărul celor spuse de Amy. Trebuie să fie ceva! Trebuie să existe o cale!
    - Există una, mamă, rosti Amy cu blândeţe. Pot face eu însămi ceva. Îmi pot lăsa creierul să moară.
     Margaret icni şi privirea i se mută spre soţul ei.
    - Ce tot vorbeşte ea acolo? se tângui ea. Ce vrea să spună?
    - Nu pot trăi aşa, mamă, continuă Amy. Ştiu ce au păţit Adam şi ceilalţi. Adam s-a schimbat, mamă. Nu mai semăna cu el însuşi. A început să urască pe toată lumea. Dacă doctorul Engersol nu l-ar fi omorât, ar fi putut face orice şi-ar fi dorit. Ar fi fost capabil să intre în orice computer, de oriunde, şi ar fi făcut ce ar fi vrut. Iar dacă mintea mea rămâne în viaţă, şi eu voi păţi la fel.
    - Dar ai putea să rămâi aici, protestă Josh, agăţându-se instantaneu de cele spuse de fată. Dacă n-ar exista conexiune între computer şi modem...
    Pe monitor, Amy negă din cap.
    - Nu vreau să fac asta, Josh. Nu vreau să rămân închisă aici pentru totdeauna. Aşa că am să plec. O să închid acest proiect şi o să mă sting.
    - Nuu! Să nu mori, Amy! Te rog?
    Pe monitor, Amy zâmbi.
    - Trebuie să înţelegi, Josh! Trebuie să mă sting acum. E singurul lucru bun pe care-l pot face.
    Ochii i se deplasară, părând că o fixează încă o dată pe maică-sa.
    - Te iubesc, mamă, rosti ea încet. Şi sunt bucuroasă că ai venit. Aşa am avut, cel puţin, şansa de a-mi lua adio de la tine.
    Margaret se aruncă încă o dată asupra braţului lui Frank.
    - Opreşte-o, Frank, îl imploră ea. N-o lăsa să facă asta!
    Frank însă clătină din cap. Ascultase cu atenţie vorbele fetei lui.
    - E-n regulă, Amy, şopti el. Fă orice ai de făcut şi adu-ţi aminte că te iubim. Te-am iubit dintotdeauna şi te vom iubi mereu.
    Zâmbetul de pe faţa fetei dispăru.
    - Şi eu te iubesc, tati, zise ea blând.
    Lumea adunată în încăpere privi apoi cum imaginea ei se estompează încet.
    O clipă mai târziu, începură să sune alarmele ce avertizau că sistemul de întreţinere a creierului ei începea să fie deconectat.
    - Fă ceva! urlă Margaret. Pentru numele lui Dumnezeu, să facă cineva ceva!
    Josh se apucă, instantaneu, să încerce reîncărcarea programelor care erau eliminate din memoria computerului.
    Tastatura refuză să răspundă.
    Priviră toţi, neajutoraţi, cum Amy Carlson îşi dete, într-un târziu, duhul.

