Șatra, Zaharia Stancu,

..........................................................................................
                                               8-9

                            Seara târziu, la lumina puțină a lămpilor cu petrol și a flăcărilor jucăușe ale focurilor, două muieri borțoase se ușurară după multe chinuri. Una născu un băiat, alta o fată.
     Him numără în gând vii și, tot în gând, numără și morții. Acum șatra nu mai avea decât șaizeci și două de suflete.
    Oamenii oacheși mai aveau carne de cal, de măgar și de catâr pentru cel mult o săptămână. Linte, fasole, varză, făină și mălai mai aveau pentru o lună. Mai putea să năgăjduiască și la altceva? Da, mai puteau. Caii, măgarii și catârii șatrei muriseră. În urma acestui fapt rămăseseră întregi doi saci de orz și doi saci de ovăz. Orzul fiert și ovăzul fiert astâmpărau foamea, țineau vie șatra, cu toate că fierturile nu erau plăcute la gust.
    La moartea lui Bus nu se mai gândi nimeni, în afară de Oarba și de Rida. Matahalei nu-i ceru nimeni socoteală. Legea străveche a șatrei cerea ca peste urmările unei încăierări, oricare ar fi fost ele, să se aștearnă cea mai deplină uitare. De ochii șatrei, atât Oarba cât și Rida țineau seama de această lege. În inimile lor însă clocoteau ura și dorul de răzbunare. Mataha nu avea să scape ușor. Moartea lui Bus trebuia să fie plătită.
    Presimțind, Matahala se ferea de cele două femei. Oarba era vicleană, Rid, vânjoasă și, la nevoie, puternică și îndrăzneață ca o leoaică.
    - Hai, îi spunea Matahala bărbatului ei, lui Uj Hoțul, ia securea și hai la crâng să mai aducem lemne.
    - Dar lemnele nu s-au isprăvit.
    - Au să se isprăvească mâine-poimâine.
    - Să mergem, dar de ce să mergem numai noi doi? Ce? Parcă numai noi ne încălzim la foc? Să mai meargă și alții.
    - Hai, când îți spun.
    Uj Hoțul nu se mai împotrivi.  De altfel rareori i se împotrivea nevestei. Era un bărbat scund, bine legat, ca de patruzeci de ani. Nevastă-sa, căreia șatra, uitându-i numele, nu-i spunea decât Matahala, era mult mai înaltă decât el. Luă securea și plecă spre crâng. Matahala îi călcă pe urme. Până la crâng Matahala tăcu. Tăcu și Uj.
    Cum ajunseră, se apucară de lucru. Uj lovea cu coada securii în arbuști, îi scutura de zăpadă și pe urmă îi tăia. Matahala aduna arbuștii tăiați și îi făcea grămadă. Când i se păru că grămada e destul de mare, Matahala zise:
    - Destul. Destul pentru astăzi. Mai multe lemne nici n-am putea duce în spinare.
    Uj Hoțul împărți grămada în două și din fiecare parte făcu un fel de snop pe care-l legă cu câte un crâmpei de frânghie. Vru să-și ia sarcina lui în spinare și să plece. Mataha grăi:
    - Mai stai. Nu te-am adus atât de departe de sălaș numai pentru lemne.
    Uj rânji. Și după ce rânji un timp, hohoti:
    - Scroafo! Am cam bănuit eu...
    Își scoase cojocul soios și-l așeză pe zăpadă cu mare grijăă. Matahala îl aștepta întinsă, cu ochii acoperiți cu mâinile. Bărbatul o întrebă încet, de parcă ar fi bănuit că prin apropiere se mai află și alți oameni:
    - Nu cumva ți-e rușine?
    - Da, Uj, răspunse șoptit Matahala, ori de câte ori facem treaba asta mi-e rușine, îmi crapă obrazul de rușine, dar n-am ce face... și dacă n-am ce face, n-am ce face...
    Se sculară, se scuturară de zăpadă și se uitară în toate părțile. La câțiva pași de ei, un iepure roșcat rămăsese nemișcat între nămeții de zăpadă și se uita la ei cu ochii mici în care lucea parcă o lumină veselă. Uj Hoțul aruncă spre iepure un ciot. Iepurele o tuli în salturi mari. Ciotul căzu și se îngropă în zăpadă.
    - Nu l-ai lovit, Uj.
    - Spune...
    - Uj, îți mai aduci aminte cum te-a bătut pe tine cu harapnicul până ai leșinat, Him bașa?
    - Nu, n-am uitat. Așa ceva nu se uită toată viața. Dar e cam multișor de atunci, femeie.
    - Zece ani, Uj, zece ani și câteva luni.
    - Călcasem străvechea lege a șatrei. Furasem niște cai. Him bașa era în dreptul lui să mă bată. Him bașa avea dreptul chiar să mă omoare. Dacă nu duceam caii de unde-i furasem, ne prindeau jandarmii și atunci... Atunci era vai de capul șatrei.
    - Totuși, Uj, Him bașa te-a bătut prea tare.
    Uj Hoțul tăcu. Tăcu și își aruncă gândurile îndărăt cu peste zece ani. Furase doi cai de la un cârciumar. Caii erau mari, șargi. Him bașa îl silise să ducă frumusețea de cai de unde-i luase. Și pe urmă îl bătuse zdravăn.
    Matahala îi întinse o țigară.
    - Fumează, Uj. N-ai mai fumat de mult.
    Omul luă țigara, o aprinse și după ce trase cu sete câteva fumuri, o întrebă:
    - Dar de unde ai tu țigări?
    - Am cumpărat câteva pachete din orașul acela de lângă apă. Le-am păstrat pentru tine, pentru când vei fi în lipsă.
    Fumul țigării era tare, aspru, acru. Lui Uj Hoțul îi plăcea.
    - Ascultă, zise el, de ce mi-ai pomenit tu de întâmplarea cu Him bașa? Până acum n-ai scos o vorbă. Timp de zece ani și mai bine n-ai scos o vorbă, și acum, deodată... Credeam c-ai uitat...
    - N-am scos nicio vorbă, Uj, pentru că n-avea rost.
    - Și acum crezi că are?
    - Are, Uj. Dacă n-ar avea, aș fi tăcut mai departe.
    Uj se gândi, se gândi. Spuse:
    - Nu pricep, zău că nu pricep nimic.
    - Uj, tu ai urechi?
   - După câte știu, am. Două. Una în dreapta și alta în stânga.
    Râseră amândoi. Vântul începu să adie. Era vânt de miazănoapte și avea să se întețească destul de curând. Ramurile arbuștilorse clătinară și se scuturară de zăpadă.
    - Degeaba ai urechi, Uj. N-auzi nimic din ce vorbesc oamenii în șatră.
    Uj Hoțul se miră.
    - Oamenii vorbesc multe. Nu știu ce vrei să spui.
    - Oamenii vorbesc împotriva lui Him bașa.
    - Și ce vor cu Him bașa?
    - Să-l dea jos. Șatra trebuie să aibă alt stăpân.
    Uj Hoțul își luă sarcina de lemne la spinare și plecă. Matahala îl urmă. Mergea, ca de obicei, cu doi pași în urma lui. Vântul se întări și mai mult. Se lăsa ger. Pe la jumătatea drumului spre crâng și hrube, Uj Hoțul se opri. Când Matahala ajunse în dreptul lui, o întrebă:
    - Și cam care ar fi acela care i-ar lua locul lui Him bașa?
    Matahala zâmbi. Îl lăsăs pe Uj să aștepte un timp, pe urmă zise moale:
    - Buir mi-a spus că șatra s-a gândit la tine.
    Uj Hoțul rămase cu gura căscată.
    - Cum adică la mine? Și de ce tocmai la mine?
    - Nu știu. Vorbește cu Buir, dar ia seama să nu v-audă nimeni. Până nu este pregătit totul, nici Him bașa și nici altcineva din neamul lui nu trebuie să afle ceva.
    Merseră mai departe. Vântul îi înfășura în pale reci. Cerul se posomora. Zăpada le scrâșnea sub picioare, de parcă ar fi fost sacâz nu zăpadă. În pragul hrubei, Uj Hoțul se opri și-i spuse Matahalei:
    - Îmi pare rău că n-am lovit iepurele. Îl jupuiam, îl frigeam și-l mâncam astă-seară. Mi s-a făcut o poftă grozavă de friptură de iepure. Mâine o să mă duc în crâng să prind unul.
    Matahala se uită strâmb la el și-i spuse, încet, printre dinți, de parcă ar fi rostit un cuvânt dulce, de dragoste:
    - Căcăciosule!...
    Uj Hoțul își vârî capul între urechi și tăcu.
    În hrube oamenii oacheși vorbeau între ei pe șoptite. Dacă timpul nu era prea urât, dacă nu viscolea și vântul nu bătea prea tare, se adunau mai mulți, luau topoarele sau securile la spinare și se încârduiau spre crâng. Odată ajunși acolo tăiau arbuști, îi îngrămpdeau și pe urmă se-ntindeau la vorbă.
    - Trebuie să-l dăm jos pe Him bașa. Din pricina lui am ajuns aici. Din pricina lui o să pierim și noi și copiii noștri.
    - Cum din pricina lui? Ce putea să facă?
    - Să fi mișcat din urechi, să fi dat plocoane oamenilor stăpânirii de lângă fluviu, să fi rămas să iernăm acolo, la marginea orașului.
    - Credeți că izbutea?
    - Trebuia să izbutească. L-am ales bulibașă, ca să aibe grijă de șatră. Ce fel de grijă a avut Him bașa, se vede: murim de frig, murim de foame.
    - Nicio șatră n-a rămas dincolo de fluviu.
    - Așa o fi. Noi însă trebuia să rămânem.
    Alții vroiau să-l doboare pe Him bașa pentru altele.
    - Și-a luat toți feciorii în hruba lui.
    - În hruba lui e mai cald decât într-ale noastre.
    - Pentru că în hruba lui pereții sunt uscați.
    - Într-ale noastre mustesc pereții, mustește tavanul.
    - Pe străinii aceia Him bașa nu ne-a lăsat să-i omorâm.
    - După sfatul lui Him bașa nu i-am omorât și ne-am ales numai cu necazuri.
    - Pe Alimut...
    - Ce e cu Alimut?
    - De ce nu-l silește Him bașa pe fiu-său să trăiască cu fata lui Calub? Stă fata și se usucă fără bărbat.
    - Fata lui Calub o să se lege de ginerii noștri și-o să le strice căsniciile.
    - Him bașa ne-a înșelat la socoteală. Pe bucatele cumpărate de la negustorii de lângă apă a dat mai puțini galbeni decât a spus el că a dat. Ne-a înșelat...
    - Oarba... Și Oarba e de vină. Ea îi dă sfaturi proaste lui Him bașa. Oarba... Și Oarba e de vină.
    - De ce împiedică Him bașa pe Ariston și pe Goșu să se răfuiască odată?
    - Întrebi de parcă n-ai ști: Him bașa ține la Lisandra. Poate s-o fi culcat și el cu ea, nu numai Ariston.
    Strigau. Urlau. Se mâniau. Dacă Him bașa ar fi trecut din întâmplare prin apropierea lor, s-ar fi repezit cu toții asupra lui, l-ar fi ucis și l-ar fi rupt în bucăți, cu toate că până atunci niciunul din ei nu omorâse om.
    Him bașa nu știa nimic. Tăndălea în hrubă, își încălzea oasele bătrâne la foc și se gândea la șatra lui, la șatra pe care încă de când era tânăr și drept ca un brad o stăpânea și pe care, la rândul și la timpul lor, o stăpâniseră înaintașii săi.
    Acum ieși în pragul hrubei. Oamenii oacheși suiau povârnișul, ajungeau în pragul hrubelor cu sarcinile de lemne și rămâneau acolo încruntați. Nu-și dădu seama ce este cu ei, dar bănui că totuși ceva deosebit era la mijloc. Se duse în hrubă, luă biciul și se întoarse. Oamenii oacheși începură să se înghesuie unul într-altul și să murmure. La spatele bărbaților se îngrămădiseră muierile și copiii. Him bașa înălță fruntea și întrebă:
    - Ce vreți? Văd că vreți ceva, dar nu înțeleg ce anume.
    Se făcu tăcere. Fiecare aștepta să înceapă altul.
    Him bașa zâmbi și adăugă:
    - Nu cumva e vorba tot de Ariston și de Goșu?
    Buir se lăsă pe vine ca să nu se vadă - era în rândul din urmă - și zise:
    - Nu, bulibașă, acum e vorba de altceva.
    - Spune, Buir, că mi se pare că al tău e glasul. Spune ce vreți.
    Buir rămase ciucit pe vine și-i răspunse:
    - Vrem ca tu să nu ne mai fii bulibașă. Vrem ca bulibașă al nostru să fie Uj Hoțul, da, Uj Hoțul, bărbatul Matahalei.
    Him bașa râse de-a binelea.
    - Și de ce să nu mai fiu eu bulibașă, Buir? Și mai ales pentru ce să fie bulibașă peste șatra noastră Uj Hoțul?
    Oamenii prinseră curaj și se apucară, învălmășind și încurcând cuvintele, să-i strige și să-i urle în obraz toate câte le strigaseră și le urlaseră între ei în crâng. Ba mai adăugară și alte născociri, care mai de care mai prăpăstioase și mai urâte. Fiii lui Him bașa - cinci la număr - veniră lângă el. Veni lângă el și Oarba.
    - Lăsați-mă singur! zise Him. Trăgeți-vă de-o parte și rămâneți liniștiți orice s-ar întâmpla.
    Îl ascultară. Sudalmele nerușinate, învinuirile plănuite și clocite mai dinainte, ca și cele născocite pe loc, la fierbințeală, curgeau șiroaie. Him bașa ascultă totul... totul...
    Văzând că Him bașa ascultă tot ce i se aruncă în spinare, fără să crâcnească, ci numai clipind din când în când din ochi, oamenii oacheși se mai domoliră. Atunci Him bașa prinse o clipă de tăcere și-i întrebă răstit:
    - Crede, într-adevăr, vreunul din voi că eu am avut ceva cu Lisandra? Poate tu, Aristoane? Poate tu, Goșule?
    - Eu nu, zise Goșu.
    - Nici eu, spuse Ariston.
    - Atunci cine? întrebă Him bașa.
    - Noi toți! urlară oamenii aproape într-un singur glas. Noi toți!
    Him bașa ridică biciul, se repezi la ei, îi izbi pe aleselea și la nimereală, fără milă, cum nu-i mai lovise niciodată. Unora le căuta cu biciul obrazul, pe alții se mulțumea să-i lovească la întâmplare. Femeile și copiii fugiră speriați. Bărbații însă rămaseră pe loc îndurând cu resemnare loviturile. Niciunul nu încercă să scape. Câțiva căzură cu fața în zăpadă. Him bașa continua să-i lovească.
    Îl lovi... Și nu se opri până nu-i văzu pe toți culcați la pământ.
    Când se potoli, le spuse:
    - Despre ceea ce avem de făcut, spre a încerca să scăpăm cu viață din această pustietate, o să vorbim mâine. Acum duceți-vă și astâmpărați-vă foamea. Ați muncit cu spor la crâng și ați adus lemne la hrube pentru cel puțin o săptămână.
    Vântul vui și șuieră mai departe peste câmpurile albe. Norii își lăsară pântecele umflate să atârne, ca și mai înainte, deasupra pământului. Începu iarăși să ningă.

                                                     CAPITOLUL XI

                             Trecură zile. Trecură nopți. Pe urmă trecură alte zile și alte nopți. Vântul suflă și într-o seară se opri ostenit și se culcă printre nămeți să se odihnească. Ninse. Nu mai ninse. Ninse iarăși. Soarele se arătă. Se ascunse. Și iarăși se arătă. Zilele începură să crească. Nopțile să scadă. Și vremea curse înainte.
    În șatra aciuată în hrubele înconjurate de pustiu muriră oameni și se născură pui de oameni.
    Morții fură îngropați lângă ceilalți morți, pe colină, în pământul înghețat și în zăpada înghețată. Când ești mort în pământ nu ți-e nici cald, nici rece, nici bine nu-ți este și nici rău. Dormi liniștit, somn adânc dormi, somn de veci dormi și nu știi nici măcar cum putrezești, de schimbat în țărână, te schimbi în țărână.
    Pruncii cei noi, tăvăliți goi prin nămeți, pentru a se căli și pentru a se oțeli, îndată după naștere, țipară înainte de a deschide ochii și nu tăcură decât după ce-și potoliră întâia foame, sugând țâță.
    Prin văzduhul când înnourat și crâncen, când limpede și sticlos se auziră iarăși tunurile mugind, gemând adânc și îndelung undeva departe spre răsărit. Socotind după mugetul și geamătul lor, războiul de apropia, se apropia încet, dar se apropia.
    Șatra se obișnui repede cu tunurile. Le auzeau glasurile și parcă nu le auzeau. Hrana era pe isprăvite. Foamea da târcoale șatrei, frigul o făcea să dârdâie și să clănțăne, și acum moartea se simțea în hrubele oamenilor oacheși ca la ea. Simțeau frigul, însă nu se speriau nici de frig. Va veni primăvara. Vor mânca verdețuri și vor scăpa de foamete. Va veni primăvara și ei toți se vor încălzi la soare și vor scăpa de frig.
    Câteva săptămâni Him bașa nu mai avu prilejul să biciuie pe nimeni. Șătrarii se potoliră și nu mai visau să-l schimbe cu Uj Hoțul. Goșu și Ariston se înjurau și se amenințau cu cuțitele ori de câte ori se întâlneau departe de hrube, dar de încăierat nu se mai încăierau. Him bașa le spusese amândurora, în fața întregii șatre, ce hotărâse și, arătându-le și biciul, adăugă că, în cazul în care se vor mai lua la bătaie fără știrea și fără îngăduința lui, îi va alunga fără milă din șatră cu Lisandra lor cu tot.
    Tocmai atunci când toți se pregăteau să aștepte primăvara salvatoare în liniște, se petrecu ceva cu totul neașteptat și care încurcă lucrurile.
    Rida, care nu-i putea ierta Matahalei moartea lui Bus, o pândea și o urmărea cu gândul s-o prindă la strâmtoare și să-și sare cu ea inima. Tot pândind-o și tot urmărind-o, într-un amurg o văzu furișându-se printre nămeți. Nu venea spre hrube, ci se depărta de ele. Peste câteva clipe, băiețandrul Vuz, fratele mai mic al lui Blebe, se strecură după ea, uitându-se cu vădită frică în dreapta și-n stânga. Rida pricepu despre ce poate fi vorba. Vru să se ia după ei. Se răzgândi. Chemă încă trei femei din șatră și le spuse:
    - Veniți cu mine, muierilor. N-o să vă pară rău. O să vedeți ce nici cu gândul n-ați gândit... O să vedeți...
