6 - 7
Pieptul sfrijit al economistului sălta zbuciumat. Nu-l auzea pe Ciolac. Ochii mici ai acestuia rătăceau în trecut, contabilizau:- Acum îmi pare rău. Sincer. Banii ăia. Nici măcar nu m-am bucurat de ei. La treizeci de ani, mama a rămas văduvă. A fost al doisprezecelea copil al unei familii bogate. Averea au luat-o fraţii mai mari. Când se căsătoreau ei, mama era un copil.
Părinţii credeau că până o ajunge de măritat, or să strângă alte acareturi. N-au mai apucat. Au murit de febră tifoidă. Şaptesprezece ani s-a judecat mama cu fraţii ca să pună mâna pe ce i se cuvenea. Nu pot să spun c-am dus-o prea greu. În orice caz, nu penibil dar ce însemna în copilăria mea chiria unei case, nişte bijuterii de familie şi câteva mobile mai acătării! M-a crescut în cultul bogăţiei. I-am preluat deviza. "Banii, ăştia ţi-s paşaport în viaţă!"
Asta nu are nimic de-a face cu avariţia. Când m-am văzut cu douăzeci şi cinci de mii de dolari, credeam că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior. Da, bani blestemaţi.
Acum zece ani, încă puteam să mă însor. O nefericită, una Angela. Funcţionară, divorţată, cum sunt cu miile în Bucureşti. Vârsta critică, patruzeci patruzeci şi cinci de ani, ştearsă, gospodină, coafor săptămânal, rochiţe bunicele, inel de aur gol pe dinăuntru, garsonieră cât o cutie de chibrituri, telefon şi televizor, o mie cinci sute pe lună, economii la CEC. Speriată că vine bătrâneţea, speriată de singurătate, dezamăgită de primul soţ, pe undeva regretându-l.
Angela asta ar fi dat orice să se mărite. O înnebunea odaia pustie, invidia orice femeie întâlnită pe stradă cu o plasă plină din care ies sticle cu ulei, margarină, morcovi, pungi de zahăr şi orez. Însemna că are o gospodărie a ei, înţelegi, un bărbat şi copii pentru care să robotească. Nenorocita n-avea ce face cu timpul liber. Venea de la serviciu şi începea să plângă, îi era teamă de azil, de concedii searbăde la Govora şi Sovata, de duminici lungi, apăsătoare, când nici măcar telefonul nu sună.
- De ce nu te-ai însurat cu ea? întrebă Ciolac.
- M-am obişnuit să trăiesc singur. Şi nu mă interesau actele de caritate. Am tabieturile mele, sunt cam bolnăvicios din fire, mă îngrijesc, la două săptămâni îmi pun ventuze pentru orice eventualitate, beau în fiecare zi ceai de sunătoare. Protejează ficatul... În fine, nu ştiu cum ar fi văzut ea toate astea. Acum, îmi pare rău.
- Ai mai întâlnit-o?
- Da, în vară. Pe Griviţei. Schimbase Fram-ul cu un Zil. Asta-i tot ce i se întâmplase în ultimii zece ani...
Economistul rămase pe gânduri. Semăna cu un şoarece singur, trist. Şopti:
- Nimic. Nimic.
Ciolac îşi privi instinctiv ceasul. Constată firesc:
- Încă 40 de minute!
Celălalt ridică din umeri. Repetă absent:
- Nimic.
3.
Fața lui Iustin Făgădău era scăldată în lumină. Privea transportat, undeva sus, deasupra capetelor oamenilor. Bolborosi cu mâinile împreunate peste crucea de la piept:
- Dumnezeu n-a îngăduit încă o fărădelege. Ne-a arătat chipul, alungând ispita. Tot ce-a fost păcat s-a alungat din inima noastră. Cu suflete neprihănite ne vom înfăţişa Lui. Sunt fericit că mi-a fost dat să trăiesc această zi.
4.
Nichita Dumitrescu se trezi brusc. Visase probabil ceva căci începu din senin să cânte războinic, cu mâna dusă goarnă la gură:
- Tu-tu-tu-tu-tu!
Elena Hagianu se strânse lângă bărbatu-său:
- Bietul bătrân, el e fericit. Am să-ţi spun ceva. Mi-a fost grozav de frică. Acum sunt liniştită.
- Îmi pare bine, răspunse plictisit Hagianu.
- Auzisem mereu că..., înainte de asta, pogoară o linişte. Natura... Aşa cum după ce ai îmbătrânit, nu-ţi mai e groază de bătrâneţe.
- Mie mi-a fost tot timpul.
- O, Dim, râse Elena Hagianu, tu n-ai fi fost niciodată bătrân. Îl privi plină de duioşie: N-ai fi fost nici la o sută de ani.
- Cine mai trăieşte azi o sută de ani...
- Tante Mathilde împlinise nouăzeci şi şase. Dacă nu era gripa din '57, o mai ducea. A rămas lucidă până-n ultima clipă. Mă ţinea de mână. Îi era teamă să moară, îi părea rău. "Dacă aş şti că după mine nu mai e nimic, mi-ar fi mai uşor".
- Altă lume îngână Hagianu.
- Într-adevăr ... Spune-i azi cuiva că în toată viaţa ei n-a pus o singură dată piciorul pe caldarâm, cupeu sau automobil, că n-a vorbit niciodată cu cineva care nu-i fusese prezentat.
- Feudală!
- Ştiu, Dim, dar nu era vina ei. Aşa a fost crescută. Şi pe urmă, avea atâta stil... Cu câtă eleganţă servea ceaiul! Inegalabilă! Şi mersul de regină.
Hagianu se strâmbă:
- Asta nu l-a împiedicat e bărbatu-său s-o părăsească.
- E un destin, Dim. Iar acum... Glasul i se frânse: Nu se putea altfel. Omul acesta, Diamantopol, a suferit îngrozitor.
Hagianu nu răspunse. Nevastă-sa îl măsură câteva clipe cu ochi miopi. Întrebă încet:
- Nu-i aşa, Dim?
- Da, oftă celălalt ridicându-se. Aşa e. Nu se putea altfel.
- Nimic! exclamă pe neaşteptate Vasile Mareş împroşcând cu salivă.