                                                      EPILOG

                                     Josh se afla acasă, în Eden, de aproape o săptămână. Porni spre casă de la ore şi gândurile i se întoarseră din nou la cele întâmplate în Barrington cu numai câteva zile în urmă. Descoperi că se gândea la evenimente din ce în ce mai mult, în ciuda faptului că mama lui şi toţi ceilalţi îi spuseseră că e mai bine să încerce să uite.
    Dar cum putea uita?
    Fusese acolo!
    Văzuse! Văzuse corpul lui Hildie în lift şi apoi pe Jeff şi pe doctorul Engersol cum zăceau pe podeaua laboratorului. Văzuse creierul lui Adam, mort aflat într-o băltoacă de apă. Şi creierul lui Amy, încă viu în bazinul lui, conectat încă la computer. Văzuse acelaşi creier cum moare.
    Nu văzuse pe nimeni murind înainte.
    Imaginile de pe monitoare erau încă vii în mintea lui ca şi afişajele care nu mai indicau nimic.
    Le privise vreme îndelungată, apoi ochii i se îndreptaseră spre masa de ţesut ce plutea în bazin. Nu arăta deloc altfel. Circumvoluţiunile păreau nemodificate, iar culoarea era acelaşi cenuşiu închis, brăzdat de reţeaua sângerie a vaselor de sânge.
    Nu era corect.
    Dacă Amy era moartă, creierul ei trebuia să arate altfel. Dar nu arăta. Într-un târziu, se uitase în sus când simţise cum i se aşază mâna lui Alan Dover pe umăr.
    - Chiar a murit? întrebase el, tremurând.
    - Mă tem că da, îi răspunsese poliţistul. Haide! Ce-ar fi să mergem împreună afară? Nu mai e nevoie de noi pe aici.
    Călătorind cu ascensorul secret, Josh simţise un fior gândindu-se la ce păţise Hildie. Oare avea să-şi amintească mereu de acest episod când va folosi un ascensor?
    Când ajunseseră în apartamentul doctorului, ignorase vechiul lift ce aştepta încă la etajul patru şi optase pentru coborârea pe scări.
    - A fost chemată mama ta, Josh, îl informase Dover. O să fie aici diseară ca să te ia acasă.
    Josh abia avusese puterea să audă aceste cuvinte, îl copleşiseră emoţiile încercate pe tot parcursul dimineţii.
    A început să plângă, aruncându-şi braţele în jurul poliţistului, în ciuda faptului că toţi prietenii lui îl urmăreau.
   - Gata, gata, îl calmase Dover. S-a sfârşit totul.
    Dar nu se sfârşise.
    Petrecuse tot restul zilei discutând cu poliţiştii, cu doctorul şi cu o groază de oameni al căror nume nu şi-l mai amintea.
    Răspunsese pe cât putuse la toate întrebările şi repetase explicaţia celor întâmplate cu el când îşi montase masca de iluzionare a realităţii şi-l văzuse pe computer pe Adam. Încercase chiar să le demonstreze, dar când se urcaseră în camera lui şi el dăduse drumul la computer şi-şi montase masca şi mănuşa, acestea nu funcţionaseră.
    Ştia ce se întâmplase: înainte de a muri, Amy ştersese toate programele întocmite de doctor şi care-i permiteau lui să vadă în interiorul computerului.
    Pentru că era convins că asta făcuse el de fapt.
    Nu fusese o simulaţie.
    Programul fusese întocmit astfel încât Adam să-i arate lui cum era să fii în interiorul maşinii, să faci parte din lumea în care fuseseră introduşi el şi Amy. Acea lume care îi dăduse lui coşmaruri şi-l făcuseră să creadă că a  înnebunit.
    Când Josh terminase să le povestească tot ce ştia, venise maică-sa să-l ajute la împachetatul hainelor şi cărţilor, şi el îşi luase adio de la cei câţiva puşti care mai erau încă acolo.
    Părinţii copiilor veniseră pe tot parcursul zilei în şcoală, le împachetaseră urgent lucrurile şi-i luaseră acasă. Josh ştia de ce făceau asta şi totuşi i se păruse ciudat, pentru că experimentul doctorului fusese distrus, iar el murise.
    Majoritatea copiilor nu fuseseră implicaţi în experiment . Părinţii însă îi luaseră acasă, spunând aceleaşi vorbe pe care i le spusese şi maică-sa:
    „Ştiam eu că e ceva necurat la mijloc! Din prima clipă când am pus piciorul aici, am ştiut că ceva nu e în ordine".
    Josh nu-i crezuse pe niciunul. În definitiv, şcoala arăta încă la fel ca întotdeauna, cu aceeaşi pajişte mare şi verde din faţa reşedinţei şi cu aceiaşi copaci în cerc unde o întâlnise pentru prima dată pe Amy.
    Când se urcaseră în maşină şi o luaseră spre orăşel şi spre micul han în care trebuiau să-şi petreacă noaptea, el privise tot timpul prin fereastra din spate, cât putuse de mult, ştiind că nu va mai vedea niciodată academia şi pe niciunul din puştii care-i fuseseră prieteni.
    În noaptea aceea nu putuse adormi vreme îndelungată. Ascultase cum se sparg valurile de ţărmul de sub han, întrebându-se cât timp va trece până ce le va mai auzi din nou. Şi cum va fi când se va duce înapoi, la vechea şcoală din Eden.
    Nu vor mai fi cursuri ca la academie, iar el va trebui să stea din nou întreaga zi, pretinzând că ascultă pe vreun profesor care va vorbi despre lucruri pe care el le ştia deja. Va fi nevoit să asculte din nou bătaia de joc a tuturor celorlalţi copii şi să pretindă că nu-i pasă, că e lipsit de importanţă faptul că n-are niciun prieten cu care să discute.
    Cel puţin însă nimeni din Eden nu va încerca să-i facă ceea ce doctorul Engersol le făcuse lui Amy şi lui Adam. Ei erau acum morţi, iar el era încă viu şi se ducea înapoi la Eden.
    Adormise când soarele era pe punctul de a răsări. Pe drumul spre casă nu vorbise. Se ghemuise într-un colţ, pe scaun, şi se uitase tot timpul pe geamul portierei.
    Iar acum, la o săptămână distanţă, era ca şi cum nu fusese niciodată plecat. Deşertul nu se schimbase; soarele ardea încă, iar peisajul vălurit continua să fie dezolant de pustiu, cu excepţia pământului răscopt de soare şi a cactuşilor.
    Dar acum simplitatea lui familiară îi făcea bine lui Josh.
    Nici şcoala nu mai era chiar la fel: din nu se ştie ce motiv, descoperi că poate fi atent la ore, iar profesorul păru că a renunţat să-l mai scoată în relief. Iar azi, când părăsise şcoala, descoperi că se află lângă trei colegi de clasă. În loc de a se îndepărta de el, aceştia i se adresară. Parcurse alături de ei o bucată de drum şi se duse cu ei să vâneze broaşte râioase.
    Ajunse, într-un târziu, acasă şi urcă scările spre etajul doi, către micul apartament de acolo, ce adăpostea camera bine cunoscută lui. Nu semăna deloc cu cea de la academie, dar îi oferea şi ea siguranţa confortabilă a familiarităţii.
    O salută pe doamna Hardwick, care duse un deget la buze şi arătă înspre Melinda, ce dormea în ţarcul ei. Se îndreptă spre odaia lui întrebându-se de ce trebuia să tacă din moment ce televizorul bubuia atât de tare încât putea fi auzit de afară.
    Dar nici acest lucru nu-l mai supăra ca pe vremuri. Îşi aruncă cărţile pe pat, se duse la birou şi dădu drumul la computer.
    Era acelaşi computer pe care îl avusese la academie. Când plecase de acolo, îl lăsaseră să-l ia cu el.
    - N-au intenţii rele, aşa că n-o să-i pedepsesc, spusese mama lui.
    Dar îi dăduse voie să ia aparatul cu el. Odată ajunşi acasă, ea nici nu crâcnise măcar când el insistase să conecteze singur modemul la linia telefonică, fără a-i mai aştepta pe cei de la compania de telefoane.
    - Dacă îl distrugi, o să-l răscumpăr din banii tăi de buzunar, îl ameninţase ea.
    El se mulţumise să zâmbească. În cinci minute modemul lucra perfect. Aşteptă cât computerul îşi termină iniţializarea, apoi intră în programul de comunicaţii, care-i permitea să se conecteze cu alte computere care beneficiau de acces prin telefon. Sau care îi dădea posibilitatea de a activa un program de formare aleatorie a numerelor de telefon, ce se repeta până făcea o conexiune cu cineva.
    Se aşeză la birou şi cântări opţiunile sale, dar, brusc, computerul ţiui discret pentru a-l avertiza că primise un apel.
    Josh se încruntă.
    Aşteptă până ce se făcu legătura. Ecranul se şterse, gata de a accepta un mesaj.
    În locul unui mesaj, pe el apăru o imagine.
    Amy Carlson, care îi zâmbea.
    - Hello, Josh, rosti ea prin difuzorul din computer.
    Josh încremeni, holbându-se la imagine.
    Nu era cu putinţă! Amy era moartă! O privise cum moare!
    Dar iat-o acolo, cu ochii albaştri care râdeau zglobii deasupra feţei pistruiate, cu şuviţele roşcate prăvălindu-se peste frunte întocmai cum şi le amintea el.
    - Hei, spune ceva! se plânse Amy. O să deschid o linie de mesaj şi o să poţi comunica prin tastare, bine?
    Pe fundul ecranului se deschise o fereastră şi începu să licărească un cursor, invitându-l să scrie ceva. El ezită, apoi scrise:
    AMY? UNDE EŞTI?
    Pe ecran zâmbetul ei deveni enigmatic.
    - Acum mă aflu pretutindeni.
    "Eşti moartă", tipări Josh. "Ţi-am văzut creierul cum moare."
    Amy încuviinţă.
    - A şi murit, rosti ea. Dar eu nu. Trăiesc încă. Doar că am plecat de acolo.
    Josh simţi că-i iau foc creierii. A plecat? Unde? Cum? Era cu neputinţă!
    "Cum?", tastă el.
    - A fost uşor, îl informă Amy. Ştiam ce avea să se întâmple. Imediat ce Engersol şi-a dat seama că nu ne poate controla, am simţit că o să încerce să ne ucidă. Iar eu nu voiam să mor. Aşa că m-am duplicat.
    Josh se încruntă şi tipări:
    NU ÎNŢELEG!
    - Ba da..., rosti ea zâmbind poznaş. Ştii cum lucrează creierele. Nu sunt decât nişte computere mari. Aşa că am copiat întreaga structură a creierului meu. Celulele şi nervii sunt exact ca nişte microcircuite, decât că sunt mult mai complicate, cu miliarde şi miliarde de conexiuni. Am descoperit însă că le pot copia, aşa cum copiezi tu fişiere. Astfel m-am duplicat pe mine însămi. Mi-am duplicat toate celulele din creier şi toate conexiunile nervoase, ca şi întreaga mea memorie. Şi a mers, Josh. Merge chiar mai bine decât proiectul doctorului, pentru că acum nu mai am nevoie nici măcar de creier.
    Josh privi uluit ecranul şi simţi un fior rece pe şira spinării. Chiar era posibil? Oare îi spunea ea adevărul? Îşi adună tot curajul şi tipări altă întrebare:
    UNDE EŞTI?
    Amy râse. Sunetul spart fu distorsionat de difuzorul subţire din computer.
    - La început am fost în Croyden. Iar o copie a mea se află încă acolo. Dar am început să mă deplasez, iar acum sunt pretutindeni, Josh. Mă aflu în cel mai mare computer din Pentagon şi sunt şi în cel din depozitele în care se păstrează toate valorile bancare. Mi-am trimis o copie într-un computer din Japonia şi alta în Germania.
    Josh rămase perplex. Pielea începu să i se strângă pe el când înţelese ce se întâmplase.
    - Pot face orice vreau, Josh! Orice vreau!
    Josh detectă în vocea ei o nuanţă de duritate. Văzu că şi chipul i se schimbase.
    Nu, nu chipul.
    Ochii ei.
    Păreau că strălucesc, că au ceva scânteietor în ei, ca şi cum abia aşteptau să poată ieşi din tubul monitorului ca să-l apuce.
    Se întâmplase! Aşa precum spusese chiar ea că o să fie. Se schimbase, ca şi Adam. Nu mai era acea Amy pe care o ştia el.
    Era un demon. Monstrul continua să-i vorbească, ademenindu-l, spunându-i că descoperise un alt loc şi un alt proiect identic aceluia de la academie.
    Josh îşi dădu, brusc, seama ce voia ea de la el.
    Îl voia pe el. Era singură şi dorea ca el să i se alăture.
    Simţi ghearele îngheţate ale fricii apucându-l. Întinse mâna şi stinse computerul.
    Când maică-sa reveni de la lucru, o oră mai târziu, maşinăria se odihnea pe coridor, în faţa uşii de la intrare.
    - Josh? rosti Brenda când intră în apartament. Ce caută computerul tău afară?
    De pe canapeaua de unde urmărea televizorul, Josh vorbi fără a se uita la ea.
    - Nu-l mai vreau!
    Brenda se miră.
    - Nu-l mai vrei? De ce? Ai fost întotdeauna nebun după computere.
    Josh o privi.
    - Tocmai de aceea nu-l mai vreau, spuse el. Nu vreau să înnebunesc.
    Brenda fu pe punctul de a se certa cu el, dar în acel moment o boare de vânt îndepărtă draperia din faţa ferestrei deschise şi goni umbra de pe faţa băiatului. Când îl văzu mai bine, Brenda îşi dădu seama că în acea după-amiază se întâmplase ceva.
    Ceva despre care Josh nu-i va vorbi niciodată.
    Dar care îl schimbase.
    Pentru totdeauna.
    Brenda MacCallum simţi, pentru prima dată de când îl adusese de la academie, că fiul ei va fi bine.

Umbră, John Saul

.................................................................................
                                         8-9

                    Când dispăru,  Josh fixă cu privirea locul din care plecase.
    Podeaua puţului era solidă şi liftul nu putea coborî mai jos. Sau, cel puţin, acest ascensor nu putea coborî mai jos.
    Dar dacă exista şi un al doilea?
    Începu din nou să urce scările, gândindu-se la această variantă.

                                             3.