    Să vadă ce nici cu gândul n-au văzut! Cine are tăria să se împotrivească unei asemenea ispite? Plecară în stol, tăcute. Merseră nu prea mult. Se opriră. Căscară ochii. Duseră mâinile la gură, să nu strige. Matahala! Matahala cea neprihănită sta răsturnată în zăpadă. Fața, acoperită cu mâinile! Fusta, ridicată până sus. Părea un morman uriaș de carne, un morman viu. Deasupra Matahalei, mic și pricăjit ca un bursuc costeliv, băiețandrul Vuz, căruia nu-i mijise mustața.
    Rida rămase de piatră, cu gândul la răzbunarea ei. Privind însă, celorlalte trei muieri li se aprinse pofta. În trupurile lor arămii mânia începu să firabă și sângele să clocotească. Se apucară să chiuie:
    - Huo!... Huo!... Huideooo!... Nerușinato! Ai spurcat copilul, nerușinato!... Huo!
    Vuz se dezmetici, sări în sus, își ridică pantalonii din vine și o luă la goană peste câmp. Zăpada îl împiedică să alerge așa cum ar fi vrut. Alerga câțiva pași. Cădea. Se ridica. O lua iarăși la goană. Greoaie, Matahala se sculă și ea, își scutură fusta și scurteica de zăpadă și se uită către muierile care o huiduiau.
    Se apropie de ele liniștită, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic.
    - Ce e, fa? Ce v-a apucat?
    - Păi...
    - Ce păi?
    Se năpusti și prinzând-o pe una de coade se apucă să târnuie zăpada cu ea. Celelalte două fugiră țipând. Rida sări în spinarea Mahatalei, îi smulse tulpanul de pe cap, își înfipse mâinile în părul ei și, smucind-o și mai izbind-o și cu genunchii în spate, izbuti s-o doboare în zăpadă. Încălecă pe ea, o zgârie și încercă să-i spargă ochii. Matahala își încordă puterile și o zvârli de-o parte. Nu ajunse însă să i se urce cu picioarele pe piept și s-o zdrobească.
    Șatra venea grăbită, toată în păr. Him bașa flutură biciul și Uj Hoțul ciomagul.
    - Atâția bărbați mândri! V-ați adunat să bateți o muiere!
    Scuipă la picioarele lui Him bașa. Uj Hoțul sări într-o parte și înălță fulgerător ciomagul s-o izbească pieziș și s-o doboare. Matahala se răsuci pe călcâie uimitor de repede, se feri și ciomagul lui Uj Hoțul căzu în gol. Matahala îi puse piedică bărbatului. Uj Hoțul căzu.
    Șatra, până aici mânioasă, își descreți frunțile și râse.
    Matahala nu luă în seamă râsul șatrei, cum cu puțin înainte nu-i luase în seamă mânia. Se aplecă de mijloc și-l apucă pe Uj Hoțul de picioare. Dintr-o singură opintire îl ridică și începu săă-l învârtească în jur, cum ar fi învârtit o bâtă.
    Oamenii oacheși se treaseră îndărăt. Him bașa rămase neclintit. Matahala lovi în el cu Uj Hoțul. Stăpânul șatrei căzu. Mataha îl aruncă peste el pe Uj Hoțul.
    Bărbații șatrei se rușinară de teama care-i făcuse să dea îndărăt, închegară un cerc în jurul Matahalei, strânseră cercul din ce în ce mai mult și, când unul dintre ei răcni „Acum”, se repeziră cu toții dintr-o dată asupra ei. Unii îi săriră în cârcă și o apucară de păr, alții îi căutară beregata s-o înăbușe, câțiva se târâră și o prinseră de picioare. O burdușiră bne, pe înfundate și până la urmă izbutiră s-o întindă cât era de lungă pe zăpadă.
    Undeva, spre răsărit, neînchipuit de departe, tunurile gemeau, oftau și văitau îndelung.
    Careva o izbise în tâmplă. Matahala amuțise. Acum oamenii oacheși o loveau pe unde nimereau și-o rostogoleau prin zăpadă.
    - Lăsați-ne-o și nouă... Lăsați-ne-o și nouă...
    Bărbații, osteniți, o lăsară pe Matahala pe mâna muierilor. Muierile n-o loviră. N-o traseră de păr. Nu-i zgâriară obrazul cu unghiile. O întoarseră cu fața în sus, încălecară pe ea, îi ridicară fusta și cămașa groasă de cânepă, până mai sus de buric, îi desfăcură picioarele și prin deschizătura dintre ele se siliră s-o îndoape cu bulgări de gheață și de zăpadă.
    - Ha-ha-ha!
    - Hi-hi-hi!
    - Muierile au cap! O pedepsesc pe unde-a păcătuit.
    Him bașa și Uj Hoțul, care se dezmeticiseră și se culeseseră din zăpadă, priveau,
    Dinspre răsărit veniră și trecură vuind și la mare înălțime către apus trei avioane burticoase. Oamenii oacheși nu le priviră. Avioanele se depărtară. Când ajunseră aproape de marginea zării umbrele mari, luminoase, căzură din cer și plutiră îndelung, alungând amurgul, între cer și pământ. Pe urmă... Pe urmă se auziră explozii și se văzură flăcări mari zbătându-se ca niște șerpi roșii, uriași și suluri negre de fum.
    Avioanele se întoarseră. După ele venea, lunecând pe sub nori, un avion mic care zbârnâia ca un bondar. Sub nori, deasupra zăpezilor, lătrau mitralierele. Cele trei avioane se depărtară. Bondarul se întoarse bâzâind vesel că-l ocolise moartea. Zbura destul de jos.  Pilotul văzu pe albul zăpezii învălmășeala omenească. Căpătă chef de joacă.
    Aruncă o parașută luminoasă. Amurgul își depărtă aripile cernite. Cerul se lumină. Se lumină și câmpul acoperit de zăpadă. Bondarul se clătină pe aripile lui negre, se lăsă și mai jos. Mitraliera lătră de câteva ori scurt. O ploaie de gloanțe împroșcă zăpada. Oamenii oacheși căzură la pământ. Bondarul, hohotind și scrâșnind din măselele lui de oțel, se înălță și se depărtă. Parașuta căzu undeva în zăpadă și se stinse. Amurgul deveni iarăși amurg.
    Matahala, lăsată în părăsire, se trezi. Se frecă la ochi și se sculă. Șatra sta tăcută, lungită, cu fețele în zăpadă. Matahala simți dureri ascuțite. Înțelese ce i s-a întâmplat. Se repezi la Uj Hoțul. Îi luă ciomagul și începu să lovească spinări, picioare, capete. Urlă:
    - Dar ce-ați avut, mă, cu mine? Dar ce-ați avut, fă, cu mine? Ce vă pasă vouă ce fac eu cu născătoarea mea și cu viața mea? A? Ce vă pasă?
    Îl lovi de câteva ori și pe Him bașa. Văzându-l pe Uj Hoțul că încearcă să scape cu fuga, se năpusti asupra lui. Îl pocni, îl îmbrânci, iar îl pocni:
    - Și tu, stârpitură, tu de ce-ai vrut să mă bați? De ce ai vrut să mă bați tu pe mine? De douăzeci de ani trăiesc cu tine, mototolule, și tot de douăzeci de ani eu - eu, și nu alta - îi învăț pe toți flăcăii șatrei cum să se culce cu muierile. Eu, nu alta! Și acum ați aflat-o. Ai aflat-o și tu, mototolule! Și vrei să mă bați! Vreți cu toții să mă bateți! Voi... Să mă bateți voi pe mine...
    Scuipă scârbită spre toți și aruncă ciomagul departe, peste capetele lor. Ciomagul nu lovi pe nimeni. Căzu și se îngropă în zăpadă. Matahala se lăsă pe vine, se ciuci și începu să se vaiete și să plângă.
    - Ce-aveți voi cu mine? Ce vreți voi de la mine? Peste puțin timp o să murim. Toți o să murim. Cu mic cu mare o să murim. Până la primăvară, până la vară, niciunul din noi n-o să mai trăiască. Noi am fost mânați aici să murim. Toți o știți. Și niciunul din voi nu vorbește despre asta.
    Acum amurgul se stinse. Golul dintre cerul acoperit de nori groși și pământul ascuns sub zăpada albă, neprihănită, se umplu de scama fumurie a întâiului ceas de seară.
    Oamenii oacheși tăcură și se cocoșară. Făcură asta de teama cuvintelor pe care le auziseră. Și se cocoșară, pentru că dintr-o dată li se păru că tot întunericul serii se prăbușise pe umerii lor.
    Matahala sughiță și când sughițul i se potoli spuse:
    - O să murim! Toți. Până la primăvară sau cel târziu până la vară. O să murim. Și cu ce ne-am ales noi din viața noastră? Și eu... Spuneți-mi voi mie, cu ce m-am ales eu din viața mea? A? Cu ce m-am ales?
    Nu-i răspunse nimeni. Nici oamenii nu-i răspunseră, nici văzduhul, nici cerul.
    Femeia uriașă se lungi pe zăpadă. Vru să muște pământul. Pământul, care tăcea și nu-i răspundea Însă pământul era acoperit cu zăpadă. Zbătându-se, Matahala își înfipse dinții în zăpada tare și înghețată. Mușcă. Buzele îi sângerară. Își linse sângele de pe buze întocmai cum își lingeau animalele rănite. Își dădu seama că sângele ei e cald, aproape fierbinte, sănătos și nițeluș sărat. Începu să-i placă sângele.
    Își mușcă singură buzele. Adânc și le mușcă. Buzele îi sângerară din belșug și ea le linse cu sete, le linse până le simți uscate. Se ridică.
    Șatra, care privise totul cu mirare, se trase îndărăt, tăcută. Matahala căută ciomagul. Îl găsi. Îl ridică și urlă:
    - Nu vreau să mor... Nu vreau să mor... Vreau să-mi trăiesc până la capăt viața... iar voi... Voi să mă lăsați să-mi trăiesc viața cum îmi place mie, puțina viață pe care o mai am de trăit...
    Careva îi strigă:
    - Dar de ce vrei să trăiești?
    - Dobitocule! Dar de ce să vreau să mor? Vino, vino-ncoace, dobitocule, să te ciomăgesc și să-ți smulg boașele. Nu meriți să ai boașe, nu, nu meriți.
    Șatra tăcu. Matahala tăcu. Câinii, care încă de la începutul încăierării se așezară în patru labe în zăpadă și priviseră totul fără să miște măcar din coadă, tăcură și ei. Nu mârâiră, nu scânciră, nu lătrară. Se uitară la tot ceea ce făceau oamenii oacheși și ascultară tot ceea ce spueseră. Poate înțeleseseră ceva. Poate înțeleseseră totul. Poate nu înțeleseseră nimic. Dar câinele Rob nu se uitase la nimeni. Rămăsese tot timpul cu ochii în jos și cu botul în zăpadă.
    Uj Hoțul se apropie de nevastă-sa. Matahala socoti că vine cu gând rău asupra ei, acum, când o crede stropșită, lipsită de putere, moleșită. Ochii i se aprinseră. Sângele începu să-i clocotească în trup. Ridică ciomagul, urlă:
    - Să nu te atingi de mine, stârpitură, că te ucid! Dintr-o singură lovitură te ucid, stârpitură!
    Înfricoșat, Uj Hoțul căzu în genunchi. Matahala lăsă ciomagul. Uj Hoțul se târî încet, pe genunchi, către ea.
    - Draga mea, scumpa mea, hai... Hai să mâncăm și să ne culcăm, draga mea... Liniștește-te, draga mea, liniștește-te. O să trăim.
    - Natantolule! Cum o să trăim și cât o să mai trăim? Puțin de tot, natantolule, puțin de tot. Pe urmă... Pe urmă o să murim... Pe urmă toți o să murim...
    Se așeză iarăși pe plâns. Uj Hoțul se sculă, se înălță pe vârful picioarelor, întinse mâna s-o mângâie pe Mataha pe obraz. Muierea voinică îl plezni peste mână:
    - Ce ți-a venit? Nu te-ai priceput niciodată să mă mângâi, nici pe obraz, nici pe alte părți.
    Uj Hoțul se trase îndărăt. Și după ce puse între el și ea o distanță bunicică, se răsti:
    - Adică...
    - Așa cum ți-am spus!
    - Dar alții.... Alții au știut să te mângăie?
    Acum glasul lui era asemui cu glasul unui copil. Matahala se gândi să-i spună ceva plăcut, o minciună care să-l liniștească. În ciuda voinței ei se auzi rostind răspicat adevărul:
    - Oho! Alții! S-au priceput.... S-au priceput de minune.
    Răspunsul îl opări.
    - De-ai noștri?
    - Și de-ai noștri.
    - Care? Spune-mi-l, să-l omor.
    - Ai avea prea mulți de omorât, Uj. Prea mulți.
    Se opri pentru a-și aminte cât mai bine totul. După aceea zise:
    - Nu, Uj, n-ai avea prea mulți de omorât. O mare parte din ei au murit. Au murit și au fost îngropați.
    Iarăși își aduse aminte de moarte. Urlă. Ca o fiară urlă:
    - O să murim. Până la primăvară, ori cel mult până la vară, o să murim. Toți o să murim. Am fost aduși aici să murim!
    Uj Hoțul se apropie de ea și o luă de mână:
    - Hai nevastă, hai, nevastă...
    Matahala se lăsă dusă ca un copil cuminte. Plângea. Sughița. Iar plângea. Sub picioarele ei mari, groase, zăpada înghețată scrâșnea și scârțâia și sub tălpile lui Uj Hoțul.
    Se îndreptară spre hrube. Aprinseră focurile, care între timp se stinseseră. Muierile pregătiră în grabă fiertură săracă. Oamenii oacheși, flămânzi, osteniți, o sorbiră și ei în grabă, de parcă ar fi fost nevoiți să plece îndată la drum. Nu plecară. N-aveau încotro să plece.
    Se întinseră în culcușuri și încercară să doarmă. Somnul însă da târcoale hrubelor și nu voia să pătrundă în niciuna din ele. Oamenii se răsuceau, se așezau când pe-o parte, când pe alta, închideau ochii și încercau să nu se mai gândească la nimic. În capetele lor însă se învârtea un singur gând: „O să murim. Până la primăvară, ori cel mai târziu până la vară, o să murim. Toți o să murim. Am fost aduși aici să murim.”
    Focurile pâlpâiră. Fumegară. Se stinseră. Frigul se strecură înăuntru prin pieile de la intrare. Oamenii oacheși se acoperiră mai bine. Unii se făcură covrig. Alții își luară nevestele în brațe.
    Spre ziuă adormiră. Adormi și Him. Lângă pieptul lui păros, Oarba, trează, respira ușor, liniștit. Dar inima îi ardea în piept ca un bulgăr rotund de foc. De ce murise Bus? De ce fusese nevoie să moară Bus? Acum băiatul altădată atât de viu, atât de neastâmpărat, dormea adânc, somn fără trezire, în pământul înghețat și nici măcar nu putea să viseze.
    Tunurile gemură adânc, undeva departe, spre răsărit. Lumina puțină și săracă a zorilor învălui câmpurile pustii acoperite cu zăpadă. Him bașa se răsuci și vorbi prin somn:
    - O muiere! Să mă lovească pe mine o muiere!
    Oftă.
    „Doarme! își spuse Oarba. Doarme și vorbește singur prin somn. Somnul e un fel de moarte, dar nu e moarte.”
    Una din nurorile Oarbei, aceea căreia șatra îi spunea Cața, se trezi, se desprinse din culcuș și aprinse focul. Oarba auzi pașii desculți. Pe urmă auzi - cu auzul ei ascuțit - cum cresc și joacă flăcările.
    Ursoaica Babaia mormăi veselă că peste somnul ei mai trecuse o noapte. Tunurile gemură iarăși adânc prin sute de guri. Ursoaica Babaia mormăi iarăși, de astă dată a supărare. Ceilalți urși mormăiră și ei. Șatra ieși din somn.
    - Mamă, mi-e foame...
    - Mamă, mi-e foame...
    Celor mici, ca și celor mari, le era foame, numai că toți cei mici o și mărturiseau.
    - Mamă, mi-e foame, mi-e foame...
    - Mamă, mi-e foame... de parcă aș avea șoareci în burtă.
    - Dac-ai avea șoareci în burtă, ai fi sătul.
    Ar fi fost bine, dacă șatra ar fi avut șoareci la îndemână. I-ar fi tăiat, i-ar fi fript, i-ar fi mâncat și și-ar fi astâmpărat foamea.
    Muierile fierseră orz și ovăz în oale.
    - Altceva nu ne mai dai?
    - Nu mai are maica ce să vă dea... Nu mai are maica...
    - Matahala a grăit adevărul. Până la primăvară o să murim cu toții de foame.
    - Poate n-o să murim.
    - O să murim.
    - Poate n-o să murim.
    - O să murim.
    - N-o să murim.
    Ursoaica Babaia se scarpină de purici. Mormăie. Pe urmă se scarpină iarăși de purici. Focul fumegă. Aerul din hrubă e acru, e amar, e stătut. Pielea ursului Zazu atârnă la intrare. S-a uscat. Vântul o clatină. Ursoaica Babaia o privește. Își amintește de ursul ei. A trăit ea în adevăr lângă Zazu, sau numai a visat? Visează oamenii, dar și urșii visează.
    - Mooor.... Mooor....
    Undeva, departe, spre răsărit, gem adânc tunurile. Câmpul din jurul șatrei e nemărginit. Și e acoperit, de luni și luni de zile, cu nămeți înalți de zăpadă. Vântul șuieră, fluieră, țiuie. În hrube ard focuri. Fumul negru se izbește de tavanele și de pereții hrubelor, încearcă să răzbească afară, însă vântul îl prinde, îl răsucește și-l împinge înăuntru peste oamenii oacheși, sătui până în gât de vreme urâtă.
    - Nu mai vine primăvara...
    - Ba o să vie, însă o să vie mai târziu, poate prea târziu.
    - De ce prea târziu?
    - Pentru că până atunci o să murim cu toții.
    - De foame?
    - De foame.
    Ursoaica Babaia se uită la pielea uscată a lui Zazu. Mormăie. Se scarpină de purici. Pe urmă iarăși mormăie.
    Și timpul trece....
    - Nu mai avem ce mânca.
    - Ba ar mai fi ceva.
    - Ursoaica?
    - Ursoaica.
    - Și după aceea?
    - Ceilalți urși.
    - Asta ar mai prelungi viața șatrei cu o săptămână, două...
    - Pe urmă?
    - Pe urmă vom vedea. Multe se pot întâmpla într-o săptămână, două. Multe.
    Oarba începu să se vaiete.
    - Până acum... până acum nu s-au pomenit oameni oacheși care să-și fi mâncat urșii.
    - Multe din câte nu s-au întâmplat niciodată se întâmplă acum. Războiul...
    - Au mai fost și altădată războaie.
    - Au mai fost, dar....