Ochii recăpătaseră expresia lucidă:
- Nimic! Ăsta-i bilanţul! Cu asta ne alegem şi eu, şi dumneata. Am umblat cu limba scoasă după un scaun în galeria celebrităţilor. Am şi ucis pentru asta. Ei şi? Oare Shakespeare aude în groapa lui, osanalele urmaşilor? Posteritatea înseamnă ceva doar pentru supravieţuitori! Ce farsă lugubră! Parcă am fost legat la ochi. Se uită la infirm rostind încet: Lucrurile astea nu ni le spune nimeni.
5.
Nina Aldea se ghemui lângă doamna Hagianu. Părea complet doborâtă. Buclele desfăcute îi atârnau în laţe umede pe lângă obrajii livizi.
"Ce tânără e!", gândi bătrâna. O privi plină de compasiune:
- Ce se întâmplă, fetiţo?
Stewardesa nu răspunse.
- Ţi-e greu, ştiu, ne e greu şi nouă. Spun prostii, dar peste... Elena Hagianu ezită: Peste o jumătate de oră, nimic nu va mai conta.
Fata dădu din umeri.
- Altceva. Glasul era răguşit: Sunt sfârşită şi nu mă pot dumeri. În două zile s-au întâmplat atâtea. Mai mult decât într-o viaţă. Fana... Înghiţi în sec: Arestarea ei, moartea lui, şi acum noi. Ceasurile astea. Poate am înnebunit.
- Gândeşte-te la bietul nenorocit. Arătă cu bărbia spre Diamantopol: Ce a însemnat existenţa lui? Gândeşte-te bine. E aproape tonică.
- Tonică?!
Da, draga mea.
- Nu s-au inventat vreodată suferinţe mai mari decât cele prin care a trecut el. În locul lui, aş fi preferat moartea de o sută de ori, de o mie de ori. Desigur, eu n-am fost niciodată o Jeanne D' Arc.
- Nici eu, şopti rătăcită Nina Aldea.
- Cu atât mai mult. Încearcă să-ţi închipui că ai fost scutită de un întreg şir de tragedii. E un efort de imaginaţie dar uneori o moarte timpurie sau oportună poate reprezenta un cadou divin. N-ai auzit de atâtea ori în jurul dumitale: "mai bine murea înainte să”, oftă: Oare ne-a rămas altceva?
Stewardesa aruncă o privire spre infirm. Se uita în noaptea de dincolo de hublou şi nu i se vedea faţa. Trupul inert semăna mai mult ca oricând cu o cârpă.
- Nu, nu ne-a rămas. Dar măcar Diamantopol. El, s-a ales cu ceva?
Elena Hagianu clătină capul:
- El singur o ştie. A visat să facă justiţie, o compensaţie răsunătoare. Se mulţumeşte acum doar cu principiul. Zâmbi: Şi cu noi, poate. Suntem toţi alături de el.
Tăcu îngândurată. Spuse într-un târziu, fără să-şi dea seama dacă Nina Aldea o ascultă sau dacă se mai afla lângă ea.
- Toată viaţa am crezut în oameni. Nu m-am înșelat.
6.
Iacobescu pocni din buze:
- Fleacuri! Eu nu m-am luat niciodată în serios.
- Îți place să pari așa. În fond, ești altfel. Poate cel mai bun dintre toți.
Caricaturistul începu să râdă:
- Te înșeli, zău te înşeli. N-am făcut nimic în viaţă. M-am distrat doar cât m-au ţinut puterile. Un singur lucru pentru care mă pot felicita: i-am lăsat şi pe alţii să trăiască. În sens vulgar, sunt un epicurian de duzină. Niciun act de eroism în şaizeci de ani. Ăştia, în felul lor, sunt nişte martiri. Au luptat pentru ceva, au construit, au zămislit. Copii, bătaie de cap. Mii de chestii care-ţi umplu viaţa, îţi apasă umerii. Eu, de când mă ştiu, am avut doar grija mea. M-am amuzat, am răscolit lumea, dacă într-o zi n-am avut chef să mă scol din pat, nu m-am sculat, dacă mi-a căşunat să stau o vară întreagă la Constanta şi să mă uit după fâşneţe, aşa am făcut. Munca mea a fost o jucărie. Poate, zic poate, aş fi izbutit mai mult dar n-am avut timp. Arta serioasă nu se împacă cu vânzoleala pe toate meridianele globului. Aia cere studiu, eforturi, încercări. M-am prostituat la modul cel mai rentabil. Caricaturi, afişe, reclame. Rahaturi!
Diamantopol îl măsură curios:
- Regreţi?
- Deloc. În artă nu există rataţi ci doar lipsă de vocaţie. Dacă ar fi fost într-adevăr, ceva de capul meu, dacă aş fi avut ceea ce în general se numeşte foc sacru, încremeneam într-un atelier cu pensula în mână. Nu-mi mai ardea nici de crocodili, nici de fluturi exotici. Mi-am urmat chemarea şi nu-mi pare rău. Am avut noroc. Până şi cu nevastă-mea am nimerit-o. M-am însurat la patruzeci şi cinci de ani. E ingineră. Niciodată nu mi-a cerut mai mult decât aş fi fost în stare să-i dau. M-a luat aşa cum sunt şi ne-am înţeles admirabil.
- Probabil aşa arată fericirea.
- Hm! ricană Iacobescu. Asta aduce puţin a suficienţă. Nu ştiu dacă sunt fericit. În orice caz, mă accept fără convulsii de conştiinţă. Cum spuneai dumneata, e o chestie să împlineşti şaizeci de ani şi să poţi afirma c-ai dus-o grozav de bine. Providenţa a făcut destul pentru mine. Aş mai fi dorit să trăiesc zece, cincisprezece ani, e adevărat, dar nu poţi miza la infinit pe acelaşi număr. Îngerul meu păzitor, pe unde o fi, s-a plictisit probabil şi el.
Infirmul zâmbi:
- Esenţial e că nu ţi-e teamă. Acum.
- De ce mi-ar fi teamă? De judecata divină? Chiar dacă ar exista, sunt înaintea mea alte dosare pe rol, mult mai consistente. Esenţial e altceva: N-am regrete. N-am lăsat, acolo jos, nimic neterminat. Rânji: Pentru că n-am început nimic... Dar nu asta vroiam să spun. Şi nu despre mine.
Se uită la Ciolac şi la Oprişan:
- Ca să fiu sincer, încerc o mare surpriză. Credeam că mă pricep la oameni. Ăştia doi m-au dat peste cap.