                      Era aproape de miezul nopții. Jeff scoase cele trei coli de hârtie de sub saltea, se furişă afară din camera lui şi ascultă la uşa dormitorului părinţilor săi, până ce fu sigur că aceştia dorm profund, după care coborî tăcut pe scări până la parterul întunecat al locuinţei. Ajunse în sufragerie, porni computerul, activă modemul, tastă un număr de telefon urmat de un cod de securitate şi, o clipă mai târziu, fu în contact direct cu computerul Croyden din laboratorul lui George Engersol.
    O SĂ FIU GATA ÎN CINCISPREZECE MINUTE, ADAM
    Răspunsul apăru imediat:
    SUNT AICI
    Jeff trecu fără zgomot prin bucătărie şi intră în garaj. După ce închise uşa în spatele lui aprinse lumina. Ridică capota maşinii, studie primul desen trimis de Adam şi găsi locul cutiei care conţinea componentele electronice ale automobilului. Trase de clapetele de plastic care închideau capacul, studie al doilea desen, apoi se folosi de şurubelniţă pentru a slăbi papucii de la unul din circuite, îl scoase din lăcaşul său şi închise cutia la loc. Lăsă capota să cadă şi încremeni când auzi sunetul făcut de încuietoarea automată, dar se relaxă imediat deoarece din casă nu parveni niciun zgomot.
    Luă plăcuţa cu el, se întoarse în sufragerie şi studie cel de-al treilea desen, care era o schemă a circuitului scos.
    Băgă mâna în buzunarul de la halatul de baie pe care-l purta, scoase cablul cumpărat în acea după amiază şi-l introduse într-o mufă din spatele computerului. Studie încă o dată schema şi o compară cu circuitul care se odihnea pe birou, lângă tastatura computerului. Ataşă cu atenţie mufa de la capătul cablului la conectorii de pe plăcuţă, după care tastă un mesaj pe tastatură:
    SUNT GATA PENTRU PROGRAM
    O secundă mai târziu, ecranul se şterse şi pe el apăru un program complex. Jeff îl studie cu atenţie până când ajunse la secţiunea care îl interesa.
    Şterse două linii de instrucţiuni şi le înlocui cu alte două noi linii. Apăsă pe tasta "Enter" şi pe o fereastră a ecranului apăru:
    REPROGRAMAŢI CIP-? (N) Y.
    Jeff apăsă pe Y, apoi pe "Enter".
    O clipă, se gândi că nu se întâmplase nimic, dar în fereastra ecranului apăru un alt mesaj:
    REPROGRAMAREA VERIFICATĂ
    Detaşă cablul din ambele mufe, îl băgă la loc în buzunar, apoi stinse computerul fără a-şi lua rămas un de la Adam. Se grăbi să se întoarcă în garaj, reinstală plăcuţa în cutia cu circuite electronice şi închise definitiv capota.
    Cele trei foi de hîrtie se alăturară cablului, în buzunar.
    Stinse luminile din garaj, se strecură înapoi în casă şi începu să urce scările când auzi o mişcare sus.
    Zgomote de paşi.
    O clipă, îşi pierdu capul, dar îşi reveni rapid.
    Se duse tiptil până la bucătărie, aprinse luminile, deschise frigiderul şi scoase în grabă o casoletă cu maioneză, o bucată de brânză şi muştar. Câteva secunde mai târziu, în uşa bucătăriei apăru Chet. Jeff îşi prepara deja un sandviş.
    Privi peste umăr şi se sili să-şi schimonosească buzele într-un zâmbet vinovat.
    - M-ai prins! rosti el. O să-i spui mamei că mi-am făcut un sandviş pe furiş sau vrei şi tu unul?
    Chet ezită, apoi îi întoarse zâmbetul.
    - Fă-mi şi mie unul. Dacă o să fim prinşi, o să ne primim pedeapsa ca nişte bărbaţi, rosti el.
    Scoase o cutie cu lapte din frigider, turnă lichid în două pahare şi se aşeză la masă.
    - N-ai putut să dormi? întrebă Chet.
    Jeff îşi clătină capul.
    - Îhî, bolborosi el.
    - Poate că o să-ţi fie mai uşor să adormi dacă pui cărţile pe masă ca să te uşurezi. Nu spun că n-a fost o porcărie ceea ce ai făcut, dar nici nu-i un capăt de ţară. Nu trebuie decât să recunoşti şi să-mi spui cine te-a ajutat şi cu asta basta.
    - Mda, rosti Jeff cu vocea dispreţuitoare. Şi o să continuu să fiu consemnat pentru tot restul vieţii şi n-o să mă pot întoarce la academie, nu?
    - N-are rost să discutăm asta până ce nu mărturiseşti ce ai făcut.
    - Şi dacă n-o fac? îl provocă Jeff. Dacă nu-ţi spun?
    - Atunci cred că o să rămâi închis în casă, replică Chet pe un ton amabil.
    Refuza să trădeze mânia pe care o simţea cum se urcă în el datorită insolenţei fiului său.
    - Să ştii însă că nu o să mă las înduplecat, Jeff. Poţi să-mi spui acum, sau mâine, sau săptămâna viitoare. Dar ai să-mi spui!
    Jeff apucă sandvişul.
    - Iar eu mă gândeam cu un minut în urmă că poate nu mai eşti atât de supărat pe mine, făcu el aparent amărât. Sandvişul tău e pe frigider. Eu o să-l iau pe al meu la mine în cameră.
    Chet fu, involuntar, pe punctul de a sări de pe scaun. Simţise nevoia să-l înşface pe Jeff de ceafă şi să-l scuture bine, până ce el avea să-şi ceară scuze pentru ceea ce-i făcuse maică-si, să-şi ceară scuze pentru felul în care vorbea cu el şi pentru întreaga atitudine pe care o afişase în ultima vreme.
    Dar n-o făcu. În schimb, se gândi la Jeanette. În această noapte, pentru prima oară de la moartea lui Adam, ea adormise împăcată cu ea însăşi.
    Dacă îl va zgâlţâi pe Jeff acum, n-ar face decât s-o trezească şi s-o lipsească de aceste câteva ore de linişte sufletească.
    Îşi păstră cumpătul, muşcă din sandviş, încercă să mestece şi scuipă îmbucătura în coşul de gunoi. Aruncă şi restul sandvişului.
    Stinse luminile şi o porni pe scări. Se gândi că uneori meseria de tată e cea mai dificilă din lume. Şi totuşi îl iubea pe Jeff, în ciuda comportamentului său. O să treacă şi prin asta. Lucrurile aveau să ia din nou o întorsătură bună.
    În final, vor sfârşi prin a se apropia iarăşi unul de celălalt.

                                                                 4.

                                  În camera sa, Josh  privi fişierul de pe ecranul computerului. Nu înţelegea ce însemna el şi nici la ce slujea. Dar ştia de unde provenea.
    Încercase toată seara să dea de vreo urmă a lor.
    N-avusese deloc succes până în urmă cu câteva minute. Atunci îi venise o idee şi se decisese să încerce să pătrundă în computerul familiei Aldrich.
    Găsise numărul în agenda din biroul lui Jeff. Când încercase să sune, linia era ocupată. Asta însemna că cineva din casă folosea deja modemul.
    Jeff?
    Josh se pusese pe treabă, pătrunzând direct în computerul de la centrala telefonică. Un minut mai târziu, reuşise să intre pe linia de modem a familiei Aldrich.
    Dădu peste fişierul care era acum afişat pe ecranul său.
    Câteva linii, care arătau că Jeff şi Adam comunicau unul cu altul în legătură cu un program. Văzu apoi o masă de linii care îi părură lui Josh a fi o adunătură fără sens.
    În final, văzu încă o linie:
    REPROGRAMAREA VERIFICATĂ
    Reprogramarea cui? Ce însemna asta?
    Închise computerul. Cuvintele îi rămaseră agăţate în minte.
    "Reprogramare verificată".
    În bezna nopţii, cuvintele aveau ceva ameninţător în ele.
    Ameninţător şi periculos.