    Veni o pală de vânt și clătină pielea uscată și înghețată a ursului Zazu. Fumul din hrube se învârteji. Oamenii oacheși își acoperiră ochii cu mâinile. Și-i acoperi și Oarba. Sarat zise:
    - Dar urșii nu sunt ai noștri. Sunt ai lui Him bașa, care n-o să ne dea voie să-i tăiem.
    Lui Uj Hoțul i se bulbucară ochii. Glasul i se înăspri și se întări:
    - Ba o să ne dea voie.
    - Și dacă se împotrivește, ce-i putem face?
    - Mai nimic. Îl tăiem, îl ciopârțim și-l mâncăm pe el.
    Tocmai atunci intră în hrubă Him bașa. Him bașa se așeză pe vine lângă foc, își întinse mâinile spre flăcările gălbui să și le încălzească. Acum oamenii oacheși tăceau.Se uitau în pământ și tăceau. Oarba îi îndemnă:
    - Hai, spuneți-i lui Him bașa ce voiați să-i spuneți. Stăpânul vostru n-o să se supere, o să vă asculte, cum v-a ascultat totdeauna, cu bunăvoință.
    Oamenii oacheși nu ascultară îndemnul Oarbei. Tăcură mai departe. Him se uită la ei. Priveau în pământ. Aveau ochii nespus de triști. Dar Uj Hoțul, cutezător, căută privirile bulibașei și când i le găsi îl înfruntă. Ținea în mână un cuțit lung, cu două tăișuri. I-l arătă. Him nu înțelese. Râse și întrebă:
    - Dar ce ai? De ce-mi arăți cuțitul?
    - Cum de ce? Cuțitul meu vrea s-o taie pe Babaia.
    - Numai cuțitul tău?
    - Nu. Aproape toate cuțitele șatrei vor s-o taie pe Babaia. S-o taie chiar acum.
    - Ca s-o mâncați?
    - Da. Ca s-o mâncăm. Suntem pocâltiți de foame. Dacă n-o mâncăm pe Babaia, murim. Și nu vrem să murim.
    Oarba se duse la Babaia, o prinse de gât și începu s-o sărute. Ursoaica mormăi mulțumită. Him bașa spuse:
    - Luați-o. Dacă vreți s-o luați, luați-o.
    - O să mănânci și tu din carnea ei, Him bașa.
    - Nu, Uj. Dacă aș mânca din carnea ursoaicei aș muri.
    - Fleacuri, bulibașă. Și dacă o să mănânci din carnea ursoaicei și dacă n-o să mănânci, de murit tot o să mori.
    Him bașa ridică din sprâncene.
    - De unde știi tu că o să mor?
    Uj Hoțul râse:
    - Toți oamenii mor, bulibașă.
    Him zise moale:
    - Da. Ai dreptate, Uj, de moarte nu scapă nimeni. Dar atunci de ce vă osteniți să tăiați ursoaica?
    - De murit o să murim cu toții, bulibașă, dar vrem să murim cât mai târziu cu putință și numai atunci când nu se va mai putea altfel... atunci și numai atunci.
    Oarba mângâie îndelung ursoaica, o mai sărută o dată pe bot și de depărtă de ea. Uj Hoțul,care numai atât aștepta, desprinse lanțul din peretele hrubei și o târî după el. Ursoaica se lăsă greu, se împotrivi. Uj Hoțul smuci lanțul. Sarat o lovi cu piciorul în burtă. Alții o izbiră cu ciomegele.
    Babaia se zbătu mult timp. Oamenii oacheși o bătură, până o deșelară. O împinseră cu genunchii și, până la urmă o scoaseră din hrubă. Nu se osteniră s-o ducă mai departe. Ursoaica Babaia mormăia, se lăsa greu, încerca să muște cu dinții ei mari și galbeni de bătrânețe.
    - Țineți-o bine, porunci Uj Hoțul. Țineți-o bine să nu ne scape tocmai acuș.
    Oamenii oacheși o răsturnară cu burta în sus și o ținură bine. Uj Hoțul se aplecă și dintr-o singură lovitură îi tăie băregata. Sângele roși-negricios stropi până departe zăpada. Pe Uj Hoțul îl stropi chiar pe obraz. Omul nu se sinchisi. Unii săriră în lături și se feriră la timp, alții se aleseră cu straiele mânjite.
    Sângele era cald și mirosea puternic și ațâțător a viață. Așezat pe labe, Rob ridică botul spre cer și urlă prelung, urlă a pustiu și a moarte. Ceilalți câini se adunară în preajma oamenilor, însă de teama loviturilor pe care le-ar fi putut primi rămaseră departe. Uj Hoțul le aruncă măruntaiele. Câinii se încăierară. Câțiva oameni râseră. Unul zise:
    - Se-ncaieră ca proștii, aproape pentru nimic.
    Acum câinii șatrei deveniseră slabi, jigăriți și păreau tot atât de hămesiți de foame ca și stăpânii lor.
    Șătrarii jupuiră ursoaica, îi luară pielea, presărară sare pe ea și-o întinseră pe o frânghie, la vânt, să se usuce. Înainte ca pielea Babaiei să înghețe, hămesiții se luară la harță.
    - Lui i-ai dat o bucată de carne mai bună decât a mea.
    - Cui? Mie? Pe tine te-a părtinit Uj Hoțul. Pe tine, nu pe mine.
    Uj Hoțul rânji:
    - Adineauri răbdați și râdeați de câini. Acum voi vă arătați mai răi decât câinii.
    Vru să mai spună ceva, să-i mai batjocorească, să-i potolească, să-i împace. N-avu când. Înainte de-a apuca să deschidă gura, se pomeni izbit, trântit în zăpadă, luat în picioare, târât departe de hrube, ca un hoit.
    Când îl părăsiră, Uj Hoțul se bucură: „O să aștept aici până cade înserarea. Pe întuneric o să mă târăsc singur la hrubă. Am să mă ascund într-un colț. Dacă nu voi îngheța de frig... Ori dacă nu va da careva peste mine. Bine că nu m-au omorât... Dar o să le arăt ei cine sunt și ce pot... O să le arăt eu...”
    În jurul trupului hărtănit al ursoaicei încăierarea era în toi. Oamenii oacheși își ieșiră parcă din minți: se înjurau, se îmbrânceau, se loveau unii pe alții cu hălcile de carne ori cu pumnii. Între timp muierie se strecurau printre ei, șterpeleau câte o bucată de carne căzută în zăpadă, ori un os plin de sânge și fugeau spre hrube să le pună la firt ori la fript.
    Him bașa auzi hărmălaia și înțelese ce se petrece afară. Ar fi trebuit... ce-ar fi trebuit? Ar fi trebuit să pună mâna pe harapnic, să alerge la locul învălmășelii, să izbească fără milă în dreapta și-n stânga, să despartă oamenii și să pună rânduială în șatră. Avea dreptul s-o facă. N-o făcu.
    Într-adevăr, el, Him bașa, el era stăpânul șatrei. Șatra însă îi scăpase din mână. Nu-l mai asculta. Vechile și străvechile legi fuseseră uitate. Acum nimeni nu mai ținea seama de nimic. Aveau să moară cu toții acolo. În hrube sau lângă hrube. Ei toți fuseseră trimiși acolo să moară. Să moară până la unul...
    El, Him bașa, va muri. Sina va muri. Cei patru fii ai lui și cele patru nurori ale lui, cu copiii și cu copilele lor, vor muri. Dar Alimut? Va muri și Alimut. Nu. Alimut nu va muri. Dar de ce să nu moară și Alimut? Pentru că Alimut nu-și trăise încă viața lui, nu-și trăise încă dragostea lui, nu-și zâmbise încă zâmbetele lui, nu-și lăcrimase încă lacrimile lui.
    - Alimut.
    - Da, tată.
    - Vino lângă mine, băiatule.
    În hrubă mirosea a sânge proaspăt, mirosea a fum acru și a umezeală. Flăcările pâlpâiau. În oalele mari și burticoase fierbea carne proaspătă, carnea ursoaicei Babaia.
    Alimut se așeză lângă Him. Era slab. Ochii i se micșoraseră și i se ascunseră în fundul capului. Pe Him bașa îl cuprinse mila. Totodată îl cuprinse și scârba.
    „Băiatul meu e nevolnit, dar e băiatul meu, al cincilea și cel mai tânăr dintre feciorii mei. Pentru el păstram șatra. Pe el voiam să-l las mai-marele șatrei în locul meu. Acum toate se vor duce de râpă.”
    - Alimut.
    - Da, tată.
    - Du-te și ia fata. Uită ce s-a întâmplat.
    - Nu pot să uit, tată.
    - Bine, Alimut. Fă cum te taie capul.
    Nu. El, Him bașa, n-avusese noroc cu Alimut. Zadarnic visase. Zadarnic nădăjduise. Acum toate deveniseră zadarnice.
    Șătrarii se încăierară, se înjurară și se loviră între ei. Câțiva, mai hărțăgoși, se împunseră cu cuțitele. Câinii, lungiți pe labe, stăteau deoparte, se lingeau pe boturi și se uitau la nebuniile stăpânilor.
    Câinele Rob se depărtase de șatră, ridicase botul și urla iarăși a moarte și a pustiu. Nimeni însă nu-l lua în seamă.
    Până la urmă oamenii oacheși osteniră, se săturară de ceartă, se săturară de încăierare, se despărțiră și se întoarseră lahrube, rușinați de isprava la care luaseră parte.
    Aici mâncară carne de ursoaică și mâncară și ciorbă de ursoaică. Mulți se linseră pe bot.
    Lui Him bașa i se făcu greață umai de la mirosul venit de la mesele vecinilor. Dar nu numai atât: i se făcu și silă de viață, o silă adâncă, urâtă și lipicoasă, de care nu avea să mai scape niciodată, Luă harapnicul. O îmbrățișă pe Oarbă și o sărută pe gură. La Alimut nu se uită.
    Oarba se cutremură. Întreaga ei făptură fu zguduită adânc. Niciodată, dar niciodată nu mai fusese sărutată pe gură atât de adânc și atât de dulce. Îi veni să țipe. Nu țipă. În schimb se pomeni șoptind:
    - Him, unde te duci? Unde ai de gând să te duci, Him?
    - Pe câmp. Vreau să miros zăpada și vântul, să văd dacă pe apropie ori nu se apropie primăvara. Știi? Când se apropie primăvara, vântul și zăpada au un alt miros decât cel obișnuit, au cu totul alt miros decât cel pe care-l cunoaștem.
    - Du-te, Him, du-te.
    Vru să-i spună să aibe grijă să se întoarcă înainte de a cădea întunericul. Nu-i spuse nimic. Sărutul pe gură... Sărutul acela...
    Him o apucă spre miazănoapte. Vântul îl izbi în față. Merse... De ce spre miazănoapte? De ce tocmai spre miazănoapte? Se întoarse. Trecu iarăși pe lângă hrube. Nu întoarse capul să le mai vadă. O luă spre crâng. Acum vântul îl izbea pieziș în coasta dreaptă, în urechea dreaptă. Urechea izbită de vânt începu să-i vâjâie.
    Gândi: „Numai de n-ar începe să mă doară dinții.” Uneori îl dureau dinții. „Acum nu trebuie să mă doară nimic.” Cum să nu-l doară? O să-l doară! Dar ce anume o să-l doară? Ei! O să afle. Are destul timp să afle ce-o să-l doară și cât o să-l doară.
    Merse încet, cât mai încet, dar tot ajunse în crâng. Lângă pârtie zăpada era bătătorită, crângul rupt, jefuit.
    Șatra! Oamenii șatrei au rupt copacii. O să vină primăvara, crângul o să-nverzească. Frunzișul tânăr, proaspăt, o să astupe rupturile. Crângul se va vindeca. Dar șatra? Ce se va alege cu șatra lui? Șatra e bolnavă. Șatra nu se va vindeca. Șatra va pieri. Oamenii oacheși vor muri sau vor fi omorâți până la unul.
    Avuseseră dreptate toți aceia care se uitaseră la el și cal ceilalți ca la niște morți. Dar ce era aceea dreptate? Acum pe întregul pământ nu era nici măcar o umbră de dreptate. Acum pe întregul pământ nu mai erau decât flăcări și fum, foamete și suferință, chinuri și moarte.
    Ce era moartea? Acum are s-o afle. Nu peste mult timp va afla ce e moartea. Ei, și dacă va afla, ce folos va avea?
    „După ce voi afla ce e moartea, aș vrea să mă reped până la Sina, să-i spun și ei ce-am aflat despre moarte. Pe urmă m-aș întoarce aici și aș muri iarăși.”
    Întâi zâmbi. Pe urmă râse. După aceea hohoti. Își auzi hohotele. Ți le auzi și se sperie. Tăcu. Pe urmă iarăși zâmbi.
    „Când eram tânăr, eram tânăr și prost. Acum sunt bătrân și tot prost am rămas. Nimeni nu s-a născut de două ori. ȘI nimeni n-a murit de două ori. Când află ce e moartea, omul a și murit. Și dacă a murit nu mai are cum să le spună și altora ce e moartea și cum a murit.”
    Vântul sufla domol. Norii vineți se târau dinspre răsărit spre apus. Soarele nu se vedea, n-avea cum să se vadă, însă, din lumina zilei, mohorâtă, se simțea că a trecut de mult de amiază și că se apropie, cu pași muți și nevăzuți, înserarea.
    Tunurile gemuseră toată ziua undeva, departe, spre răsărit. Acum gemetele lor se întețeau și parcă erau ceva mai aproape de cum fuseseră cu o zi mai înainte. Poate era așa. Poate i se părea numai că este așa.
    Câți ani trăise el, Him bașa? Poate șaptezeci. Trăise? Poate trăise. Poate i se păruse numai că a trăit. Poate că viața lui fusese viață, viață adevărată. Poate fusese numai vis, vis adevărat. Putea visul să fie vis adevărat?
    Va veni primăvara. Poate chiar săptămâna viitoare. Zăpada se va topi. O va suge, ca întotdeauna, pământul. Odată cu zăpada va pieri și pata galbenă de pe zăpadă.
    Pământul! Ce căpcăun nesătul! Soarbe totul. Mănâncă totul. Nu se satură niciodată, nu îmbătrânește și nu va îmbătrâni niciodată. Ba va îmbătrâni și, până la urmă, va muri și el.
    Își aduse aminte că, atunci când se afla în orașul de lângă fluviul cel mare, văzuse în câteva grădini, la mahala, meri strâmbi, încărcați cu mere mici, coapte, roșii. I se făcuse poftă de mere și se hotărâse să cumpere mere din oraș, să-și astâmpere foamea, ori măcar să mănânce un măr, unul singur. Prin cu alte treburi, uitase. Îi mai venise o dată pofta. Dar atunci nu mai avusese de unde să cumpere mere. Gura i se umplu de salivă sărată. O înghiți. Ca să mănânce mere ar trebui să trăiască până la toamnă și tot până la toamnă să se isprăvească războiul, iar el, Him bașa să se găsească cu șatra lui în partea cealaltă a fluviului. Unde se aflau mere. Unde se aflau încă de toate.
    În partea cealaltă a fluviului! În partea cealaltă a fluviului n-o să mai ajungă niciodată, nici el, nici șatra lui.
    Mai avea o țigară. O scoase și o aprinse, întorcându-se cu spatele la vânt. Fumul acru și amar îi arse gura. Cu fierul roșu parcă i-o arse.
    Vântul se înteți. Norii începură să alerge mai repede. Amurgul era vânăt. Câmpurile toate acoperite de zăpadă. Crângul foșni. Vui. Crengile înghețate se clătinară, trozniră.
    „Nu, își spuse Him bașa, încă nu.”
    Se apucă, rupse crengi și le atuncă în zăpadă. Când socoti că a rupt destul, le adună, le scutură de zăpadă și le făcu maldăr. Căută mușchi uscat. Scăpără și aprinse focul. Vântul, suflând tare, ajută flăcărilor să prindă puteri, să se înalțe, să se zbată.
    Amurgul se topi și pieri în năvala întunericului fumuriu al serii. Focul crescu. Tunurile gemură adânc și îndelung, departe, undeva. Him ciuli urechile. Nu cumvase auzeau și avioane? În pustietatea în care trăiau ei, n-aveau voie să aprindă noaptea focuri. Nu se auzeau. Râse. Acum era tot una. Avea voie, n-avea voie, acum era tot una.
    Sta ciucit pe vine, lângă foc. Se încălzea la foc. Îi era rău? Nu. Nu-i era rău. Dimpotrivă. Îi era bine. Dar cum era cu putință să-i fie bine? Uite că era! Îi era bine pentru că se încălzea la foc.
    Vântul se năpusti asupra lui și-l izbi în spate, în ceafă. Tunurile mai gemură ce gemură, pe urmă tăcură. Crângul însă, din pricina vântului, trosni, vui și se învălmăși mai departe.
    Him bașa râdea. „De când am aprins focul, nu mai sunt singur. Parcă nu mai sunt singur. Parcă ar fi lângă mine întreaga lume. Cum o să fie întreaga lângă mine? Lângă mine nu e nimeni. Sunt singur. Singur ca un cuc. Dar o fi într-adevăr, cucul singur când își strigă numele prin livezi, prin dumbrăvi?”
    - Cu-cu...
    - Cu-cu...
    Iarăși râse. Nu se gândise niciodată până acum la păsările care trăiesc prin păduri, prin crânguri, prin dumbrăvi.
    Intră în crâng. Focul nu trebuia să moară. Voia să se mai încălzească nițeluș la foc.
    Vântul îl înfășură, îl lovi, îi tăie obrazul și mâinile goale cu mii și mii de brice. Pielea de pe obraz și de pe mâini îi crăpă, în mii și mii de crăpături. Zbucni sângele. Zbucni însă nu curse. Îngheță.
    „Numai de nu mi-ar îngheța, înainte de a voi eu însumi să-mi înghețe, sângele în vine.”
    Rupse crengi. Le grămădi. Le târî după el. Le aruncă, pe toate deodată, în foc. Crengile se aprinseră, trosniră și înălțară flăcări roșii. Him bașa își încălzi mâinile. Sângele se dezgheță.
    Omul oacheș, bătrân și bărbos își aruncă rivire în sus. Acum întregul cer era senin, fumuriu, spuzit de stele. Vântul alungase dincolo de zare norii. Căută stolurile de stele în care știa să citească.
    „Mai e până la miezul nopții. Dacă vreau să mor chiar la miezul nopții, trebuie să mă depărtez de foc. Acum. Nu mai târziu. A mă despărți de foc înseamnă a începe să mă despart de viață. Dar tocmai asta vreau: să mă despart de viață. Tocmai asta am hotărât: să mă despart de viață.”
    Vru să facă un pas la dreapta, și pe urmă unul și încă unul, pentru a se depărta de foc. Acum. Picioarele nu-l ascultară. Se pomeni înaintând cu un pas spre foc. Vântul îi suflă în obraz și aduse cu el, până aproape de el, sfârcul unei flăcări. Flacăra îi pârli barba stufoasă și un miros de păr ars îi înecă nările. Him bașa sări îndărăt. Acum picioarele îl ascultau.