Diamantopol surâse neutru:
- Mda.
- Trebuie să recunoşti, e un succes formidabil, nesperat! Ai toate sufragiile de partea dumitale. La urma urmei, toţi sunt gata să moară de dragul unei idei care nici măcar nu le aparţine.
Infirmul îşi ridică încet pleoapele:
- Oare?
CAPITOLUL XIX
Pledoarie pentru crimă
1.
Miss Dorothy James-Porter lăsă căţeluşul pe fotoliu apoi cu gesturi largi îşi privi ceasul care-i atârna la gât. Exclamă tare:
- 37 de minute!
Ceilalţi tresăriră.
Pe buzele caricaturistului se înghesuiră cuvinte groase, birjăreşti. Femeia cu gura ţuguiată şi căţelul alături, un ghem alb, viu, era odioasă. Sugera o figură aproape clasică. Altădată, soţii Hagianu sau Val Iacobescu s-ar fi amuzat contemplând-o discret. O englezoaică şuie, între două vârste, a cărei copie o poţi întâlni în aproape toate metropolele de interes turistic, în hoteluri de mâna a doua. La Cairo, la Roma, la Paris sau pe puntea unui transatlantic, plimbând cu importanţă o existenţă fără importanţă, inventându-şi ţeluri, lozinci, drapele fluturate pătimaş. O doamnă care-şi aşteaptă victimele întinsă într-un şezlong, pentru a le vorbi pe nerăsuflate de lady M. sau Sir Arthur, de mister Midleton, trecând apoi repede la verişoara Mary şi vecina ei, bătrâna doamnă Hastings.
Afirmaţii excentrice, năucitoare, de genul: "Mister Edwards a murit plin de demnitate la optzeci şi nouă de ani, după ce înainte s-a pieptănat cu cărare. Nimeni, bănuiesc, nu poate pretinde mai mult", lasă interlocutorul cu gura căscată. Omul încearcă vag să înţeleagă despre ce este vorba. Nu izbuteşte, scutură din cap, cere un whisky dublu şi bagă o monedă în tonomat care începe să urle şi tocmai asta îi face bine.
Miss Dorothy James-Porter repetă tare:
- 37 de minute! Este momentul să vă hotărâţi!
Scotoci în poşeta de voiaj cadrilată şi scoase un flacon mic cu buşon metalic.
- Întâmplător, vă pot fi de folos. Sunt debilă, şi doctorul meu mi-a recomandat tonice. Am aici stricnină. E o doză suficientă. Chicoti: Abia am început sticluţa. Un adevărat noroc!
Ridică sus de tot flaconul ca să poată fi văzut. Diamantopol se întoarse greu. O privi lung, curios. Femeia îi suportă nestingherită privirea.
- Ce? bolborosi îngrozită Nina Aldea. Ce spui?!
- Stricnină, răspunse senină englezoaica urmărindu-i buzele. Arătă spre infirm: Acest gentleman nu se va chinui deloc. Un pahar de apă şi gata. Mult mai amabil decât o strangulare sau chiar un glonţ. Sunt procedee barbare. Am detestat totdeauna mijloacele brutale, lipsite de eleganţă.
Iacobescu rânji sinistru:
- Femeile! Aceşti îngeri caşti.
- Mister Diamantopol trebuie să înţeleagă. Nu are niciun sens să moară unsprezece indivizi în loc de unul singur. Un mic sacrificiu pentru care, sunt sigură, începe să fie dispus. Este doar un om cu atâta bun simţ! Iar noi nu pretindem nimic extraordinar.
- Nu-şi dă seama ce spune! interveni sufocată Elena Hagianu. E odios!
Miss Dorothy James-Porter zâmbi cu părere de rău:
- Sunt convinsă că fiecare din noi ar proceda la fel pentru prietenii săi. Dar nu toţi avem acest noroc. Calităţile noastre cele mai bune rămân ascunse pentru că nu se ivesc prilejuri. Îmi închipui ce satisfacţie trebuie să simtă mister Diamantopol. Câtă mulţumire de sine! Îl invidiez!
- E acolo otravă suficientă pentru doi, sugeră prin semne caricaturistul.
- Câtă ipocrizie! se minună Ciolac cu ochii la englezoaică.
Femeia zâmbea radios:
- Sunt sigură că dragului nostru prieten nu-i venise ideea. Ei bine, noi i-am oferit-o. Se adresă expeditivă stewardesei: Eşti atât de bună să aduci un pahar cu apă? Eu, una, am învăţat un lucru. Dacă trebuie să faci ceva, e bine să-l faci cât mai repede. Ne vom simţi după aceea extrem de uşuraţi.
Fata nu se clinti şi englezoaica o privi contrariată. Se uită apoi la ceilalţi, solicitându-le sprijinul.
Scârbit, Iacobescu îi întoarse spatele:
- E fenomenală! Pur şi simplu mă depăşeşte!
- Bestie! bâlbâi absent Oprişan cu nasul în fular.
Iustin Făgădău îşi crăpăpleoapele congestionate:
- Nu reuşesc să înţeleg. Să-ţi fie milă de un câine, de o pisică şi totodată să poţi fi atât de crud!
Miss Dorothy James-Porter rămase în expectativă câteva clipe apoi se ridică brusc şi înaintă spre grup cu un aer hotărât:
- Nutresc speranţa că m-am exprimat destul de limpede. Domnul Diamantopol are nevoie de un mic ajutor ca să plece cu conştiinţa împăcată. Dumnealui a înţeles, sunt sigură, că pe oamenii aceia morţi nu-i mai poate ajuta nimeni. În timp ce noi avem dreptul să trăim.
- Lasă-ne dracului în pace! mârâi Oprişan.
Caricaturistul surâse vag. Întâlni privirea lui Hagianu care trecu peste el, mai departe. Diamantopol rigid, aproape că nu respira.
Nichita Dumitrescu mărşăluia jalnic în culoarul dintre fotolii, târându-şi picioarele. Fularul roşu, angorat, îi flutura pe spate.
- Un mic efort, domnilor, şi totul se va sfârşi cu bine. În maximum 15 minute, vom fi din nou pe pământ.
Mareş vorbi ca din transă, cu ochi goi:
- N-am niciun interes să mă întorc.