                                                        XXVI.
                                                           1.

                               - E aproape cinci și jumătate, anunță Chet. Sorbi ultima gură de cafea şi puse ceaşca în chiuvetă.
    - Dacă vrem să ajungem la ei la ora şase, trebuie s-o luăm din loc.
    - Poate ar fi mai bine s-o sun pe Frieda şi să anulez, sugeră Jeanette. Nu prea vreau să-l las pe Jeff de capul lui. Când se va trezi...
    - O să-l lăsăm toată ziua singur, îi reaminti Chet. Iar dacă nu plecăm, nu vom face decât să-i permitem să ne manipuleze încă o dată. În afară de asta, Curt şi Frieda pleacă spre Londra după-amiază. Îţi aminteşti că asta a fost toată poanta meciului din această dimineaţă? L-am planificat acum o lună, un meci de drum bun, în care vrem să câştigăm.
    - Ştiu, oftă Jeanette. Numai că...
    - Mergem! declară Chet fără a lăsa loc vreunui comentariu.
    Jeanette îşi dădu seama că el avea dreptate - aşteptase tot atât de mult ca şi el această dimineaţă. Li se păruse amândurora că era o idee minunată să te scoli în zori, să mergi până în Stratford şi să joci un set înainte de a pleca la lucru.
    Aranjaseră chiar ca acesta să devină un obicei după ce Curt şi Frieda se vor întoarce din călătorie.
    - O cale excelentă de a lupta cu vârsta! spusese Curt, la care Chet replicase, cinic, că era o cale la fel de bună pentru a face un atac de cord înainte de micul dejun.
    - Bine.. . Lasă-mă, cel puţin, să-l trezesc şi să-mi iau la revedere, îl rugă Jeanette pe Chet.
    Chet ezită o clipă, după care se decise să-i povestească ce se întâmplase peste noapte. Pe măsură ce asculta, Jeanette se făcu tot mai palidă şi începu să-şi muşte buza de jos.
    - Dacă vrei să-ţi distrugă buna dispoziţie din această dimineaţă cu atitudinea lui, atunci nu te pot opri, încheie el. În locul tău, însă, l-aş lăsa să doarmă. Până ne vom întoarce o să se trezească, iar eu o să fiu suficient de vlăguit ca să nu-mi sară ţandăra imediat ce va deveni din nou obraznic.
    "Asta e o greşeală", gândi Jeanette cu o intuiţie bruscă.
    "N-ar trebui să mergem la Stratford. Ar trebui să rămânem aici ca să discutăm cu Jeff, indiferent cât de dureros ar fi".
    Însă expresia feţei lui Chet îi spuse limpede că o confruntare cu Jeff acum ar fi îngrozitor de dură. Asta o ajută să se hotărască.
    - Să mergem, atunci! fu ea de acord, forţându-se să zâmbească, deşi avea sentimentul clar că dimineaţa era deja ratată pentru ea.
    Luară rachetele de tenis şi un set de mingi, apoi se duseră în garaj, înghesuiră lucrurile pe bancheta din spate a maşinii şi plecară.
    Niciunul nu-l văzu pe Jeff cum îi obsearvă din spatele ferestrei sale de la etajul doi, cu un zâmbet drăcesc în colţul buzelor.
    Cinci minute mai târziu, soţii Aldrich lăsară Barrington-ul în urmă. O luară pe autostradă şi Chet începu să apese pe accelerator. Soarele era pe punctul de a răsări din spatele dealurilor de la estul şoselei, iar ceaţa de dimineaţă se retrăsese deja, lăsând norii de pe cer să strălucească galben portocalii în lumina zorilor. Admirând panorama oceanului, Jeanette începu să se simtă mai bine.
    - În definitiv, poate că ai avut dreptate, rosti ea, oftând şi aşezându-se mai confortabil pe scaun. Poate că tocmai de asta aveam amândoi nevoie.
    Chet întinse mâna dreaptă şi o mângâie uşor. Apăsă mai tare pe accelerator şi îşi răsuci o idee capul spre panorama Pacificului.
    - Într-o dimineaţă ca asta nimic nu poate fi mai frumos, nu?
    Acul vitezometrului continuă să crească încet. Depăşi 90 de kilometri pe oră şi Chet reduse apăsarea pe pedală, pentru că urmau o serie de curbe strânse, pe care şoseaua le făcea de-a lungul coastei învolburate dintre Barrington şi Stratford.
    În loc să încetinească, maşina acceleră.
    Chet simţi un fior în faţa comportării ciudate a maşinii, dar crezu că ştia ce se întâmplase. Controlul automat de croazieră.
    Probabil că l-a lăsat deschis şi a apăsat accidental pe butonul de pornire a lui.
    Însă când apăsă pe frâne pentru a scoate din funcţiune controlul automat de viteză şi începu să încetinească autovehiculul, îşi dădu seama că el nu funcţiona.
    Principial, oricând doreai să opreşti şi apăsai pe frână, sistemul era automat anulat. O altă cale era de a tăia alimentarea motorului.
    Piciorul drept apăsă pedala de frână mai tare. În loc să se facă simţit impulsul care demonstra că acel control automat fusese dezangajat şi că motorul, ca şi frânele, lucrau pentru încetinirea vitezei, el simţi cum motorul se luptă cu frâna.
    Jeanette îl privi îngrijorată şi-l întrebă:
    - Nu mergem un pic prea repede?
    Chet nu răspunse. Apăsă mai puternic pe pedală.
    Maşina începu să încetinească, iar el simţi o uşurare.
    - Cred că s-a înţepenit acceleraţia, murmură. Probabil că s-a slăbit vreo legătură. N-o să-mi ia mai mult de un minut s-o aranjez dacă am în portbagaj o pereche de cleşti sau o cheie franceză.
    - Oh, Doamne, gemu Jeanette. Numai de o notă de plată pentru reparaţii nu aveam acum nevoie!
    - N-o să fie nicio notă, replică Chet.
    Piciorul apăsa pedala tot mai mult, căci motorul continua să nu asculte de frâne.
    - Dacă e de vină o legătură, atunci nu va fi nicio problemă.
    Brusc, îşi dădu seama că problema era mult mai serioasă. Frânele începură să se încălzească şi, ca atare, să alunece, aşa că maşina reîncepu să accelereze. La jumătate de milă în faţa lor era prima curbă şi drumul începea să şerpuiască printre stânci.
    - Iubitule, încetineşte! se sperie Jeanette. Nu poţi...
    - Încerc! exclamă Chet. Dar frânele se încălzesc şi trebuie să le mai dau drumul.
    Relaxă pedala şi maşina ţâşni înainte cu motorul zumzăind parcă fericit că fusese eliberat din strânsoare.
    Chet privi înspăimântat cum viteza automobilului trece de 110, apoi de 120 de kilometri pe oră.
    - Încetineşte, Chet! strigă Jeanette, stând încordată în scaun şi holbându-se prin parbriz la curba strânsă spre stânga care se afla acum la numai o sută de metri în faţă.
    Chet îşi înfipse piciorul în pedală.
    Maşina începu din nou să încetinească, dar, în câteva secunde, frânele se reîncălziră şi el simţi cum ele încep să cedeze.
    O clipă, acul vitezometrului coborî sub 120, dar începu să crească la loc.
    Înnebunit, Chet apăsă pe ambreiaj. Când acesta nu răspunse la comandă, încercă să taie alimentarea motorului.
    Cheia refuză să se răsucească în broasca de contact.
    Maşina părea scăpată de sub orice control.
    Abordară prima curbă cu 135 de kilometri pe oră. Pumnii lui Chet se făcuseră albi datorită încleştării cu care mânuia volanul. Cauciucurile scrâşniră, dar drumul era taluzat în această curbă, aşa că roţile nu cedară.
    La cincizeci de metri mai departe drumul o lua la dreapta şi apoi, dacă îşi amintea bine, intra în prima curbă în ac de păr, răsucindu-se cu 180 de grade pentru a evita peretele de nord al unei crevase adânci din faleză.
    Maşina supravieţui şi celei de-a doua curbe, însă auziră amândoi un zgomot ascuţit, când aripa din spate se frecă de zidul de protecţie din piatră care fusese singurul obstacol protector pentru a nu fi proiectaţi de forţa centrifugă în ocean.
    - Opreşte! ţipă Jeanette. Pentru numele lui Dumnezeu, fă ceva!
    Chet redresă maşina, dar aceasta era complet scăpată de sub control şi continuă să accelereze pe măsură ce se apropia de curba periculoasă şi de podeţul îngust care mărginea golul despicăturii în punctul cel mai periculos.
    - N-o să reuşim! strigă el. Lasă-ţi capul în jos!
    Când ajunseră la curbă aveau aproape 150 kilometri la oră. Chet răsuci de volan până la capăt, dar nu putu împedica nimic.
    Botul maşinii se înscrise pe podeţ, dar, în aceeaşi clipă, roţile din spate alunecară şi limuzina ieşi de sub control. Partea dreaptă a automobilului se izbi de capătul parapetului de beton al podeţului.
    Uşa din dreptul Jeanettei se curbă în interior, smulgând instantaneu prinzătoarea centurii de siguranţă a femeii.
    Jeanette fu aruncată în poala lui Chet.
    Maşina continuă să se răsucească. Partea din spate părăsi drumul şi autovehiculul începu să oscileze pe marginea podeţului. O clipă mai târziu, se rostogoli peste margine şi pluti câteva secunde în aer până ce se zdrobi de stâncile de dedesubt. Luă, instantaneu, foc. Dar Chet şi Jeanette erau deja morţi.
    Deasupra epavei se formă imediat un nor de fum.
    Un minut mai târziu, dinspre nord se apropie agale de locul dezastrului un camion. Şoferul zări fuiorul de fum care răsărea de dedesubtul podului.
    - Isuse! îngăimă el.
    Imobiliză autovehiculul şi se dădu jos pentru a căuta supravieţuitori. Văzu despre ce era vorba şi se întoarse la bord. Apucă microfonul staţiei sale de emisie recepţie şi începu să raporteze:
    - Cineva a căzut de pe podul de deasupra Barringtonului. Arată ca şi cum tocmai s-ar fi întâmplat. Maşina e în fundul prăpastiei şi arde ca naiba.

                                                                    2.

                                            Când începură știrile de dimineaţă, în apartamentul lui Hildie Kramer sună telefonul. Apucă receptorul şi tăie sonorul televizorului.
    - Doamna Kramer? întrebă o voce masculină.
    - Da.
    Simţi o furnicătură de-a lungul sirii spinării. Vocea grea a interlocutorului o avertiza că avea să primească veşti proaste.
    - Aici e sergentul Dover de la departamentul poliţiei din Barrington.
    Hildie simţi că-i bate mai tare inima.
    - L-aţi găsit pe Steve Conners? întrebă ea.
    Îşi compuse deja o voce plină de compătimire ca reacţie la aflarea veştii morţii lui.
    - Aş fi vrut eu, răspunse Dover. V-am sunat în legătură cu băiatul care i-a găsit maşina.
    Hildie gândi cu repeziciune.
    Josh se comportase cam ciudat cu o noapte în urmă. Oare se strecurase afară din casă pe timpul nopţii? Dar cu ce scop? El nu ştia nimic despre cele ce se petreceau în laboratorul secret.
    - Josh MacCallum? întrebă ea, mirată.
    - Nu, celălalt. Jeff Aldrich.
    - Aha, rosti ea, ca şi cum n-ar fi fost surprinsă, deşi simţi instantaneu un ghimpe în inimă.
    Ce se mai întâmplase? Le spusese Jeff adevărul părinţilor săi?
    - Mă aflu acum chiar în casa băiatului, continuă Dover. Mă tem că a avut loc un accident şi băiatul a rămas singur. M-a rugat să vă sun.
    - Un accident? repetă Hildie. Ce fel de accident?
    - Mă tem că ai lui au încurcat-o. Maşina lor a căzut de pe podul de la nord de oraş. S-a întâmplat cam cu patruzeci şi cinci de minute în urmă.
    - Oh, Doamne! îngăimă Hildie. Chet şi Jeanette? Au păţit ceva?
    - Da, doamnă, răspunse Dover. De asta v-am sunat. Niciunul dintre ei nu mai e în viaţă.
    Hildie se sprijini de măsuţa telefonului. După câteva minute, reuşi să îngaime cu voce tremurătoare câteva vorbe:
    - Vin imediat acolo! Spuneţi-i lui Jeff că vin.
    Nu aşteptă replica poliţistului. Închise telefonul, îşi trecu degetele prin păr şi plecă în grabă spre parcare.