    Se depărtă de foc. Btători zăpada cu tălpile cizmelor. Se lungi cu fața în sus. Deasupra, pe bolta fumurie, licăreau stelele nopții.
    La câțiva pași, focul izbit din toate părțile de vânt, își izbea flăcările roșii, care deveneau din ce în ce mai fără putere, mai subțiri, mai mărunte.
    „După ce voi muri nu voi mai vedea stelele. După ce voi muri nu voi mai vedea focul. După ce voi muri nu voi mai vedea nimic. N-o voi mai vedea nici măcar pe Sina. Nu-mi voi mai vedea măcar copiii.”
    Gândul îi duru adânc. Simți durerea ascuțită cuprinzându-i întregul trup, din creștet până în tălpi, până în vârful degetelor de la picioare. Pe urmă un cărbune aprins îi arse inima.  Dar gândul nu-l iertă. Alergă mai departe.
    „De fapt, după ce voi muri, nu voi mai vedea nimic. Nu voi mai auzi nimic. Dar acum? Acum ce aud? Aud vântul vuind. Aud crângul troznind. Eu nu voi mai fi. Vântul însă va alerga mai departe peste câmpuri, peste dealuri, peste ape, peste munți. Acum văd zăpada, văd focul care se pregătește să se stingă, văd stelele nopții. Focul se va stinge curând, sub ochii mei. Se spune că și stelele cerului se vor stinge cândva. Dar când va fi acest cândva?”
    Îl curpinse un dor sălbatic de viață. După aceea dorul de viață se împleti în inima lui cu dorul de șatră.
    „Ar fi trebuit să-mi îmbrățișez la plecare feciorii, nurorile, nepoții și nepoatele. Și pe Sina... Pe Sina s-ar fi cuvenit s-o mai sărut o dată. De ce s-o mai sărut? Buzele mele erau uscate și tot uscate erau și buzele ei. Să săruți cu buzele uscate alte buze uscate! Nu. N-ar fi avut niciun rost. Dar parcă toate câte le face omul au rost?”
    Feciorii lui, nurorile lui, nepoții lui și nepoatele lui se înstrăinaseră de mult de el. Până și nătângul de Alimut, pe care îl crescuse pentru a-l lăsa urmaș la stăpânirea șatrei, își avea gândurile lui ascunse și viața lui ascunsă, viața lui de care el, Him bașa, nu știa nimic, dar nimic.
    În anii din urmă, el, Him bașșa, cel mai mult îl iubise pe Bus. Dar Bus murise. Dacă Bus ar fi trăit!... Ce s-ar fi întâmplat dacă Bus ar fi trăit? Poate ar fi ieșit din el un om cumsecade. Dar tot atât de bine s-ar fi putut să iasă din el o pramatie ca Uj Hoțul. Mai bine că murise!
    Pe Uj Hoțul îl biciuise de multe ori și niciodată pe nedrept. Avea mână lungă Uj Hoțul. Pedepsele nu-i vindecau năravul. Când va afla de moartea lui, a lui Him bașa, Uj Hoțul se va bucura. Poate se vor mai bucura și alții. Poate. Nu știa prea bine.
    I se păru ciudat că deseori oamenii se bucură de moartea altor oameni. Fiecare crede, fără niciun temei, că moartea, luând alți oameni, pe el îl va cruța. Se știa, totuși, bine, că moartea nu cruță pe nimeni.
    Focul mai pâlpâi de câteva ori. Pe urmă își strânse aripile. Toate aripile și le strânse focul.
    Strecurându-se printre arbuștii crângului, vântul se repezi și suflă în el. Jarul străluci puternic o clipă, numai o clipă. După aceea focul muri. Vântul se mulțumi să împrăștie cenușa încă fierbinte. Zăpada înnegrită răci repede cenușa. Viața focului, scurta viață a focului, luă sfârșit.
    Acum trebuia să ia sfârșit și viața lui. Cât de lungă fusese viața lui? Destul de lungă. Dacă o număra în ani. Destul de scurtă, dacă...
    Își aduse aminte de copilăria lui. Pe atunci trăia bunicul. Cumplit om! Întreaga șatră tremura de frica lui. Dar el, copilandrul Him, nu tremura. I se urca pe genunchi. Îl trăgea de barbă și de mustăți. Se juca, împletindu-i și despletindu-i chica lungă și neagră. Bătrânul râdea. Uneori îi spunea răstit:
    - Astâmpără-te, Him!
    - Și dacă nu mă astâmpăr ce-mi faci?
    - Te bat, Him. Te bat cu harapnicul.
    - N-ai să mă bați. Sunt nepotul tău. Mă iubești. Și dacă mă iubești n-ai să mă bați.
    - Ba am să te bat, Him.
    - Nu. N-ai să mă bați.
    Nu-l bătuse niciodată. Când se ducea prin sate să-și joace urșii, îl lua cu el și-l punea să sune daireaua. Adunau de pe la oameni bucate, păsări, bani. Bătrânul îi cumpăra lui Him dulciuri de pe la prăvălii. Odată i-a cumpărat mere.
    Mere! De când nu mai mâncase mere? Năvăli asupra lui miros de mere. Mirosul puternic îi gâdilă nările, îi pătrunse adânc în piept și aproape că-l ameți. Mintea i se încețoșă o clipă. Și în clipa aceea crezu că se află într-o livadă de meri încărcați cu mere coapte. Mișcă un picior. Mișcă după aceea și pe celălalt. Picioarele îi înghețaseră. Totuși le simțea. Îi înghețaseră și mâinile, deși își simțea încă și mâinile.
    Copilăria! Bunicul! Urșii! Pe ursul cel mare al bunicului îl chema Tot. Pe ursoaica cea mare a bunicului o chema Dia. Murise bunicul. Murise ursul Tot. Murise și ursoaica Dia. Când se întâmplaseră toate astea? De mult. Tare de mult. Ba nu. Toate acestea se întâmplaseră azi-dimineață. Ba nu. Toate acestea se întâmplase adineuri. Ba nu adineuri. Toate acestea se întâmplaseră acum câteva clipe.
    Sări peste ani. Și o văzu pe Sina, pe Sina lui, care îi dăruise cinci feciori. Acum Sina lui dragă, oarba lui dragă, nu dormea. Sta în hrubă, ciucită lângă foc. Nu vedea flăcările focului, dar le simțea căldura. Sta ciucită lângă foc și se gândea la el. „Acum Him al meu moare. Chiar acum moare Him al meu... Nu, nu moare acum. Mai spre ziuă o să moară... Mai spre ziuă.”
    Sina! Chipul de astăzi al Sinei i se șterse din minte. Și dintr-o dată își văzu nevasta așa cum fusese ea altădată: tânără, sprintenă, ochioasă, frumoasă. Plătise pentru ea douăzeci și cinci de galbeni de aur vechi, turcești, cu zimți. Nunta avusese loc într-o vară, undeva departe, pe țărmul unei mări. Oamenii de pe acolo vorbeau între ei o limbă ciudată.
    Râse: toate graiurile pe care nu le cunoștea i se păreau ciudate.  Cum se chema satul? Se gândi îndelung însă nu-și aduse aminte.
    „Iată c-am uitat. Atâta pagubă!”
    Acolo!... La marginea satului aceluia de lângă mare o strânse el în brațe pentru întâia oară. La marginea satului și la marginea mării.
    Când avuseseră loc toate acestea? De mult. Tare de mult. Ba nu. Toate acestea avuseseră loc ieri. Ba nu ieri. Toate acestea avuseseră loc azi-dimineață.
    De fapt toată viața lui durase doar câteva clipe. Numai câteva clipe. Acum o jumătate de clipă a plecat de la hrube și a venit aici să moară. Acum un sfert de clipă a aprins focul. Acum, chiar acum, el trebuie să moară.
    Privi cerul. Și citi în stele că acum, chiar acum trebuia să moară. Acum. Nu mai târziu. Acum.
    Îi era grozav de frig. Se temu să nu-i înghețe ochii și să nu-și piardă vederea înainte de a muri. Dar ochii nu-i înghețau. Pleoapele îi erau încă vii. Vederea îi era încă bunăă. Încă. Dar până când?
    Vru să-și miște picioarele. Nu izbuti. Vru să-și miște mâinile. Nu izbuti.
    „Dacă nu m-ar chinui frigul mi-ar fi bine. Dacă nu m-ar chinui frigul...”
    Acum trecu. Și el nu muri Și veni alt acum. Și el tot nu muri. Acum... Poate că viața nu este altceva decât un lanț de acum, un acum, legat de alt acum. Acum mă născui. Acum trăii. Acum mor.
    Buzele îi erau înghețate. Trupul îi era înghețat ca un sloi. Dar ochii încă nu-i înghețaseră. Pleoapele îi cădeau peste ochi, se ridicau, cădeau iarăși. Încercă să vorbească. Limba se mișcă, dar fălcile și gura îi erau înlemnite. Gândi. Înainte de a-i îngheța și gândul: „Acum, chiar acum, trebuie să mor. Acum. Chiar acum.”
    Dar nu muri. Cu toate că voia să moară, acum, chiar acum nu muri. Inima lui continuă să rămână caldă și continuă să bată. Ochii lui continuară să vadă stelele cerului. Urechile lui continuară să audă vuietul și troznetul arbuștilor înghețați.
    „Dacă nu pot să mor, cu toate că vreau să mor... Dacă nu pot să mor, atunci... Atunci mi-ar prinde bine măcar să adorm și să mor mai târziu, după ce voi adormi. Dacă nu mi-ar fi frig, aș adormi...”
    Și dintr-o dată nu-i mai fu frig. Îl înfășură un val de căldură plăcută. I se păru că e gol-pușcă, și că plutește pe spate pe suprafața unei apre calde, fără valuri și fără țărmuri. I se făcu somn. Pleoapele îi căzură peste ochi. I se făcu grozav de somn.
    „Înainte de a adormi, să mai privesc o dată cerul.”
    Deschise ochii și privi în sus. Dar nu văzu cerul. Nu mai văzu nici stelele aprinse și licăritoare ale cerului. Văzu o uriașă grădină înflorită. Văzu uriașe flori albe și uriașe flori roșii. Văzu uriașe flori galbene și uriașe flori albastre. Văzu uriașe flori negre și uriașe flori cafenii.
    Florile se închideau și se deschideau ca niște ochi mari, mirați, care pe undeva semănau în mirarea lor cu ochii copiilor șatrei și mai ales cu ochii lui Bus.
    - Dacă nu te astâmperi, am să te bat, Bus.
    - Ba n-ai să mă bați, bunicule. Tu mă iubești și n-ai să mă bați.
    Încurca faptele, vorbele. Nu el vorbise cu Bus, ci bunicul vorbise cu el, cu Him bașa, când era copilandru.
    Dimineața, oamenii oacheși băgară de seamă că Him bașa nu se mai află printre ei. O întrebară pe Sina. Oarba ridică din umeri și spuse:
    - Nu știu.
    Niște femei își aduseră aminte că, ieșind noaptea din hrube să-și facă nevoile, văzuseră sclipind un foc în pădurice. Una aruncă o vorbă:
    - S-o fi dus în crâng.
    Oarba ridică din umeri.
    - Poate s-o fi dus. Poate nu s-o fi dus. Nu știu.
    - Dacă nu știi...
    Nimeni nu mai stărui.
    Cerul era limpede. Soarele, abia rărăsit, lumina zăpezile nesfârșite care se întindeau până în zare. Un timp, zăpada scârțâi sub tălpile oamenilor oacheși, către prânz însă albele întinderă începură să se moaie.
    Cu fața slabă și galbenă, cu ochii zgăiboși și urduroși, acum Blebe abia mai semăna cu flăccăul care fusese altădată. Bucuria vieții nu se stinsese încă din inima lui. Se apucă tam-nesam să îngâne:
    - Primăvara! Vine primăvara! Primăvara!
    Mulți se molipsiră de la Blebe. Aproape întreaga șatră începu să strige: „Primăvara... Vine primăvara!” de parcă ar fi strigat „Viața!... Vine Viața și alungă Moartea...”
    Sina îl chemă lângă ea pe Alimut.
    - Du-te, fiule, și cheamă-i aici și pe ceilalți feciori ai mei.
    Un timp Alimut tăcu. Pe urmă, cu glasul plin de îngrijorare, o întrebă:
    - Mamă, spune-mi, s-a întâmplat ceva cu stăpânul nostru?
    - Poate, fiule, poate. De știut ceva limpede, nu știu. Du-te și cheamă-ți frații.
    Alimut plecă. Se întoarse repede. Sina îi întrebă:
    - Ați venit toți?
    - Toți, răspunse Gram. Suntem aici în fața ta toți cinci. Spune-ne pentru ce ne-ai chemat.
    - V-am chemat să vă spun că tatăl vostru, Him bașa, a plecat aseară de la hrubă și nu s-a mai întors.
    Tăcu un timp. Pleoapele îi bătură repede peste ochii orbi. Când își dădu seama că e iarăși stăpână pe glas, adăugă:
    - A plecat să moară departe de noi, și inima îmi spune că a și murit. Cred că a murit cam pe la miezul nopții.
    - De unde știi că a murit și de unde știi că dacă a murit, a murit chiar la miezul nopții?
    Oarba spuse simplu:
    - Cred că a murit cam pe la miezul nopții, pentru că tocmai atunci i-am văzut sufletul.
    - Cum așa?
    Întrebând-o, Blebe tremura.
    Oarba își păstră firea și mărturisi mai departe:
    - După ce Him bașa a murit, sufletul lui a venit aici, a intrat în fiecare hrubă, s-a uitat la oamenii care dormeau și pe urmă... Pe urmă a plecat.
    Gram spuse:
    - Și... la tine s-a uitat?
    - S-a uitat, zise Oarba mâhnită, dar s-a uitat ca la oricare altul.
    - Și acum ce crezi că ar fi potrivit să facem noi?
    - Să vă duceți să-l căutați.
    - Unde să-l căutăm? Pustietatea din jur e mare. Unde să-l căutăm și cum să-l găsim? Este ca și cum am căuta un ac în carul cu fân.
    - În crâng. S-a văzut aseară un foc înalt în crâng. O să-l găsiți acolo mort, în apropierea focului stins.
...........................................................................................

     „În această lume săracă și urâtă, toți cerșim câte ceva. Stăm la colțurile străzii cu sufletul făcut căuș și cerșim după puțină omenie, după puțină dragoste. Dar cel mai adesea sufletul se usucă sub privirile celor prea grăbiți și prea ocupați în mijlocul cărora ne ducem zilele. Pentru că... cel care nu va da, nu va primi niciodată."
                                        Nicolae Iorga

Șatra, Zaharia Stancu

............................................................................
                                   7-9

                - De când ni s-au dat arme și-am fost trimiși la război să omorâm oameni, toți am devenit fiare, mărturisi colțosul, toți, fiare adevărate. N-aș mai vrea săpun mâna pe-o armă în viața mea. Și, dacă s-ar putea, nici măcar pe-un ciomag.
    Țârcovnicul rânji:
    - Dar când o să ajungi acasă, dacă ți-o ajuta Dumnezeu să ajungi, cu ce-o s-o omori pe nevastă-ta?
    - Pentru atâta lucru n-am nevoie de armă. Îmi ajunge un capăt de sfoară. Fac un laț. I-l arunc pe după gât. Strâng. Și... gata. Uneori omul moare ușor, ca un pui de găină.
    - Și cu bunătatea, cu mila, cu omenia, cum rămâne?
    - Socoteala cu nevasta e altceva. Înțelegi? Acum e război. Toate femeile au păcătuit. Toate. Nu se poate să nu fi păcătuit și nevastă-mea... nu se poate.
    Focul pâlpâi ce mai pâlpâi și se stinse. Fugarii se îngropară în zăpadă și adormiră.
    Dimineața, când îi trezi gerul, văzură cerul limpede, fără nori și soarele care abia răsărise. Înghețați și mahmuri o porniră la drum. Ieșiră din crâng. Zăpada sclipea puternic, lumina dimineții luneca lin peste ea până la marginea zărilor. Deodată se opriră. În fața lor, zăceau rămășițele celor doi fugari pe care ei îi împușcaseră mai înainte, ca să le ia cojoacele și căciulile. Câinii șatrei sfârtecaseră morții și-i mâncaseră. Rămăseseră straiele rupte, capetele roase de piele, oasele, picioarele încălțate în opinci. Se uitară îndelung. Țârcovnicul zise:
    - Aveau arme. Ce-ar fi să le căutăm?
    Le găsiră. Mai găsiră și câteva grenade de mână.
    - Eu zic, spuse colțosul, să lăsăm puștile. Să luăm numai grenadele. La o adică o să ne slujim de ele cum trebuie.
    Le împărțiră între ei și le puseră prin buzunare.
    - Ce facem, întrebă țârcovnicul, dacă ajungem la o casă de oameni, care nu vor să ne dea adăpost și mâncare?
    Colțosul rânji:
    - Cum ce facem? Îi omorâm... și pace!
    Din toate vorbele pe care le vânturaseră oamenii oacheși în fața hrubei din care cei patru dezertori fugiseră, lui Him bașa îi rămăsese în minte spusele văduvei lui Boz: „De zece ani nu s-a atins nimeni de mine, pe câtă vreme tu nici n-aștepți să-ți adoarmă copiii bine și-ncepi să te zbânțui cu bărbatu-tău.”
    Mai înainte de a fi primit poruncă să-și aducă șatra în aceste ținuturi, oamenii oacheși de sub mâna lui îl ascultaseră fără șovăire și tot fără șovăire îi respectaseră rangul și vârsta. Acum, deseori, i se împotriveau. Unii o făceau fățiș, alții pe ascuns. Simțea din ce în ce mai mult împotrivirea lor și simțea, mai ales, lipsa lor de rușine.
    Seara, în hrube, se adunau în jurul focurilor, vorbeau, povesteau și, cu toată starea jalnică în care se aflau, mai găseau în ei putere să și cânte. Până aici toate mergeau bine, după rânduiala străveche. Se trăgeau apoi în culcușuri, pe lângă pereți, pentru somn. Nici nu apucau să se aciueze fiecare pe locurile lor, că o muiere mai tinerică se grăbea să acopere focul cu cenușă, se repezea la lampă, sulfa în ea și o stingea. În hrube începea zbânțul.  Nimeni nu se mai rușina de nimic. Copiii își ascuțeau auzul și înțelegeau totul. Bătrânii își puneau cojoacele peste cap și se prefăceau că nu aud nimic.
    - Rușine! Ceea ce se întâmplă în șatra noastră și cu șatra noastră, e o rușine.