- Cred şi eu, râse caricaturistul.
Femeia îi privi deconcertată. Hagianu îi explică cu gesturi semnificative:
- I-a asasinat pe cei doi piloţi.
- Decât să-mi petrec restul zilelor prin puşcării, continuă scriitorul, mai bine crăp naibii acum! Eu mi-am încheiat socotelile.
Miss Dorothy James-Porter rămase o clipă interzisă de argument, apoi începu să râdă nervos:
- Ce prostie! Dumnezeule mare, ce prostie! Dar ce te poate împiedica să afirmi că mister Diamantopol i-a omorât pe piloţi şi după aceea s-a sinucis? Toţi aceşti gentlemeni şi bineînţeles eu, vom confirma.
Îl privi triumfătoare.
Iacobescu căscă ochii aiurit. Desenă în aer un semn de întrebare:
- Cum vine asta?
Englezoaica izbucni într-un şuvoi de cuvinte:
- V-am explicat, doar! Vom da vina pe mister Diamantopol. Este suficient de generos pentru ca acest amănunt să i se pară un fleac. Lui tot nu-i mai pasă. Şi înţelegem cu toţii că asasinarea piloţilor reprezintă un accident. O rătăcire de moment. Nu avem de-a face cu un criminal de profesie. Îi dăm posibilitatea să se îndrepte.
- Şi cine va ucide practic? îi scrise Mareş într-o engleză foarte aproximativă.
Femeia îşi arătă dinţii până la măsele:
- Oh, sper din toată inima că mister Diamantopol va înţelege purtarea la care avem dreptul să ne aşteptăm din partea lui. Va bea singur doctoria.
- Nu cred deloc c-o s-o facă, clătină din cap scriitorul.
Dorothy James-Porter căscă ochii de parcă ar fi încercat o mare surpriză:
- Într-adevăr? În fine, suntem obligaţi să ne aşteptăm la orice. Ei bine, atunci vom trage la sorţi, francezii au o veritabilă slăbiciune pentru acest procedeu. Va aranja toată afacerea persoana care se va nimeri. Scotoci în poşetă: Cred că mai am o monedă.
- Absurd! scrise Mareş. Mai devreme sau mai târziu ceilalţi vor trăncăni.
Englezoaica îl privi lung. Exclamă dintr-odată bătând din palme:
- Am găsit! Miss Stevenson obişnuieşte să afirme: "E imposibil ca reflecţiile tale să nu ducă la un rezultat. Din nenorocire oamenii sunt destul de leneşi pentru a cugeta". Mă surprinde chiar că nu m-am gândit de la început. Vom participa toţi la această mică afacere. O garanţie, la care sper că nu veţi găsi obiecţii.
Mareş îşi înghiţi saliva:
- Adică?
- Dar e atât de limpede. Vom turna toţi stricnină în paharul lui Mister Diamantopol.
2.
- Cum poate să le întoarcă, domnule! se minună Pantelimon Ciolac nu fără admiraţie.
Hagianu dădu din umeri:
- Ţi-am spus eu? E plină de impulsuri nobile. Ăştia când încarcă arma, intonează psalmi şi încearcă să te convingă că Isus purta un colt 41 la şold cu care trăgea în zarafi.
Doamna Hagianu se aşeză lângă Diamantopol:
- Femeia asta are o fantezie macabră! Mi-e ruşine pentru ea! Aş vrea să înţelegeţi. Eu şi soţul meu. Roşi. Pe obrazul ofilit, valul de purpură părea zdrenţuit: Vă bucuraţi de toată simpatia noastră.
Infirmul îi mulţumi din ochi. De buze îi atârna acelaşi zâmbet sceptic. Se uită discret la Mareş. Privirea nu mai era apatică. Părea înviorat. Scriitorul întrebă pentru prima oară, aparent fără interes:
- Cât o fi ceasul?
Iacobescu îl măsură circumspect:
- Ce-ţi pasă?
- Încă 35 de minute! răspunse mecanic Ciolac.
- La urma urmelor, dumneata ai o obligaţie, argumentă englezoaica în continuare agăţându-se de Mareş. Să îndrepţi ce ai făcut, să te căieşti. Oamenii aceia au avut o familie. Ai să te dedici lor.
Scriitorul zâmbi nesigur:
- E ceva. Nu-i chiar atât de lipsită de logică.
Miss Dorothy James-Porter supralicită:
- Toţi avem datorii, dar a dumitale e cea mai importantă. N-ai dreptul să fugi din faţa ei.
Puţin câte puţin, cei doi se izolaseră. Câţiva paşi îi despărţeau de grup.
- Are dreptate, bâlbâi răguşit Mareş. Le voi căuta familiile. Toată viata mea va dobândi un nou țel. Da, aşa voi face.
Iacobescu se cutremură de silă:
- Credeam că eşti doar dement. Un criminal dement. Ar fi fost o scuză. Dar m-am înşelat. Eşti o canalie josnică!
Mareş se scutură instinctiv de parcă injuriile caricaturistului, concrete, îi rămăseseră pe trup.
Englezoaica se aşeză mai aproape de el. Câştigase un aliat şi parcă-i era teamă să nu se răzgândească, să nu se întoarcă în tabăra adversă.
- E de ajuns un pahar cu apă. Mă surprinde că mister Diamantopol nu vrea să ne dea o mână de ajutor. Ar fi spre binele tuturor. Trebuie să faceţi un mic efort! Încăpăţânarea mi se pare în momentele acestea o comportare nestăpânită.
Iacobescu încleştă pumnii:
- Dacă nu tace, o strâng de gât!
- La urma urmelor, e un punct de vedere, ridică din umeri Hagianu. Las-o în pace să trăncănească.
Nevastă-sa îi aruncă o privire surprinsă. Rămase cu gura uşor întredeschisă. Pe buzele lui Diamantopol, zâmbetul se accentuă.
Oprişan îşi strânse haina în jurul trupului:
- Evident, o simplă opinie. Aşa au fost crescuţi, duri, ştiu să taie în carne vie.
- Negustori, domnule, observă Ciolac. Au, nu-i aşa, simţul valorii. Ăştia operează matematic, cu creionul în mână, fără chestii sentimentale. Tat-su să fie, la o adică, şi ţi-l execută. Nimeni nu-i aplaudă, fireşte, e o chestiune de mentalitate pe care noi o înţelegem, fără îndoială, mai greu.