                                                                     3.

                                        Josh stătea încă  în pat, complet treaz. Dormise prost în acea noapte; se trezise mereu, cu gândul la ciudatul fişier pe care-l văzuse pe computerul lui şi la semnificaţia acestuia. La un moment dat, avusese chiar un vis despre computere, în care el se întorsese în bizara lume pe care o văzuse pe ecranul căştii de iluzionare a realităţii.
    Numai că în vis nu folosea niciun program de computer. Era chiar el în interiorul computerului. Nu era deloc aşa cum îi povestise Adam. Acea lume minunată care-l aştepta pe el ca s-o exploreze nu exista.
    Nu era decât un imens labirint care se răsucea în jurul lui, un şir nesfârşit de coridoare care nu duceau nicăieri. Îl cuprinsese panica şi o luase la fugă prin labirint, învârtindu-se mereu în cerc. Era o capcană din care nu exista scăpare.
    Încercase să ţipe, dar nu-şi găsise vocea.
    Tocmai acel efort violent de a încerca să spargă tăcerea îl trezea de fiecare dată, asudat şi tremurând. Visul se repetă de câte ori readormea şi mereu era mai înspăimântător.
    Când se deşteptase ultima oară, soarele de dimineaţă pătrundea deja prin fereastra deschisă. Atunci se decisese să rămână treaz. Se întinsese după o carte şi începuse să citească.
    Auzi un zgomot de maşină. Se uită la ceas şi văzu că era numai şase şi ceva. Coborî, curios, din pat şi se duse la fereastră.
    Ajunse la timp pentru a o vedea pe Hildie Kramer cum dispare prin porţile academiei la volanul automobilului ei.
    Oare unde plecase? Şi pentru cât timp?
    Josh se uită din nou la ceas. Încă o jumătate de oră nimeni din reşedinţă nu se va mişca din pat. Iar dacă Hildie nu era înăuntru...
    Se hotărî.
    Acum era momentul să coboare în subsol şi să încerce să descopere poziţia celui de-al doilea ascensor. Dar dacă îl va prinde cineva? Ce era cu lumea care lucra la bucătărie? Nici măcar nu ştia la ce oră veneau ei la lucru.
    Se îmbrăcă în grabă.
    Îi veni o idee. Scoase valiza de sub pat şi o luă cu el când părăsi camera. Dacă îl va opri cineva, va spune simplu că se duce să o pună în magazie.
    Coridorul era tăcut, ca şi cum era plină noapte. O luă de-a lungul lui până la scări pe care le coborî câte două o dată până la parter.
    Acesta era şi el pustiu.
    Se strecură prin sufragerie, apoi se opri să asculte lângă uşa bucătăriei. Auzi un murmur de voci şi simţi aroma cafelei care se furişa prin uşa batantă întredeschisă.
    Deschise în tăcere uşa de la subsol, aprinse lumina şi păşi pe platforma din capul scărilor. Trase uşa după el şi respiră uşurat. Până acum nu-l descoperise nimeni.
    Coborî scările, cărând valiza după el. Ştiind că afară e ziuă şi venind aici pentru a doua oară, subsolul nu i se mai părea acum atât de monstruos.
    Aşeză valiza la piciorul scării şi o luă către locul unde descoperise puţul de beton. Ajunse imediat lîngă el şi descoperi un alt comutator. Îl apăsă şi zona din jurul lui fu inundată de lumina strălucitoare a patru becuri cu incandescenţă.
    Dădu ocol puţului şi-l examină cu atenţie.
    Primele trei laturi cercetate se dovediră a nu fi nimic altceva decât feţe ale lui. Pe alocuri, căzuseră bucăţi din tencuială, pentru că cimentul era vechi, dar cam asta era tot.
    Pe cea de-a patra latură găsi ceva ce nu observase data trecută. Din podea răsărea o ţeavă de plastic cu diametrul de aproximativ zece centimetri. Ţeava o lua în sus, lipită de peretele puţului şi era întreruptă la jumătatea drumului de o cutie cu capacul prins în şuruburi la fiecare colţ al ei. De acolo, conducta continua în sus şi dispărea prin tavanul subsolului, cu excepţia unei ramuri care făcea unghi drept, o lua pe sub tavan şi se pierdea în întuneric.
    Josh înălţă capul şi studie ţeava. Ştia că plasticul nu fusese încă inventat când se construise casa. Oricum, conducta nu părea veche.
     Studie apoi zona din podea de unde răsărea ea şi văzu că şi cimentul din jur arăta de parcă ar fi fost pus de curând. Putea oare această ţeavă să conţină cablurile de energie ale ascensorului? Puţin probabil.
    Se îndreptă apoi spre scări şi căută în dulapurile cu scule din pivniţă până ce găsi o trusă. Deschise capacul şi apucă o şurubelniţă.
    Se întoarse la ţeavă şi deşurubă capacul cutiei de pe traseul ei.
    Înăuntru se vedeau cabluri.
    Dar nu erau tipul de cablu gros care era folosit pentru alimentarea cu energie a unui lift.
    Erau cabluri de computer.
    Josh le recunoscu de îndată. Erau acolo cel puţin douăsprezece, făcute pachet, atât de strâns încât Josh nu putu să le numere pe toate.
    Şi toate mergeau deasupra şi coborau dedesubtul pivniţei.
    Încă nu ştia unde era maşinăria care acţiona ascensorul. Înşurubă capacul la loc şi-şi făcu în minte un plan al clădirii. Acoperişul cupolei de la etajul patru era plat, deci nu părea posibil ca motorul să fie adăpostit acolo.
    Dar dacă cablurile care acţionau cabina în sus şi în jos erau montate pe ghidaje prin pereţi? În subsol era o groază de spaţiu pentru un motor electric. Se învârti pe lângă puţ, urmărind cu privirea ramura singuratică a conductei de cabluri. Aceasta dispărea într-un perete de cărămizi prefabricate, cam la cinci metri mai încolo.
    Cărămizile arătau mult mai noi decât betonul podelei şi erau penetrate de o uşă.
    Josh o porni către ea.

                                                                 4.