    - Nu, Him, nu e vorba nici de rușine, nici de lipsă de rușine. Viața își cere drepturile ei. Oriunde s-ar afla omul și oricât de greu ar trăi, viața din trupul lui e viață. Și viața, atâta timp cât e viață, își cere drepturile ei, Him, nimic altceva decât drepturile ei.
    - Să fi îmbătrânit eu atât de mult, Sina?
    - Da, Him. Și tu ai îmbătrânit, și eu am îmbătrânit. Acum, Him, acum trebuie să ne arătăm înțelepți. Nu le lua oamenilor în nume de rău ceea ce fac și nu-i certa. Dacă vei încerca să-i cerți, să știi că-i vei certa fără folos. Mulți își dau seama că nu vor apuca primăvara, că lunile acestea de iarnă sunt cele din urmă pe care le vor trăi. Și doresc să și le trăiască repede și cât mai plin, Him. De oprit, cum ai să-i oprești?
    Bărbații curățau pârtiile de zăpada adusă de ultima ninsoare, iar muierile plecaseră în crâng, să rupă ramuri de arbuști și să le care la șatră. Copiii zburdau prin zăpadă desculți și aproape goi. Soarele, mai vioi parcă decât în alte zile, risipea lumină și strălucire și tuturor, deși frigul îi pișca, li se părea că răspândește și ceva căldură.
    În fundul hrubei o femeie tânără își legăna pe genunchi sugarul care plângea.
    - Taci cu mama... Taci cu mama... Taci cu mama...
    Sugarul nu înțelegea ce i se spune. Scâncea întruna. Scâncea din ce în ce mai încet. Tăcea. Muierea vru să-l ia de pe genunchi și să-l pună, înfășurat în scutece cum se afla, alături. Deodată dădu un țipăt. Oarba se duse la ea, pipăi copilul și rosti:
    - Țipi degeaba. A murit.
    În șatră se nășteau mereu copii. Aproape că nu trecea săptămâna fără să se nască cel puțin unul. Dar și mureau. Numărul sufletelor din șatră creștea, scădea, creștea și iarăși scădea. Puține femei zdravene din șatră rămăseseră cu pântecul supt. Cele mai multe se lăudau cu sarcina lor. Își scoteau pântecul plin înainte și rosteau cu mândrie:
    - A mișcat. O să fie băiat. Îl aduc pe lume pe la începutul lui mai.
    - Pe-al meu o să-l alăptez abia în vară, când s-or coace cireșele.
    - Cireșele! Cireșii...
    Cireșii, care aveau să înflorească în primăvară și să coacă cireșe în prima săptămână a verii, erau departe. Totuși muierile oacheșe și borțoase ale șatrei visau cireșe coapte, râvneau de pe acum după cireșe, le lăsa gura apă după cireșe coapte...
    Him își aduse aminte că în orașul acela de lângă fluviu i se făcuse poftă de mere, voise să cumpere mere și să mănânce măcar unul. Uitase să cumpere. I se făcu acum, în miez de iarnă și în pustietatea asta, poftă de mere. Gura i se acri și se umplu cu salivă. I se păru că saliva din gură are gust de mere și miros de mere. O înghiți. Pofta însă nu se lăsă înșelată. Stăruia mai departe.
    Muierea tânără își așeză sugarul mort pe genunchi și se apucă să-i cânte drăgăstos:
    - Taci cu mama... Taci cu mama... Taci cu mama...
     Sugarul, vânăt, mort și înghețat, tăcea. Muierea cânta mai departe:
    - Taci cu mama... Taci cu mama... Taci cu mama...
     Muierea se trezi ca dintr-un somn adânc și se văită:
    - A murit.... A murit... Acum... Acum ce să mă fac eu fără copil?
    Oarba se supără. Nu-i plăceau muierile care se tânguiau după morți. O repezi:
    - Ce te faci tu fără copil? Toanto? Ești tânără și sănătoasă. O să te zbânțui câteva nopți cu bărbatu-tău, o să rămâi cu burta mare și o să-i naști altul.
    - Îți vine ușor să vorbești.
    - Ba nu-mi vine deloc ușor. Am născut zece copii. Toți băieți. Cinci mi-au murit și cinci trăiesc.
   Intră, cu părul lung, nețesălat și lucios și cu barba răvășită, Gote. Îl căută cu ochii pe Him bașa și când îl văzu se repezi la el:
    - Bulibașă, bulibașă, ce mă fac eu, bulibașă? A dat necazul peste mine, bulibașă, necazul cel mare a dat peste mine, bulibașă...
    Him nu se tulbură. Îl pofti să ia loc lângă foc, îi întinse punga cu tutun și foița, și-l îmbie să-și răsucească o țigară.
    - Fumează. Fumatul liniștește.
    Gote răsuci țigara, o aprinse, o fumă.
    - Am fumat, bulibașă, dar de liniștit tot nu m-am liniștit.
    - Spune-mi, Gote, spune-mi necazul.
    - Rița.
    - Ce s-a întâmplat cu Rița?
    - Mi-a stricat-o Blebe. Mi-a stricat-o și mi-a lăsat-o cu burta mare. Mi-a stricat fata Blebe.
    Him tăcu. Oarba auzi plângerea lui Gote. Veni lângă foc.
    - Ești încredințat că Blebe ți-a stricat fata?
    - Fata mi-a spus, iar Blebe a recunoscut.
    - Necazul nu e chiar atât de mare cum crezi, zise Oarba. Și cu oarecare înțelegere din amândouă părțile acest necaz s-ar putea schimba în bucurie.
    - Cum?
    - Blebe o place pe fată?
    - O place.
    - Dar fata îl place pe Blebe?
    - Îl place. Toată ziua se zgâiește la el.
    - Să-l însurăm pe Blebe cu Rița, zise Him.
    - Lesne de spus, zise Gote, greu de înfăptuit.
    - De ce?
    - Blebe n-are sfanț. Tatăl lui Blebe nu vrea s-audă. Amândoi cer să le dau fata pe degeaba. Cum adică? Să le dau eu fata pe degeaba? De ce să le dau eu fata pe degeaba? Doar nu s-a întors lumea cu dosul în sus? Lumea, bulibașă, a rămas lume.
    Him bașa tăcu un timp. Tăcu și Oarba. Lui Gote îi scăpărau ochii. Întinse mâna spre punga cu tutun a lui Him. Luă tutun și foiță, răsuci o altă țigară, o fumă până la capăt. Nici acum nu se liniști.
    - Da, bulibașă, spuse cu năduf. Lumea nu s-a întors cu dosul în sus.
    Bulibașa zâmbi. Simțindu-i zâmbetul, zâmbi și Oarba. Him zise:
    - Vezi tu, Gote, în anii din urmă s-a întâmplat tocmai ceea ce crezi tu că nu s-a întâmplat. Lumea s-a întors cu dosul în sus.
    - Eu, eu ce să mă fac cu fata? Eu nici mort nu-mi dau fata după Blebe, dacă Blebe sau tatăl lui Blebe nu-mi dau cel puțin zece galbeni pentru ea. Rița e...
    - Știu. Tânără. Frumoasă. Tu mai ai aur?
    - Câțiva galbeni. Mai puțini de zece.
    - Atunci de ce crezi că Blebe sau tatăl lui Blebe ar avea mai mult?
    - Dacă Blebe știa că n-are cu ce-mi plăti fata, de ce mi-a stricat-o și-a mai lăsat-o, păcătosul, și cu burta la gură?
    - Tinerețea, Gote. Tinerețea...
    - Am să-l omor, bulibașă, am să-l omor pe Blebe.
    - Bine, zise Him bașa, să spunem c-ai să-l omori pe Blebe. Cu ce-ai să te alegi din omorul ăsta?
    Lui Gote întrebarea i se păru de neînțeles.
    - Cum adică? Dacă-l omor pe Blebe o să-mi.. o să mă aleg cu... O să m-aleg cu..
    - N-o să te alegi cu nimic, Gote. Tu o să-l omori pe Blebe, tatăl lui Blebe o să te omoare pe tine. Unde-o s-ajungem dacă o să vrem mereu să ne omorâm unii pe alții? La asta te-ai gândit?
    - Nu, la asta nu m-am gândit. M-am gândit numai că eu trebuie să-l omor pe Blebe.
    - Noi nu omorâm oameni, Gote.
    - Noi nu omorâm oameni bălani, Him bașa. Dar atunci când nu se poate altfel, ne omorâm între noi. Vrei sau nu vrei, Him bașa, dar iarna asta Goșu îl va omorî pe Ariston, ori, poate, Ariston îl va omorî pe Goșu. Nu se știe care pe care, dar șatra știe că se vom mai lupta încă o dată în fața șatrei, cu luptă dreaptă și va rămâne în viață cel care va fi mai tare.
    - Asta e altă socoteală, îi răspunse bașa. Dacă vrei să-l omori pe Blebe, trebuie să-l omori în luptă dreaptă.
    Gote lăsă nasul în jos:
    - Luptă dreaptă... În luptă dreaptă eu nu-l pot omorî pe Blebe... e tânăr, e sprinten, știe să se bată și cu cuțitul și cu harapnicul! Eu vreau să-l omor pe Blebe altfel, Him bașa.
    - N-ai să-l omori pe Blebe.
     -Și cu fata mea cum rămâne?
    - O să mă gândesc, Gote, o să măgândesc și-o să hotărăsc.
    Omul plecă tot așa de neliniștit cum venise.
    Muierea tânără își legăna mai departe sugarul mort pe genunchi, însă nu-i mai cânta niciun cântec.
    Him o întrebă:
    - De ce-l mai legeni?
    - Poate nu e mort. Poate doarme.
    - Da, spuse Him bașa. Doarme. Doarme somnul cel lung.
    - Poate se trezește, zise muierea. Poate se trezește, ori, dacă e mort, poate înviază.
    - Ai mai văzut tu vreun mort înviind?
    - Nu, n-am mai văzut, dar s-ar putea să văd acum. Multe pe care nu le-am văzut altă dată le văd acum. Poate înviază.
    - Las-o-n pace, Him. Las-o să creadă ce vrea. S-a zăpăcit. O să-i treacă. Peste o zi, două o să-i treacă, iar peste o săptămână o să se apuce să facă altul.
    Nu mureau în șatră numai sugari. Mureau și bătrâni. Moartea nu avea chip, nimeni nu o văzuse vreodată, și nici acum n-o vedeau, dar oamenii o simțeau pe aproape. Se temeau și ei, cum de altfel se temeau toți oamenii, dar știau că nu e nimic de făcut împotriva ei.
    Muierea tânără începu iar să îngâne:
    - Taci cu mama... Taci cu mama... Taci cu mama...
    Sugarul mort tăcea.
    Oamenii se întoarseră de pe colină cu lopețile la spinare. Femeile veniră și ele din crâng, purtând maldăre de ramuri și de vreascuri la spinare. Copiii lăsară zburda și intrară în hrube. Aprinseră ca în fiecare zi focuri, mâncară ca în fiecare zi și, după ce mâncară, tot ca în fiecare zi, se tolăniră să se odihnească. Him chemă bărbații șatrei la sfat. Veniră. Și cum veniră se așezară în jurul focului pe vine și se apucară să pufăie din lulele.
    Him bașa zise către Gote:
    - Spune-le și lor povestea...
    - Povestea cu Rița?
    - Da.
    - Povestea cu Rița... Povestea cu Rița și cu tânărul Blebe...
    Gote vorbi și nu vorbi rău. Ceru, la sfârșit, să se respecte legea șatrei. Blebe s-o ia numaidecât pe Rița de nevastră, iar lui să-i plătească pentru fată cel puțin zece galbeni de aur vechi, turcesc. Nu și-a crescut el fata atâția ani ca să i-o dea plocon lui Blebe.
    Blebe ridică nepăsător din umeri, zâmbi și zise:
    - Ți-aș da bucuros, nene Gote, că deocamdată nu pot să-ți spun încă tată, ți-aș da bucurps nu zece galbeni de aur, ci o sută...
    Goșu în întrerupse și întinse cu lăcomie mâna. Avea o mână mare, largă, neagră și uscată. Zise pripit:
    - Ia dă-mi-i...
    Bărbații așezați pe vine în jurul focului râseră. Blebe îl lăsă pe Gote să rămână cu mâna întinsă și vorbi:
    - Nu te pripi, nene Gote. Am spus că ți-aș da pentru Rița nu zece galbeni, ci o sută, dar...
    - Niciun dar, Blebe. Niciun dar. Banii... Galbenii... Galbenii de aur! Cu zimți!
    - N-am para chioară, nene Gote, n-am în pungă nici măcar o para chioară.
    - Să-mi dea taică-tău.
    Blebe se întristă:
    - Tata... N-are nici tata....
    - Să vie taică-tău aici, răcni Gote, să mă-nțeleg cu el, să-mi dea banii, să-mi dea galbenii pe fată.
    - Ar veni, spuse Blebe trist. Cu dragă inimă ar veni, dar nu poate. N-a ieșit nici la lucru.
    - Lenevos cum îl știu.
    - Nu, nene Gote, nu din pricina lenii n-a ieșit tata la lucru. E bolnav. Varsă venin și varsă sânge. Nenea Ariston îl ține de cap, iar el varsă venin și sânge.
    - Bine, spuse Gote, varsă, varsă venin și sânge, cum zici tu. Dar să-mi dea banii pentru fată și pe urmă să verse cât o vrea, să verse ce-o vrea. După ce-mi va da banii pentru fată poate să-și verse și mațele, poate să-și verse și sufletul.
    - N-are. N-are nici el bani.
    - A avut. Știu c-a avut.
    - A avut. Nu spune nimeni că n-a avut, însă acum nu mai are. Nimic nu mai are.
    Tăcu. Tăcură și ceilalți. Blebe adăugă încet:
    - Până astă-seară... Cel târziu până mâine dimineață, tata moare.
    - Poate nu moare.
    - Poate-mi dă galbenii și nu moare, zise Gote, ori poate îmi dă galbenii și moare după ce mi-i dă.
    - Moare, nene Gote. Nenea Ariston îl ține pe tata de cap și el varsă. Varsă întruna. Venin varsă și sânge varsă. Și atunci când un om varsă venin și sânge, atunci moare, nene Gote, moare.
    - Întâi să-mi plătească fata, se încăpățână Gote, întâi să-mi plătească fata și pe urmă, dacă vrea să trăiască, să trăiască, dacă nu treaba lui, să moară.
    Glasul i se muie și ochii rotunzi i se umeziră:
    - Gândiți-vă și voi... Stați strâmb și judecați drept... Mi-am crescut fata... Optsprezece ani am îngrijit-o și-am crescut-o... Optsprezece ani... Și acum... Cum să i-o dau pe nimic lui Blebe?
    Flăcăul se îndârji:
    - Dacă vrei să mi-o dai bine, dacă nu....
    - Ce să fac eu cu ea? Ai lăsat-o cu burta mare. O să nască. Ce să fac eu cu ea și cu copilul ei?
    - Să te speli cu amândoi pe cap, spuse flăcăul. Să te speli pe cap cu Rița și după aceea să te speli pe cap și cu copilul ei.
    Se ridică de la locul lui, se repezi la Gote și-i vârî pumnul sub nas.
    - Nu pricepi, nene Gote? Nu picepi că nici eu, nici tata nu avem para chioară în pungă?
    Him îi spuse lui Blebe să treacă la locul lui. Flăcăul îl ascultă.
    - Zău, nene Gote, parcă ai avea cap de catâr, nu de om.
    - Poate, spuse Gote, poate capul meu e cap de catâr. Dar cum să-ți dau eu fata pe degeaba? Trebuie să mi-o plătești. Am crescut-o optsprezece ani. Trebuie să mi-o plătești. Ai bani, n-ai bani, trebuie să mi-o plătești. Trebuie să respectăm legea, amândoi trebuie să respectăm vechea lege a șatrei. Altfel nu se poate, băiete, deloc nu se poate.
    Pe neașteptate văzuhul începu să viuască. Întâi șuieratul se auzi, ușor, ca un zbârnâit de bondari. Pe urmă se întâri. Șătrarii ieșiră în fața hrubei lor, își puseră mâinile streașină la ochi și priviră în sus. Soarele strălucea. Văzură trei avioane burticoase care gemeau în văzduh și înaintau lin către apus. Se depărtară. Nu ajunseră însă să se piardă în marginea zării. Se lăsară ușor într-o parte și aruncară încărcătura. Pământul se zgudui parcă din temelii, cerul plezni și vui îndelung. Jos, pe albul zăpezii, fulgerară câteva flăcări și după aceea se înălțară niște coloane de fum.
    - Camioane cu benzină. Ori poate tancuri.
    Cele trei avioane se întoarseră. Pluteau lin prin înaltul cerului. Soarele se juca pe aripile și pe trupurile lor și le făcea să strălucească. Un avion mic de vânătoare se ținea după ele, de departe. Nu îndrăznea să se apropie, dar mitraliera de pe bordul lui țăcănea întruna.
    Curând mitraliera tăcu. Avionul de vânătoare o coti spre miazănoapte și se pierdu în cer. Celelalte trei trecură pe deasupra hrubelor. Nu se scurseră prea multe minute și vuietul lor se potoli. Aerul rece se liniști și peste toate întinderile, deveni iarăși stăpână tăcerea, o tăcere albăă, adâncă, neclintită, care năștea spaimă.
    Bărbații șatrei intrară iarăși în hrube. Frigul se luă după ei. Aruncară vreascuri și focul prinse aripi.
    - Acolo unde a căzut încărcătura, acolo au murit oameni. Poate mai mulți... Poate mai puțini... Dar de murit au murit. Războiul înseamnă moarte. De ce s-au apucat oamenii de război? Aveau de toate! Unii chiar prea mult. A? De ce s-au apucat ei de război?
    Mercu vorbise. Bătrânii râseră. Râse și Him bașa, deși știa că nu e nimic de râs. După ce-și stinse râsul, zise:
    - De ce s-au apucat de război? Vouă vă vine greu să înțelegeți. Am să vă spun că și mie îmi vine greu să înțeleg. Totuși, până la urmă trebuie să înțeleg. Noi avem șatra noastră. Nu trăim laolaltă cu ceilalți oameni în sate sau în târguri, trăim alături de ei, iar de când am fost siliți să ne aciuăm în aceste ținuturi pustii, trăim cât se poate de departe de ceilalți oameni. Dacă ne gândim bine, câți suntem noi? Puțini. O mână de oameni. Și nu ne înțelegem deplin între noi. Ariston vrea să-l omoare pe Goșu și Goșu vrea să-l omoare pe Ariston. Pricina? O cunoașteți cu toții: un fund de muiere, nimic mai mult decât un fund de muiere.
    Bașa scuipă scârbit în foc.
    - O să-mi spuneți că nu e vorba de-un fund de muiere, că e vorba de dragoste, de patimă, de...
    - Se vede că ai îmbătrânit, bașa. Numai atâta vezi?
    - Numai atâta, mucosule.
    Blebe lăsă nasul în jos. Bașa continuă:
    - Să trecem acum la cearta dintre Gote și Blebe.