Făgădău îşi pipăi crucea de la piept. Rosti deprimat:
- Poate că ne-am bucurat prea devreme. Rugăciunea noastră.
- Ce mai aşteptaţi? Glasul englezoaicei îl acoperi: În curând vom fi unsprezece cadavre. Este în puterea noastră să alegem: unul sau unsprezece.
- 31 de minute! anunţă încet Ciolac.
Infirmul se răsuci spre Iacobescu:
- Tot nu-i limpede?
- Da! exclamă înfierbântat Mareş. De aici înainte, voi lupta până la ultima picătură de sânge.
- Pentru ce, boule? îl repezi caricaturistul.
Scriitorul nu-l auzi. Privea sticlos, undeva sus.
- Dar trebuie să înţelegeţi, mister Diamantopol. Englezoaica trecuse la atac frontal, adresându-i-se direct: Nu vă cerem, repet, decât un mic efort. De ce vă opuneţi? Aveţi posibilitatea să faceţi un lucru extraordinar.
Iacobescu fluieră stupefiat. Ciolac, comentă:
- Îndrăzneală! Ce mai, domnule, au îndrăzneală! Asta nu le-o poate contesta nimeni.
Femeia flutura sticluţa gesticulând larg. Diamantopol se uita la ea ţintă fără să spună o vorbă. Privire grea în care nu era nici dispreţ, nici revoltă, nici repulsie. Nimic în afară de înţelegere. O înţelegere de factură specială.
"Pentru el nu mai există surprize, gândi Elena Hagianu. E de ajuns să-i vezi ochii. N-am întâlnit niciodată o astfel de privire. Emană un scepticism patetic, o resemnare abstractă faţă de tot ce reprezintă natura umană, universul ei."
Se întoarse spre Hagianu. Sprânceana încremenită îi schimba obrazul.
- Dim, exclamă stins. Tu nu spui nimic?
Bărbatul îşi muşcă buzele. Miss Dorothy James-Porter continua să pledeze înflăcărat, căutând argumente cât mai convingătoare.
- Atitudinea dumneavoastră trădează un egoism de care, hotărât, nu vă credeam capabil. Gândiţi-vă că la urma urmelor vă cerem un fleac. Oricum, v-aţi hotărât să muriţi. Ei, făceţi-o de dragul nostru cu zece minute înainte!
- E formidabil cum pune în ecuaţie, şopti Oprişan în urechea lui Ciolac. Arătă-mi o singură fisură în logica ei.
- Explicaţi-mi cel puţin punctul dumneavoastră de vedere, continuă englezoaica pulverizând stropi de salivă. Dorinţă, simplu retorică, pentru că, peroră mai departe fără să răsufle: încăpăţânarea nu duce la nimic bun în viaţă. Fostul meu logodnic, mister Bernard Dodley, a fost un îndărătnic. Ei bine, nu a progresat deloc din această cauză.
Acum se află în Alaska.
- Nenorocitul! observă caricaturistul. Cred că nici acolo nu se simte destul de departe.
Femeia se aplecă peste Diamantopol:
- Ce urmăriţi? Vreţi să murim? Da?
- Cucu! exclamă pe neaşteptate Nichita Dumitrescu prăpădindu-se de râs. Cucu!
Râdea cu lacrimi, cuprins de-o veselie grozavă.
Mareş izbi cu pumnul în fotoliu:
- Voi fi părintele lor! Câţi pot să fie? Trei? Patru? Voi face totul pentru ei.
- Ce să faci?! urlă Nina Aldea. Şi pentru cine? Piloţii n-aveau copii, nici familie. Pentru cine atunci, nemernicule!
- Copiii mei sunt mari, nu mai au nevoie de ajutor, o ignoră Mareş. Îmi voi smulge bucata de la gură, ultima picătură de sânge. O misiune nobilă căreia mă încredinţez cu totul. Se opri pentru a da mai multă pondere cuvintelor: Aceasta este calea pe care suntem obligaţi s-o urmăm. Nu umblaţi după fantome! Viaţa cere viaţă! Trebuie să trăim!
Iacobescu se răsuci fulgerător. În ochi avea sclipiri drăceşti, părul îi cădea răvăşit pe frunte. Se desfăcu ca un arc, ca o supapă care cedează. Lovi cu sete. Mareş se clătină şi căzu.
- Ucigaşule! strigă caricaturistul. Nu-ţi ajung două crime?
Ceilalţi îi urmăreau muţi. Nina Aldea şi doamna Hagianu plângeau. Nichita Dumitrescu îşi izbi palmele:
- Cucu!
Englezoaica luă o gură de aer. Şopti, trăgând speriată cu ochiul la Iacobescu.
- Avem cu toţii obligaţii, mister Diamantopol. Amintiţi-vă, vă rog, de asta. Eu conduc un institut de binefacere. Sase sute de bieţi micuţi faţă de care am o datorie. Sunt situaţii când nu poţi să te gândeşti doar la tine. Şase sute! E o cifră care, sper, vorbeşte de la sine.
3.
- Încă 30 de minute! puse Ciolac părând că nu se adresează nimănui.
Băgă în buzunar ceasornicul plat. Mareş încă nu-şi revenise de pe urma loviturii. Se ţinea de obraz privindu-l fix pe Iacobescu. Oprişan tresări parcă trezit din somn. Îşi scoase nasul din fular. Ochii mici îşi redobândiseră mobilitatea.
- Cât ai spus?
- 30 de minute! repetă contabilul.
- Da, înghiţi economistul. Şi din nou: da.
Hagianu trase din ţigară. Întrebă crispat:
- Adică?
Oprişan se vârî între umeri.
- Nimic. Râse nervos: Cred că, hm...
Iacobescu îi aruncă o privire subţire şi celălalt se dădu câţiva paşi înapoi.
- Obişnuiai să te exprimi mai limpede. Ce vrei?
- În fond cine eşti dumneata să repezi pe toată lumea? izbucni piţigăiat economistul.
- Ce vrei? repetă Iacobescu întărâtat.
- Faci uz de forţă, îţi impui voinţa, ne bagi pumnul în gură. De ce? La urma urmelor e viaţa noastră la mijloc şi avem dreptul la o opinie personală.
Caricaturistul apucă braţele fotoliului:
- Spune ce vrei!