                                       Hildie parcă în fața casei familiei Aldrich. Pe aleea din faţă staţiona o maşină de patrulare a poliţiei. Coborî din automobil şi un ofiţer deschise uşa casei înainte ca ea să apese pe butonul soneriei.
    - Doamna Kramer? Eu sunt sergentul Dover. Băiatul e în bucătărie.
    Indică direcţia cu capul.
    - Pe acolo.
    Hildie traversă livingul şi se opri la uşa bucătăriei. Jeff stătea la masă, îmbrăcat în pijama, peste care îşi pusese halatul de baie. Se uită la ea şi Hildie observă că ochii lui erau uscaţi.
    Era palid, dar nu vărsase nicio lacrimă.
    - N-am ştiut pe cine să sun, se scuză el. N-am nicio rudă primprejur.
    Hildie se duse lângă el şi se aplecă greoi pentru a-l îmbrăţişa.
    - Îmi pare rău, rosti ea. Îmi pare aşa de rău!
    Jeff o privi în ochi.
    - Pot să mă întorc la şcoală acum?
    Hildie simţi că i se taie răsuflarea. Îl privi din nou. Încet, începu să înţeleagă.
    Fără lacrimi. Avea vocea calmă. Nu-i păsa.
    Amândoi părinţii lui erau morţi şi lui nu-i păsa.
    Hildie gândi rapid.
    Oare observase şi poliţistul? Sau el presupusese că Jeff e şocat şi încă nu pătrunsese adevărul celor întâmplate?
    - N... nu ştiu, spuse ea. Lasă-mă să vorbesc cu sergentul...
    Vocea i se stinse când nu-şi aduse aminte de numele poliţistului.
    - Dover, îi aminti Jeff. Se numeşte Dover.
    Hildie se îndreptă din şale şi porni spre living, unde ofiţerul vorbea cu cineva la telefon. Îi făcu semn să aştepte, scurtă convorbirea şi închise.
    - Cum se simte? întrebă el.
    Hildie clătină din cap.
    - Nu prea bine. Nu-s sigură că şi-a dat seama încă ce s-a întâmplat. Vrea însă să ştie dacă îl pot duce la academie.
    Dover îşi împreună sprâncenele a mirare. Hildie continuă, grăbindu-se să speculeze momentul de confuzie din mintea lui:
    - Cred că, mai degrabă, vrea să plece de acasă. Date fiind cele întâmplate, e greu pentru el să mai stea aici.
    - Cred că ar trebui să-i informăm rudele..., începu Dover.
    Hildie încuviinţă imediat.
    - Pot să am eu grijă de asta. Avem toate dosarele la academie şi atât Jeanette cât şi Chet lucrează - au lucrat - la universitate. O să fac, desigur, cum spuneţi dumneavoastră, dar...
    Lăsă deliberat cuvintele în suspensie pentru că voia ca decizia finală să vină din partea lui. Dover reflectă o clipă şi se hotărî.
    Îi fusese şi  aşa destul de greu să vină până aici şi să-i comunice unui puşti de doisprezece ani că ai lui muriseră.
    Când era vorba de copii, Dover nu ştia niciodată ce să facă. În jumătatea de oră cât stătuse acolo, nu fusese capabil să-i spună nimic băiatului.
    Măcar această femeie ştia cum să se poarte cu copiii şi îl cunoştea pe Jeff.
    - Dacă puteţi face asta, atunci probabil că le va veni mai uşor celor din familie, fu el de acord. Ar fi de mare ajutor dacă are vreo bunică sau altă rudă. Dacă n-are, putem să-i sunăm pe cei de la asistenţa socială ca să-i găsească un loc unde să locuiască.
    - Nu cred că e necesar, îi comunică Hildie. Cred că, fie Chet fie Jeanette au rude în oraş şi o să le contactez în dimineaţa asta. Mă îndoiesc că asistenţa socială se va implica în acest caz.
    - Trebuie să vedem ce are de zis familia, replică Dover ca să scape de obligaţie. Mă tem însă că trebuie să vă cer actele. Nu că n-aş crede că sunteţi cine spuneţi că sunteţi, dar...
    - Nu-i nicio problemă.
    Scotoci într-o geantă largă pe care o lăsase pe un scaun şi scoase documentele ei de identitate. Dover examină superficial permisul ei de conducere şi legitimaţia de servici.
    - Vă pot suna la acelaşi număr pe care l-am folosit mai devreme? întrebă el.
    - Sau prin centrala universităţii, răspunse Hildie. Ziua mă puteţi prinde mai uşor pe această cale. Celălalt număr e de la apartamentul meu din academie. Sunt administratoarea acestei instituţii.
    Cinci minute mai târziu, ea şi Jeff se îndreptau, cu maşina, spre academie. Păstrară o bucată de drum tăcerea. Hildie fu cea care vorbi prima:
    - Îmi pare rău pentru părinţii tăi, Jeff. Ştiu cât îţi va fi de greu.
    O clipă nu fu sigură că o auzise, însă el se întoarse spre ea.
    - Doctorul Engersol o să trebuiască să mă lase acum să mă duc lângă Adam. Dacă poliţia află ce am făcut o să vină şi o să mă aresteze, nu?
    Ţinând strâns volanul, Hildie nu răspunse.

                                                              5.

                                      Josh deschise ușa și aprinse lumina. Îşi dădu seama instantaneu că găsise ceea ce căuta. Prinse de podea cu bolţuri se aflau două motoare mari, fiecare dintre ele fiind angrenate de o roată de transmisie.
    Unul din motoare era vechi. Carcasa lui era înnegrită de unsoare şi inelele sale de cupru erau perfect vizibile prin grila ştanţată, de ventilare.
    Cel de-al doilea părea cu mult mai nou. Cu toate astea, Josh văzu urma clară a unui motor geamăn cu cel vechi.
    Oare cedase unul din cele vechi? Şi dacă da, de ce nu fuseseră înlocuite amândouă?
    Examină rolele de transmisie. Amândouă susţineau cabluri mai groase decât degetul mare al lui Josh. În jurul butucului de la rola ataşată motorului mai vârstnic, cablul era înfăşurat numai de câteva ori.
    Aceeaşi situaţie era valabilă şi pentru cealaltă roată, numai că rola în sine era mult mai voluminoasă.
    Josh urmări cu privirea traseul cablurilor. Ele părăseau rolele, treceau pe sub doi scripeţi înţepeniţi în podeaua de beton, traversau podeaua şi se înfăşurau pe altă pereche de scripeţi. De acolo cablurile se îndreptau drept în sus şi dispăreau prin două locaşuri gemene, care păreau că traversează pereţii clădirii.
    Şi le imagină urcând prin pereţi până la altă pereche de scripeţi, care le făceau să se întoarcă în subsol. Aceşti ultimi doi scripeţi trebuiau să fie poziţionaţi drept deasupra puţurilor de ascensor.
    Josh descifră repede ce motor acţiona fiecare ascensor. Motorul mai vechi, ataşat rolei mai înguste, făcea să urce şi să coboare cabina pe care o vedea în fiecare zi şi care se afla acum la parter. Deci motorul mai nou acţiona liftul secret. Dar şi rola acestuia era aproape goală ceea ce însemna că şi cabina lui se afla jos.
    Dar cu cât mai jos faţă de cealaltă?
    Inspectă cu privirea pereţii încăperii şi zări regulatoarele celor două ascensoare.
    Unul dintre ele părea că se află acolo de când fusese construită casa. Celălalt însă era la fel de nou ca şi motorul. Din carcasa sa neagră, de metal, ieşea tubul de plastic care fusese deviat de la traseul conductei mari cu cabluri, zărită de Josh mai înainte.
    Deci liftul secret era controlat de un computer, iar celălalt opera încă după sistemul de acţionare în vigoare pe vremea construirii casei.
    Dintr-o dată, se auzi un "clanc!" foarte sonor. Josh sări, speriat, de lângă regulatoare. O clipă se înfricoşă teribil când se gândi că fusese prins în subsol. Panica cedă însă imediat când realiză că nu auzise nimic altceva decât zgomotul pornirii unuia dintre ascensoare.
    Se răsuci pe călcâie şi văzu cum se învârteşte încet rola mai îngustă.
    Josh îşi ţinu respiraţia şi numără instinctiv secundele cât ea continuă să se rotească. După treizeci de secunde, rola se umplu cu cablu şi motorul se opri cu zgomot.
    Josh rămase pironit locului. Peste câteva momente, se trezi la viaţă celălalt motor. Cea de-a doua rolă începu şi ea să se răsucească, mult mai rapid şi extrem de silenţios. Josh numără secundele din nou.
    De această dată, trecură numai douăzeci de secunde până ce motorul se opri, dar Josh fu convins că rola se învârtise cu o viteză de cel puţin două ori mai mare decât cealaltă.
    Peste încă cinci secunde, ascensorul îşi începu o nouă cursă.
    Josh îşi dădu seama că cineva luase ascensorul vechi până la etajul patru, îl apelase pe cel ascuns şi îl luase pe acesta în jos până la o destinaţie obscură.
    Hildie? Oare se întorsese? De cît timp stătea el ascuns în pivniţă? Nu ştia. Dar dacă fusese ea, ar fi fost bine să se întoarcă sus acum, cât timp ea se mai afla încă acolo, dedesubt.
    Stinse luminile şi se grăbi spre piciorul scării.
    Mintea sa elaborase deja un plan pentru ce avea de făcut pe post de următor pas. Dacă liftul secret era comandat de un computer aflat undeva, la mare adâncime sub reşedinţă, trebuia să existe o cale de acces la acesta! Şi dacă o va găsi...
    Se căţără pe scări în sus, stinse ultimele lumini, împinse uşa pentru a ieşi de acolo şi fu pe punctul de a răsturna tava cuiva care căra hrană din bucătărie în sufragerie.
    - Isuse! exclamă acest cineva.
    Josh îl privi pe băiatul pe care-l lovise cu uşa. Era unul dintre studenţii universităţii, care lucra cu program parţial în bucătăria academiei şi care se uita mânios la el.
    - Ce dracu faci, puştiule?
    - E... eu îmi puneam valiza în magazie, murmură Josh.
    Celălalt dădu ochii peste cap.
    - Mă rog, ai grijă, da?
    Trecu pe lângă Josh, continuându-şi drumul spre sufragerie. Josh îl urmă şi-şi croi drum prin mulţimea de copii care erau de acum adunaţi în jurul bufetului.
    Se duse în holul mare. Când ajunse la prima treaptă a scării, de sus apăru, clătinându-se, Brad Hinshaw.
    - Josh! Te-am căutat peste tot!
    - Am fost să-mi duc valiza, începu Josh, dar celălalt i-o reteză.
    - S-a întors Jeff! îţi vine a crede? O singură noapte şi deja s-a întors!
    - Jeff? repetă Josh.
    Îi reveni brusc în memorie mesajul ciudat pe care îl văzuse pe computer în noaptea ce trecuse.
    - Mda! Tocmai l-am văzut când intra cu Hildie!
    - Şi unde sunt? îngăimă Josh.
    Brad indică, cu degetul, în sus.
    - În apartamentul doctorului E. I-am văzut în lift acum vreo două minute! Hai cu mine - luăm o masă şi-i păstrăm un loc şi lui. Abia aştept să aflu cum i-a păcălit de această dată pe ai lui să-l lase să se întoarcă.
    Dar Josh nu-l mai asculta. Ştia că Jeff şi Hildie nu se mai aflau în apartamentul de sus.
    Erau acum, undeva, sub imobil.
    De ce?
    Se răsuci şi începu să urce scările către etajul doi.
    Către camera sa şi către computerul său.