    - Nu e nicio ceartă la mijloc, bulibașă, spuse pripit Gote, nu e nicio ceartă la mijloc. Blebe mi-a stricat fata și fata a rămas grea și la primăvară o să nască un copil. Ce mă fac eu cu fata pe cap și cu copilul fetei pe cap? A? Ce mă fac, bulibașă? Spune-mi, dacă poți să-mi spui...
    - Dacă nu vrei să rămâi cu fata și cu copilul fetei pe cap, n-ai decât să-i dat fata de nevastră. Blebe o vrea. Dă-i lui Blebe fata și-ai scăpat și de fată, și de copilul fetei, care e pe drum.
    Bărbații adunați în jurul focului holbară ochii. Gândiră: „A înnebunit Him bașa. El, tocmai el, care e dator să vegheze ca legile străvechi ale șatrei să fie păstrate cu neclintire, le calcă în picioare. Trebuie să ne alegem alt bulibașă. Trebuie. Him bașa nu mai e bun de nimic. Him bașa și-a pierdut mințile. Asta e. Calcă-n picioare străvechile legi ale șatrei! Și-a pierdut mințile!”
    Goșu nu mai izbuti să se stăpânească. Își smulse luleaua din gură și o aruncă în foc. Se sculă, se repezi la peretele grotei și începu să se dea cu capul de el.
    Oamenii se uitară la el fără să se mire și se uita la Gote fără să se mire chiar Him bașa, acest bătrân Him bașa care, după părerea lor, a tuturor, își pierduse mințile.
    Gote se izbi cu capul de perete, o dată, de două ori, de trei ori. În sfârșit, i se rupse deasupra urechii pielea capului. Sângele țâșni și se revărsă prin părul ciufulit, slinos. Își pipăi rana cu degetele. Se uită la degete și le văzu năclăite de sânge. Urlă:
    - Mai trăiesc! Nenorocirea nenorocirilor! Mai trăiesc! L-am auzit pe Him bașa spunând ce-a spus și inima nu mi-a pleznit în piept! Dar eu nu mai vreau să trăiesc după ce-am auzit, ce-am auzit!
    Se mai lovi o dată cu capul de perete, însă de data asta toți cei ce se aflau acolo o văzură, mai încet și cu multă, cu foarte multă grijă.
    Văzând că nimeni nu sare să-l împiedice să-și spargă capul și să-l cheme lângă foc, Gote veni singur. Blebe luă o mână de cenușă caldă din vatră, dibui rana care sângera și presără cenușa.
    - Hoțomanule, zise Gote, degeaba încerci să te iei bine pe lângă mine. Dacă nu-mi plătești fata, n-o pupi. O să te omor. Cu cuțitul, cu toporul, o să văd eu cu ce, dar de omorât tot te omor. Mi-ai ademenit fata. Cine știe unde mi-ai ademenit-o... și mi-ai stricat-o.
    - Aș! N-o să mă omori. O să-mi dai fata și n-o să mă omori.
    Rânji, se căută prin buzunar, scoase un glaben de aur vechi, turcesc, un galben adevărat, cu zimți adevărați, îl puse în palmă și i-l arătă lui Gote:
    - Îl vezi, nene Gote? Îl vezi? Ia aminte! E singurul pe care-l mai am. Ți-l dau cu dragă inimă. Și cu asta am încheiat socotelile.
    Gote privi galbenul cu ochi mari. Nu-i venea să creadă. Și, totuși, era nevoit să creadă. În palma lui Blebe se afla un galben adevărat, vechi, turcesc, cu zimți adevărați. Întinse mâna și-l luă. Îi încercă tăria între dinți.
    - Da, zise, galbenul e bun. Mai dă-mi încă nouă.
    Blebe scânci:
    - Nene Gote, în afară de galbenul ăsta nu mai avem în pungă, nici eu, nici tata, nicio lețcaie.
    - Nu te cred! Nici dacă aș vedea că te spânzuri, nu te-aș crede.
    În pragul hrubei se ivi Ariston:
    - Blebe, moare taică-tău. Vino și tu. Vino să-l vezi cum moare.
    Alergară cu toții în hruba lui Ariston. În mijlocul hrubei, lângă foc, se afla o baltă de venin galben-verzui amestecat cu ațe groase de sânge. Se feriră să calce în ea. O femeie luă un lemn scurt, întinse cenușa caldă și acoperi băltoaca.
    - Așa! Acum nu se mai văd scârboteniile.
    Pe tatăl lui Blebe îl găsiră culcat lângă perete. Era galben-ceară. În ochii rotunzi îi licărea încă viața. Îl văzu pe Blebe și-i făcu semn să se aplece asupra lui. Când flăcăul se aplecă, îi șopti:
    - Caută-mă în chimir.
    Îl căută. Scoase între degete un galben.
    - Îl păstram pentru vreo nevoie, pentru când mi-ar fi fost mai greu. Dă-i-l lui Gote. Pentru fată.
    Gote auzi. Întinse mâna:
    - Dă-mi-l, Blebe, dă-mi-l odată, păcătosule, dă-mi-l și nu mă mai chinui!
    Blebe îi întinse galbenul. Gote îi încercă tăria între dinți și-i privi zimții.
    - E bun. E galben adevărat.
    - Altul nu mai am, tată.
    - Acum te cred, ginere. Te cred și... să fie într-un ceas bun... să fie cu noroc...
    - Într-un ceas bun, zise și bașa.
    Ceasul nu era însă bun pentru toți oamenii din grotă. Tatăl lui Blebe icni.
    - A murit, zise Sarat. I-a zburat sufletul din trup.
    Oamenii se uitară la mort și se uitară cu băgare de seamă de jur-împrejur, ca și cum ar fi vrut să vadă sufletul mortului. Nimeni, niciodată, n-a văzut sufletul vreunui mort. Totuși oamenii. acum, așteptau...
    Nu văzură nimic. În schimb o auziră pe Oarba spunând:
   - Eu i-am văzut sufletul.
    - Când?
    - Acum. Chiar acuș-acușica.
    - Cum arăta?
    - Era alb ca aburul și semăna cu o pasăre mare.
    - Chiar cu o pasăre?
    - Da. Chiar cu o pasăre. Cu o pasăre mare... mare...
    A doua zi, înainte de amiază, îngropară sugarul. Odată cu sugarul îl îngropară sub zăpadă și pe tatăl lui Blebe.
    Gote era vesel nevoie mare. Nu căpătase pentru fata lui atât cât ceruse, dar doi galbeni adevărați, de aur adevărat, doi galbeni cu zimți adevărați nu erau de lepădat. Dimpotrivă, prindeau bine. Și cu cât avea să treacă timpul, cu atât cei doi galbeni aveau să-i prindă bine lui Gote.
    Timpul trecu lin, trecu pe nesimțite. Timpul trecu întocmai ca de obicei, nici mai repede, nici mai încet.
    Șatra trebuia să trăiască. Mureau sugari, mureau bătrâni, însă mureau și oameni între două vârste. Înainte de miezul iernii mai mult de jumătate din caii, măgarii și catârii oamenilor oacheși pieriră de foame și de frig. Oamenii oacheși îi tăiau, îi jupuiau de piele, oasele și măruntaiele le aruncau câinilor, iar hălcile de carne aspră și tare, roșie și grețoasă, le mâncau fripte ori fierte îndelung în oale mari, de pământ ars.
    Caii, măgarii și catârii nu se înmulțeau. Un cal, un măgar ori un catâr pierdut rămânea un cal, un măgar ori un catâr pierdut. Pe câtă vreme oamenii! Cu oamenii era altceva. Him bașa se întrista, însă se și bucura. Și odată cu Him bașa se bucura și Oarba lui, Sina lui dragă.
    Niciodată, de când era lumea pe lume, prețul fetelor din șatră nu fusese atât de scăzut. Se spunea, pe drept cuvânt, că Rița trăsese după ea piciorul. Doi galbeni o fată frumoasă, un galben una frumușică!
    - Băiatul nostru...
    - Știu. S-a încurcat cu...
    - Să-l însurăm.
    - E cam crud. N-are decât șaptesprezece ani.
    - Șatra trebuie să trăiască mai departe, are nevoie de copii, de cât mai mulți copii. Așa ne spune mereu bașa.
    - Ne spune! Dar pe fiu-său, Alimut, de ce nu-l însoară?
    - L-a însurat cu Kera.
    - L-a însurat și l-a despărțit.
    - Uite-l pe Ferdic. Nu se mai gândește la Zara. Și-a luat nevastă tânără și s-a și grăbit s-o lase cu burta mare.
    Așa, sau cam așa, vorbeau oamenii oacheși osândiți să viețuiască în pustietate, să se adăpostească la vreme de iarnă în hrube, ca sălbăticiunile,să rabde frigul și să rabde foamea. De gândit însă mai gândeau și altceva: „Nu știm ce-o să se întâmple de acum înainte cu noi. Poate în curând se va abate moartea asupra noastră, a tuturor. Să îngăduim deci băieților noștri și fetelor noastre să-și trăiască măcar o părticică din viața lor, din tinerețea lor abia înflorită ori numai îmbobocită.”
    Nunțile scurte, sărace în băutură și sărace în bucate, se țineau lanț. În hrube se auzeau viori și flaute, cobze și țambaluri, chiuituri de bucurie adevărată ori prefăcută.
    - Mi-ești dragă.
    - Și tu-mi ești mie drag.
    Oamenii oacheși își iubeau nevestele în hrube, noaptea, pe-ntuneric. Furau ceea ce puteau să-i fure la repezeală vieții. Tinerii nu se sfiau de frig și nu se sfiau nici de zăpadă. Pretutindeni era loc pentru dragoste.
    - De-ar veni mai repede primăvara!
    Primăvara avea să vină ca în toți anii, nici prea devreme, nici prea târziu. Până atunci însă mai era mult. Caii, măgarii și catârii șatrei mureau pe capete de foame și de frig. Urșii slăbeau. Ursoaica Babaia mormăia nemulțumită. Pielea ursului Zazu apăra intrarea hrubei de frig atât cât putea s-o apere. Din când în când urșii erau scoși afară din hrubă, plimbați în lanț, lăsați să se tăvălească prin zăpadă. Atunci cu mari măturoaie erau curățate hrubele de gunoaie, de balegă. În hruba în care urșii iernau laolaltă cu oamenii, aerul era mai greu decât în celelalte și avea miros ascuțit și înțepător de urină.
    Ochiul lui Ariston, spart de pumnul lui Goșu, se scursese afară din orbită. Rana se vindecase și se uscase. Peste golul acoperit de pleoapă, Ariston purta o legătură neagră. Cu un singur ochi Ariston vedea lumea întocmai cum o văzuse mai înainte cu doi. Se mai întâlnise cu Goșu departe de sălașul șatrei de câteva ori. Își arătaseră unul altuia pumnii, se amenințaseră, se înjuraseră, însă până la încăierare nu ajunseseră.
    Cu zeci de ochi șatra îi pândea, îi urmărea, nu pentru a sări să-i despartă și a împiedica moartea unuia din ei, ci pentru a fi de față, pentru a vedea cine pe cine omoară. Unii susțineau că Ariston Chiorul va fi cel omorât, alții îl și vedeau mort și îngropat pe Goșu. De ce? Pentru că Ariston adunase prea mult venin în el să nu izbucnească să se răzbune. Goșu era acela care-l împiedica să trăiască cum ar fi vrut cu Lisandra. Goșu îl chiorâse. Goșu... Goșu...
    Încetul cu încetul, și aproape pe nesimțite, șatra se împărți în două tabere. Una trecu de partea lui Ariston, alta de partea lui Goșu. Pe Lisandra o urau amândouă taberele. Din pricina ei se învrăjbiseră cei doi tineri, din pricina ei începuseră să se dușmănească și să caute să se omoare unul pe altul. Ar fi trebuit moartea Lisandrei s-o dorească. Oamenii însă la așa ceva nu se gândeau.
    Lisandra nu se sinchisea de nimic. Aștepta în fiecare noapte până ce Goșu adormea adânc. Atunci se ridica din așternut, își arunca un strai mai gros pe umeri, ieșea afară unde Ariston Chiorul frământa zăpada cu picioarele și plecau împreună printre nămeții uriași. Departe. Cât mai departe de hrube.
    - Eu fără tine n-aș mai fi în stare să trăiesc, Aristoane! Eu fără tine n-aș mai fi în stare să trăiesc nici măcar o singură zi, Aristoane!
    - Taci. Nu-mi place să te aud vorbind așa. Mai bine bătătorește zăpada cu picioarele și culcă-te.
    Auzindu-l, trupul Lisandrei lua foc.
    Goșu se trezea. Își aprindea luleaua. Fumul acru și amărui îi umplea gura cu otravă. Venea Lisandra.
    - Iar te-ai dus cu...
    - M-am dus.
    - Am să te omor. Chiar acum am să te omor.
    - Să nu te atingi de mine, că...
    Dimineața, bărbații care viețuiau în aceași hrubă cu Goșu, se duceau la bașa.
    - Nu mai putem să trăim între aceeași pereți cu Goșu și cu Lisandra. Se ceartă toată noaptea între ei și ne stică odihna.
    - Și ce vreți voi de la mine? Să-i alung? Dacă-i alung de aici e ca și cum i-aș osândi la pieire.
    - Pune-i să se bată cu cuțite lungi, bulibașă.
    - Să se bată până ce unul din ei va pieri.
    Bașa căuta să-i potolească.
    - Mai așteptați. Mai îngăduiți-i. Și fără moartea unuia dintre ei mor destui oameni în șatră.
    - Mor. Se nasc. Măcar dac-ar rămâne Lisandra cu burta mare.
    - Așa e. Păcătoasa ar trebui să rămână borțoasă.
    - O să moară un bărbat din pricina ei.
    - Ariston o să moară.
    - Ba Goșu. Goșu o să moară.
    - Lisandra îi e datoare șatrei un copil.
    - Se culcă cu doi bărbați și nu e în stare să rămână grea cu niciunul.
    - E stearpă. E ca o iapă stearpă. Iapa stearpă, chiar dac-o duci la zece armăsari, tot nu prinde mânz.
    Bașa îi ducea cu vorba.
    - Bine, o să vină și ziua în care o să le îngădui să se mai bată o dată între ei.
    - Când, bulibașă?
    - Lăsați-mă să chibzuiesc. Poate când s-or mai topi zăpezile.
    Oamenii se îmbulzeau, ridicau glasul, strângeau pumnii. Oarba simțea că Him al ei se află la strâmtoare. Știa unde se găsea biciul. Îl lua și îl strecura în mână stăpânului șatrei. Oamenii înțelegeau că au întrecut măsura și se retrăgeau cu capetele în jos.
    - Urâcioșilor! le striga Oarba. Mereu îmi necăjiți bărbatul, urâcioșilor!
    Him se așeza pe vine lângă foc. Căldura îi pătrundea în trup, și odată cu binecuvântata căldură a focului parcă îi pătrundea în trup și ceva din vigoarea tinereții pe care o pierduse de mult.
    Într-un colț scâncea un sugar în scutece ude. Cele patru nurori ale lui Him pregăteau bucate pentru masa de prânz. Oarba se odihnea lângă omul ei.
    Him bașa ar vrea să ia și să frământe în mână un bulgăre de pământ, mâna lui de pământ viu să frământe și el o fărmână de pământ neînsuflețit. Pereții hrubei sunt însă văroși, pietroși, iar pământul de dincolo de intrarea hrubei, e înghețat sloi și acoperit cu înalte straturi de zăpadă.
    - Bus, vino până la mine.
    Băiatul îl aude. Se preaface însă că nu-l aude. Se joacă mai departe cu ursoaica Babaia pe care o mângâie, o scarpină pe spinare, o ciupe de coaste.
    - Bus? N-auzi? Vino până la mine.
    Cu părere de rău, băiatul o părăsește pe Babaia.
    - Da, bunicule. Te-am auzit și-am venit.
    Him îi ia între genunchi. Flăcările focului sunt galbene, roșietice.
    - Ascultă, Bus, ce știi tu despre mine?
    - Nimic, bunicule, nimic, ce să știu?!
    - Cum o să mă ții tu minte pe mine, Bus?
    Băiatul râde. Înțelege și nu prea.
    - Să te țin minte! De ce să te țin minte? După ce-o să mori n-o să mă mai gândesc delocla tine. O să am alte treburi. O să fiu băiat mare și-o să am alte treburi.
    Oarba zâmbește. Clipește des peste ochii fără vedere și zâmbește.
    - Dar pe mine o să mă ții minte, Bus?
    - Pe tine n-o să te uit niciodată.
    - De ce?
    - Pentru că tu... Pentru că tu ești oarbă. Și nu toți copiii din șatră au o bunică oarbă.
    Him îl lăsă să plece. Băiatul se întoarse la Babaia. Se apucă iarăși s-o scarpine pe spinare, însă acum ursoaica Babaia e pe jumătate adormită, mormăie și-i arată lui Bus colții mari și galbeni. Careva spune:
    - Bus, las-o în pace. Te mușcă. Las-o să doarmă.
    Bus se plimbă amărât prin hrubă. Zice ca pentru sine:
    - Bunicul e pisălog, bunica e pisăloagă, ursoaica doarme. Eu... Cu cine să mă joc? Cu cine să vorbesc? Așa... mi se urăște.
    Lui Bus i se făcea urât. I se făcea urât și lui Him bașa. Urâtul îi cuprindea din ce în ce mai mult pe oamenii oacheși. Tuturor li se părea că timpul se scurge neînchipuit de încet. Dacă după fiecare zi n-ar veni o noapte și dacă după fiecare noapte n-ar veni o zi, tuturor li s-ar părea că timpul s-a oprit pe loc și că nimic nu-l va mai scpate din întuneric, din încremenire. Cântară. Cântecele nu le mai plăcură. Începură să se certe cu muierile.
    - Fă-mi și mie loc la foc.
    - Fă-ți.
    - Copilul tău a plâns azi-noapte și m-a trezit din somn.
    - Ce puteam să-i fac?
    - Nu știu. Să nu mai plângă.
    - Hai să aducem vreascuri din crâng.
    - Duceți-vă. Am cărat destule. Mai cărați și voi.
    - Ne ducem, dar să nu te prindem că te-nghesui să-ți fierbi mămăliga înaintea noastră.
    Se certau întruna pe nimicuri pe care altădată nici nu le-ar fi luat în seamă. Se ocărau, aruncându-și cuvinte urâte și grele, și uneori nu se sfiau să se-mbrâncească una pe alta, ba chiar să se păruie. Ajunseră curând să se certe și să se dușmănească între ei și bărbații.
    - Spune-i nevesti-ti să-și vâre mințile-n cap, că de nu...
    - Că de nu, ce?