- Suntem aici unsprezece oameni. Să punem la vot. Majoritatea.
- Opinia ta ne interesează, îl întrerupse celălalt brutal. Lasă-i pe ăilalţi!
Diamantopol ridică uşor sprâncenele. Declară pe un ton ciudat, aproape blând:
- Vorbiţi, domnule Oprişan. Aveţi într-adevăr acest drept. Eu nu mă supăr.
Economistul strâmbă din nas:
- N-am nimic cu dumneata. Ce să am? Dar e o chestie de principiu.
- Cam târziu pentru astfel de dezbateri, ricană Hagianu.
Englezoaica îşi plimba privirile încercând să înţeleagă.
- 28 de minute! anunţă Ciolac.
Oprişan prinse curaj. Arătă spre englezoaică:
- Tâmpită asta, într-un fel raţionează sănătos.
- Aha! făcu Iacobescu. Continuă, băieţaş! Devii interesant...
Economistul îşi înghiţi saliva.
- Pe dracu' acela alb, Potra sau cum naiba îl cheamă, nu mai pune Diamantopol mâna în veci.
- Până aici suntem de acord. Şi?
- Pe chestia asta ne sacrifică pe noi. Dacă eşti aşa deştept, explică-mi legătura.
- Ţi se pare mai normal să-l sacrificăm pe Diamantopol, nu-i aşa?
- Eu nu vreau să sacrific pe nimeni.
- Atunci taci din gură şi vezi-ţi de treabă.
Iacobescu se întoarse ostentativ cu spatele. Chipul economistului se schimonosi de furie:
- M-am săturat până în gât de aerele dumitale! Nu mă interesează să fiu victima unor ambiţii. Dacă ai chef de justiţie, n-ai decât! Auzi! Să mă sinucid acum pentru nişte fantome! Asta-i cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o vreodată!
- Bun, interveni Hagianu. Cum vezi dumneata practic problema?
Oprişan se eschivă:
- Să punem la vot.
- Inutil! Sunt doi, probabil trei, contra opt.
- Nu se ştie, rânji economistul.
Se auzi glasul lui Făgădău:
- Vorbeşte limpede, fiule. Eşti dispus să împărţi soarta noastră, a tuturor sau consideri că domnul Diamantopol trebuie jertfit? Gândeşte-te bine. Există o judecată la care ne vom înfăţişa toţi într-o zi. Adăugă moale: Mai devreme sau mai târziu.
- O dilemă, comentă sec Hagianu. Cel mai perfect exemplu.
Nevastă-sa întoarse capul mijindu-şi ochii:
- Dim. Noi.
Bărbatul o asigură dând neglijent din mână:
- Ei?
Oprişan făcu încă un pas înapoi, apropiindu-se şi mai mult de Mareş şi englezoaică. Declară împleticit:
- Se pare, în fine, nu există decât o singură soluţie.
Toţi îşi ţineau respiraţia. Val Iacobescu, cu trăsăturile descompuse, şuieră:
- Care?
Economistul îşi lăsă ochii în jos:
- Diamantopol... Otrava!
4.
Caricaturistul izbucni într-un hohot de râs îngrozitor:
- Parcă puteai să te aştepţi la altceva din partea şobolanului ăsta?
- Pleavă! exclamă Hagianu lăsându-se să cadă lângă nevastă-sa. Viaţa e un imens rahat!
- Dim, sunt îngrozită! Atâta ticăloşie. Cum de n-am văzut-o? Unde eram eu? Şi de ce trebuie acum, în ultimele clipe.
Nina Aldea respira greu. Dintr-odată, ochii i se aprinseră şi se repezi înainte cu unghiile. Oprişan ridică scurt cotul, oprind-o.
- Pisică sălbatecă! Tu ai fost mai bună?
O scuipă lat, în plin obraz. Stewardesa rămase o clipă descumpănită apoi se năpusti din nou. Iustin Făgădău o prinse de braţ:
- Nu trebuie, fiica mea! Stăpâneşte-te!
Nina Aldea izbucni într-un plâns isteric. Se cutremura toată. Simţeai în convulsiile acelea, umilinţă, neputinţă, tensiunea ucigătoare a ultimelor ceasuri.
Ciolac îşi regăsi glasul:
- Ca să vezi! Nu-mi închipuiam. Ca să vezi!
- Ce să văd, tâmpitule?! ţipă Oprişan. Că-ţi atârnă ăştia funia de gât? Câte vieţi ai de eşti aşa de darnic? Şi voi ăştilalţi? Nu dau nici o zi, nici o clipă! N-am de dat! Cine e Diamantopol? Frate-meu? Ce-am eu cu Diavolul Alb? Ce mi-a făcut?
- Isprăveşte! urlă Iacobescu. Tu vorbeşti de viaţă?! Viaţa ta meschină! Ptiu! O hazna!
- Şi ce-ţi pasă? E a mea! Repetă încântat de sensul şi sonoritatea cuvintelor: Nu dau un minut, nu dau o clipă! Vreau să trăiesc până la capăt! Diamantopol n-are decât să crape! Drum bun! Se zgâlţâia din tot trupul: Ha! Ha! Ha! Ce credeţi voi?
Miss Dorothy James-Porter puse mâna pe un pahar. În cealaltă, continua să ţină flaconul cu stricnină.
- Un mic efort, mister Diamantopol. Sunt sigură că am început să surprind pe faţa dumneavoastră curajul care vă lipsea. Trebuie să fim foarte socotiţi cu timpul nostru. Aţi putea să ni-l cruţaţi, dându-vă puţin silinţa. Vă va face atâta plăcere momentul când în jurul dumneavoastră se vor afla doar chipuri radioase. O amintire de neuitat!
- Mi s-a ridicat un văl de pe ochi, declară Vasile Mareş. A trebuit să trăiesc atâţia ani ca să ajung aici. Ce perspectivă minunată mi se aşterne în faţă! Voi fi mai mult decât un părinte pentru acei copii, un prieten. Banii, viaţa, experienţa mea dureroasă, le voi depune la picioarele lor.
Hagianu căută privirea lui Iacobescu.
- Al dracului! A înţeles foarte bine că n-are pe cine ajuta, dar se face că plouă.