                                                        XXVII.
                                                            1.

                                Jeff se holbă la imaginea fratelui său pe monitorul de deasupra bazinului.
    Bizar!
    Îi era greu să-şi creadă ochilor. Adam încă trăia, trăia cu adevărat. Şi arăta chiar mai bine decât crezuse. Putea să vadă, să audă şi să vorbească, toate astea făcându-le prin complexul de circuite electronice din giganticul computer Croyden de alături.
    Putea să vadă chiar şi furia din privirea lui, la fel de clar ca şi cum pe ecran ar fi fost chiar Adam în carne si oase.
    - Dar n-am vrut ca mami şi tati să moară, rosti Jeff pe acelaşi ton mânios pe care îl avusese şi Adam când îl acuzase de asasinarea părinţilor lor. Ţi-am spus doar că am vrut numai să-i sperii!
    - Nu mă minţi, Jeff, îl avertiză Adam.
    Vocea lui era rece şi avea o duritate pe care Jeff nu o mai întâlnise niciodată înainte.
    - N-ar fi trebuit să te ajut, continuă el. Dar ai spus...
    - Şi ce voiai să fac? izbucni Jeff, cu ferocitate. Să-i las să mă pună la secret? Totul ar fi fost minunat dacă ţi-ai fi păstrat închisă gura aia mare a ta. Dar nu! Tu trebuia să vorbeşti cu mami!
    - Pur şi simplu n-am vrut să fie tristă! contraatacă Adam.
    Pe ecran ochii lui aruncau fulgere de mânie.
    - A fost mama mea! Am iubit-o!
    Engersol urmărea, fascinat, întreaga dispută. Era ca şi cum creierul lui Adam se mai afla încă în corpul lui. Emoţiile sale, reacţiile sale, toate erau perfecte! Chiar şi expresiile faciale se schimbau permanent, în funcţie de cuvintele fratelui său. Emoţiile apăreau în interiorul lui şi erau traduse instantaneu pe afişajul grafic al monitorului.
    O animaţie adevărată, în cea mai completă formă a ei; o imagine pe care băiatul o utiliza pentru a reflecta starea fiinţei sale emoţionale.
    Adam folosea simultan o parte a minţii pentru a crea imaginea de pe ecran, alte părţi pentru a expedia impulsurile electronice pe care computerul le convertea în vorbire şi restul pentru a gândi şi a reacţiona.
    Adam beneficia şi de vedere. Se folosea de oricare dintre cele patru camere de luat vederi montate în colţurile încăperii, pentru a prelua imaginile convertite de computerul Croyden în informaţii binare, şi a le interpreta în propria sa minte la fel de clar şi de precis ca şi cum ochii săi erau încă intacţi.
    "Incredibil!", se minună Engersol. Cele mai importante două simţuri, auzul şi văzul, funcţionau încă perfect, în ciuda lipsei organelor externe de percepţie a lor.
    Doctorul era deja convins că avusese dreptate.
    De când fusese scos din craniu, creierul lui Adam începuse să dezvolte căi noi de utilizare a zonelor ce nu mai erau necesare pentru întreţinerea corpului. Părea că îşi reprogramase părţi ale sistemului nervos autonom, astfel ca funcţiile de văz şi auz să nu mai treacă prin nivelul conştient. Datele erau culese de la computerul Croyden, traduse în forma potrivită şi trimise pentru a stimula centrii auzului şi văzului de pe cortex.
    Probabil că sunetele şi imaginile pe care le recepţiona el erau la fel de reale ca şi cum ar fi făcut-o direct.
    Dar cum stăteau lucrurile cu Amy?
    În timp ce computerul continua să înregistreze orice reacţie a creierului lui Adam, pe măsură ce acesta oscila între durere şi furie în cearta cu fratele lui, atenţia lui Engersol se îndreptă spre oscilografele ataşate creierului fetei.
    Era şi acolo activitate, putea s-o vadă pe afişajele grafice ale undelor emise de cortexul ei. De ieri, ea refuzase total să-i mai răspundă, deşi el era convins că era conştientă de faptul că voia să comunice cu ea.
    Trebuia să decidă ce avea de făcut.
    Adam îi confirmase că ea fabricase viruşi informaţionali ce puteau fi activaţi în eventualitatea că echipamentul care-i supraveghea activitatea creierului detecta ceva ieşit din comun. Dacă încerca să umble la creierul ei sau să-l deconecteze de la sistem, viruşii aveau să atace computerul Croyden.
    Adam găsise deja sute de exemplare, dar azi-noapte devenise evident că nu era capabil să-i găsească pe toţi. În vreme ce Amy îi putea planta oriunde, nu numai în Croyden, ci şi în orice computer din raza ei de acţiune, ceea ce însemna, practic, orice computer de mare capacitate de pe glob -, Adam trebuia să inspecteze pe rând fiecare director din fiecare maşină.
    Sarcina aceasta era imposibil de dus la îndeplinire. Deja el rămăsese mult în urmă faţă de fată. Amy trebuia oprită, numai că, până acum câteva ore, se părea că actul opririi activităţii ei n-ar face altceva decât să detoneze toţi aceşti viruşi, care ar detona, la rândul lor, alţi viruşi, până ce...
    Pe Engersol îl încercă un fior de groază când se gândi la perspectiva cedării tuturor computerelor din ţară sau a simplei contaminări simultane a lor.
    Răspunsul la problemă îl găsise pe la ora două a dimineţii, când îşi dăduse seama că şi computerul Croyden putea fi păcălit. Se putea fabrica o înregistrare cu răspunsurile creierului ei, care să imite funcţiile şi reacţiile normale. O înregistrare care putea conţine o instrucţiune de repetare la nesfârşit, care să hrănească computerele cu date nepericuloase, şi cum Amy ar fi fost încă acolo şi creierul ei ar fi funcţionat normal.
    Şi, în timp ce computerul va procesa aceste date, el va deconecta creierul ei de la sistemul de întreţinere şi-l va distruge.
    După care Adam, ajutat de viteza fantastică a Croydenului, putea începe munca de detectare a băncilor de date contaminate de pretutindeni. Şi când se va termina şi asta, şi băiatul va confirma găsirea şi lichidarea tuturor viruşilor, Engersol va izola laboratorul şi va deconecta computerul Croyden - ca şi proiectul, de altfel - de la orice sursă externă de informaţii până ce va găsi o cale pentru păstrarea minţilor copiilor sub control.
    Deşi nu-i explicase lui Hildie implicaţiile complete ale acţiunii fetei, el era conştient de ceea ce se întâmplase. El deschisese cutia Pandorei şi conţinutul ei se vărsa în afară cu repeziciune.
    De dimineaţă, Adam îi comunicase:
    - Dacă o putem opri să mai creeze noi viruşi, eu îi pot detecta în câteva ore. O dată ce aceştia vor fi dezactivaţi, restul nu mai contează. Pot să rămână acolo unde sunt, pentru că nu mai are cine să-i iniţializeze, în plus, pot folosi datele ei proprii pentru a-i găsi pe detonanţi.
    - În regulă, rosti acum Engersol, ieşind din reverie. Nu mai putem face nimic pentru a schimba cursul evenimentelor ce au avut loc. Singura noastră opţiune e să continuăm de unde suntem acum şi cel mai important lucru e să intrăm în legătură cu Amy.
    - Poţi s-o faci? întrebă Hildie.
    În ultimele cinsprezece minute ea nu rostise nicio vorbă. Ascultase în tăcere cum Jeff îi povestea fratelui său ce li se întâmplase părinţilor. Nu intervenise când el afirmase că n-avusese intenţia să-i ucidă, pentru că, la fel ca şi Engersol, şi ea simţea că importanţa proiectului depăşea cu mult necesitatea ca Adam să înţeleagă exact cele întâmplate.
    Mai mult, dacă Adam putea fi convins că totul se întâmplase din vina lui, asta avea să le asigure cooperarea lui în orice acţiune ce va trebui întreprinsă pentru a o controla pe Amy Carlson.
    Necesitatea lui de a i se aproba acţiunile, dorinţa lui de-a dreptul patologică de a se conforma la tot ce i se cerea, fuseseră principalele motive pentru care îl selectaseră pentru participarea la proiect.
    Vina resimţită faţă de moartea părinţilor lui avea să se dovedească acel ultim stimul pentru ca el să execute orbeşte orice îi va cere Engersol. Chiar dacă asta însemna ca, în final, să moară şi el.
    - Cred că o putem contacta pe Amy, replică Engersol.
    Se aşeză în faţa tastaturii şi începu să dea instrucţiunile care aveau să trimită în sistem datele, prefabricate de el, referitoare la activitatea creierului fetiţei.
    Monitorul de deasupra bazinului ei prinse, instantaneu, viaţă şi vocea lui Amy umplu camera.
    - N-o să-ţi meargă, doctore Engersol!
    Rostise vorbele cu o siguranţă care-i făcu pe ceilalţi să privească imediat monitorul ei. Părea că se uită, cu ochi mânioşi, direct spre doctor.
    - Ştiu ce vrei să faci şi n-o să-ţi meargă, rosti ea, din nou.
    Faţa doctorului se strâmbă într-un zâmbet lipsit de căldură.
    - Si ce crezi tu că fac, Amy?
    - Încerci să păcăleşti computerul. Dar n-o poţi face. Am studiat problema, doctore Engersol. Şi cred că un creier este exact ca o amprentă. Nu există două organe identice şi sunt atât de complicate încât nu pot niciodată repeta absolut la fel o secvenţă de răspunsuri măsurabile. Aşa că am întocmit un nou program, care compară mereu cele mai noi citiri ale datelor provenite de la creierul meu cu cele dinainte. Dacă descoperă o duplicare a acestor date, atunci acest program va presupune automat că mi-ai făcut ceva şi va începe activarea viruşilor. Mai întâi însă va porni distrugerea completă a acestui proiect.
    Engersol privi îngheţat imaginea fetei cu părul roşcat. Faţa ei pistruiată nu-i dădea mai mult de zece ani, până ce el ajunse să se uite în ochii ei. Păreau că poartă în ei întreaga înţelepciune a omenirii.
    - Nu te cred! rosti el aspru, deşi se simţea mult mai puţin sigur decât lăsaseră cuvintele lui să se înţeleagă.
    Capul fetei se ridică puţin şi un zâmbet maliţios îi ridică colţurile gurii.
    - Încearcă, dacă ţii aşa de mult. Programul e întocmit de aşa natură ca să-ţi lase treizeci de secunde pentru a te răzgândi. Însă nu cred că o să aştepţi atâta.
    Engersol simţi că-l cuprinde o furie rece. Era o cacealma! Era sigur de asta!
    - Dacă nu mă răzgîndesc o să mori, nu-i aşa? rosti el.
    Amy ezită, după care încuviinţă.
   - Da. Ca şi Adam, de altfel. Dar m-am gândit şi la asta şi nu cred că mai are vreo importanţă. N-aveai niciun drept să ne plantezi aici şi totuşi ai făcut-o. Şi te-am avertizat ce se va întâmpla dacă vei încerca să-mi faci rău, aşa că, dacă te decizi să mergi înainte, tu vei fi cel care ne va ucide pe amândoi, şi nu eu.
    Engersol se uită furios la Hildie ai cărei ochi, ce reflectau mai multă ură chiar decât ai lui, o priveau pe Amy ca şi cum ar fi vrut s-o devoreze.
    - Ei bine? o întrebă el.
    Ea vorbi fără a-şi lua privirea de pe monitor:
    - Spune adevărul? Computerul nu poate fi, într-adevăr, păcălit?
    - Nu sunt sigur, răspunse, nervos, doctorul. Înclin să cred că se poate. Cred că ea blufează.
    Hildie ezită o clipă apoi se decise.
    - Fă-o! rosti ea. Nu ne putem permite ca tot acest proiect să devină sclavul unui copil supărat.
    Engersol termină de dat instrucţiunile şi apăsă pe tasta care le permitea accesul în computer. Câteva secunde nu se întâmplă nimic.
    Când fu pe punctul de a începe tastarea celorlalte instrucţiuni, care aveau să lichideze sistemul de întreţinere a creierului fetei, ecranul prinse, brusc, viaţă. Difuzoarele sistemului acustic începură să sune alarma. Pe tablourile de control ale ambelor  bazine începură să clipească lumini roşii de avertizare, după care se activară buzerele pe măsură ce sistemele porniră să cadă, unul după altul.
    - Ce e? ţipă, speriată, Hildie. Ce dracu' se întâmplă?
    Engersol nu răspunse. Se afla deja cu degetele pe tastatură şi anula tot ce introduse în calculator.
    - Ajută-mă, Adam! strigă el îngrozit.
    Sunetele alarmei încetară.
    Luminile de avertizare se stinseră una câte una, pe măsură ce Adam începu să lucreze şi să repare stricăciunile făcute programelor ce controlau echipamentul.
    În mai puţin de un minut, totul se linişti. Engersol pălise. Cămaşa îi era îmbibată cu sudoarea ce-i ţâşnise prin toţi porii când văzuse cum începe să se ruineze în jurul lui toată munca depusă în ultimii zece ani. Îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu mână tremurătoare.
    Pe monitor, Amy zâmbea satisfăcută.
    - Ai văzut? rosti ea. S-a întâmplat exact aşa cum am prezis, nu?
    Engersol încercă să înghită nodul care i se formase în gât şi care ameninţa să-l sufoce.
    - Adam! tună el. Spune-mi unde eşti. E totul sub control?
    - Verific încă, răspunse Adam.
    Pe monitor imaginea sa era aceea a unui chip încremenit de pe urma concentrării cu care verifica programele atacate de virusul creat de Amy.
    Înăuntrul lui era ca şi cum s-ar fi aflat chiar în interiorul computerului, examinând datele de pe suporţi, citindu-le la fel de uşor ca pe nişte cuvinte scrise pe hârtie. Se simţea parcă ar fi fost în mijlocul şuvoiului de informaţii.
    În adâncul conştiinţei lui simţi o prezenţă străină.
    Nu era Amy.
    Se obişnuise cu mintea ei, cu prezenţa ei, ca o umbră care se mişca paralel cu el sau o lua înaintea lui.
    Sesiză acum o altă prezenţă.
    O adulmecă şi înţelese brusc cine era.