    Iarna ajunse în toiul ei și peste nesfârșitele întinderi veni și aduse cu ea noi și uriașe maldăre de zăpadă, al treilea mare viscol. Sel și Meg, doi băiețandri cam de vârsta lui Alimut, ieșiră în viscol și vrură să se ducă să vadă caii, măgarii și catârii șatrei, câți mai trăiesc și câți au înghețat și-au murit de frig. Rătăciră drumul, viscolul îi înfășură din toate părțile și-i orbi și nu se mai întoarseră la hrube. Alți câțiva plecară să-i caute. Nu-i găsiră. Abia izbutiră să dibuie poteca îndărăt.
    - O să dăm peste ei după ce s-o opri viscolul ori poate tocmai la topitul zăpezilor, la primăvară.
    - Dacă nu i-or găsi și nu i-or mânca până atunci câinii.
    Când se opri în sfârșit viscolul - cam la două săptămâni după ce începuse - oamenii părăsiră hrubele înghețate și croiră iarăși pârtii. Caii, măgarii și catârii șatrei muriseră cu toții. Zăceau pe jumătate acoperiți de zăpadă, culcați pe o parte sau cu pântecele în sus. Ici și colo se vedea un bot rânjit sau o copită.
    Îi căutară și pe cei doi băiețandri pierduți, bineînțeles cât putură să-i caute printre mormanele uriașe de zăpadă, și nu-i găsiră. Soarele lumina cu lumină gălbuie și rece nesfârșirile și oamenii oacheși. Aceștie, zgribuliți, tremurând și dârdâind de frig, munceau la zăpadă deschizând pârtie spre crâng să poată aduce de acolo vreascuri și ramuri pentru foc.
    - Pe tine nu te dor ochii?
    - Ba mă dor.
    - S-ar putea să rămânem orbi.
    Într-o dimineață, tocmai când șatra se aștepta mai puțin sau nu se aștepta deloc, se auzi lunecând pe deasupra zăpezilor și venind dinspre răsărit un geamăt lung și adânc de tun. Văzduhul rămase, ca și mai înainte, neclintit, însă oamenii oacheși tresăriră, se opriră din lucru, se rezemară în lopeți, își ascuțiră auzul și ascultară mai departe. Nu trecu mult și întâiul geamăt fu urmat de altele, nenumărate.
    - S-a apropiat frontul.
    - Iar noi suntem nevoiți să rămânem aici înconjurați de frig, de pustietăți și de zăpadă.
    - Ce-o să facem?
    - Nimic, ce să facem, frontul e încă departe.
    - Atunci de ce s-au auzit atât de limpede tunurile?
    - Zăpezile... Aerul limpede și curat... O să mai treacă timp până ce se va apropia frontul de noi. Poate la vară. Poate tocmai la toamnă.
    Tunurile se auziră ziua și se auziră și noaptea, aproape o săptămână. Băteau. Tăceau. După aceea se apucau iarăși să bată.
    Oamenii se obișnuiseră repede cu geamătul adânc și greu al tunurilor. Deși își dădea seama că frontul e încă departe, geamătul tunurilor începu să le placă: pustietatea nu mai era chiar pustietate. Sub bolta rotundă a cerului, ei nu mai erau singuri. Se mai aflau și alți oameni. Era adevărat că oamenii aceia se luptau și se ucideau între ei, însă asta era altă poveste. Bine că nu erau ei singuri pe pământ. Ba nu. Ar fi mai bine dacă pe întregul pământ, sau măcar în ținutul acesta vast, nu s-ar fi aflat decât șatra lor, vestita șatră a vestitului Him bașa.
    Certurile se mai potoliră. Pe chipurile multora se iscă nădejde: frontul se apropia. Trebuia să se apropie și sfârșitu războiului.
    - Avem cu ce să ne hrănim până la primăvară?
    - Avem. Numai dacă s-ar mai muia gerul.
    Gerul se micșoră. Pe neașteptate începu să bată un vânt călduț, un adevărat vânt de primăvară.
    - Vânt cald...
    - Vânt de miazăzi...
    - Primăvara...
    - Primăvara nu mai e departe...
    Oamenii știau că primăvara dulce e încă departe, totuși le plăcea să și-o închipuie aproape.
    Zăpada se muie iarăși, se îndesă și în aerul care-și pierduse asprimea. Șatra se despuie și se afundă în nămeți să se spele. Pe trupurile arămii, calde, zăpada se topea și spăla pielea arămie, cărămizie.
    În hrube mai născură câteva muieri. Copiii cu buricul abia tăiat era tăvăliți prin nămeți, spălați la repezeală cu zăpadă și apoi înfășați în scutece încălzite la flăcările focurilor.
    - Călește-te și oțelește-te, băiete!
    - Călește-te și oțelește-te, fată!
    Acum tunurile gemeau zi și noapte. Uneori se auzeau de parcă s-ar mai fi apropiat, alteori gemetele lor erau înfundate, venind ca dintr-un adânc de groapă printr-un văzduh de pâslă.
    După câteva zile însorite și cu nopți seninse, vântul se opri și tot golul dintre cer și pământ se umplu cu nori tulburi, nemișcați. Soarele nu se mai văzu. Zilele deveniră posomorâte. Nopțile căpătară culoarea smoalei. Oamenii șatrei, așteptându-se la alte săptămâni cu ger și cu viscole, se grăbiră să taie cât mai mulți arbuști din crâng și să-i ducă târâș la hrube.
    - Dacă o să avem ce arunca pe foc n-o să ne mai temem de frig.
    Câinii, cărora li se aruncase măruntaiel și oasele vitelor moarte de frig, se îngrășaseră. Se îngrășase și Rob. Picioarele îi rămăseseră tot subțiri, însă burta îi atârna grea și spinarea i se rotunjise. Câinii cercetau întruna câmpiile din jur, vânau iepuri, îi mâncau și către seară se întorceau la sălașul șatrei, cu boturile pline de sânge. Oamenii îi alungau cu beldiile, cu bâtele, cu dârjalele. Câinii se îndepărtau, chelălăiau, se întorceau și le arătau stăpânilor colții. Iar Rob... Rob ridica botul spre cer și lătra lung a pustiu și a moarte.
    Bubuiturile tunurilor se micșorară, se răriră și nu se mai auziră. Văzduhul mohorât pătrunse în sufletele oamenilor oacheși. La început șatra se întristă. După un timp se înrăi. Certurile izbucniră iarăși și de la certuri se trecu ușor la păruieli și la încăierări. De câteva ori Him se văzu nevoit să pună mâna pe bici și să lovească în carne vie.
    - Nu da, bulibașă, nu da!
    - Dar de ce să nu dau? E dreptul meu să dau.
    În jurul sălașului din hurbe se întinse iarăși tăcerea de la începutul iernii. Oamenii oacheși se simțiră din nou singuri. Măcar de-ar mai fi venit jandarmii să-i înjure, să-i amenințe și chiar să-i punguie, dar să le mai aducă știri din lumea largă.
    Mai înainte de a fi osândiți să ierneze în aceste pustietăți, toată lumea era a lor. Mergeau încotro vroiau, se opreau unde aveau poftă sau unde găseau de lucru pentru cel mult o săptămână, două, își strângeau corturile, le încărcau în căruțe și plecau mai departe, mereu mai departe. Încotro? Spre alte meleaguri.
    Iarna se opreau prin apropierea câte unui târg. Șatra era atunci hrănită din câștigul adus de jocul urșilor și mai ales din acela al ghicitoarelor. Toate muierile, fetele și fetișcanele șatrei se pricepeau să ghicească.
    Oarba îl mângâie pe Bus. Îi puse o mână pe creștet, iar cu cealaltă îi pipăi podul palmei de la mână stângă. Copilul simți și-și trase mâna.
    - Ai vrut să-mi ghicești?
    - Nu, Bus. N-am vrut să-ți ghicesc, minți Oarba.
    - Ba da, tu ai vrut să-mi ghicești. Am să te spui bunicului.
    Oarba abia îl potoli. Nimeni n-avea voie să ghicească înlăuntrul șatrei, unui om din șatră. Oamenilor șatrei, viitorul necunoscut trebuia să le rămână necunoscut.
    Focurile încălzeau însă fumegau. Căldura pierea repede din hrube. Fumul se strecura afară mai încet și, înainte de a se strecura afară, afuma pereții, afuma tavanul și afuma și ochii oamenilor din hrube.
    - Când te-am văzut și te-am cumpărat de la Sum bașa erai tânără și frumoasă, frumoasă!...
    Muierea uscată, smochinită, care stă liniștită lângă foc și trag nesățioasă din lulea, scoate luleaua din gură, scuipă în foc și, ca trezită dintr-un somn adânc, răspunde:
    - Îhî...
    Își duce luleaua la gură și trage fum acru și amar.
    - Îhî...
    Ursoaica Babaia mormăie. Se joacă Bus cu ea. Caii, catârii și măgarii șatrei au murit cu toții. De frig au pierit. De foame și de frig au pierit. Bus scarpină ursoaica pe spinare, încalecă pe ea, o trage de urechi și-i strigă:
    - Hi! Calule! Hi, căluțule, hi...
    - Bus, unde vezi tu cal? Babaia e ursoaică, nu cal, Babaia e o ursoaică bătrână.
    - Ba nu e ursoaică, bunico. Babaia e cal.
    Pentru Bus ursoaica Babaia e cal.
    Vântul călduț veni iarăși. În unele zile vântul călduț venea cu soare, în alte zile venea cu nori ori cu ceață. Zăpada se muia, scădea, nămeții se micșorau de parcă-i mânca pe dedesubt pământul. Primăvara era încă departe.
    - Nu se mai aud tunurile.
    - O să se audă într-o zi. Nu le duce grija.
    - S-o fi isprăvit războiul, Him.
    - Nu, Sina, nu s-a isprăvit. Războiul nu s-a săturat încă de carne omenească.
    - De unde știi?
    - Nu știu. Presupun și eu.
    Într-o dimineață, oamenii șatrei care tocmai ieșiseră să se spele la soare, în zăpadă, văzură venind spre povârnișul în care se aflau hrubele doi cai voinici, înșeuați. Purtau pe spinări șei militare și în cap frâie. Pe cai nu se aflau călăreți.
    - Jandarmii! Trebuie să fie pe aici, pe aproape!
    - Aș! Nu poate fi vorba de jandarmi.
    Câțiva se repeziră, le ieșiră înainte și întinseră mâinile spre ei. Caii nechezară ușor, nu se feriră și e lăsară prinși. Păreau osteniți, flămânzi și însetați. Se adunară în jurul lor toată șatra. Him porunci să fie desșăuați, adăpați și să li se dea ceva de mâncare, orz, ovăz, o mână, două de fân, ce s-o găsi. Stăpânii? Poate au murit. Poate trăiesc. Dacă au murit, să se odihnească în vecii vecilor în pace. dacă trăiesc, se vor ivi și ei, într-o dimineață ori într-un asfințit, dintre nămeți, vor fi bucuroși că-și regăsesc caii, se vor odihni o zi, două în hrube și vor pleca în drumul lor.
    - Să aveți grijă de cai, porunci bașa, să aveți grijă de ei ca și cum ar fi ai noștri.
    - Dacă se strică iarăși vremea, vor muri și ei de frig cum au murit și ceilalți.
    - Poate nu vor muri.
    Acum oamenii oacheși mai aveau o grijă: caii. Îi acopereau noaptea cu pături, îi adăpau, îi hrăneau. Se duseră la crâng și tăiară arbuști. Nu mai aduseră grămezile de lemne la spinare. Le legară cu frânghii și puseră caii să le care până la poalele povârnișurilor. Niciunuia nu-i trecu prin gând să încalece și să dea o raită prin împrejurimi în căutarea foștilor stăpâni a cailor.
    Peste o săptămână oamenii oacheși uitaseră că au intrat în stăpânirea cailor și se învățară cu gândul că sunt ai lor.
    - După ce se vor topi zăpezile, doi dintre noi vom pleca spre răsărit sau spre miazănoapte în căutarea altor șatre. Trebuie să mai fie aciuate pe undeva șatre, să ne sfătuim. Nu putem aștepta aici moartea până la sfârșitul războiului, ori chiar până la sfârșitul lumii.
    - O dată și-o dată o să se sfârșească și războiul.
    - O dată și-o dată o să se sfârșească și lumea.
    - Mai va până atunci!
    Făceau planuri. Nu erau mulțumiți de ele.. Le uitau și făceau altele, care de care mai năstrușnice, care de care mai cutezătoare.
    - Numai să ajungem vii până la primăvară.
    - Toți nu, dar unii o să ajungem.
    - Dacă scăpăm cu viață, ha-ha... Dacă scăpăm cu viață o să trăim, nu glumă.
    Nu mărturiseau mai mult, dar fiecare era încredințat că el și ai lui vor scăpa, și că dacă, dintr-o pricină sau alta, vor muri câțiva, nu ei, și nici ai lor, vor fi aceia.
    Făina, pe nesimțite, se împuțină în saci. Tot pe nesimțite se împuținară mălaiul și fasolea, luntea și untdelemnul. Băutura, de multe săptămâni nu mai vorbea nimeni de ea. Acum, dacă se mai însura vreunul din flăcăi, de cântat la nunta lui se cânta ca și mai înainte, de mâncat se mai găsea câte ceva de mâncare, de băut însă nu se bea decât apă. Pentru mulți chiar viața, dacă e trăită fără băutură, e tristă.
    Bea, bea, nu te lăsa,
    Bea, că viața e grea.
    Cântau în glumă, dar cântând, pofta, în loc să le scadă, le creștea și se pomeneau cu gura plină de salivă acră.
    - Mai am numai doi galbeni. I-aș da pe amândoi, cu dragă inimă, pentru o ploscă de rachiu.
    - Parcă eu nu i-aș da! I-aș da, însă n-am cui să-i dau, și nici pentru ce să-i dau.
    - Poate la primăvară au să ne caute pe aici negustorii aceia din orașul de lângă apă.
    - N-o să ne caute.
    - De ce să nu ne caute? Mulți umblă acum după câștiguri chiar cu prețul vieții.
    - Negustorii aceia cred c-am murit de mult.
    - Vor mai fi rămas pe-acolo și alții.
    Oarba îl lăsa pe Bus să se joace cum o vrea el cu ursoaica Babaia. Îi pipăise palma. Și de când îi pipăise palma căzuse într-o adâncă întristare. Cu buricele degetelor ei, Oarba pipăise în palma lui Bus linia vieții. Era tare scurtă. Băiatul n-avea să apuce primăvara. Îi părea rău, deși fiii și nurorile ei mai aveau o sumedenie de copii. A!... Dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat acolo în zăvoi... în noaptea nunții lui Alimut! Kera ar avea astăzi burta la gură și în toiul primăverii ar fi născut.
    Alimut! Alimut ar trebui să uite totul și s-o aducă pe Kera în hruba lor. Ar trebui! Dar omul, oacheș sau neoacheș, nu poate să uite tocmai ceea ce ar vrea să uite, tocmai ceea ce ține cu orice preț să uite.
    - Alimut, băiatule, ce-ar fi s-o aduci aici pe Kera?
    Alimut se făcea că nu aude. Totuși nu trecea zi fără să nu audă și nu trecea zi fără să o vadă. Oamenii șatrei trăiau înghesuiți laolaltă în trei hrube, iar hrubele erau așezate una lângă alta, scobite de ape și de oameni în povârniș. N-aveau cum să se ocolească. Și-ar fi călcat Alimut pe inimă și-ar fi luat-o. Dar cum să se culce lângă ea și cum să facă dragoste cu ea? Se gândea la Kera și n-o vedea altfel decât răsturnată, cu fusta ridicată, înghesuită și mozolită rând pe rând de cei patru derbedei din port. Nu. Niciodată nu se va mai apropia de ea, niciodată n-o va mai strânge în brațe, niciodată n-o va mai săruta.
     Șatra era pândită întruna de frig, de foame și de moarte. Destul de des moartea sărăcea hrubele de suflete. Cu toate acestea, oamenii șatrei, de la cei mai vârstnici și până la cei tineri de tot, își iuneau nevestele acolo, în hrube, pe tăcute și pe întuneric, sau afară, printre nămețiii albi și înghețați, de zăpadă.
    Unora dintre muierile care nășteau, copiii le trăiau, altora nu. Curățau zăpada într-un colț al colinei, bărbații spărgeau cu târnăcoapele pământul înghețat, săpau o groapă, înmormântau acolo pruncul care uneori nici nu apucase să grângure, se întorceau la hrube și nu peste multă vreme femeile rămâneau iarăși borțoase.
    Uneori șchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viața mergea înainte. Viața oamenilor mergea înainte. De ce? Mai departe Alimut nu izbutea să-și deslușească gândurile.
    Bus văzu și el caii. Blebe îl întrebă:
    - Îți plac? Ai vrea să încaleci?
    - Nu. Nu-mi plac.
    - De ce nu-ți plac?
    - Pentru că n-au aripi.
    - Dar unde ai văzut tu cai cu aripi?
    - Unde, neunde, am văzut.
    Se întoarse în hrubă, încălecă pe bătrâna ursoaică Babaia, o apucă de urechi:
    - Hii, calule... Hi! Căluțule....Aleargă... Zboară... Acum alergi... Acum zbori. Acum am ajuns în nori. Acum am trecut dincolo de nori... Hii! Calule... Hii, căluțule... Acum zbori cu mine printre stele...
    - Vezi să nu cazi, îi spuse Oarba.
    - Nu, bunico, n-am să cad. Căluțul meu are patru aripi mari și albe, și zboară. Ca vântul și ca gândul zboară.
    Ursoaica Babaia mormăia, dar băiatul nu-i auzea mormăitul. El călărea un căluț de basm, un căluț cu patru aripi, printre stelele cerului... printre uriașele râuri de stele ale cerului.
    - Sunt multe stele pe cer, Bus?
    - Multe, bunico. Am să culg câteva, am să le pun în sân și-am să ți le dărui la întoarcere. N-ai să le vezi, că ești oarbă, dar ai să le pipăi cu degetele. Acum lasă-mă să zbor mai departe, mai departe...
    Ursoaica Babaia mormăi supărată. Bus căzu.
    Era către amiază. Cerul era învăluit de nori vineți. Pe deasupra zăpezii se târau încet, leneșe și câlțoase, straturi vinete și subțiri de ceață. În hrube, la foc, fierbeau oale mari cu fasole ori cu linte. Deasupra flăcărilor, în căldări de aramă așezate pe pirostii, clocotea păsatul.
    - Fasolea s-a fiert?
    - S-a fiert.
    - Dar mămăliga?
    - E gata și mămăliga.
    În hrube mirosea ca de obicei a fum acru și a sudoare, a tutun și a varză, a fasole și a linte, a mămăligă fierbinte și a pereți umezi și mucezi. Flămânzi, oamenii băteau din buze, înghițeau în sec și nu puțini își auzeau mațele chiorăind. Așteptau să mănânce, să-și astâmpere foamea și după aceea... După aceea să se întindă, să se acopere bine cu țolurile și să doarmă. Dormind, nu numai că te odihnești, dar și timpul îl omori mai repede.