Caricaturistul strângea din dinţi. Iustin Făgădău puse mâna pe braţul lui prevenind o izbucnire. Îşi păstrase calmul, liniştea obosită. Doar zâmbetul din jurul buzelor pleznite dispăruse.
- Nicio clipă, nicio secundă! repetă mecanic Oprişan.
Ciolac îşi aduse brusc aminte, şi scoase ceasul.
- Încă 26 de minute!
Englezoaica îi surprinse mişcarea. Reluă plină de energie.
- Mister Diamantopol, prezenţa dumneavoastră ne face multă plăcere şi sunt convinsă că după aceea vom fi cât se poate de dezamăgiţi. Dar nu trebuie să vă gândiţi acum la noi. Vom încerca să ne întărim unul pe celălalt.
- 25 de minute şi 30 de secunde! se auzi vocea contabilului.
- Grăbiţi-vă! exclamă Oprişan. Daţi-i hapul!
Iacobescu schiţă o mişcare. Hagianu îl opri:
- Cum poţi fi atât de copil?! Cu cine vrei să te lupţi?
- Îmi vine să vărs!
- 25 de minute!
Pantelimon Ciolac închise cu zgomot capacul ceasornicului. Se ridică şi împingându-şi înainte bărbia, anunţă cu emfază:
- Domnilor, după o matură chibzuinţă, nu-i aşa, am ajuns la concluzia că nu avem dreptul să ne asasinăm cu propriile noastre mâini. Dacă trebuie să moară cineva. Făcu un gest larg: Dacă, nu-i aşa, trebuie neapărat. Regret, domnule Diamantopol! Se apropie de grupul englezoaicei.
5.
Nina Aldea își ridică ochii plini de lacrimi:
- Nu ți-e rușine? Nu ți-e scârbă de dumneata?
Ceilalți priveau muți. Mareş, Oprişan, Ciolac şi Miss Dorothy James-Porter, strânşi unul lângă altul, abia îşi camuflau expresia de triumf, trecuseră peste momentul cheie, atunci când încă bolnav de reticenţe, faci saltul în gol. Momentul după care nu-ţi mai pasă de nimic.
- Ca să fiu sincer, rânji Hagianu, mă aşteptam. Mă mir că a întârziat atât.
Iacobescu, cu fruntea în pământ, tăcea. Tăcere ameninţătoare cu pumni şi măsele încleştate. Umerii masivi se ridicau ritmic sub o respiraţie sacadată.
- Ispita a fost mai puternică, oftă preotul fără să se adreseze nimănui. Doamne, nu lăsa îndoiala să se strecoare în sufletele noastre!
- Oh, mister Diamantopol! Englezoaica părea că dispune de resurse inepuizabile. Spuse persuasiv: Doar nu ne puteţi refuza acest mic serviciu! Înclin să cred că vă purtaţi extrem de egoist şi de superficial. Capitulaţi vitejeşte, faceţi un mic efort iar noi vom primi gestul cu recunoştinţă. Exact cum spune miss Jackson, consiliera noastră, o fiinţă absolut încântătoare: "Nu cunosc nimic mai frumos decât recunoştinţa!" Acest lucru vorbeşte de la sine în favoarea ei.
Ciolac îşi drese glasul:
- V-am ascultat cu atenţie pe toţi, domnilor. Am cântărit obiectiv argumentele fiecăruia. Trebuie să recunoaştem, trecând desigur peste sentimentele noastre, domnul Diamantopol se bucură în unanimitate de simpatie şi sinceră compasiune, trebuie deci să recunoaştem că logica şi bunul simţ, nu-i aşa, sunt împotriva domniei sale. Viaţa, domnilor, are legile sale de fier pe care le aplică de la individ ia individ. Unii au ghinionul, nefericirea, să nimerească sub călcâiul lor. Ne pare rău, îi deplângem dar mai presus de orice există, nu-i aşa, obligaţii sfinte de la care nu ne putem sus trage.
Reluase fără să-şi dea seama tonul demagogic de la începutul călătoriei. Construia fraze rotunde, se asculta singur, se plăcea cu nesaţ.
Hagianu îl privi cu dispreţ:
- Crezi că trebuie să-ţi explici mârşăvia? Lasă-ne dracului în pace!
- Mârşăvie?! Aşa numeşti dumneata un act lucid şi responsabil? Nu sunt singurul pentru care viaţa mea înseamnă ceva. Am o familie, o nevastă fără serviciu, copii.
Hagianu se strâmbă:
- Până mai adineauri erau toţi licenţiaţi, la rosturile lor...
- Ei şi? se holbă contabilul. Repetă pentru a câştiga timp, răscolindu-şi argumentele: Ei şi, domnilor? Există acel sprijin moral de care un individ are nevoie până în anii celei mai coapte maturităţi şi pe care doar părintele său i-l poate acorda. Nu ne putem gândi, nu-i aşa, doar la aspectul meschin, material. Şi apoi, lucrez într-un minister. O muncă de înaltă calificare şi răspundere. Interesul obştesc trece înaintea celui personal. Nu mai vorbesc de obligaţiile pe care mi le-am asumat singur, dintr-un dezvoltat spirit cetăţenesc: administraţia a trei imobile ceea ce, nu-i aşa, presupune o gestiune de zeci de mii, amenajarea spaţiilor verzi din perimetrul alocat blocurilor şi mă rog atâtea altele.
Nichita Dumitrescu, atras de glasul baritonal, se oprise în dreptul contabilului. Asculta clipind mărunt, mişcând capul de la stânga la dreapta.
- Desigur, continuă Ciolac, umflându-se în guşă, desigur, îl compătimesc din tot sufletul pe domnul Diamantopol. Îşi împreună mâinile spre cer şi-ţi venea să crezi că e gata să plângă: Desigur, soarta aceasta mă îndurerează profund, domnilor, o tragedie pe care anticii, nu-i aşa, anticii.
- Nichi vrea pipi! îl întrerupse bătrânelul trăgându-l de mânecă.
Dezorientat, Ciolac îl privi buimac:
- Lasă-mă, domnule în pace!
- Toţi avem obligaţii! exclamă tare Oprişan.
Mareş clătină filozofic din cap.
- Mă gândesc la copiii aceia. Abia aştept să-mi încep misiunea. Voi răscoli în sufletele lor, voi căuta ce e mai bun, le voi lumina drumul.