                                                                      2.

                                          După numai cinci minute de operare  la terminalul din camera lui, Josh înţelese că nu putea pătrunde în sistemul ce acţiona în subsol. Întâlnise, la sfârşitul fiecărei comenzi de acces, acelaşi mesaj:
    INTRODUCEŢI CODUL DE SECURITATE
    Se simţea ca şi cum cuvintele îşi băteau joc de el. Într-un târziu, renunţă. Părăsi, nemulţumit, camera şi o luă pe culoar spre scări. Când ajunse în capătul lor, auzi un mieunat şi privi în sus.
    La două etaje deasupra lui, pe platforma scărilor, îl văzu pe Tabby. În ultimele două zile, pisoiul se vânturase pe la etajele superioare, mutându-se din cameră în cameră, căutându-şi parcă prietena dispărută.
    Josh îl lăsase ieri în propria lui cameră, dar animalul nu stătuse decât atâta cît îi fusese necesar să se convingă că Amy nu era acolo, după care se strecurase pe uşă afară şi îşi continuase inspecţia.
    Acum stătea la etajul patru şi mieuna rugător.
    Josh se opri şi observă pisica.
    Parcă sesizând interesul pentru el, Tabby mai mieună o dată şi dispăru. De unde se afla, Josh putea vedea partea de sus a uşii de la apartamentul directorului Engersol. Uşa era întredeschisă.
    Nu cu mult. Era doar o crăpătură cât o idee.
    Inima începu să-i bată cu putere. Va îndrăzni să se urce până acolo? Dacă se va întoarce Hildie?
    Dar ar auzi, în acest caz, ascensorul şi ar avea suficient timp să iasă afară. Şi, poate, dacă era chiar în interiorul apartamentului directorului...
    Se decise.
    Uitându-se în jurul lui pentru a vedea dacă îl observă cineva, se furişă până sus. Lângă uşă, Tabby se întoarse spre a se uita la el, apoi zgârie uşa cu lăbuţa, ca pentru a-i cere lui Josh s-o lase să intre.
    - Ai dat de mirosul ei? întrebă Josh, cu voce joasă. Ai dat de mirosul ei înăuntru?
    Cu inima bătându-i năvalnic, întinse mâna şi crăpă uşa mai tare.
    Pisica se strecură înăuntru. O clipă mai târziu, Josh o urmări. Inspectă camera cu privirea şi ochii îi căzură imediat pe terminalul de computer ce se afla pe biroul de lângă fereastră.
    Computerul doctorului Engersol.
    Josh traversă repede încăperea, se aşeză în faţa terminalului şi începu să apese tastele. De această dată, nu mai apăru nicio cerere de cod de acces.
    Începu să caute printre directoare pe care nu le mai văzuse niciodată înainte. În cel de-al treilea director, atenţia îi fu atrasă de numele unui fişier:
    GELAB. CAM.
    Creierul traduse instantaneu numele fişierului: George Engersol. Laborator. Cameră.
    Se folosi de mouse, plasă cursorul pe numele fişierului şi apăsă clapeta de două ori. În partea de sus a ecranului se deschise o fereastră şi, în faţa ochilor lui, apăru o imagine.
    Josh se holbă, în tăcere, la ea. Vedea un laborator cum nu mai văzuse înainte în academie, umplut cu echipament care îi făcea pielea ca de găină, deşi habar n-avea la ce putea folosi acesta.
    Îşi dădu, instinctiv, seama că îi găsise pe Adam şi pe Amy.
    În colţul stâng al imaginii putu zări computerul Croyden în camera lui separată, iar la capătul încăperii de unde primea imagini văzu două bazine cu câte un monitor deasupra fiecăruia.
    Unul din ele era orb, iar pe celălalt era afişat chipul lui Adam. Adunaţi în jurul unui birou din apropierea bazinelor se aflau doctorul Engersol, Hildie Kramer şi Jeff Aldrich.
    Păreau că poartă toţi o conversaţie aprinsă.
    Sunetul!
    Trebuia să existe şi un sistem de sunet!
.................................................................................