    Pe afară, prin apropierea hrubelor, flăcăii se îmbrânceau, se hărțuiau, se mai luau și la trântă ca să încălzească. Unul, care stătea mai de-o parte, strigă:
    - Soldați!
    Strigătul ascuțit și nițeluș speriat ajunse până în hrube. Oamenii oacheși uitară de tot ceea ce se poate uita și chiar de ceea ce nu se poate uita, uitară și de foame, săriră sprinteni de la locurile lor, ieșiră în fața hrubelor și se uitară speriați în toate părțile.
    - Unde sunt, mă, soldații?
    Băiatul arătă cu mâna:
    - Uite-i, nene!
    Oamenii oacheși se uitară încotro arăta băiatul.
    Strecurându-se cu greu printre nămeți, se îndrepta încet către ei un om, care ar fi putut să fie soldat, dar care ar fi putut să nu fie. Străinul trăgea după el o sanie, sau ceva care de departe și prin pânza ceții semăna a sanie. Înainte câțiva pași, cădea, se ridica, se opintea și trăgea după el sania, mai făcea câțiva pași și, istovit cum părea să fie, cădea iarăși. Careva spuse:
    - Hai să-i dăm o mână de ajutor.
    Întâi alergară spre noul-sosit patru-cinci flăcăi. Pe urmă se încârdui după ei întreaga șatră. Ajunseră lângă el și-l înconjurară. Omul suflă o dată greu, se frânse de mijloc și se prăbuși cu fața în zăpadă.
    Sania nu era sanie, ci mai curând o grapă simplă, țărănească, împletită din nuiele și din mărăcini. Pe ea se afla ghemuit un al doilea om, tot atât de bărbos, de galben și de prăpădit la trup ca și celălalt. Părea bolnav sau, poate, greu rănit. Ochii îi păreau a fi pe jumătate stinși.
    Sarat întrebă:
    - Și acum... Acum ce facem cu ăștia? Îi lăsăm să moară în zăpadă?
    - Cum o să-i lăsăm aici? Doar nu suntem câini! Suntem oameni. Iar ei sunt și ei tot oameni, cu toate că nu mai seamănă a oameni.
    Pe grapă, lângă soldat, se aflau două arme. Blebe se aplecă și luă armele. Erau pățiți. Alții îl luară și pe cel lungit în zăpadă pe brațe și-l duseră la hrube. Îl luară apoi și pe cel făcut covrig pe grapă. Îl duseră în hruba lui Him bașa. Muierile se traseră deoparte. Îi lungiră lângă foc. Oarba, care din vorbele răzlețe rostite de unul sau de altul înțelesese ce s-a petrecut, veni și pipăi îndelung chipurile celor doi. Spuse încet:
    - Sunt înghețați și pocâltiți de foame. Unul - și-l arătă care - trebuie să aibă pe undeva o rană.
    Îi luară iarăși în brațe, îi scoaseră afară și-i lungiră pe zăpadă. Îi dezbrăcară la piele și începură să-i frece cu zăpadă. Erau murdari, nu mai aveau carne pe ei, amândoi piele și os. Cel ce fusese adus de cine știe unde pe grapă avea o ruptură mare în șold. În preajma rupturii carnea se umflase și se învinețise.
    Frecatul cu zăpadă îi trezi. Gemură amândoi deodată ca doi gemeni cărora li s-a făcut foame și cer țâță. Oamenii oacheși îi luară iarăși pe sus, așa goi cum erau, și-i duseră în hrubă, lângă foc. Nurorile lui Him scoaseră din lăzile lor rufe curate. Bărbații îi îmbrăcară pe cei doi care între timp își veniseră în fire și le pregătiră culcuș. Rana din șoldul soldatului fu stoarsă, spălată cu fiertură caldă de buruieni și oblojită cu alifii. Li se potoli, cu grijă, și foamea. Soldații sorbiră îndelung ciorba fierbinte și adormiră.
    A doua zi bașa îi întrebă:
    - Nu cumva ați avut cai?
    - Am avut, spuse rănitul, Acum zece zile i-am pierdut.
    - Vi i-a împușcat careva?
    - Nu. Dormeam într-un adăpost de zăpadă. Viscolea. Caii s-au speriat, poate de viscol, poate de altceva, au plecat de lângă noi, s-au pierdut și pierduți au rămas.
    Bașa zâmbi:
    - Nu s-au pierdut. Au ajuns la noi Când o să plecați de aici, o să vă fie mai ușor: o să plecați călări.
    Soldații nu se mirară de întâmplare. Mulțumiră.
    - N-o să vă supărăm prea mult cu popasul nostru aici. Îndată ce începe să mi se vindece rana din șold, încălecăm și plecăm.
    Trecură zile, Trecură nopți. Viața șatrei merse înainte. Oamenii oacheși se obișnuiră cu soldații și soldații se obișnuiră cu oamenii oacheși. Spre deosebire de cei care trecuseră mai înainte pe la șatră, aceștia avea firi blajine. Se culcau unde li se spunea să se culce. Mâncau ce li se da să mănânce și se arătau mulțumiți. Se apucară să-și curețe puștile.
    - Vreți să plecați cu ele?
    - D-apoi cum? O să ne mai trebuie.
    - Pe drum?
    - Nu numai pe drum.
    Him bașa nu întrebă mai mult. Sarat zise:
    - Spuneți-ne și nouă cum a fost acolo...
    - Unde?
    - Acolo... Acolo de unde ați plecat.
    - E! Cum să fie? Ca la război.
    - Acum câteva zile s-au auzit tunurile. Pe urmă nu s-au mai auzit.
    - S-or fi auzit. Uneori războiul o ia spre apus, și merge... După aceea o apucă iarăși spre răsărit. Cum s-ar zice, e cam nestatornic.
    - O să mai ție mult?
    - Asta n-o știe nimeni. Noi... Noi ne aflam încercuiți. Am dat peste o spărtură și am plecat.
    - Și glonțul din șold?
    - Pe drum. De la jandarmii din spatele frontului. Aceia nu știu multe. Cum te văd, cum trag.
    Soldatul rănit vorbea. Celălalt stătea ciucit lângă foc și tăcea. Rănitul îl arătă cu mâna:
    - El m-a scăpat. Dacă nu era el, mă curățam.
    Celălalt întoarse fața spre rănit și-l repezi:
    - Parcă tu m-ai fi lăsat, n-ai fi făcut la fel?! Și tu ai fi făcut la fel!
    Rănitul tăcu. Tăcu și se gândi. Apoi spuse:
    - Poate aș fi făcut ca tine, ori poate n-aș fi făcut ca tine. Mai curând cred că n-aș fi făcut. De felul meu sunt cam fricos. Aș fi căutat să-mi scap pielea. Pielea mea. Și atât.
    Him îl iscodi:
    - Vorbești de frică. V-a fost frică?
    Amândoi soldații râseră,
    - Dacă ne-a fost frică! Află că ne-a fost grozav de frică, bulibașă!
    - De moarte?
    - Mai curând de schilodire decât de moarte. Dacă mori, mori! Orice om trebuie să moară o dată. Dar să rămâi schilod, să trăiești shilod, mai bine lipsă. Abia ne câștigăm traiul sănătoși.
    Him bașa stărui:
    - Sunt și oameni care n-au frică?
    - Poate. Noi n-am întâlnit niciunul.
    Trăind viața șatrei alături de oamenii oacheși, soldații aflaseră și de povestea Lisandrei cu Goșu și cu Ariston. Li se păru firească.
    - De când lumea, bărbații s-au bătut între ei pentru câte-o muiere. De ce nu s-ar bate și în șatra voastră?
    Rănitul le povesti o sumedenie de întâmplări din satul lui, unele mai crude decât altele.
    - Sunteți amândoi dintr-un sat?
    - Aș! Ne-am cunoscut acum, la război.
    - Spuneață că... puștile o să vă trebuiască nu numai pe drum.
    - O să ne trebuiască.
    Râse. Mai mult nu spuse, însă râse.
    Sosirea soldaților făcu să se mai potolească dușmăniile și certurile din șatră. Peste câteva zile însă oamenii oacheși nu se mai sfiiră de străini. Ariston se întâlni ceva mai departe de sălaș cu Goșu. Întâi îl înjură. Pe urmă îi arătă pumnii. Pe urmă Ariston scoase cuțitul, un cuțit scurt, lat, cu două tăișuri, meșterit anume pentru a fi bun de înjunghiat.
    - Cuțitul? Îmi arăți tu mie cuțitul? Am și eu cuțit, Chiorule.
    - Tu să nu-mi spui mie Chioru.
    Goșu hohoti:
    - Să nu-ți spun Chiorule? Ai uitat că eu te-am chiorât?
    Se luară la bătaie. Îi văzu Bus. Alergă la hrubă.
    - Bunicule... Bunicule... Nenea Goșu și nenea Ariston se bat cu cuțitele...
    Him bașa luă biciul, șatra însă care atâta aștepta, ajunse la locul încăierării înaintea bulibașei. Cei doi își aruncaseră straiele de pe ei și, goi până la mijloc, săreau unul în jurul altuia, ca doi cocoși, încercând să se lovească. Him bașa se strecură prin mulțime, se apropie de Ariston și de Goșu și, fără să rostească un singur cuvânt de mustrare sau de mânie, se apucă să-i lovească cu biciul. Cureaua subțite cădea repede pe spinările lor, lăsând în urmă umflături și dâre roșii, însângerate. Oamenii loviți nu se fereau.
    Stăteau drepți, unul lângă altul, și primeau loviturile cu resemnare, icnind, strângând din dinți, sau tresărind ușor. Him bașa lovea întruna și din ce în ce mai tare. Trupurile celor doi începură să sângereze. Șatra tăcu. După aceea se auziră murmure și chiar vorbe:
    - Trebuie să-i lase să se bată între ei. Cât o să se mai lungească povestea asta?
    - Dar de ce să-i lase?
    În timp ce bașa îl izbea cu biciul când pe Ariston, când pe Goșu, șatra se împărți în două tabere.
    - Ariston are dreptate. Lisandra nu poate să trăiască fără el.
    - Ba nu, dreptatea e de partea lui Goșu. Unde ajungem noi dacă îngăduim nevestelor noastre să-și facă de cap?
    De la vorbe cuminți se trecu repede la vorbe aspre. De la vorbe aspre se trecu și mai repede la sudălmi. De la sudălmi se trecu la amenințări.
    Him bașa citi pe fețele oamenilor pe care îi bătea că în jurul lui se petrece ceva neobișnuit. Se întoarse și vru  să ridice biciul. Era însă prea târziu. Oamenii oacheși se încăieraseră între ei.
    Cineva se repezi pe la spate - poate o femeie, poate un copil - și-i smulse biciul din mână.
    Bărbații se tăvăleau în zăpadă cu alți bărbați, se izbeau cu pumnii, își sfâșiau straiele, se trăgeau de părul lung, își smulgeau bărbile, se mușcau unul pe altul de nas sau de urechi. Femeile nu se lăsau nici ele pe tânjală. Unele se gherăiau, altele se mulțumeau numai să se ocărască și să se scuipe, câteva își apucaseră copiii de picioare, îi învârteau deasupra capetelor ca pe niște bâte și loveau cu ei pe cine nimereau și unde nimereau, fără să țină seaa de chiotele prelungi, deznădăjduite, nici de gemetele înfundate.
    Him bașa se repezi în învălmășeală. Strigând la unii, urlând la  alții, lovind cu pumnii când în dreapta, când în stânga, încercă să-i despartă. Cineva îi puse piedică. Altul îl îmbrânci. Him bașa se pomeni zvârlit în zăpadă, stropșit în picioare, rostogolit și sfărâmat. Poate ar fi pierit dacă cei patru feciori ai lui - dintre care doi țineau cu Ariston și doi cu Goșu - nu ar fi băgat de seamă ce se întâmplă cu stăpânul șatrei și nu l-ar fi târât după ei mai de-o parte.
    Atrași de nemaipomenita hărmălaie, soldații ieșiră afară din hrubă și priviră. Râseră. Așa ceva nu mai văzuseră. Când luară însă aminte că muierile loveau în alte muieri sau chiar în bărbați cu copiii, își lepădară râsul, se întoarseră în hrubă și-și încărcară armele. Ieșiră și alergară - unul cu pași sănătoși, altul șchiopătând de zor - înspre cei încăierați. Dacă ar fi strigat, ar fi fost în zadar, pentru că nimeni nu i-ar fi auzit. Descărcară armele în văzduhul plumburiu, pe deasupra lor. Oamenii oacheși încremeniră fiecare în poziția în care se afla. Unul dintre soldați le strigă:
    - Potoliți-vă, proștilor! Pentru ce vă omorâți între voi? Potoliți-vă, altfel tragem în carne vie. Tragem în carne vie fără pic de milă.
    Și ca să vadă că nu glumesc puseră armele la ochi.
    - Hei! le strigă iarăși soldatul. Ridicați-vă în două picioare și marș în hrube, proștilor! Marș la hrube... Că altfel vă ia dracu....
    Șătrarii se ridicară, se scuturară de zăpadă și plecară spre hrube. Trecură pe lângă soldați cu nasurile în jos, rușinați. Soldații se temură și se traseră mai de-o parte, ținându-și armele în mâini. Oamenii oacheși, dacă ar fi vrut, ar fi putut sări cu toții asupra lor să-i dezarmeze și chiar i-ar fi dezarmat. N-o făcură.
    Trecu pe lângă soldați Matahala. Îl ducea în brațe pe Bus. Băiatul, pe care în toiul încăierării, Maahala îl folosise drept bâtă, era leșinat dacă nu cumva chiar mort. O dâră subțire de sânge i se scurgea pe la colțul buzelor din gură.
    Him bașa fu adus de subțiori de doi dintre fiii lui. Abia se ținea pe picioare. Le spuse soldaților:
    - Rău ați făcut ce-ați făcut. Voi nu faceți parte nici din neamul nostru, nici din șatra noastră. Nu trebuia să vă amestecați. Răfuiala era între noi.
    - Dacă nu ne amestecam...
    - Dacă nu vă amestecați, oamenii s-ar mai fi bătut între ei cât s-ar mai fi bătut și pe urmă s-ar fi împăcat.
    - O să se împace și acum.
    - N-o să se împace. Încăierarea a fost întreruptă de voi. N-a fost dusă până la capăt,
    Cei doi soldați se uitară unul la altul mirați. Unul îl întrebă pe Him bașa:
    - Și acum, să zicem c-ar greșit, ce avem de făcut?
    - Să vă luați caii și să plecați îndată. Nu mai răspund de viața voastră. V-ați amestecat... Și dacă v-ați amestecat în cearta noastră, eu nu mai răspund de voi.
    - Cum? Viața noastră e în primejdie aici, între voi?
    - În mare primejdie. Oamenii mei vor săir asupra voastră la noapte și vă vor omorî. Mâine dimineață se vor încăiera din nou.
    - Dar ce au oamenii tăi cu noi? N-am lovit pe nimeni. Am vrut să-i oprim să se mai bată între ei ca chiorii. De ce văbateți între voi? Nici așa nu sunteți prea fericiți.
    - Ați călcat legea străveche a șatrei noastre și asta nu se iartă. Cât despre fericire, voi care ați venit de acolo de unde ați venit, știți bine că acum niciun om pe lume nu poate fi fericit.
    Him plecă. Mergea încet, șchiopătând și ținându-se cu mâinile pe pântec, sprijinit la subțiori de doi dintre feciorii lui. Soldații plecară și ei spre hrubă. Alimut și Blebe le aduseră caii, îi înșeuară, soldații încălecaseră și, înainte de a porni la drum, le spuseră oamenilor oacheși:
    - Vă mulțumim pentru găzduire și vă urăm sănătate și pace.
    Oamenii oacheși priveau posomorâți, încruntați, tăcuți. Nimeni nu le răspunse. Soldații întoarseră caii, și plecară încet, pe pârtia care ducea spre crâng. După ce se mai depărtară, auziră strigătele mânioase ale celor rămași lângă hrube și pricepură că oamenii oacheși, cu mic cu mare, îi înjurau și-i huiduiau ca pe niște tâlhari nemernici.
    Soldații zâmbiră și grăbiră caii. Împrejurul lor câmpurile erau acoperite cu nămeți înalți de zăpadă. Deasupra, cerul vânăt, umflat. Caii voinici înaintau greu. Uneori se afundau în zăpadă până la pântec. Se opinteau și mergeau mai departe, mereu mai departe, mereu către apus. Acolo, spre apus, pustietatea se isprăvea.
    După plecarea soldaților șatra se mai potoli. Matahala îl ducea pe Bus către hrubă, pe brațe. Abia când ajunse în pragul hrubei, Rida băgă de seamă că băiatul ei și nu al alteia se afla în brațele Matahalei. Strigă:
    - Dar ce i s-a întâmplat lui Bus?
    Matahala bolborosi un răspuns din care nimeni nu înțelesese nimic. Rida își luă copilul. Îl pipăi:
    - E cald. N-a murit.
    Matahala rânji:
    - N-a murit încă, dar o să moară.
    Rida, tulburată cum era, nu-i auzi vorbele. Intră în hrubă și i-l puse Oarbei în poală:
    - Mamă, dragă mamă, vezi tu ce are.
    Oarba auzise hărmălaia, auzise focurile de pușcă, știa că acolo se află încăierată întreaga șatră și nu se aștepta la nimic bun. Rămăsese lângă foc. Oarba știa că băiatul e ca și dus. Îl pipăi încet și îndelung. Bus era cald încă. Sufla des și greu. Era stropșit și-i curgea sânge pe gură. Îl pipăi mai departe. Mai avea ruptă în două locuri șira spinării. Îl sărută pe obraji și-l sărută și pe gura fragedă și plină de sânge. Îi șopti Radei:
    - Nu mai e nimic de făcut, noră. Bus moare. Tocmai acum îi iese sufletul. Și sufletul lui Bus - pe care tocmai îl văd aici, lângă mine - seamănă cu o pasăre albă, de fum.
    Rida își luă băiatul în brațe, începu să plângă și să-l plângă:
    - Puișorul meu negrișor, puiul meu oacheș, ai murit! Ce scurtă ți-a fost viața, puiul meu oacheș!
    Ursoaica Babaia se uită lung la Rida și se uită și la Bus cu ochii ei mari, galbeni și mormăi zbătându-se în lanț. Ghep, fratele mai mare al lui Bus, o ciomăgi. Ursoaica Babaia se potoli. Se potoliră și ceilalți urși. Ursoaica Babai se așeză în patru labe cu botul spre intrarea în hrubă și privi, până o apucă somnul, pielea ursului Zazu, spânzurată acolo. Fumul o afumase. Ninsoarea o uda. Vântul o usca. Iar timpul care o învechise, continua să o învechească...
    A doua zi îl îngropară pe Bus pe colină, lângă ceilalți morți ai șatrei.
...........................................................................