Doamna Hagianu îşi cuprinse umerii. Chipul sfrijit se strânsese într-un pumn. Semăna cu o mumie care în mod ciudat se mai mişca, mai putea plânge. Spuse abia auzit:
- Dim, ne-a mai rămas foarte puţin. Aş vrea acum, ştii, în clipele astea să te simt mai aproape. Rămâi lângă mine...
- Faceţi un efort, mister Diamantopol! Trăim un moment straniu şi totuşi noi vă înconjurăm cu căldura sentimentelor noastre. Sunt sigură, ultima dumneavoastră dorinţă ar fi să nu întunecaţi fericirea prietenilor. Dar mi-e teamă că-n curând va trebui s-o gândim şi pe asta. Adunaţi-vă puterile şi înghiţiţi acest mic fleac. Nu aş visa altceva decât să fiu în locul dumneavoastră. Pot să văd cu ochii minţii întinderea necuprinsă de dincolo. Gestul acesta vă va asigura o bună primire.
Diamantopol tăcea privindu-l intens pe Iacobescu. Caricaturistul, vânăt la faţă, avea trăsăturile descompuse de o durere mai degrabă fizică.
Oprişan continua să se agite:
- Daţi-i hapul! Daţi-i hapul!
Semăna cu o paţachină ale cărei sfori erau trase de un nebun. Din nou îşi pipăia fularul şi dopurile din urechi. Dintr-odată se opri locului străfulgerat de o idee:
- Cât e ceasul?
- Încă 23 de minute! anunţă prompt Ciolac.
- Unde crezi că suntem?
- Da... de ce mă întrebi?
Oprişan se contaminase brusc de panica celuilalt.
- Păi la o adică, unde aterizăm?
- Auzi întrebare? Unde o da Dumnezeu! Traiectoria avionului a fost calculată. Cei de jos bănuiesc că a intervenit o defecţiune şi în consecinţă toate aeroporturile aflate pe traseul nostru ne păstrează o pistă liberă. Încă mai avem timp! Putem ateriza la Bruxelles, Haga sau Rotterdam. Ne aflăm deasupra Olandei.
Hagianu trăgea nervos din ţigară. Mâna cu urme de schije începu să-i tremure.
Miss Dorothy James-Porter se întoarse spre grupul de adepţi:
- Dumnezeu mi-e martor că am făcut totul pentru a-l convinge pe acest gentleman. Niciun om de bun simţ nu-mi poate pretinde mai mult. Oftă: Trebuie s-o facem noi.
- Ce mai aşteptăm?! urlă Oprişan.
- Nichi vrea pipi!
- Încă 22 de minute 30"!
Ciolac, sub impulsul unei hotărâri subite, se apropie de infirm. Îl măsură câteva clipe mângâindu-şi bărbia creaţă. Iustin Făgădău îl urmărea crispat. Parcă intuindu-i intenţiile, declară cu o voce tremurândă:
- la seama, fiule! Cândva vom da socoteală. Vorbele tale nu se spulberă acum în vânt!
Contabilul dădu din mână plictisit:
- Domnule Diamantopol, vă vorbesc în numele tuturor. Sunt clipe când ipocrizia nu-şi mai are rostul. Ajutaţi-ne!
Infirmul tăcea.
- Vă conjur, gândiţi-vă la noi. Avem familii, copii care ne aşteaptă. Arătaţi că sunteţi generos.
- Ce vrei să facă? întrebă limpede, cu glas de gheaţă, preotul.
Ciolac arătă spre englezoaică. Desfăcea buşonul sticluţei.
- Aproape nu are gust. Un singur gest, nu-i aşa.
Nimeni nu văzu când plecă pumnul lui Iacobescu. Un pumn formidabil plasat sub maxilarul lui Ciolac care se prăbuși.
6.
Contabilul luă paharul cu coniac întins de Oprişan. Bău lung, dintr-odată, ca necunoscătorii. Un roşu cărămiziu îi coloră obrajii surpaţi.
- E inadmisibil! bâlbâi. Cum îşi permite! Un huligan!
Iacobescu îi aruncă o privire tulbure şi contabilul amuţi. Caricaturistul se aşezase lângă Diamantopol. Crispat, neclintit, cu umeri puternici făcea impresia că-l apără pe infirm de mâini întinse, gata să-l sfâşie.
Nina Aldea căzuse într-o stare de prostraţie. Trupul încremenit era străfulgerat de convulsii. Nu mai semăna deloc cu femeia superbă care împărţea zâmbete şi îndrumări.
Echipele erau acum aproximativ egale. Englezoaica, Mareş, Ciolac şi Oprişan spre fundul avionului. În faţă, soţii Hagianu, stewardesa, caricaturistul, preotul şi Diamantopol. Nichita Dumitrescu îşi reluase vechea ocupaţie. Mâzgălea oameni verzi cu capete mari şi un singur ochi.
- 21 de minute! scânci Ciolac bâţâindu-se de frică.
O împunse cu degetul pe englezoaică arătându-i ceasul. Femeia şi-l verifică pe-al ei şi păru consternată. Două pete roşii îi răsăriră pe obraji. Exclamă indignată:
- Asta este pur şi simplu o comportare plină de dispreţ! O atitudine nesăbuită! Nu, oricât m-aş strădui, nu voi găsi alt calificativ. Atâta indiferenţă faţă de soarta semenilor tăi nu înseamnă generozitate. Ba, aş putea spune că reprezintă chiar contrariul. Aş dori să am cuvinte de laudă pentru mister Diamantopol, dar din păcate nu face niciun efort.
Ciolac încuviinţă dând in cap, fără să înţeleagă un singur cuvânt.
- Cred că asta este cea mai mare crimă! declară scriitorul cu vocea lui caracteristică. Parcă vorbea din altă încăpere. Să nu-i îngădui cuiva să şi le răscumpere pe ale sale.
- Ambiţii! izbucni cu ură Oprişan. Îşi fac ambiţiile pe pielea noastră. Şi noi stăm ca nişte tâmpiţi! Ca nişte cretini! Ar trebui...
Se opri brusc aruncând o privire în jurul său. Părea să cântărească şansele unei eventuale ciocniri violente cu suporterii lui Diamantopol.
Iustin Făgădău şopti:
- Oameni. Oameni.
- 20 de minute! Ciolac holbă ochii ca şi cum nu-i venea să creadă. Repetă: 20 de minute!
...........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu